Leviatanul
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză, introducere şi note de Alexandru Anghel
Citiţi introducerea acestei cărţi.
Intro
Thomas Hobbes (1588-1679), considerat unul dintre principalii fondatori ai filosofiei politice şi ai ştiinţei politice moderne, s-a născut în Malmesbury, comitatul Wiltshire, Anglia. După ce şi-a încheiat studiile la Magdalen Hall, Oxford, în 1608, a devenit preceptorul unuia dintre fiii lordului Cavendish de Hardwick, care avea să devină mai apoi conte de Devonshire, legătură sa cu această familie fiind de lungă durată.
Primele sale studii s-au centrat pe clasici, traducând Războiul peloponesiac de Tucidide, în 1628. La scurt timp, Hobbes a început să fie interesat de ştiinţă şi de filosofie, interes stimulat mai ales de călătoriile de lungă durată în Europa, unde a avut ocazia să cunoască figuri importante ale vremii, printre care Galilei şi Descartes. Lucrul acesta l-a condus la marele sau proiect de formulare a unei ştiinţe politice care avea să aibă ca efect, pe lângă crearea altor opere (precum The Elements of Law, De homine, De cive şi De corpore), publicarea capodoperei sale Leviatanul, în 1651.
La vârsta de optzeci şi patru de ani, Hobbes şi-a scris autobiografia în versuri, iar în următorii trei ani a tradus Odiseea şi Iliada lui Homer. Pe lângă filosofia politică, Hobbes a adus contribuţii într-o diversitate de alte domenii, printre care istoria, geometria, fizica gazelor, teologia, etica, filosofia limbajului şi a minţii.
Scris într-o perioadă din istoria Angliei în care structurile politice şi cele sociale, precum şi metodele ştiinţei sufereau schimbări şi reinterpretări radicale, Leviatanul, prin forţa argumentului său şi prin provocările aduse posterităţii, a rezistat încercării vremurilor şi a contribuit într-o anumită măsură la dezvoltarea lumii moderne.
"Thomas Hobbes a fost primul sociobiolog, cu două sute de ani înainte de Darwin." (Daniel Dennett, Darwin's Dangerous Idea)
"În ultimele două decenii, antropologii au strâns date despre viaţa şi moartea din societăţile prestatale, în loc să accepte stereotipurile călduroase şi pozitive. Ce au descoperit? Pe scurt: Hobbes a avut dreptate, Rousseau s-a înşelat." (Steven Pinker, The Blank Slate)
"Leviatanul lui Hobbes este cea mai mare operă de gândire politică scrisă în limba engleză." (John Rawls, Lectures on the History of Political Philosophy)
"Hobbes este întemeietorul politicii moderne. Prin urmare, înţelegerea ştiinţei politice hobbesiene este precondiţia de bază pentru orice înţelegere radicală a politicii moderne." (Leo Strauss)
"Leviatanul este cea mai mare, poate singura, capodoperă de filosofie politică scrisă în limba engleză, iar istoria civilizaţiei noastre nu ne poate oferi decât puţine opere cu o cuprindere şi o prestanţă asemănătoare. În consecinţă, Leviatanul nu trebuie judecat decât potrivit celor mai înalte standarde şi nu trebuie luat în considerare decât în cel mai larg context." (Michael Oakeshott)
"Meritele lui Hobbes ies mai pregnant în evidenţă dacă-l privim în contrast cu filosofii politici de dinaintea să. El este total debarasat de superstiţii; nu îşi derivă argumentele din ceea ce s-a petrecut cu Adam şi Eva în vremea Căderii. Discursul său este clar şi logic; etica sa, că o fi bună sau rea, este complet inteligibilă şi nu comportă folosirea de concepte dubioase. Pe lângă Machiavelli, care este însă mult mai limitat, el este primul autor cu adevărat modern în perimetrul teoriei politice. Acolo unde greşeşte, greşeşte din pricina simplificării excesive, şi nu pentru că baza gândirii sale ar fi nerealistă sau fantezistă. Din acest motiv, merită încă şi astăzi să fie combătut." (Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale)
Partea a doua: Despre comunitatea civilă
Capitolul XVII
Despre cauzele, naşterea şi definiţia comunităţii civile
1. Cauza finală, scopul sau intenţia oamenilor (care în mod
natural iubesc libertatea şi dominaţia exercitată asupra celorlalţi)
atunci când au instituit pentru ei înşişi acea îngrădire (în care îi
vedem trăind în comunităţile civile) este anticiparea propriei
conservări şi, prin aceasta, a unei vieţi mai satisfăcătoare; adică
anticiparea unei căi de a ieşi din starea nefericită de război, care
este (aşa cum s-a arătat în capitolul
treisprezece) consecinţa necesară a pasiunilor naturale ale oamenilor,
atunci când nu există o putere vizibilă care să-i ţină în supunere şi care să-i
lege, prin frica de pedeapsă, de îndeplinirea propriilor convenţii şi
de respectarea acelor legi naturale expuse în capitolele al
paisprezecelea şi al cincisprezecelea.
