Cartea cu tați - Copiii sunt OK (adulții, nu)

 

Andrei Dósa / Robert Șerban / Radu Pavel Gheo / Igor Mocanu / Bogdan Alexandru Stănescu / Mihai Duțescu / Florin Hălălău / Doris Mironescu / Dan Coman / Florin Dumitrescu / Vasile Ernu / Andrei Gamarț / Robert Bălan, coordonatorul volumului
Cartea cu tați
Editura Trei, 2021
 

Citiți introducerea acestei cărți.

*****
 
Intro

Mihai Duțescu (n. 1979, Alexandria) a debutat în 2010 cu volumul de poezie și toată bucuria acelor ani triști (Ed. Cartea Românească), volum recompensat cu mai multe premii și nominalizări, printre care Premiul Mihai Eminescu - Opera Prima.

În 2014 revine cu o nouă colecție de poezii, franceza un avantaj (Ed. Pandora M), alături de romanul Uranus Park (Ed. Polirom), distins cu premiul "Tânărul Prozator al Anului 2014", în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediția a V-a. Anul acesta a publicat la editura Trei romanul Bureți de fag.

Este prezent cu proză, poezie, articole, interviuri etc. în mai multe publicații și antologii, iar textele sale au fost traduse în engleză, franceză, suedeză, germană și cehă.

Copiii sunt OK (adulții, nu)

În ziua în care am aflat ca voi fi tată tocmai primisem - a nu știu câta oară - un mail de la Vicenția cu oferte de la agenții de turism pentru concedii exotice, departe de casă, scumpe și iresponsabile. Chestii pe care oamenii cu copii din țara noastră le fac în general puțin spre deloc, dar pe care cei din middle class și fără copii, inclusiv aspiranții, cum eram și noi, le mai fac. Ceva de genul "Ori la bal, ori la spital..." - "Dacă oricum n-avem alte bucurii..." - "Dacă copii deocamdată n-avem, măcar să ne distrăm...", cu varianta "Să ne distrăm acuma, până vin copiii, că dup-aia nu se mai știe..."

Dincolo de faptul că Vicenția n-a abandonat nici acum ideea de-a merge într-un sejur dintr-acela dement, în timp ce mie realmente mi se rupe de astfel de atracții (complet lipsite de conținut, presupun), dincolo de faptul că până la urmă probabil o să mergem odată și-odată - fiindcă așa e în familiile moderne middle class, cântă și găina, nu doar cocoșul - în acea toamnă din 2013 am fost nevoiți să punem totul în stand by pe termen nelimitat. Au rămas linkurile alea semi-isterice, neconsumate, din cele câteva e-mailuri pe care Vicenția le schimbase cu agențiile de turism; într-o seară, când intrase la duș, am auzit-o țipând - strigându-mă, să vin repede... Am intrat peste ea și, tremurând, mi-a arătat chestia aia ca un termometru, pe care o vedeam prima oară, cu o liniuță roz destul de evidentă, alături de încă o liniuță roz de-abia vizibilă. M-am prins ce e, însă cum amândoi eram praf după mai bine de doi ani de încercări nereușite, am fost destul de neîncrezători pe moment. Adică, de ce nu apar clar două liniuțe egale ca intensitate - o fi o sarcină cu probleme? Nu s-o fi prins ca lumea...? Am căutat prospectul drăcoveniei ăleia și m-am mai calmat: scria că indiferent cât e de palidă a doua liniuță, dacă există, e sigură treaba... Dar auzisem totuși atâtea povești cu sarcini pierdute, încât gândurile astea au început să se amestece de-a valma cu celelalte, cu euforia și restul.

Ce-ar fi de zis? Se prinsese exact când ne păsase mai puțin, exact când aproape ne resemnaserăm și nu mai socoteam nici zile, nici nimic. După teste de toate felurile, controale și acatiste și cam tot ce fac oamenii ca noi (zona middle class, subzona penibilă), după o scurtă vacanță la Viena, neașteptat de frumoasă (față de cât mă plictisise pe mine Viena în trecut), fiind probabil mai relaxați și mai cu har decât până atunci, iată că bebelușul era pe drum.

