Cum vă place - cronică de teatru, operă şi film / Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban

 ndreea Nanu
Cum vă place - cronică de teatru, operă şi film / Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban
Editura Eikon, 2021

  

Citiţi introducerea şi cuvântul înainte al acestor cărţi.

*****
Intro

Andreea Nanu s-a născut la 19 mai 1981. A studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa. Este prozatoare, critic de teatru şi film la Revista 22, autoarea rubricii de teatru Cum vă place? difuzată la Radio Trinitas.
 

 *

În toamna lui 2021, la editura EIKON au apărut două cărţi-eveniment, semnate de prozatoarea Andreea Nanu: "Cum vă place". Cronică de teatru, operă şi film şi "Eternitatea. Şi încă o zi". Teatrul lui Andrei Şerban. Dincolo de evenimentul spectacolului, memoria acestuia se constituie într-un spectacol secund, pe care criticul îl surprinde în montura generoasă a memoriei afective. Printr-o fericită coincidenţă, cele două volume apar într-un an în care tema Festivalului Naţional de Teatru este dialogul dintre "creaţie" şi "re-creaţie". Semn că înţelegem, tot mai mult, importanţa dialogului dintre creatorul spectacolului şi creatorul secund, criticul de teatru. Realitate caleidoscopică, Teatrul nu poate rămâne captiv într-o definiţie unică. Dacă în Cum vă place veţi regăsi "teatrul viu", descoperit pe scenă, Eternitatea. Şi încă o zi propune o incursiune personală în "teatrul restaurat", printr-o cercetare inedită a spectacolelor din arhiva regizorului Andrei Şerban. Un teatru revizitat, pe care Andreea Nanu îl aduce în actualitate, inspirată de replica personajului Orlando din Cum vă place: teatrul re‑creat înseamnă "Eternitatea. Şi încă o zi".

Fragmente
Unchiul Vania - Continentele singurătăţii pe scena Teatrului Alexandrinsky


Unchiul Vania de A.P. Cehov/ Regia: Andrei Şerban

Este o experienţă inedită să urmăreşti Cehov în limba rusă, citind în paralel traducerea românească. A meritat efortul fiindcă Unchiul Vania, în regia lui Andrei Şerban, transmis online de Teatrul Alexandrinsky din Sankt Petersburg, are o muzicalitate aparte, ce se degajă din interpretare, din arhitectura spaţiului scenic, dar şi din subtilitatea sonoră a limbii lui Cehov. Un Cehov simfonic, cu o coregrafie complexă, asemănătoare unei maree capricioase care ascultă de fluxul gândurilor spuse cu voce tare, de refluxul amintirilor ce naufragiază la ţărmul prezentului, lăsând urme de spumă. "Baloane de săpun", spune Vania, privind în urmă spre continentul straniu numit "viaţă".

Vania lui Andrei Şerban pătrunde adânc, ca degetul lui Caravaggio, în rana singurătăţii noastre; atinge invizibilul, făcând să vibreze emoţia pe care o simţim dincolo de ceea ce auzim: dorinţa-fierbinte, atingerea morţii-îngheţată, frica-încremenită. Ne pătrunde în nări mirosul bătrâneţii-melancolie, suntem atinşi de cataclismul care ne sfărâmă în continente de singurătate. Calitatea umorului, mereu prezent în Cehov şi potenţat de regizor pe toate registrele, de la candid la grotesc, transformă spectacolul într-un poem despre solitudine, bătrâneţe, moarte. Dar şi despre căutarea fericirii, despre speranţa care ne aşteaptă, tăcută, în lucrurile simple, dispreţuite. Fiecare e un naufragiat şi face semne disperate să fie văzut, salvat. Toţi au nevoie să creadă şi să spere, să iubească şi să fie iubiţi, să fie înţeleşi şi acceptaţi fără a fi judecaţi, să aibă pentru ce trăi. Dar curenţii puternici ne împing mereu în derivă, în izolare, în exil... în moartea-în-viaţă. Mai există speranţă? Andrei Şerban găseşte întotdeauna un limbaj nou, care ne ajută să sesizăm răspunsuri aparent cunoscute la întrebări aparent vechi, fiindcă nici neliniştile lui Cehov nu sunt noi. "Cum să nu îmbătrâneşti? Te absoarbe viaţa." Astrov, doctor încă tânăr şi prezentabil, cu o panoplie interesantă de preocupări şi talente, pasionat să ocrotească toate formele de viaţă, sucombă, inexplicabil, în faţa ei. La ce bun atâta osteneală dacă oamenii oricum nu-şi mai amintesc? Şi totuşi, munca, cu ritualurile ei, te ajută să înduri, să trăieşti. Pe un registru similar, Vania şi Sonia împart traiul la moşie într-un ritm secular, care pare să justifice totul, chiar şi lipsa de sens. Dar ce se întâmplă când tiparul omologat al vieţii e spulberat?