2. Căci, în absenţa unei puteri care să asigure respectarea lor, legile naturale (precum dreptatea, echitatea, modestia, mila şi (pe scurt) a face altora ce ai dori să ţi se facă ţie)
sunt contrare pasiunilor noastre naturale, care ne împing spre
părtinire, trufie, răzbunare şi altele asemenea. Iar convenţiile
încheiate fără sabie nu sunt decât vorbe şi nu au puterea de a pune pe
cineva la adăpost. De aceea, în pofida existenţei legilor naturale (pe
care oricine le respectă atunci când doreşte şi când poate să le
respecte în siguranţă), dacă nu s-a instituit
nicio putere sau dacă nu a apărut una desul de mare pentru siguranţa
noastră, fiecare om se va bizui (în mod legitim) pe propria forţă şi
iscusinţă pentru a se asigura împotriva tuturor celorlalţi oameni. În
toate locurile unde oamenii au trăit în mici familii, a se jefui şi a se
prăda unul pe celălalt era o îndeletnicire generală şi atât de departe
de a fi considerată un lucru împotriva legilor naturale, încât cu cât
prada era mai mare, cu atât mai mare era onoarea; iar în acea stare,
oamenii nu respectau alte legi decât pe cele ale onoarei, adică
abţinerea de la cruzime, lăsându-le celorlalţi
viaţa şi uneltele agricole. Iar asemenea micilor familii de atunci,
oraşele şi regatele de acum (care nu sunt decât familii mai mari) îşi
extind dominaţia, pentru siguranţa lor, sub pretextul pericolului, de
frica invaziei sau a sprijinului pe care l-ar putea primi invadatorii, căutând din răsputeri şi pe bună dreptate să-şi supună sau să-şi
slăbească vecinii prin forţă sau prin uneltiri ascunse, neavând nicio
altă asigurare (fapte ce sunt amintite cu cinste în epocile următoare).
3. Nici strângerea unui număr mic de oameni nu le oferă această
siguranţă, căci atunci când oamenii sunt puţini, adăugirile mici de o
parte sau de cealaltă măresc suficient de mult forţa pentru a dobândi
victoria, ceea ce încurajează invazia. Numărul de oameni suficient
pentru a ne putea încrede în propria siguranţă nu este determinat de un
anumit număr, ci prin comparaţie cu duşmanul de care ne temem, iar acest
număr este suficient când şansele nu sunt atât de vădite încât să
decidă rezultatul războiului şi să-l împingă pe duşman să încerce un atac.
4. Totuşi, oricât de mare ar fi o mulţime, dacă acţiunile celor
care o alcătuiesc sunt călăuzite de judecăţile şi dorinţele fiecăruia,
ei nu se pot aştepta de la aceasta la vreo apărare sau vreo protecţie
nici împotriva unui duşman comun, nici împotriva vătămărilor pe care şi
le provoacă unul celuilalt. Căci, fiind distraşi de propriile opinii
diferite cu privire la cea mai bună întrebuinţare şi aplicare a forţei
lor, ei nu se ajută, ci îşi pun piedici unul celuilalt şi, printr-o
opoziţie reciprocă, îşi reduc forţa la nimic; din acest motiv, nu doar
că sunt supuşi cu uşurinţă de foarte puţini care sunt de acord între ei,
ci, de asemenea, dacă nu au un duşman comun, se războiesc între ei
pentru propriile interese. Căci, dacă am putea presupune că o mare
mulţime de oameni ar consimţi să respecte dreptatea şi alte legi
naturale în lipsa unei puteri comune care să-i
ţină pe toţi supuşi, am putea să presupunem tot atât de bine că
întreaga omenire ar face acelaşi lucru. În această situaţie, nici nu ar
exista şi nici nu ar fi nevoie de vreo cârmuire sau de vreo comunitate
civilă, căci pacea ar exista fără supunere.
5. Nu este îndeajuns pentru siguranţa oamenilor, care ar trebui,
conform dorinţei acestora, să dureze toată viaţa, ca ei să fie cârmuiţi
şi călăuziţi de o singură judecată pentru o perioadă limitată, cum ar fi
cea a unei bătălii sau a unui război. Căci, deşi aceştia, printr-un
efort comun, dobândesc o victorie împotriva unui duşman din afară,
totuşi, după aceea, când fie nu mai au un duşman comun, fie cel pe care
unii dintre ei îl consideră duşman este considerat prieten de către
ceilalţi, se vor dezbina din cauza intereselor diferite care există
între ei şi vor cădea din nou într-un război între ei.
6. Este adevărat că anumite creaturi vii, precum albinele şi furnicile, trăiesc laolaltă într-un
mod sociabil (motiv pentru care sunt enumerate de către Aristotel
printre creaturile politice), dar nu sunt călăuzite de altceva decât de
propriile judecăţi şi apetituri; nu sunt înzestrate nici cu vorbire,
prin care una să poată semnifica alteia ceea ce socoteşte a fi avantajos
pentru interesul comun. Prin urmare, poate că unii doresc să ştie de ce
neamul omenesc nu poate, la rândul lui, să trăiască în bună înţelegere.