Cum să-l cheme? Din nou dezbateri și agitație, căci am trecut prin fel de fel de variante - dacă să aibă două nume sau îi punem doar unul, dacă e băiat sau fată - și ce aiurea totuși că durează atâta până afli ce e - dacă să-i punem nume internaționale sau românești - dacă sunt românești, să fie ușor arhaice, cum se poartă la noi în zona middle class, subzona penibilă - să-i punem Zian dacă e băiat (numele de mirean al părintelui Arsenie Boca, cum aveam să aflăm ulterior că i-a pus Gabi Firea ăluia mic al ei) și să-și serbeze de Sânziene? - sau îi punem ceva generic, Ema, Eric, să meargă oriunde? - dar dacă după aia se supără că n-are nume de sfânt și toți copiii din clasă au? Toate astea s-au mai limpezit după ce am făcut niște teste statistice (dublu test sau triplu test, nu mai țin minte - oricum, bani dați degeaba) care indicau că are risc mare de sindrom Down și ne-au determinat să facem un test genetic non-invaziv (testul Panorama - recomand!) foarte scump la vremea aceea, dar care ne-a liniștit relativ rapid și, tot așa, relativ rapid ne-a informat că urmează să avem o fetiță. Am scăpat de Zian și am dezbătut așadar numele fetiței, trecând iarăși prin toate variantele posibile. Am ajuns pe final de sarcină să tragem la sorți: din 5 bilete, la 4 a ieșit Ioana.

Cam așa e cu primul copil.

Când s-a născut Ioana, credeam și eu, și soția mea că gata, rupem, nu există părinți mai motivați și mai pregătiți decât noi. Făcuserăm absolut toate analizele, toate controalele, toate morfologiile, la cei mai buni medici, Vicenția mânca numai bio, dormea de la 22, n-a mai pus o picătură de alcool pe limbă, nu mai mânca fast-food, executam plimbări în parc în ritmul indicat de medic, cu durata indicată de medic. Am fost și la câteva cursuri de puericultură, unde o doamnă foarte experimentată ne-a povestit cum stă treaba cu bebelușii, ne-a exemplificat cum să manevrăm bebelușul ajutându-se de o păpușă - era totul foarte simplu și clar! Ah, și să nu uit, bineînțeles că Vicenția și-a dorit să nască natural și să alăpteze copilul la sân cât mai mult, după cum recomandă atât medicii, cât și puzderia de bloggerițe-mame-eroine de peste tot.

Eu începusem deja să mă interesez de cele mai bune grădinițe și școli private din București, punând în balanță beneficiile pedagogiei clasice, în raport cu ale celorlalte - Waldorf, Montessori etc. Să fie Montessori, dar și cu mâncare bio... Da, dar e una singură așa și e prin sectorul 3, departe de noi. Sau căutăm una clasică, dar de top. Sunt unele cu predare direct în germană. Sau engleză? Nu engleză, că engleza oricum o-nvață, lasă, să știe germana... Vezi că e una Waldorf așa și împușcă practic doi iepuri, e și pe creativitate și învață și limba... Sau facem o extravaganță și-o dăm la colțul străzii, la stat, cu copiii din cartier, să se obișnuiască cu lume de tot felul? Sigur, la colțul străzii... numai tu puteai veni cu idei de-astea... nu dau eu fata cu toți ăștia, să-ți fie clar...

Ioana s-a născut pe 7 octombrie, de ziua lui Putin, exact la data estimată de ecografie, nicio zi înainte, nicio zi după. Ne învățase medicul cum să numărăm contracțiile și când anume să pornim spre spital - și să-l sunăm, ca să vină. Am mers la un spital de stat - parțial din zgârcenie, parțial din neîncredere față de astea private.