Uneori, din adâncul disperării noastre, urcă la suprafaţă o deltă fragilă: dragostea. O mică schimbare, provocată de sosirea profesorului Serebreakov şi frumoasa lui soţie Elena Andreevna, şi totul pare smuls din temelii. Protagoniştii se îndrăgostesc şi se trezesc brusc la realitate. O realitate dură, care-i obligă să înfrunte contrastul dintre ceea ce-şi doresc şi ceea ce au pierdut sau nu vor putea obţine niciodată. Astrov şi Vania se întrec în a o seduce pe Elena Andreevna. Sonia îl iubeşte fără speranţă pe doctorul Astrov. Profesorul Serebreakov e iubit cu patimă idolatră de propria mamă şi respins de (prea) tânăra lui soţie. Cine poate să se ridice deasupra, sfidând gravitaţia stării de fapt? Cehov nu cedează tentaţiei de a lucra cu eroi. Are, mai degrabă ca Saint-Exupéry, pasiunea "de a crea legături" care fac vizibilă constelaţia întregii piese, sensul ei. Imperfecţiunea, ridicolul, micile trădări şi laşităţi, marile suferinţe, toate devin condiţii ale autenticităţii legăturilor. Pentru a le face vizibile pe scenă, regizorul are nevoie de personaje puternice. Lucru dificil, de vreme ce personajele lui Cehov sunt caractere slabe. Însă la Andrei Şerban, aceşti inşi şovăitori (şi care riscă să devină plictisitori într-o interpretare convenţională, lineară) capătă forţa pasiunii care vorbeşte şi acţionează prin ei; iraţionalul lăuntric devorator, odată răscolit, îi trezeşte din comă; şi ne resuscitează. Protagoniştii devin "adevăraţi" în momentul în care regizorul îi face să devină una cu dorinţele lor cele mai adânci; ni-i descoperă misterios şi paradoxal, ascunzându-i în plină vedere. Şi ni-i arată aşa cum sunt(em). O astfel de apariţie este Elena Andreevna, o vedetă de cinema, un star care amestecă în replicile ruseşti fraze hollywoodiene, o femeie profund nefericită care-şi ascunde lacrimile sub ochelari fumurii. Deşi curtată de toţi, devorată de dorinţa de afecţiune, se abandonează lenei, jucând comedia unei cochetării ieftine. Soţul dezabuzat, profesorul Serebreakov de care nu-şi va mai aminti nimeni, se lamentează de boală şi bătrâneţe, egoist, culpabilizându-i pe cei din jur. N-a obţinut nici notorietate, nici dragoste, nici avere. Dacă a reuşit să-i păcălească pe ceilalţi cu falsa erudiţie, ducând pe cheltuiala lor un trai comod, constată că moartea e inevitabilă, cu timpul nu se poate negocia. Astrov e un păcălit resemnat. A crezut în supremaţia muncii, cheltuindu-se pe sine în îngrijirea bolnavilor, a pădurilor, a vieţii sub toate formele sale. Cu toate astea, nimic nu i-a potolit setea lui de viaţă; hărţile desenate migălos în ceasurile de tihnă nu l-au ajutat să găsească drumul spre sine, nici spre ceilalţi. Nici spre Dumnezeu, pe a cărui memorie contează la fel de puţin ca pe aceea a oamenilor. Aceleaşi hărţi o plictisesc pe superficiala Elena, la care doctorul încearcă zadarnic să ajungă; dragostea va rămâne pentru el un continent exotic şi necunoscut. Vania se lasă şi el sedus de Elena, mai degrabă de ideea că frumuseţea, tinereţea şi iubirea ar putea să-i dea începutul nou la care râvneşte. Personajul ne apare ca un bătrânel simpatic, ridicol, consumat de pofte neostoite, melancolic şi sentimental, confuz până la disoluţie; la final izbucneşte în reproşuri şi împuşcături de revolver. Vrea să înceapă şi să sfârşească în acelaşi timp, să trăiască şi să moară cu egală pasiune. Dar cel mai mult, să înţeleagă rostul a toate acestea.