La aceasta răspund:
7. În primul rând, oamenii se găsesc neîncetat într-o
întrecere pentru onoare şi demnitate, ceea ce nu se poate spune despre
aceste creaturi. Prin urmare, pornind de aici, între oameni se ivesc
invidia şi ura şi, în cele din urmă, războiul, ceea ce nu se petrece în
rândul acestor creaturi.
8. În al doilea rând, printre aceste creaturi binele comun nu
diferă de cel individual şi, fiind de la natură înclinate către binele
individual, obţin prin acesta beneficiul comun. Dar omul, a cărui
bucurie constă în a se compara cu alţii, nu poate savura ceva care nu
este superior.
9. În al treilea rând, aceste creaturi, neavând (asemenea omului)
uzul raţiunii, nu văd sau nu cred că văd vreun neajuns în rânduirea
activităţilor lor comune, în vreme ce în rândul oamenilor sunt foarte
numeroşi cei care se cred mai înţelepţi şi mai capabili să rânduiască
treburile publice decât ceilalţi, iar aceştia se străduiesc să reformeze
şi să inoveze, unii într-o direcţie, alţii într-o alta, mergând astfel spre discordie şi spre război civil.
10. În al patrulea rând, aceste creaturi, deşi îşi folosesc oarecum vocea pentru a-şi
face cunoscute unele altora dorinţele şi alte afecte, sunt lipsite de
acea artă a cuvintelor prin care unii oameni le pot reprezenta altora
ceea ce este bine ca fiind un rău şi ceea ce este rău ca fiind un bine,
sporind sau micşorând dimensiunea aparentă a binelui şi a răului, făcându-i astfel pe oameni să fie nemulţumiţi şi tulburându-le pacea după bunul plac.
11. În al cincilea rând, creaturile lipsite de raţiune nu pot distinge între prejudiciu şi pagubă;
prin urmare, câtă vreme sunt lipsite de griji, nu se simt deranjate de
semenii lor, pe când omul este cel mai turbulent atunci când este cel
mai lipsit de griji, căci atunci îi place să-şi arate înţelepciunea şi să controleze acţiunile celor care cârmuiesc comunitatea civilă.
12. În ultimul rând, acordul dintre aceste creaturi este natural,
iar cel dintre oameni nu poate fi obţinut decât prin convenţie, care
este artificială; de aceea, nu trebuie să ne mirăm că mai este nevoie de
ceva (pe lângă convenţie) care să le facă acordul constant şi durabil;
şi anume, o putere comună care să-i ţină supuşi şi să le îndrepte acţiunile către avantajul comun.
13. Singurul mod de a institui o astfel de putere comună care să-i poată apăra de atacurile străine şi de prejudiciile pe care şi le pot provoca între ei, conferindu-le
o siguranţă de aşa natură încât aceştia să se poată hrăni de unii
singuri şi să poată trăi mulţumiţi prin propria muncă şi prin roadele
pământului, este acela de a conferi întreaga putere şi forţă unui singur
om sau unei singure adunări de oameni care să reducă toate voinţele
lor, printr-o majoritate a vocilor, la o
singură voinţă; cu alte cuvinte, să numească un om sau o adunare de
oameni care să le poarte persoana şi fiecare să se recunoască drept
autorul oricăror acţiuni înfăptuite sau cauzate de cel care le poartă
persoana, în acele lucruri care privesc pacea şi siguranţa comune; iar
în aceste lucruri fiecare dintre ei să-şi
supună voinţa voinţei lui şi propriile judecăţi judecăţii lui. Aceasta
este mai mult decât un consimţământ sau un acord: este o unitate reală a
tuturor în una şi aceeaşi persoană, săvârşită printr-o convenţie a fiecărui om cu fiecare om, ca şi cum fiecare i-ar spune fiecăruia: autorizez acest om sau această adunare şi îi cedez dreptul de a mă cârmui pe mine însumi, cu condiţia ca şi tu să-i cedezi dreptul tău şi să-i autorizezi toate acţiunile în acelaşi mod.
Odată cu înfăptuirea acestui lucru, mulţimea astfel unită într-o
singură persoană este numită COMUNITATE CIVILĂ, în latină CIVITAS.
Aceasta este naşterea acelui mare LEVIATAN sau, mai curând (pentru a
vorbi cu o mai mare reverenţă), naşterea acelui Dumnezeu muritor căruia îi datorăm, sub Dumnezeul nemuritor,
pacea şi apărarea noastră. Căci prin această autoritate acordată lui de
către fiecare persoană individuală din comunitatea civilă, el dispune
de atât de multă putere, încât, prin spaima provocată de aceasta, este
capabil să modeleze voinţele tuturor în vederea păcii din interior şi a
ajutorului reciproc împotriva duşmanilor din afară. Iar în el rezidă
esenţa comunităţii civile, care (pentru a o defini) este o singură
persoană pentru ale cărei acţiuni fiecare membru al unei mari mulţimi,
prin convenţii reciproce ale unuia cu celălalt, s-a
făcut autor, cu scopul ca acesta să poată folosi forţa şi mijloacele
tuturor după cum va socoti că este folositor pentru pacea şi apărarea
lor comună.