Travaliul a durat 15 ore, timp în care eu am frecat menta prin curtea spitalului mutându-mă de pe o bancă pe alta; am mai mers să mănânc la o cârciumă peste drum, am mai pierdut vremea printr-o librărie, am semnat apoi niște dispoziții de șantier sosite prin curier la spital - stând tot timpul cu Vicenția pe SMS-uri, îngrijorat când trecea jumătate de oră și nu-mi răspundea, euforic când îmi scria mi-au făcut anestezie... nu mai simt nimic, cred că nasc - doar că treceau orele, trecuse și anestezia și nu năștea. A născut efectiv pe viu, în chinuri, am auzit-o, mă lăsaseră moașele să mă strecor undeva pe un hol din apropierea sălii. Eram cu mama și cu mama ei, toți trei încercând să descifrăm urletele Vicenției din noianul de urlete. Când mi-am dat seama că ea e, că urlă mai rău decât oricând până atunci, gata, am așteptat să aud și copilul - peste câteva minute am auzit-o pe Ioana plângând cât o țineau plămânii, nervoasă de mică, spre deosebire de alți nou-născuți pe care-i mai auzisem cât am stat pe-acolo și care mi se păruseră mult mai calmi. Mi-a arătat-o doctorița neonatolog, o doamnă unguroaică trecută de 60 de ani - am oftat când am văzut-o, mă topeam pe picioare privind-o cum încă plângea - și doctorița mi-a zis: "Greu, tati, greu cu nașterile astea, greu, nu?" - timp în care Vicenția primise deja o altă anestezie și era cusută, fiindcă și la nașterile naturale e deseori nevoie de așa ceva.

Dacă tot am ajuns în acest punct, înainte de a vorbi despre copil și despre haosul care-a urmat în ce ne privește, aș vrea să fac o mențiune scurtă, mai mult pentru fetele care citesc acum: nu e o întâmplare că majoritatea femeilor, dacă au de ales, aleg cezariana. Dincolo de durerile nașterii naturale propriu-zise, e greu de descris chinul de după, care în cazul soției mele a durat vreo lună de zile - perioadă esențială pentru îngrijirea copilului, pentru prezența lucidă, neafectată de dureri, alături de copil etc. Nu pot să ofer mai multe detalii, dar în ce mă privește am ajutat-o inclusiv la cele mai elementare lucruri, pentru că în prima săptămână nu reușea nici să se aplece, de durere. Prin comparație, cezariana / cezarienele de după au fost infinit mai ușor de suportat - spune ea și spun și eu, din afară.

Ups, am sărit fără să vreau la ceva esențial: după Ioana, au urmat alți doi copii, Ilinca și Iustin. Ajung imediat și la ei.

Cu Ioana a fost haos, cum spuneam. Adevărul e că nu știam nimic despre copii, iar faptul că amândurora ne plăceau copiii sau că ne doriserăm copii a fost egal cu zero. Nu că n-am iubit-o din prima secundă, însă ni se părea extrem, extrem de greu s-o îngrijim, deși am avut și un ajutor permanent în prima lună - pe mama mea. Ioana, în primul rând, nu voia să sugă la sân, se îneca, se învinețea, voma deseori și ne era teamă că moare asfixiată sau înecată cu vomă, nu deschidea bine gura, părea că-i e lene, dar ulterior am văzut că așa e ea; și acum, la șase ani, face la fel, de-abia deschide gura dacă trebuie să-i dai, spre exemplu, un medicament. În fine, îi provoca răni groaznice tinerei și frumoasei mele soții, cu sângerări și tot tacâmul și-am plătit în câteva rânduri consultant în alăptare, am dat bani pe pompe de sân și pe fel de fel de geluri și creme, ca să-i dea totuși lapte de mamă - ceea ce a și reușit pentru vreo trei luni, timp în care a primit întotdeauna și completare cu lapte praf. După cele trei luni a întrerupt alăptarea și-a înțărcat-o de voie, de nevoie, după ce a făcut mastită la ambii sâni. Pentru cine nu știe, înainte de a căuta în dicționar: sânii se umflă și se întăresc dureros, iar canalele prin care iese laptele se blochează, laptele acela care nu este eliminat provocând o infecție. Nu pot descrie cum anume a scăpat soția mea de mastită; spun doar că eu am fost cel care a contribuit decisiv la vindecare - dacă vreți mai multe picanterii, căutați pe net, sunt numeroase mărturii ale altor bărbați care de fapt mi-au dat și mie ideea.