Andrei Şerban le oferă personajelor pe care le-a creat mai mari decât ele însele un spaţiu pe măsură, scena şi sala "în oglindă", proximitatea cu spectatorii; în varianta de la Teatrul Maghiar din Cluj, chiar şi culisele! Planurile se suprapun, sufrageria urcă la etaj într-o treehouse după moda americană, exteriorul pătrunde în interior, casa e redusă la o machetă de jucărie; pământul (moşia) acoperă avanscena, transformându-se sub asalturile furtunii într-o mocirlă care-i înghite pe toţi. Până şi dragostea atât de râvnită e rostogolită la propriu în noroi prin acel disperat "măcar o singură dată" dintre Elena Andreevna şi doctorul Astrov. Serebreakov, departe de-a fi supărat, se mulţumeşte să-şi atenţioneze soţia că trăsura îi aşteaptă. Plecarea celor doi e urmată de o uşă puternic trântită, ca un foc de armă. Rămâne, la final, Sonia. Această făptură neînţeleasă, jumătate femeie - jumătate copil, stranie fecioară robustă şi urâtă, crucificată pe viaţa la moşie, cu singurătatea şi sacrificiul ei ştiute doar de Dumnezeu, cu aşteptarea mărturisită în cel mai simplu crez: "Ne vom odihni!".

Ce supravieţuieşte din Iubire, forţa misterioasă pe care nimeni n-o înţelege, dar pe care fiecare o abordează cu narcisism şi cruzime? Andrei Şerban surprinde surprinderea - a personajelor şi a noastră - panica ce îi ia în stăpânire; devin ridicoli, ţipă, se agită, se seduc, se blestemă, se împuşcă, se tăvălesc prin noroi; se ridică şi se prăbuşesc, ridicoli şi fragili, ca nişte păpuşi mecanice ale căror resorturi au ruginit, cu sforile putrezite, într-un joc pe care timpul îl domină; îşi dăruiesc trandafiri, îşi spun cuvinte de care nimeni nu are nevoie. Aici e drama. Dacă Vania ar fi întrebat, Andreevna nu i-ar mai fi reproşat: "De fapt, ţie nu-ţi pasă nici de mine, nici de flori, nici de păsări, nu-ţi pasă de nimic". De fapt, fiecare se iubeşte pe sine, iar iubirea meschină, în loc să-i unească, îi sufocă, se îngustează tot mai mult în jurul fiecăruia, până devine ştreang. Deşi jocul actorilor este ludic şi senzual, infuzat de un erotism dublat de autopersiflare şi ironie, făcându-ne să credem, cu fiecare tentativă de seducţie, că apropierea (Fericirea!) e posibilă, fiecare iese din joc maculat, descurajat, ratat. Însă inocenţa lor nu se pierde fiindcă sunt atinşi de dragoste, ci din cauza absenţei ei; gol dureros, haloul ireal care creşte, se intensifică, ajungând să strălucească în noapte precum aureolele martirilor. O mutilare imemorială, o vină ancestrală care urcă până la ei din timpuri adamice, când încă eram toţi un singur continent... Ultima scenă e revelatoare. Poate merită să te umpli de noroi, să le pari celorlalţi un învins, dacă măcar pentru o clipă poţi să dai şi să primeşti ceva ce numim, cu atâta stângăcie, dragoste.

... Se lasă noaptea, vara se scutură ca trandafirii lui Vania. Toţi privesc o ultimă oară spre cea mai stranie hartă desenată de Astrov: Africa. "Acolo trebuie să fie cald acum." Suntem, fiecare, o lume necunoscută. Mai vastă şi mai îndepărtată decât Africa. La apropierea iernii, tânjim după viaţă, după căldura atingerii umane. Când mareea morţii loveşte, ce mai poate lega continentele singurătăţilor noastre? Poate doar istmul speranţei.