14. Iar cel care este purtătorul acestei persoane este numit SUVERAN şi se spune că are putere suverană; iar oricine altcineva îi este SUPUS.
15. Această putere suverană poate fi obţinută pe două căi. Prima
este prin forţă naturală, ca atunci când un om îşi împinge copiii să se
supună cârmuirii lui, împreună cu copiii acestora, fiind capabil să-i distrugă dacă aceştia refuză; sau când, prin război, îşi subjugă duşmanii propriei voinţe, lăsându-i
în viaţă cu această condiţie. A doua cale este urmată atunci când
oamenii cad de acord între ei să se supună în mod voluntar unui om sau
unei adunări, încrezându-se că astfel vor fi protejaţi împotriva altora. Ultima poate fi numită comunitate civilă politică sau comunitate civilă prin instituire, iar prima, comunitate civilă prin dobândire. Voi vorbi în primul rând despre comunitatea civilă prin instituire.
Leviatanul
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză, introducere şi note de Alexandru Anghel
Citiţi introducerea acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.
Fragment
Capitolul XVIII
Despre drepturile suveranilor prin instituire
1. Se spune că o comunitate civilă este instituită atunci când o mulţime de oameni cad de acord şi încheie o convenţie, fiecare cu fiecare, ca oricare ar fi omul sau adunarea de oameni cărora majoritatea le va da dreptul de a reprezenta persoana tuturor (adică de a fi reprezentantul lor), cu toţii, atât cei care au votat pentru, cât şi cei care au votat împotrivă, să autorizeze în acelaşi fel toate acţiunile şi judecăţile acelui om sau ale acelei adunări de oameni, ca şi cum ar fi fost ale lor, cu scopul de a trăi în pace între ei şi de a fi protejaţi împotriva altor oameni.
2. Din această instituire a comunităţii civile sunt derivate toate drepturile şi competenţele aceluia sau acelora cărora le este conferită puterea suverană prin consimţământul oamenilor adunaţi.
3. În primul rând, prin faptul că aceştia încheie o convenţie se înţelege că nu mai pot fi obligaţi de o convenţie anterioară să facă vreun lucru potrivnic acesteia. În consecinţă, cei care au instituit deja o comunitate civilă, fiind astfel obligaţi prin convenţie să-şi însuşească acţiunile cuiva, nu pot în mod legitim să încheie între ei o nouă convenţie prin care să se supună altcuiva, în orice privinţă, fără permisiunea celui dintâi. Prin urmare, cei care sunt supuşi unui monarh nu pot, fără permisiunea acestuia, să respingă monarhia şi să se întoarcă la starea de confuzie a unei mulţimi dezbinate, nici să-şi transfere persoana de la cel care o poartă către un alt om sau către o altă adunare de oameni: căci ei s-au legat, fiecare cu fiecare, să-şi însuşească şi să fie cunoscuţi ca autori a tot ce va face şi va socoti că este bine să facă acela care este deja suveranul lor; aşa încât, dacă un singur om se opune detronării suveranului, toţi ceilalţi ar trebui să rupă convenţia făcută cu acel om, ceea ce este o nedreptate; totodată, fiecare dintre ei i-a dat suveranitatea celui care le poartă persoana şi, astfel, dacă îl detronează, iau de la el ceea ce-i aparţine, aceasta fiind, de asemenea, o nedreptate.
În plus, dacă cel care încearcă să-şi detroneze suveranul este ucis sau pedepsit de acesta pentru încercarea sa, el este autorul propriei pedepse, în măsura în care, prin instituire, el este autorul a tot ceea ce va face suveranul; şi întrucât ar fi o nedreptate ca un om să facă ceva pentru care poate fi pedepsit prin propria autoritate, el ar fi nedrept şi din acest punct de vedere.
Şi cu toate că, pentru a-şi justifica nesupunerea faţă de propriul suveran, unii oameni au pretins că au încheiat o nouă convenţie nu cu alţi oameni, ci cu Dumnezeu, acest lucru este de asemenea nedrept, căci nu există convenţie cu Dumnezeu decât prin mijlocirea cuiva care reprezintă persoana lui Dumnezeu, lucru pe care nu îl poate face altcineva decât locţiitorul lui Dumnezeu, care deţine puterea suverană sub Dumnezeu. Dar această pretenţie a unei convenţii cu Dumnezeu este o minciună atât de vădită, chiar şi în conştiinţa celor care pretind acest lucru, încât ea nu reprezintă doar actul unei înclinaţii nedrepte, ci şi al unei înclinaţii ticăloase.
4. În al doilea rând, întrucât dreptul de a purta persoana tuturor îi este acordat celui pe care aceştia îl fac suveran doar printr-o convenţie încheiată între ei înşişi, iar nu între suveran şi fiecare dintre ei, nu se poate petrece niciun fel de încălcare a convenţiei din partea suveranului; şi, în consecinţă, niciunul dintre supuşii săi nu se poate elibera din supunerea sa, indiferent de motivul invocat.