După ce a fost înțărcată, Ioana a fost mai veselă, mai jucăușă, a dormit mult mai bine, toată noaptea fără întrerupere, fiind hrănită cu lapte praf în doza corectă (când suge la sân nu știi, evident, niciodată cât a supt) și la ore fixe, după manual. Cam din a patra lună a ei a fost cu adevărat o ușurare și pentru noi, după calvarul de până atunci. Doar că această bruscă detensionare a venit la pachet cu altceva: odată întreruptă lactația, iar noi mult mai relaxați, am tulit-o pentru câteva zile la Londra - de unde, cum se zice, ne-am întors trei. Unde până atunci ne uitase Sfântul, acum nu ne mai opream, vorba maică-mii.

Ilinca s-a născut (prin cezariană, parfum) când Ioana avea un an și patru luni. Era iarnă, zăpada cât casa, 4 februarie 2015, mi-o amintesc dormind (la spitalul la care s-a născut nu m-au lăsat s-o văd imediat după naștere), apoi când s-a trezit am văzut că era extrem de frumoasă, cu ochii albaștri, albaștri - dar nu albaștri cum au toți bebelușii la început, ci albaștri perfecți - și mare cam cât un copil de o lună. O să fie manechin, ne-a zis doctorița, o să vedeți... Când am adus-o acasă ne-am dat seama că aveam doi bebeluși, fiecare cu mărimea sa de pampers, cu programul său și cu formula sa de lapte praf (fiindcă Ilinca a mai băut întotdeauna și lapte praf, deși a supt la sân bine mersi până pe la doi ani, fără dureri și probleme - ca dovadă că nu Vicenția avea ceva...).Când mergeam la supermarket și ajungeam cu baxurile de pampers la casă, cu cutiile de lapte praf și-așa mai departe era circ, era imposibil să nu zică cineva ceva - de obicei, indiferent de remarca celorlalți, răspundeam "Ne-a plăcut sexul, ce să facem...".

De-abia cu amândouă bebelușele ne-a fost greu, mai greu decât ne fusese cu Ioana singură - când crezuserăm că mai greu de-atât nu se poate. Ne-am dat seama că tot ce știam de la ea nu se aplica aproape deloc la Ilinca, fiindcă - așa cum citisem, dar ne gândeam că e mai degrabă un mit - fiecare copil e total diferit, oricât ar fi de mic.Ele două au fost și sunt atât de diferite, încât singurul lucru care se putea aplica de la una la alta a fost modul de împachetare a pamperșilor. În rest, nimic: Ilinca a dormit din prima zi în pat cu noi (făcea scandal monstruos altminteri) - Ioana, dimpotrivă, doar în patul ei. Ilinca practic sugea la sân încontinuu, fără program, "la cerere", cum se zice - despre Ioana am povestit deja. Și mai am foarte multe alte exemple, de la chestii fizice, până la trăsături de caracter.

Când am aflat că mai vine un copil, al treilea, a fost efectiv un șoc. Avuseserăm la un moment dat o discuție de câteva zeci de secunde despre posibilitatea de-a mai avea un copil, să fie trei, cum își dorea Vicenția (iar eu îi zisesem că n-am nimic împotrivă, deși mi-e foarte bine și-așa...), dar cam atât. Eu eram prin bucătărie, Vicenția venea ca de obicei de la duș și-n timp ce cobora scara mi-a făcut un semn cu mâna, de sus: îmi arăta prostia aia de termometru alb, cu liniuțe... Ce e cu ăla...? Băi, deci nu cred... - nu mai știu cum a decurs discuția, atât cât o fi fost, dar îmi amintesc în schimb că am tăcut amândoi vreo două ore - mai ziceam așa, câte un cuvânt sau o propoziție scurtă, mai râdeam scurt, nervos, după care iar ne cădea fața. După ce a trecut perioada aceea de acomodare, vreo câteva zile bune, ne-am înseninat. De altfel, avându-le pe fete mici, inclusiv după nașterea lui Iustin, n-am avut timp și nici disponibilitate mentală pentru chestii prea complexe. La Iustin nu a existat practic o depresie post-partum, ca la fete (mai ales la prima) și lucrurile în general au fost mult mai la futu-i mă-sa, cum s-ar zice, iar el a crescut mai mult sau mai puțin ca o buruiană - deși a fost deopotrivă îngrijit, iubit, ținut în palme și răsfățat. Faptul că e băiat a contat și în același timp n-a contat: eu de când mă știu mi-am dorit să am o fetiță, dacă era să am copii (mă rog, una, dar poate nu trei - deși așa cum le iubesc nediferențiat pe cele două, aș fi iubit-o cu siguranță și pe a treia).Însă pentru echilibrul tuturor, inclusiv echilibrul psihologic al rudelor apropiate, cred că e mai bine că a apărut și-un băiat.

Ce-ar fi de zis despre el, ceva ce n-am zis deja când am povestit despre fete? Aș spune că se vede o diferență clară față de surorile lui: el pur și simplu rompe le palle, cum zic italienii - adică ne scoate peri albi - distruge, aleargă, sare, se bate, mușcă, are de zece ori mai multă putere fizică și nervișori și energie, comparativ cu ele la vârsta lui, plus dexteritate, interes instinctual pentru reparat, stricat, înșurubat, deșurubat etc. Știu că mă bălăcesc deja în locuri comune, dar chiar așa e, în cazul nostru.

Imediat după ce am făcut copii, lovindu-mă cu capul de grindă, i-am sfătuit rapid pe toți din jurul meu care n-aveau copii să nu facă - decât dacă sunt cu adevărat dispuși să-și depășească dulcea inerție în care zac, să iasă dureros și ireversibil din zona de confort și să-și depășească limitele mai mult decât oricând până atunci. Dacă nu sunt dispuși, mai bine să nu facă. Exageram crunt, desigur, dar era mai mult o reacție pe care o consideram necesară la toată hipioțeala și ipocrizia din jurul acestui subiect, cu familii minunate și copilul care crește fericit într-un marsupiu hand made, în timp ce tu iei parte la un atelier creativ, cu căștile pe urechi.

De când suntem părinți, am avut destule certuri cu Vicenția, mai ales în perioadele în care copiii erau foarte mici (iar noi prea nervoși și neștiutori), însă per total relația mea cu ea s-a transformat de la zi la zi și e din ce în ce mai bună, e ca un fruct perfect copt, ajuns azi la deplină maturitate.Ca într-o poezie a lui Sociu, nu cred că mai există ceva nespus între noi, am trecut de la Nord la Sud și de la Est la Vest, avem sute de nopți nedormite în tandem și alte sute de nopți nedormite cu rândul, câte-o oră jumate tu, după care o oră jumate eu; avem peste zece mii de pamperși schimbați fiecare, mii de băițe făcute copiilor, mii de biberoane sterilizate; piureuri, supițe, tocănițe cu legumele tăiate mărunt, mărunt - la fel, sute - litri de Vigantol dați picătură cu picătură, litri de Nurofen, Panadol și Ospamox, mii, zeci de mii de lei dați pe medici, homeopate, uleiuri esențiale, aparate de aerosoli - ca să nu mai socotim sarcinile și nașterile pentru fiecare, hainele, încălțările, jucăriile, cărțile, cărucioarele, pătuțurile, scoicile și scaunele auto - și alte și alte minuni.

Pe final, ca să nu uit: vrând, nevrând, fiindcă sunt trei și nu vrem discriminare (și nici să dăm 7-8.000 de lei lunar taxe de școlarizare, 12-15 ani de-acum înainte, parcă nu sună OK), merg toți trei la grădinița de stat, după ce am trecut și pe la privat, respectiv la școala de stat - nu chiar cea de la colțul străzii, ci următoarea - atât cât să facem maxim un sfert de oră pe jos până acolo și să fie pe cât posibil o școală bună, adecvată aspirațiilor unei familii middle class ca a noastră.