Neguţătorul din Veneţia, o dublă flacără
 

Neguţătorul din Veneţia de William Shakespeare / Regia: Andrei Şerban

Există o frază în Dubla flacără a lui Octavio Paz care abia acum, urmărind Neguţătorul din Veneţia pus în scenă de regizorul Andrei Şerban, la Teatrul de Comedie Franceză din Paris, în 2002, pare să‑şi fi găsit ilustrarea perfectă: "Focul originar şi primordial, sexualitatea înalţă flacăra roşie a erotismului, iar aceasta, la rândul ei, susţine şi înalţă altă flacără, albastră şi tremurătoare - cea a dragostei. Erotism şi dragoste - dubla flacără a vieţii". Parcă în niciuna dintre piesele lui, Shakespeare n-a încredinţat acest crez profund unei eroine mai înflăcărate decât Portia. Prietenul şi colegul de generaţie al lui Andrei Şerban, regretatul regizor Aurelian Manea, ale cărui eseuri despre "spectacolele imaginate" ale lui Shakespeare au fost publicate recent de prestigioasa editură Routledge, vede în Portia un arhetip, o întrupare desăvârşită a eternului feminin. Portia ne face să se îndrăgostim nu doar de ea, ca femeie, ci platonician, de ideile pe care le întruchipează: puritatea, frumuseţea, tinereţea, dar şi dreptatea, înţelepciunea. Cu toate că Shakespeare ne-a obişnuit să-şi denumească piesele cu numele eroilor săi, Neguţătorul pare să fie despre un ins anonim, deşi identitatea lui e disputată de mai mulţi protagonişti. Vizionând înregistrarea spectacolului din colecţia "Andrei Şerban" donată Bibliotecii "Alexandru şi Aristia Aman" din Craiova, am avut impresia că Shakespeare se amuză să ne indice o pistă falsă, făcându-ne să credem că subiectul piesei este "comerţul". Dimpotrivă, Neguţătorul ne vorbeşte despre dragoste, despre fidelitate, despre dreptatea omenească şi justiţia divină, despre puterea unui pact - unul faustic, avant la lettre. Deşi pare să-şi ţeasă conflictul în jurul unei chestiuni prozaice, banii, Neguţătorul din Veneţia rămâne una dintre cele mai metafizice piese. Dar cine e adevăratul protagonist? Neguţătorul pare să arate spre Shylock. Însă el nu joacă nicio miză esenţială. Întruchipează străinul, cămătarul obişnuit că crediteze oameni, mărfuri, chiar şi relaţiile interumane. Pentru Shakespeare însă, Neguţătorul e cel care joacă riscând să piardă totul, chiar pe sine. Precum Antonio care, pentru a fi garantul prietenului Bassanio, pune în joc ce are mai preţios: carnea lui, viaţa.

Începutul, ambiguu şi misterios, ne dă impresia descinderii în palestrele din dialogurile lui Platon, în care ucenicii lui Socrate discută despre natura dragostei. Doar că acum suntem ancoraţi în contemporaneitate, într-un decor stilizat; o baie de aburi turcească, în care nu ne mai preocupă ideile dragostei, ci actele ei, nu inteligenţa, ci senzualitatea ei. În lumea noastră, în care suntem excesiv preocupaţi de trup, se inserează un fior metafizic, akedia lui Antonio: "De ce sunt atât de trist?". Îl apasă tristeţea la fel cum îl apasă greutăţile cu care face exerciţii. Un moment comic, dar care ne pune în alertă! Recunoaştem sentimentul disoluţiei, melancolia dizolvantă. O lume plictisită, alienată, înecată în ambiguitate sexuală, lipsită de dragoste. O laşitudine generală prin care se preumblă liniştit demonul amiezii. Antonio e un neguţător aparte, riscă totul fiindcă îl iubeşte pe Bassanio. În apropierea ambiguă dintre cei doi întrevedem tot spectrul dragostei: eros, philia, agape, fiecare nuanţă îşi va face auzită vocea. Chiar şi dreptatea finală e tot una dintre vocile dragostei, fiindcă intervine în ultimul moment prin Portia, ca o expresie a justiţiei divine, a iubirii absolute. Montarea de la Paris confirmă cât de bine i se potrivesc lui Shakespeare revizitările moderne, fiindcă dimensiunea metafizică, ocultă transpare mai pregnant decât în varianta commedia dell'arte a aceleiaşi piese, montată de Andrei Şerban la Boston cu American Repertory Theater în 1998.