Este evident că cel care este făcut suveran nu încheie nicio convenţie prealabilă cu supuşii săi, deoarece fie ar fi trebuit să o încheie cu întreaga mulţime, ca parte a convenţiei, fie ar fi trebuit să încheie o convenţie separată cu fiecare dintre ei. Cu întreaga mulţime ca parte a convenţiei este cu neputinţă, fiindcă aceasta nu este încă o singură persoană; iar dacă ar încheia tot atâtea convenţii câţi oameni ar fi, atunci, după ce va obţine suveranitatea, acele convenţii sunt nule, căci oricare ar fi acţiunea [suveranului] despre care vreunul dintre ei ar pretinde că reprezintă o încălcare a convenţiei, aceasta ar fi o acţiune ce îi aparţine atât lui, cât şi tuturor celorlalţi, căci a fost înfăptuită în persoana şi prin dreptul fiecăruia dintre ei.
În plus, dacă unul (sau mai mulţi) dintre ei ar pretinde că s-a petrecut o încălcare a convenţiei încheiate de suveran la instituirea sa, iar alţii (sau unul singur) dintre supuşii săi (ori doar el însuşi) ar pretinde că nu s-a petrecut o astfel de încălcare, în acest caz nu ar exista niciun judecător care să poată decide asupra controversei; astfel, se revine la sabie şi fiecare îşi recapătă dreptul de a se proteja cu propria forţă, contrar intenţiei pe care o avuseseră la instituire. Aşadar, este zadarnic să acordăm suveranitatea prin intermediul unei convenţii prealabile.
Opinia că un monarh îşi dobândeşte puterea printr-o convenţie, adică într-un mod condiţionat, provine din neînţelegerea acestui adevăr simplu: nefiind altceva decât cuvinte şi sunete, convenţiile nu au o altă forţă de a obliga, înfrâna, constrânge sau proteja decât cea provenită de la sabia publică, adică de la mâinile nelegate ale acelui om (sau ale acelei adunări de oameni) care posedă puterea suverană şi ale cărui acţiuni sunt recunoscute de toţi şi sunt înfăptuite prin forţa tuturor, unită în persoana sa.
Dar când o adunare de oameni este făcută suverană, niciun om nu-şi închipuie că o astfel de convenţie s-ar fi încheiat în momentul instituirii; căci nimeni nu este atât de prost încât să spună, de pildă, că poporul Romei a încheiat o convenţie cu romanii pentru a deţine puterea suverană în cutare sau cutare condiţii şi că, dacă nu ar fi fost îndeplinite, romanii ar fi putut destitui în mod legitim poporul roman. Faptul că oamenii nu văd că raţiunile sunt aceleaşi în cazul monarhiei şi în cel al unei cârmuiri populare izvorăşte din ambiţia unora, care sunt mai îngăduitori faţă de cârmuirea unei adunări, la care pot spera să participe, decât faţă de cea a unei monarhii, de care nu nădăjduiesc că se vor putea bucura.
5. În al treilea rând, deoarece majoritatea, printr-un consimţământ al voturilor, a declarat un suveran, cel care s-a opus trebuie acum să cadă de acord cu ceilalţi, adică trebuie să recunoască toate acţiunile pe care le va săvârşi suveranul; în caz contrar, acesta putând fi pe drept distrus de ceilalţi. Căci, dacă el a intrat în mod voluntar în grupul celor care s-au adunat laolaltă, prin aceasta a declarat în mod suficient voinţa sa (şi a încheiat astfel o convenţie tacită) de a accepta hotărârile majorităţii; prin urmare, dacă refuză să accepte sau protestează împotriva oricăror acestor hotărâri, acesta ar acţiona împotriva convenţiei sale şi, astfel, în mod nedrept. Şi indiferent dacă face sau nu parte din grup sau dacă i s-a cerut sau nu consimţământul, el trebuie ori să se supună hotărârilor, ori să fie lăsat în starea de război în care se găsea înainte şi în care ar putea fi nimicit de oricine, fără a se comite astfel vreo nedreptate.
6. În al patrulea rând, întrucât fiecare supus este, prin această instituire, autor al tuturor acţiunilor şi judecăţilor suveranului instituit, rezultă că orice ar face suveranul, aceasta nu poate fi un prejudiciu pentru niciunul dintre supuşii săi şi nici nu ar trebui ca vreunul dintre ei să îl acuze de nedreptate. Căci cel care face ceva prin autoritatea primită de la un altul nu produce prin aceasta niciun prejudiciu celui prin a cărui autoritate acţionează. Prin această instituire a comunităţii civile, fiecare persoană particulară este autorul a tot ceea ce face suveranul şi, în consecinţă, cel care se plânge de vreun prejudiciu din partea suveranului se plânge de ceva al cărui autor este el însuşi, motiv pentru care nu ar trebui să se acuze decât pe sine. Dar nici măcar pe sine nu se poate acuza de prejudiciu, întrucât este cu neputinţă îţi aduci ţie însuţi un prejudiciu. Este adevărat că cei care posedă putere suverană pot comite inechităţi, dar nu şi nedreptăţi sau prejudicii în sensul propriu al cuvântului.
7. În al cincilea rând şi ca urmare a celor afirmate anterior, niciun om care deţine puterea suverană nu poate fi pe drept trimis la moarte sau pedepsit în orice alt fel de către supuşii săi. Căci, având în vedere că fiecare supus este autor al acţiunilor suveranului său, el l-ar pedepsi atunci pe un altul pentru acţiunile înfăptuite de el însuşi.
8. Şi întrucât scopul acestei instituiri este pacea şi apărarea tuturor, iar cel care are drept asupra scopului are drept şi asupra mijloacelor, rezultă de aici că orice om sau orice adunare care deţine suveranitatea are dreptul să fie judecător atât în privinţa mijloacelor necesare asigurării păcii şi apărării, cât şi în privinţa lucrurilor care le pot ameninţa sau tulbura; şi să facă orice socoteşte că este necesar atât în mod anticipat, pentru menţinerea păcii şi a siguranţei, prin prevenirea discordiei interne şi a ostilităţii din exterior, cât şi pentru redobândirea lor atunci când pacea şi siguranţa au fost pierdute. Prin urmare,
9. În al şaselea rând, ţine de puterea suverană să judece care sunt opiniile şi doctrinele potrivnice sau favorabile păcii şi, în consecinţă, să judece în ce împrejurări, în ce măsură şi căror oameni să li se încredinţeze sarcina de a se adresa mulţimilor şi de a cerceta doctrinele tuturor cărţilor înainte de a fi publicate. Căci acţiunile oamenilor provin din opiniile lor, iar în buna cârmuire a opiniilor rezidă buna cârmuire a acţiunilor oamenilor spre pacea şi armonia dintre ei. Şi cu toate că, în privinţa doctrinelor, nu trebuie avut în vedere altceva decât adevărul, totuşi acest lucru nu este contrar reglementării lor în conformitate cu pacea. Căci doctrinele care sunt contrare păcii nu pot fi adevărate într-o măsură mai mare decât pot pacea şi armonia să se împotrivească legilor naturii. Este adevărat că într-o comunitate civilă în care (fie prin neglijenţa, fie prin nepriceperea cârmuitorilor şi dascălilor) doctrinele false sunt acceptate odată cu trecerea timpului, adevărurile contrare pot fi în general deranjante. Totuşi, izbucnirea cea mai bruscă şi mai brutală a unui nou adevăr nu ar putea face altceva decât să trezească uneori războiul, însă niciodată să distrugă pacea.
Căci aceia care sunt cârmuiţi atât de neglijent, încât îndrăznesc să ridice armele pentru a apăra sau a introduce o opinie se află încă în starea de război, starea lor nefiind una de pace, ci doar una de încetare a luptei, datorită fricii pe care o au unul faţă de celălalt; iar ei trăiesc ca şi cum ar fi neîncetat gata de luptă. Ţine, aşadar, de cel care deţine puterea suverană să fie judecător sau să-i numească pe toţi cei care vor judeca opiniile şi doctrinele ca pe un lucru necesar păcii şi pentru a preîntâmpina astfel neînţelegerile şi războiul civil.
10. În al şaptelea rând, ţine de suveranitate întreaga putere de a prescrie regulile prin care fiecare om poate şti de ce bunuri se poate bucura şi ce acţiuni poate înfăptui fără să fie deranjat de vreun alt supus; iar aceasta este ceea ce oamenii numesc proprietate. Căci înaintea constituirii puterii suverane (după cum s-a arătat), toţi oamenii aveau un drept asupra tuturor lucrurilor, ceea ce conducea în mod necesar la război. Prin urmare, fiind necesară păcii şi depinzând de puterea suverană, această proprietate este actul acelei puteri în vederea [asigurării] păcii publice. Aceste reguli ale proprietăţii (sau meum şi tuum) şi cele referitoare la bine, rău, legitim şi nelegitim în acţiunile supuşilor sunt legile civile, adică legile fiecărei comunităţi civile în particular, cu toate că numele "lege civilă" este limitat astăzi la vechile legi civile ale cetăţii Romei, legi care, atunci când această cetate se afla în fruntea unei mari părţi a lumii, erau la acea vreme dreptul civil aplicat prin părţile noastre.
11. În al optulea rând, ţine de puterea suverană dreptul de a judeca, adică de a asculta şi a tranşa toate disputele care pot apărea fie în privinţa legilor (civile sau naturale), fie în privinţa faptelor. Căci fără tranşarea disputelor nu poate exista nicio protecţie a unui supus faţă de prejudiciile provocate de un altul, legile referitoare la meum şi tuum sunt zadarnice, iar fiecărui om îi rămâne, pe baza apetitului natural şi necesar pentru propria conservare, dreptul de a se proteja prin forţă proprie - aceasta fiind specifică stării de război şi contrară scopului în vederea căruia este instituită orice comunitate civilă.