În varianta franceză, Antonio, interpretat de Michel Favory, e iubitul matur, grav, pregătit să primească lovitura de graţie a dragostei ca un martir, spre deosebire de protagonistul producţiei bostoniene, unde acelaşi Antonio capătă o dimensiune mai ludică, vivace, ironică. La fel, Portia suferă o actualizare surprinzătoare, apărând ca o femeie a zilelor noastre; stăpână pe propriile argumente, dar slabă în faţa lui Bassanio, dragostea o îmbată, vorbeşte mult, pare frivolă, atinsă insidios de acelaşi mal d'être. Chiar şi ea încearcă să facă un comerţ acceptabil cu dragostea, să-şi negocieze libertatea în faţa probelor pe care Bassanio trebuie să le treacă. Jessica, fiica lui Shylock, joacă şi ea totul pe-o carte, vrea să câştige o viaţă nouă, se converteşte. Îşi face cruce cu o mână tremurândă, aşa cum trage jucătorul de poker ultima carte (posibil) norocoasă. Şi Bassanio este un gambler, poate cel mai crud, fiindcă interpretarea lasă să se ghicească o legătură între el şi Antonio, una reală, sacrificată lejer pentru una imaginată. Şi el poate să piardă totul. Toţi sunt jucători. Oare Shylock este? Mai degrabă "malgre lui", prin meserie. La Comedia Franceză, el ne apare ca un broker newyorkez, manevrând poliglot şi ubicuu lumea finanţelor. De fapt, Shakespeare îl foloseşte pe Shylock ca pe un "avar" molieresc, ca substanţă de contrast pentru dimensiunea umanistă a piesei. Shylock, atât de nuanţat interpretat de Andrzej Seweryn, e un bufon "neînţelept" din al cărui impresionant monolog "ce este un evreu?" se desprind concluzii mult mai actuale decât din Francezii lui Krzysztof Warlikowski. "Solilocviile" Neguţătorului sunt îmbrăcate într-o plasticitate a gesturilor, dând substanţă momentului Shylock, ce se consumă într-un ritm lent, reflexiv, ca o întrebare insinuantă, o umbră culpabilizantă, ce ne priveşte pe toţi.

Muzica bântuitoare a lui Liz Swados, de la Repertory Theatre, capătă accente noi la Comedia Franceză. Decorul păstrează elemente înrudite în ambele montări, panourile mobile imaginând Beaumont-ul Portiei în pastelurile vii ale Marielei Bancou-Segal, podeaua lucioasă, costumele concepute de Renato Bianchi după ultima modă Armani, toate sugerează un paradis artificial, falsitatea relaţiilor, o lume înşelătoare ca pielea unui şarpe. Dar la Paris, regizorul imprimă o cu totul altă atmosferă, o anumită sobrietate, o dimensiune ocultă. Portia şi Bassanio apar între simbolurile engramei lui Gurdjieff, redând într-o scenografie inedită ideea de dragoste care pierde în densitate şi câştigă în vibraţie. Andrei Şerban creează o sincronizare perfectă între ritmul rostirii şi al coregrafiei scenice, transparentizând ideea de dragoste până devine ceva pur, eteric. Cu siguranţă, Shakespeare nu era străin de ermetismul renascentist. Personajul Shylock se mistifică, dar nu e deloc mistic, de aceea nici nu e cu adevărat tragic. Spre deosebire de un alt mare negociator, Richard al III-lea -"regatul meu pentru un cal!" -, Shylock sfârşeşte prin a spune: "N-am să risc". Având ca fundal proiecţia Epistolei către Corinteni a Sfântului Pavel închinată dragostei, scena judecăţii devine o confruntare de putere, în care valorile religioase, iudaice sau creştine, sunt la fel de uşor sacrificate. E antologică scena în care Shylock îl tratează pe Antonio ca pe un câine, golindu-şi în faţa "prizonierului" farfuria cu resturi de mâncare, dar fără să-i acorde un rest de milă. La fel, Portia vorbeşte despre puterea paradoxală a "milei" creştine, care o întrece pe aceea a regilor! Dar ea însăşi se va transforma în cel mai aprig călău al nefericitului Shylock, confiscându-i averea, forţându-l la o convertire umilitoare, lovindu-l cu sonoritatea propriului nume ce răsună în liniştea sălii Richelieu ca şfichiul unui bici: "Juif"! Scena cutremurătoare a execuţiei face să se confrunte eros şi philia, atunci când Bassanio pune în balanţă dragostea pentru Portia cu prietenia faţă de Antonio... Inelul Portiei rămâne şi el la fel de paradoxal: consacră fidelitatea şi ne aminteşte, în acelaşi timp, cât de infideli suntem! Ca-n Hamlet, Portia extrage mărturisirea lui Bassanio, jucând cu Nerissa un ingenios teatru în teatru. Aproape că simţim greutatea de plumb a inelului, a cărui semnificaţie se lasă căutată printre văluri negre. Culmea ironiei, Portia îi dă noul inel lui Antonio, care i-l pune pe deget lui Bassanio. Ca şi cum Shakespeare ar fi vrut să-i reamintească şi lui Bassanio de făgăduinţele, primele, făcute lui Antonio. Finalul echivalează cu o bruscă ieşire din vis! Parcă întregul spectacol a fost o parabolă despre viaţă, moarte, dragoste, un somn din care Antonio se trezeşte după un misterios ocol în jurul propriei fiinţe: "De fapt, de ce sunt aşa trist?".

Am regăsit, în ultima scenă, ambiguitatea provocatoare din Don Giovanni, montat de Andrei Şerban la Opera din Bucureşti în 2017: Antonio şi Shylock fumează, trecându-şi unul altuia balanţa, cântarul; stau în picioare, ca doi condamnaţi, fiindcă fiecare e condamnat la ceva. Există oare vreun câştigător la Shakespeare? Poate doar aşa cum nu există eroi la Cehov. Shylock pune balanţa în avanscenă, invitând publicul să judece el însuşi. Regizorul ne aduce împreună, actori şi spectatori, în acel punct de inflexiune în care noaptea "neguţătorului" devine zi. Dar e o zi crepusculară, ca-n Maestrul şi Margareta. Shylock e funcţionarul "în costum cu dungi" care-l vizitează pe Adrian Leverkühn în Doctor Faustus. Cine împrumută şi cine dă? Nu cumva sunt unul şi acelaşi? Amândoi jucători şi captivi în joc. Judecata veneţiană devine un vast tablou al "judecăţii de apoi", în care acuzatorii şi acuzaţii încep să semene diabolic de mult. La Repertory Theater, Antonio e captiv în dansul cu Shylock mascat. La Comedia Franceză, Antonio şi Shylock poartă acelaşi costum vărgat, de prizonieri. Neguţătorul lui Andrei Şerban nu e despre religie sau rasă, nici despre "corectitudine politică", ci despre sacru şi ocult, despre ceea ce suntem dispuşi să "negustorim", să vindem sau să răscumpărăm; despre suflet şi puterile care şi-l dispută.

Avarul. Un Molière în culorile modernităţii la Comedia Franceză


Avarul de Molière / Regia: Andrei Şerban

După Avarul din 1969 al lui Jean-Paul Roussillon, Comedia Franceză se pregătea să se reîntâlnească, după o lungă absenţă, cu personajul lui Molière şi cu regizorul Andrei Şerban, care, la rândul său, revizita Avarul pus în scenă la American Repertory Theater, în 1989. O montare inedită în care a continuat, după Neguţătorul din Veneţia, colaborarea cu Marielle Bancou-Segal, pastelurile superbe din Neguţătorul bostonian ale artistei cedând acum locul griurilor. Deşi înregistrarea spectacolului oferit de Biblioteca "Alexandru şi Aristia Aman" din Craiova este în alb-negru, simţim culorile din jocul actorilor. Naşterea culorilor e un fenomen misterios, implică intuiţia şi emoţia; "culorile respiră, circulă în aer", spunea Marielle Bancou. Poate tocmai de aceea, decorul original are firescul unei respiraţii care dă vivacitate dialogurilor lui Molière, imprimând întregului o lejeritate suprarealistă, magică. Griul Avarului este reflexia unei societăţi devenite mecanică din cauza banilor. Un gri "întrerupt" de imaginaţia picturală a lui Andrei Şerban, care imaginează labirintul lui Harpagon construind paravane mobile în culori vii, uşi, pereţi culisanţi, ochi giganteşti şi mâini în mănuşi negre, care te capturează... aşa cum totul e captivant în acest spectacol de o cuceritoare simplitate. Harpagon pare etern şi ubicuu. Ca în Cehov, personajul devine un suprapersonaj, fiindcă prin el ne vorbeşte dorinţa absolută, nestăvilită; avariţia devine astfel o pasiune a modernilor, exprimată prin mijloace teatrale şi printr-un joc actoricesc cât se poate de actuale. Avariţia e simptomul vidului lăuntric, o lipsă mutilantă care urcă trepte invizibile spre un gol metafizic - omul lipsit de conţinut. Un univers impregnat de Kafka, Beckett, Brecht, Freud, Rothko şi Cocteau. Harpagon ţipă mut, ca-n Munch.

Prima scenă, dintre îndrăgostiţii Elize (Florence Viala) şi Valère (Eric Ruf), dă impresia de detaşare brechtiană; cei doi vorbesc serios, dar cu un surâs complice în colţul buzelor. Discursul preţios-academic al lui Molière se suprapune ironic peste gesturile dezinhibate ale ritualului amoros. Fiica lui Harpagon e tandră, dar calculată: "toţi bărbaţii fac aceleaşi jurăminte, doar acţiunile îi fac să fie diferiţi!". Ne-am fi aşteptat la o fetiţă supusă, pe care tatăl posesiv şi manipulator o ţine încuiată în casă. Dar ea stăpâneşte foarte înţelept dinamica relaţiilor dintre bărbat şi femeie, ca o Diana, vânătoreasă, şăgalnică. Comicul şi virtuozitatea interpretării transformă scena într-o partitură de Mozart! Doi copii joacă şi se joacă de-a dragostea. În lumea banului şi a lăcomiei lui Harpagon, copiii au o "inocenţă" a lor; se salvează prin iubiri imaginate. Pasiunea erotică devine singura cale spre libertate. Cu câtă ardoare ticluiesc evadarea din închisoarea lui Harpagon! Riscul, primejdia dezmoştenirii îi face să exulte. De fapt, ei întrevăd posibilitatea unică de-a deveni ei înşişi - deşi n-au idee ce poate să însemne asta! Să fie ei simpli "harpagoni în devenire", cum sugerează Andrei Şerban în Biografia sa? Cléante (Eric Génovèse), fiu de avar şi jucător îndatorat, spune: cruzimea părinţilor te face să le doreşti moartea! Generaţiile se încleştează în pasiuni contrarii. Ca astăzi. Asociem întotdeauna avariţia cu vetustul, cu o lume putredă, îmbătrânită. Dar acest Avar, interpretat de Gérard Giroudon, e vioi, elegant, modern, chic, un adevărat om de afaceri; cel puţin până când începe să peroreze, cu delirul celui care suferă de mania persecuţiei, veşnic bântuit, îngrozit de umbrele potenţialilor uzurpatori. Dar, culmea, tocmai suspiciunea îi dă o vivacitate feroce. Banul îl transformă într-un ins pasional, îi conferă o surprinzătoare vitalitate fizică, devine brutal şi-i face plăcere. E purtătorul unei singure dorinţe, căreia totul îi este subordonat, chiar şi dragostea pentru tânăra Marianne. Îşi transferă erosul asupra patimii pentru avere. O "gaură neagră" în care dispare totul. Gândurile lugubre îi năvălesc în minte aşa cum ies din pereţi mâinile înmănuşate în negru, ca nişte păsări de pradă. Dar sunt şi epifenomenul patimii, semnele vizibile ale nebuniei - o lume bântuită de tusea cavernoasă a lui Harpagon!

Dintre toţi oamenii, "Harpagon e omul cel mai inuman", spune valetul, "bufonul shakespearian" La Flèche (Alexandre Pavloff). Dar câtă umanitate le rămâne celorlalţi? Fuga după caseta cu bani devine un joc de uzură. Jocul atât de imaginativ al actorilor te face să te gândeşti, prin contrast, la câte energii preţioase se risipesc într-o lume mult prea lipsită de imaginaţie. Aceeaşi interpretare ludică, senzuală, pişcător-ironică face ca tema banilor să devină secundară în comparaţie cu tema dragostei - averea după care aleargă toţi. Însă aşa cum ştiu, defectuos, cu acelaşi instinct gregar, posesiv. Frosine (Muriel Mayette) intermediază relaţii amoroase pentru bani. E un animal de pradă, aşa cum arată şi rochia de tigroaică. Instinctele ei sunt la fel de primare şi ucigaşe ca umbra lui Harpagon, care sapă să-şi ascundă comoara, săpându-şi mormântul! Conversaţia dintre Frosine şi Harpagon e un delicios "dialog al peţitorilor". Nimeni nu face ca Frosine elogiul bătrâneţii, jucându-se cu fricile lui Harpagon, cu groaza lui de a deveni indezirabil. Ca-n Cehov: Serebreakov cu picioarele-n lighean cocoloşit de Elena Andreevna, Vania cu trandafirii lui tomnatici, Sonia destinată s-ajungă fată bătrână; dacă la Sankt Petersburg Andrei Şerban aducea o ironie melancolică, aici introduce un umor tăios, tensionat. Harpagon îşi demonstrează virilitatea făcând paşi de paiaţă. Nu e el însuşi, fiindcă avariţia îl goleşte de substanţă, până devine un "om-absenţă". În dragoste, ca şi la masă, vrea "carne bună cu bani puţini". "Frugalitatea" e şi ea un simptom al modernităţii. Nu o raţiune economică, ci precaritatea unui fel de a fi, mai ales de a simţi. Trăim frugal. Superficial. Cel care spune adevărul e bătut, pe motiv că nu ştie cum s-o spună. În Livada lui Peter Brook, Liubov îi reproşează lui Petia că nu ştie să-i spună adevărul cum trebuie. Şi aici, francheţea îl costă pe Maître Jacques. Mariane (Céline Samie) e ca Marilyn Monroe, are acelaşi aer de vedetă hollywoodiană ca Elena Andreevna. Şi ea e o marionetă, manevrată de sforile relaţiilor sociale. Dar şi de dorinţa pentru bani, semănând foarte bine cu Harpagon! Deşi o dezgustă cu apariţia lui de bătrân lasciv, e pregătită să-l suporte cu stoicismul unei femei uşoare, căreia îi şi imită atitudinea. Dialogul dintre Harpagon şi Cléante, în care tatăl şi fiul şi-o dispută pe Mariane, încercând în acelaşi timp o imposibilă reconciliere, devine culmea duplicităţii, a neputinţei, a prea-târziului. Concurenţa lor acerbă e instinctuală, violentă. O luptă între "raporturi de putere", aşa cum sunt, de fapt, dialogurile tuturor. "Iertarea" e tot un joc, cel mai versat, înveninat. Cléante îl vede căzut la pământ pe Harpagon şi jubilează crezând că poate a murit. Dar euforia libertăţii nu durează. Molière ne vorbeşte cu profundă fineţe psihologică despre imposibilitatea iertării; o neputinţă modernă, exprimată teatral cu intensitate într-o scenă bufă şi tragică, cu stridenţă expresionistă în ton şi mimică, cu un ritm diabolic în care argumentele o iau de la capăt, ca un carusel; o cursă nebună, în care cei doi se atrag permanent în cursă, care se încheie cu pecetea "autorităţii" paterne: "Te dezmoştenesc!", "îţi dăruiesc blestemul meu!" Ce generozitate înveninată! Când Harpagon coboară în groapă după casetă, parcă-l înghite pământul, ca-n Zilele frumoase ale lui Beckett! Rămâne absolut singur în delirul final, doar cu "ochii" şi "mâinile", martori invazivi ai ego-ului în agonie. În Avarul, toţi trăiesc într-un "iad vesel". Fiindcă în lumea Avarului nu există legături. "Zgârcitul" e un lup singuratic care nu investeşte în nici o relaţie. Avarul e iremediabil singur într-o lume alienată. Unica lui legătură e cu banii; nu una firească, de consum, ci bolnăvicioasă, redusă la plăcerea solitară, morbidă, a acumulării. Potenţialele legături iau forma "contractelor"! Toţi sunt singuri, ascund şi urzesc ceva, fiecare e izolat în spatele propriului paravan, fiecare are o uşă prin care încearcă să evadeze sau pe care i-o trânteşte în nas celui care vrea să se apropie. Aşadar, decorul geometric reflectă întocmai o lume rece, a relaţiilor rigide, frânte. Élise are o doză de răceală, vrea să se asigure că "relaţia" cu Valère va fi "corectă". Cléante îşi explică ura spunând că "avariţia tatălui îi justifică dorinţa de a-l vedea mort". La fel şi Mariane, care întreabă cu naivitate cinică: "Oare moartea e la curent cu planurile pe care ni le facem?"

La final, în avanscenă, "o mână" îi aruncă lui Harpagon râvnita casetă; personajul începe să-i înghită conţinutul, lacom, bănuţ cu bănuţ, amintindu-mi de scena infernului de la San Gimignano în care demonii îl fac pe avar să bea aur topit. Sunt înrudite şi interesante aceste finaluri din teatrul şi opera lui Andrei Şerban, prin care regizorul lasă personajul singur cu destinul lui: Neguţătorul cu balanţa, Don Giovanni cu victima, Avarul cu banii. Spectacolul primeşte astfel o sentenţiozitate modernă, o demnitate tragică dincolo de ironia jocului şi "teroarea comică". Ne ascundem de ochi intruzivi, ca de Big Brother, şi ascundem noi înşine ceva; priviri fixe, dar opace, insomniace; un labirint de duplicităţi, măşti, trape şi capcane. Suntem, ca în teatrul grec, dominaţi de destin, devoraţi de pasiunile noastre - dacă nu la mila zeilor, cel puţin la bunul plac al demonilor interiori. Avarul, despre care Andrei Şerban spunea că e "piesa cea mai sumbră, mai lipsită de speranţă" a lui Molière, ne dă de gândit şi astăzi!