12. În al nouălea rând, ţine de puterea suverană dreptul de a purta război şi de a încheia pace cu alte naţiuni şi comunităţi civile, adică dreptul de a decide când aceste acţiuni sunt făcute spre binele public, dreptul de a decide cât de mari să fie forţele ce vor fi strânse, înarmate şi plătite în acest scop şi dreptul de a strânge bani de la supuşi pentru a acoperi costurile unei astfel de întreprinderi. Căci puterea prin care urmează să fie apărat poporul constă în armatele sale, iar tăria unei armate, în unirea forţelor sale sub o singură comandă, comandă pe care o deţine suveranul instituit; căci comanda forţelor armate, fără o altă instituire, îl face suveran pe cel care o posedă. Prin urmare, indiferent cine este numit general al unei armate, cel care posedă puterea suverană este întotdeauna generalisim.
13. În al zecelea rând, ţine de puterea suverană dreptul de a alege toţi consilierii, miniştrii, magistraţii şi funcţionarii atât pe timp de pace, cât şi în vreme de război. Dat fiind că suveranul este însărcinat cu îndeplinirea scopului, care reprezintă pacea şi apărarea comune, se înţelege, de asemenea, că el are puterea de a folosi mijloacele pe care le socoteşte cele mai potrivite pentru a se achita de sarcina sa.
14. În al unsprezecelea rând, suveranului îi este încredinţată puterea de a-şi răsplăti supuşii cu bogăţii şi onoruri, precum şi de a-i pedepsi corporal, pecuniar sau prin pierderea onoarei, conform legii pe care stabilit-o anterior; iar dacă nu există nicio lege, atunci conform cu ceea ce va socoti că va contribui cel mai mult la îndemnarea oamenilor către slujirea comunităţii civile sau la împiedicarea lor de la a-i aduce vreun deserviciu.
15. În ultimul rând, având în vedere valoarea pe care oamenii sunt dispuşi să şi-o acorde lor înşişi, respectul pe care îl aşteaptă de la ceilalţi şi cât de puţin îi preţuiesc pe alţii (lucruri care conduc neîncetat la rivalităţi, certuri, facţiuni şi, în cele din urmă, la război, până la distrugerea reciprocă şi la scăderea forţei lor împotriva unui duşman comun), este necesar să existe legi ale onorurilor şi o apreciere publică a valorii acelor oameni care merită sau care ar merita acest lucru din partea comunităţii civile; şi că trebuie să existe unii sau alţii care să aibă în mâini forţa de a pune aceste legi în aplicare. Dar am arătat deja că de puterea suverană ţin nu numai toate forţele armate sau ale comunităţii civile, ci şi judecarea tuturor disputelor. Aşadar, suveranul are de asemenea puterea de a acorda titluri de onoare şi de a stabili ce rang şi ce demnitate va avea fiecare, precum şi ce semne de respect îşi vor prezenta unii altora în adunări publice ori private.
16. Acestea sunt drepturile care constituie esenţa suveranităţii şi care sunt semnele prin care ne putem da seama în ce om sau în ce adunare de oameni este aşezată şi rezidă puterea suverană. Căci aceste drepturi sunt netransmisibile şi inseparabile. Puterea de a bate monedă, de a dispune de proprietatea şi de persoanele moştenitorilor minori, puterea de preempţiune în cadrul pieţelor şi toate celelalte prerogative legale pot fi transferate de către suveran, însă fără a pierde puterea de a-şi proteja supuşii. Dar dacă transferă forţele armate, în zadar îşi mai păstrează puterea de a judeca, întrucât îi va fi imposibil să aplice legile; dacă cedează puterea de a strânge bani, forţele armate sunt în zadar; iar dacă renunţă la controlul doctrinelor, atunci, de teama spiritelor, oamenii se vor îndrepta înspăimântaţi spre rebeliune. Astfel, dacă luăm în considerare oricare dintre drepturile pomenite, vom vedea imediat că păstrarea tuturor celorlalte nu va avea niciun rol în conservarea păcii şi a dreptăţii, scopul pentru care sunt instituite toate comunităţile civile. Iar aceasta este dezbinarea avută în vedere atunci când se spune: o împărăţie dezbinată în ea însăşi nu poate dăinui, căci dacă nu ar exista mai întâi această dezbinare, dezbinarea în armate diferite nu ar putea să se petreacă.
Dacă nu ar fi existat mai întâi opinia - acceptată de cea mai mare parte a Angliei - că aceste puteri sunt împărţite între rege, lorzi şi Camera Comunelor, poporul nu s-ar fi dezbinat niciodată şi nu ar fi căzut în acest război civil (care a izbucnit mai întâi între cei care nu cădeau de acord în privinţa politicii şi apoi între cei care nu se înţelegeau cu privire la libertatea religioasă), război care i-a învăţat pe oameni atât de multe asupra acestui punct al dreptului suveran, încât acum sunt puţini (în Anglia) cei care nu înţeleg că aceste drepturi sunt inseparabile; iar acestea vor fi, în general, recunoscute ca fiind astfel la viitoarea reîntoarcere a păcii şi vor continua să fie recunoscute până când nenorocirile suferite vor fi uitate, dar nu mai mult, dacă nu cumva oamenii de rând vor fi mai bine educaţi decât au fost până acum.
17. Şi întrucât acestea sunt drepturi esenţiale şi inseparabile, rezultă în mod necesar că, oricare ar fi cuvintele prin care vreunul dintre ele este transferat, dacă totuşi nu se renunţă în mod direct la puterea suverană şi dacă numele "suveran" nu încetează să mai fie acordat de cei cărora li s-au cedat drepturile celui care le-a cedat, atunci cedarea este nulă. Căci atunci când suveranul a cedat tot ceea ce putea ceda, dacă noi îi retrocedăm suveranitatea, atunci toate drepturile sunt restaurate, acestea fiind inseparabil legate de suveranitatea sa.
18. Întrucât această mare autoritate este indivizibilă şi inseparabil legată de suveranitate, există prea puţine temeiuri care să sprijine opinia celor care spun despre regii suverani că, deşi sunt singulis majores, cu o putere mai mare decât a fiecăruia dintre supuşii lor, ei sunt universis minores, cu o putere mai mică decât a tuturor supuşilor laolaltă. Căci dacă prin toţi laolaltă ei nu înţeleg corpul colectiv, ca o singură persoană, atunci toţi laolaltă şi fiecare înseamnă acelaşi lucru, afirmaţia fiind absurdă. Dar dacă prin toţi laolaltă ei înţeleg o singură persoană (persoană pe care suveranul o poartă), atunci puterea tuturor laolaltă este aceeaşi cu puterea suveranului, afirmaţie care este din nou absurdă; iar cei care afirmă aceste lucruri bagă de seamă destul de bine absurditatea propriei opinii atunci când suveranitatea rezidă într-o adunare a poporului, dar nu şi atunci când aceasta rezidă într-un monarh; şi totuşi, puterea suveranităţii este aceeaşi, oricui i-ar fi încredinţată.
19. Asemenea puterii, onoarea acordată unui suveran ar trebui să fie mai mare decât cea acordată oricăruia dintre supuşi sau tuturor supuşilor. Căci în suveranitate se găseşte izvorul onoarei. Rangurile de lord, conte, duce şi prinţ sunt create de suveran. Aşa cum în prezenţa stăpânului servitorii sunt egali şi lipsiţi de orice onoare, la fel sunt şi supuşii în prezenţa suveranului. Şi cu toate că unii strălucesc mai mult şi alţii mai puţin când nu se mai află în apropierea sa, ei nu strălucesc mai mult decât stelele în prezenţa soarelui.
20. Dar s-ar putea obiecta aici că starea în care se află supuşii este una prea mizeră, aflându-se la discreţia poftelor şi a altor pasiuni arbitrare ale celui sau ale celor care deţin o putere nelimitată. Şi, în mod obişnuit, cei care trăiesc sub un monarh cred că este vina monarhiei, iar cei care trăiesc sub o cârmuire democratică sau sub o altă adunare suverană atribuie toate neajunsurile acelei forme de comunitate civilă (deşi puterea, în toate formele ei - dacă acestea sunt îndeajuns de complete pentru a-i proteja -, este aceeaşi), fără a ţine seama de faptul că starea omului nu poate fi niciodată lipsită de o neplăcere sau de alta şi că cele mai mari neplăceri care, sub orice formă de cârmuire, li s-ar putea întâmpla în general oamenilor sunt abia perceptibile în comparaţie cu nenorocirile şi calamităţile îngrozitoare care însoţesc războiul civil ori cu acea stare de disoluţie a oamenilor fără stăpân şi nesupuşi legilor sau unei puteri coercitive care nu le îngăduie să se dedea la jafuri şi la răzbunare.
Ei nu ţin seama nici de faptul că cea mai mare constrângere exercitată de cârmuitorii suverani asupra supuşilor nu provine din vreo desfătare sau din vreun avantaj la care s-ar putea aştepta prin păgubirea sau prin slăbirea supuşilor (în a căror vigoare constă forţa şi gloria lor), ci din îndărătnicia acelor supuşi care, nefiind dispuşi să contribuie la propria apărare, îi silesc pe cârmuitori să ia de la ei tot ce se poate lua pe timp de pace, ca în momente neaşteptate sau când se iveşte o nevoie bruscă să aibă mijloacele de a rezista sau de a avea o poziţie avantajoasă în faţa duşmanului. Căci toţi oamenii sunt înzestraţi de la natură cu lentile care măresc considerabil (adică pasiunile şi iubirea de sine) şi prin care orice plată neînsemnată apare ca un mare necaz, dar sunt lipsiţi de acea lunetă (adică ştiinţa morală şi cea civilă) prin care să vadă de la distanţă nenorocirile care atârnă deasupra lor şi care nu pot fi evitate fără astfel de plăţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu