luni, 27 septembrie 2021

Trăind după învăţătura lui Bhagavan

 

David Godman
Trăind după învăţătura lui Bhagavan

Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Marian Stan


Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

David Godman s-a născut în Stoke-on-Trent, în Anglia, în 1953. A început să fie atras de învăţăturile lui Sri Ramana Maharshi în timp ce frecvenţa Universitatea Oxford la începutul anilor '70. În 1976 a plecat în India, intenţionând să facă o scurtă vizită la ashramul lui Ramana Maharshi. După 32 de ani, este încă acolo. După o perioadă de meditaţie intensă, care a durat aproape doi ani (1976-1978), a început să conducă biblioteca ashramului, iar din 1985 s-a dedicat exclusiv scrisului şi cercetării. A editat şi a scris 16 cărţi despre Ramana Maharshi, despre învăţăturile sale şi discipolii săi direcţi.

Ramana Maharshi (1879-1950), s-a născut în orăşelul Tiruchuzhi, din provincia Tamil Nadu. După moartea tatălui său, când abia împlinise doisprezece ani, se mută la Madurai. În 1896 are loc marea sa experienţă transformatoare - trecerea prin moarte, urmată de realizarea Sinelui. Îşi părăseşte căminul şi familia şi se îndreaptă spre Arunachala. Se stabileşte în peştera Virupaksha unde va locui vreme îndelungată. Aici i se vor alătura primii discipoli, cărora le va împărtăşi învăţătura sub forma unor răspunsuri la chestiuni pe teme spirituale. Acestea se vor regăsi în opusculele Vichara Sangraham (Introspecţia) şi Nan Yar? (Cine sunt eu?), care pot fi considerate primele sale lucrări.

De asemenea, Ramana Maharshi compune diferite imnuri închinate Arunachalei, strânse ulterior într-o culegere foarte preţuită de devoţii săi. Despre aceste cărţi, Ramana va spune: "Toate poeziile mele s-au înfiripat la dorinţa unuia sau a altuia, în legătură cu câte un eveniment concret. Chiar şi Patruzeci de versuri despre Realitate, cea atât de tradusă şi comentată, nu a fost gândită ca o carte, ci constă din versuri concepute în diverse perioade. Singurele poeme ivite spontan, obligându-mă, aş putea spune, să le notez, fără că nimeni să mi-o ceară, sunt Unsprezece stanţe în cinstea lui Sri Arunachala şi Opt stanţe către Sri Arunachala."

În 1922, mama sa, Alagammal, moare şi este îngropată la poalele muntelui Arunachala. Începând cu acelaşi an, Maharshi întemeiază Sri Ramanashram, aşezământ ce se va extinde în anii următori ca urmare a creşterii numărului de devoţi. Printre cărţile "scrise" în această perioada menţionăm: Upadesa Saram (Esenţa învăţăturii), Upadesa Manjari (Buchetul de sfaturi spirituale), precum şi numeroase comentarii la lucrări vedantice. Până la moartea sa, petrecută în 1950, Ramana va împărtăşi învăţătura sa eliberatoare miilor de discipoli şi de pelerini sosiţi din toate colţurile Indiei şi din Occident.

***
"Calea cunoaşterii înseamnă doar să te afunzi înăuntru cu mintea, fără a rosti cuvântul «Eu», şi să cercetezi de unde mintea, ca "«Eu», răsare. A medita «Acesta nu sunt Eu» sau «Acela sunt Eu» poate fi de ajutor, dar cum ar putea reprezenta Investigaţia? Când mintea, investigând lăuntric «cine sunt eu?», ajunge în inimă, ceva propriu inimii înseşi se manifestă ca «Eu-Eu», astfel încât eul individual trebuie să se plece ruşinat. Deşi se manifestă, nu este Eu prin natură, ci Perfecţiunea însăşi, şi aceasta este Sinele". (Ramana Maharshi, Patruzeci de stanţe)

"Ramana ne dăruieşte o religie a spiritului care ne ajută să ne eliberăm de dogme şi superstiţii, de ritualuri şi ceremonii, pentru a trăi ca spirite libere. Esenţa tuturor religiilor e o problemă intimă şi personală, un raport individual cu Divinul. Nu atât preaslăvire, cât căutare; o cale de devenire, de eliberare." (Dr. S. Radakrishnan, fost vicepreşedinte al Indiei)
*
Sri Ramana Maharshi este unul dintre cei mai respectaţi maeştri spirituali pe care i-a dat vreodată India. Prezenţa lui puternică, investigaţia asupra Sinelui - doctrina lui desăvârşită, ca şi viaţa lui exemplară atrag noi discipoli chiar şi în ziua de azi. Această carte este povestea vieţii unuia dintre cei mai apropiaţi discipoli ai lui Bhagavan, care a fost Annamalai Swami, scrisă de către David Godman, căutător fervent al adevărului şi învăţăturilor spirituale autentice.

Mărturia lui Annamalai Swami despre viaţa trăită alături de Bhagavan s-a dovedit a fi atât de revelatoare şi transformatoare, încât a sfârşit prin a deveni o carte întreagă, cea de-a patra scrisă de către David Godman despre Sri Ramana şi discipolii săi. Trăind în apropierea Maestrului aproape toată viaţa sa, Annamalai Swami întruchipează în relaţia sa cu Bhagavan o întâlnire tipică între Guru şi discipol, o călătorie spirituală profundă ce scoate în evidenţă graţia Maestrului pentru devotul care i se dăruieşte în mod necondiţionat.

Din 1976, când a ajuns pentru prima oară la ashramul lui Ramana Maharshi de la Tiruvannamalai, şi până în prezent, David Godman a scris peste 16 lucrări dedicate lui Sri Ramana, învăţăturilor acestuia şi discipolilor săi. El a devenit cunoscut prin antologia Fii ceea ce eşti, care reuneşte conversaţii cu diferiţi căutători, veniţi la ashramul lui Bhagavan pentru îndrumare spirituală.

"După câteva minute, Madhava Swami a ieşit, lăsându-mă singur cu Bhagavan. Adusesem un mic pachet cu struguri uscaţi şi nişte zahăr candel pentru a i le da. Le-am pus pe o măsuţă care era lângă canapeaua lui Bhagavan şi m-am prosternat în faţa lui. Ridicându-mă în picioare, am văzut că Bhagavan mânca un pic din ofranda mea. În timp ce-l priveam înghiţind, mi-a venit gândul că ofranda mea ajungea direct în stomacul lui Shiva. M-am aşezat, iar Bhagavan m-a privit insistent în tăcere timp de 10-15 minute. În timp ce Bhagavan mă privea, aveam o senzaţie de intensă alinare fizică şi relaxare. Simţeam cum o răcoare minunată îmi cuprinde trupul. Era ca şi cum m-aş fi cufundat într-o piscină cu apă rece după ce am fost afară, în bătaia soarelui." (Annamalai Swami)

Din punct de vedere filosofic, învăţăturile lui Bhagavan aparţin unei şcoli de gândire din India, care este cunoscută că Advaita Vēdanţa. (Totuşi, el spunea că învăţăturile sale proveneau din propria lui experienţă, şi nu atât din ceea ce a citit.) Bhagavan şi alţi maeştri Advaita afirmă că Sinele (Atman) sau Brahman este singură realitate existentă şi că toate fenomenele sunt manifestări sau aparenţe indivizibile aflate în lăuntrul lui. Conform lui Bhagavan şi altor învăţători Advaita, scopul suprem al vieţii este de a depăşi iluzia că eşti o persoană individuală care funcţionează prin intermediul unui corp şi al unei minţi într-o lume de obiecte separate ce interacţionează reciproc. Odată ce ţi-ai dat seama de asta, devii conştient de ceea ce eşti cu adevărat: conştiinţă imanentă şi lipsită de formă. Această stare supremă de conştiinţă, care este cunoscută ca realizare a Sinelui, poate fi dobândită, în opinia lui Bhagavan, prin practicarea unei tehnici numite "investigaţie asupra Sinelui".

Fragment
Venind către Bhagavan

M-am născut la Tondankurichi, un mic sat cu aproximativ două sute de case, în anul 1906. Tatăl meu, care avea multiple înzestrări, era un om de seamă în sat. Pe lângă faptul că era fermier, astrolog, pictor şi constructor, el ştia şi cum se fac statuile şi turnurile de templu (gōpurams). Curând după naşterea mea, tata s-a întâlnit cu un alt astrolog, pentru a discuta despre horoscopul meu. Amândoi au ajuns la concluzia că voi deveni, probabil, un sannyāsin (un călugăr hindus care a abandonat orice legătură cu familia şi cu lumea). Tatăl meu, care nu era încântat de această previziune, a hotărât să-i preîntâmpine împlinirea privându-mă de o bună educaţie. El credea că, dacă nu voi învăţa să citesc şi să scriu cum se cuvine, nu voi citi niciodată textele sacre şi nu voi fi interesat de Dumnezeu. Deoarece tatăl meu credea în această previziune, am avut parte doar de o educaţie foarte elementară la şcoala primară din sat. În clipa când eram pe punctul de a stăpâni alfabetul, am fost retras de la şcoală, fiind trimis să lucrez pentru a-l ajuta pe tata la muncile câmpului.

Bănuind că aş putea încerca să mă întorc la şcoală fără voia sau consimţământul lui, tata a încercat să se asigure că voi rămâne, practic, analfabet, spunându-i mamei mele: "Dacă merge iar la şcoală, nu-i mai dau de mâncare".

La puţin timp după ce am fost retras de la şcoală, pe când treceam printr-un sat din apropiere - numit Vepur -, am auzit un învăţat ce se afla în vizită acolo şi ţinea o conferinţă.

El le spunea sătenilor: "Este bine să fii educat. Chiar dacă eşti nevoit să cerşeşti pentru a te întreţine în timpul studiilor, trebuie să studiezi cât de mult poţi. Doar prin învăţătură putem cunoaşte câte ceva despre misterele vieţii".

Întorcându-mă acasă, m-am dus la tata şi m-am plâns: "L-am auzit pe un învăţat, la Velpur, care spunea cât de preţioasă este educaţia. Tu nu-mi îngădui să merg la şcoală. De ce se întâmplă aşa?"

Tatăl meu mi-a nesocotit obiecţiile spunând: "Oh, noi suntem ţărani simpli. Trebuie să ştim să scriem doar cât să ne iscălim".

Cum nu eram mulţumit de atitudinea sau de răspunsul tatălui meu, m-am decis să încerc să studiez de unul singur. Am făcut rost de două cărţi - una cu povestiri despre Regele Vikramadytia, cealaltă cu versurile lui Pattinatar (un poet şi sfânt tamil din secolul al IX-lea) - şi am încercat să învăţ să citesc de unul singur. Printr-o stranie coincidenţă, unul dintre primele versuri ale lui Pattinatar pe care am reuşit să le descifrez rezuma profetic calea pe care am încercat s-o urmez aproape toată viaţa.

Cel ce renunţă la propriul cămin este de zeci de milioane de ori mai însemnat decât cel ce, ducându-şi viaţa de cap de familie, săvârşeşte multe punya şi dharma (acte meritorii). Cel ce renunţă la minte este de zeci de milioane de ori mai însemnat decât cel ce renunţă la propriul cămin. Cel ce transcende mintea şi orice dualitate, cum aş putea să descriu măreţia unei asemenea persoane?

Deşi nu mai întâlnisem astfel de afirmaţii anterior, avusesem dintotdeauna o înclinaţie către viaţa spirituală. Nimeni nu-mi vorbise despre chestiunile spirituale, dar ştiusem dintotdeauna că exista o putere mai înaltă numită Dumnezeu şi că ţelul vieţii era acela de a-L realiza pe Dumnezeu. Fără a mi se fi spus, simţeam visceral că tot ceea ce vedeam era cumva iluzoriu şi ireal. Aceste gânduri împreună cu ideea că nu trebuie să mă ataşez de nimic în această lume se aflau în câmpul conştiinţei mele încă din fragedă pruncie.

Îmi amintesc o întâmplare ce a avut loc când aveam doar 6 ani. Mă plimbam împreună cu mama prin apropierea satului, când a trecut pe lângă noi un călugăr hindus (sādhu) în robă portocalie.

Am întrebat-o pe mama mea: "Când voi deveni sannyāsin ca şi el?"

Fără a aştepta un răspuns, am început să merg pe drum în spatele călugărului.

În timp ce mergeam, am auzit-o pe mama vorbind cu femeile din sat şi exprimându-şi dezgustul: "Uitaţi-vă la el ce băiat de nimic! Chiar la o vârstă fragedă el încearcă să fie călugăr (sādhu)".

Sādhu înseamnă, literalmente, "persoană nobilă". Acest termen este îndeobşte folosit pentru a desemna pe cineva care s-a dedicat întru totul unei căi spirituale hinduse, mai ales dacă el şi-a părăsit căminul pentru a o face. Asceţii (sannyāsin) care au renunţat după tipic la toate legăturile cu lumea pentru a se dedica unei căutări spirituale sunt numiţi adesea sādhu.

Din nefericire, tatăl meu nu-mi împărtăşea înclinaţiile religioase. El săvârşea o pūjā (adoraţie ceremonială a unei zeităţi hinduse) complicată zilnic timp de o jumătate de oră, dar motivaţiile lui erau întru totul materialiste.

Odată, când eram încă băieţel, l-am întrebat:
- De ce săvârşeşti zilnic această pūjā?

El mi-a răspuns:
- Vreau să dobândesc bogăţie, vreau să dobândesc pământ, vreau să dobândesc aur şi foarte mulţi bani.

I-am spus:
- Toate aceste lucruri sunt pieritoare. De ce te rogi pentru aceste lucruri pieritoare?

Tatăl meu a fost uimit de faptul că înţelegeam asemenea lucruri la o vârstă atât de fragedă.
- Cum ştii că aceste lucruri sunt pieritoare? m-a întrebat el.
- Ştiu, de asta îţi spun, am răspuns.

Cunoaşterea era în lăuntrul meu, dar nu puteam să o explicitez sau să o fundamentez într-o manieră raţională.

Când tata a descoperit că eram interesat de problemele spirituale, a încercat să mă descurajeze. El a aşezat multe obstacole în calea mea, şi astfel au trecut mulţi ani până ce, în sfârşit, a recunoscut că eram menit să devin sādhu.

Pe când eram încă destul de tânăr, sătenii m-au adoptat ca pe un fel de mascotă aducătoare de noroc. Ori de câte ori cineva începea să construiască o casă nouă, eram rugat să pun primul element de structură. Eram rugat să smulg prima buruiană când începea prăşirea pe câmp, iar în timpul nunţilor eram rugat să ating statuia lui Ganapati la începutul ceremoniei. Cea mai plăcută corvoadă era totuşi mâncatul dulciurilor. Ori de câte ori oamenii din sat pregăteau dulciuri pentru ocazii speciale, eram invitat să vin şi să mă bucur de ele. Nu ştiu când au început sătenii să creadă că le aduceam noroc sau cum de au ajuns la această concluzie, dar tradiţia a persistat până când m-am apropiat de vârsta de 13 ani.

Unii oameni par a avea un noroc ieşit din comun, într-o asemenea măsură că orice activitate a lor prosperă sau reuşeşte. În Tamil Nadu, astfel de oameni sunt deseori porecliţi "Mână de Aur". Ei sunt foarte preţuiţi ca persoane care dau startul festivalurilor religioase sau în funcţii cu relevanţă socială deoarece se crede că tot ceea ce întreprind va avea parte de reuşită.

Şi Ramana Maharshi era poreclit "Mână de Aur". În tinereţea lui, când juca deseori fotbal cu prietenii săi, s-a observat că echipa din care făcea parte câştiga întotdeauna. Annamalai Swami trebuie să se fi vădit la fel de norocos dacă a fost adoptat ca mascotă a satului.


Nu am fost niciodată un copil prea sociabil. În loc să mă amestec printre ceilalţi oameni din sat, căutam împrejurimile nelocuite unde mă puteam aşeza pentru a practica liniştea lăuntrică. Locul meu favorit era un templu dedicat zeului Vinayaka din pădurea aflată aproape de sat. Mă duceam deseori acolo pentru a mă ruga acelei zeităţi. Pe acea vreme, eram atât de neştiutor în privinţa riturilor religioase, încât nici măcar nu ştiam să mă închin cum se cuvine în faţa zeului. Am învăţat aceasta, imitând-o pe o fetiţă care venea la templu şi făcea o foarte complicată ashtānga namaskāram în faţa imaginii din templu.

Este vorba despre o alungire completă a trupului pe pământ, în timpul căreia opt părţi diferite ale acestuia ating solul.

M-am familiarizat într-o mai mare măsură cu ritualurile religioase cu prilejul unei vizite la Vriddhachalam, un centru de pelerinaj shivait de lângă satul meu. Acolo, am observat nişte brahmani care făceau anushtāna şi i-am rugat să mă iniţieze în aceste practici. M-au refuzat, pe motiv că membrilor celei mai de jos caste (sudra) nu le este îngăduit să practice aceste rituri.

Anushtāna includ o mare varietate de practici rituale, care sunt, îndeobşte, practicate numai de către brahmani. Unele sunt de natură religioasă, dar altele se referă doar la igiena personală.

Curând după aceea, am văzut nişte shivaiţi (devoţi ai lui Shiva) nebrahmani săvârşind aceleaşi ritualuri. Se pare că ei învăţaseră cum se realizează aceste rituri dintr-o carte ce conţinea o descriere amănunţită a lor. Am învăţat aceste anushtāna de la grupul respectiv şi le-am săvârşit cu regularitate când m-am întors în satul meu. În pofida atitudinii lui cinice faţă de religie, tatăl meu mă iniţiase deja în Sūrya Namaskāram, un ritual bine-cunoscut, în cadrul căruia repeţi o serie de mantre şi apoi te închini soarelui ce răsare. Am adăugat aceste ritualuri noi acestui ritual, în care tata mă iniţiase deja.

Am adoptat şi o altă practică: în fiecare lună, în ziua de ēkādasī (a unsprezecea zi a intervalului lunar de două săptămâni), încercam să meditez toată noaptea, fără a adormi. Am descoperit curând că, dacă încercam să meditez într-o poziţie aşezată, adormeam. Am încercat să meditez mergând, dar nici această variantă nu a funcţionat, căci adormeam în timpul mersului. După câteva experimente, am descoperit că puteam alunga somnul scăldându-mă în râul din sat şi frecându-mi cu nisip partea interioară a coapselor pentru a-mi provoca durere. Mai obişnuiam să mestec nişte tutun, deoarece mi se spusese că, făcând aşa ceva, îmi menţineam mintea în rajōguna.

Conform filosofiei hinduse, întreaga creaţie are trei calităţi care se succed una alteia, calităţi numite
guna: sattva (armonia), rajas (activitatea) şi tamas (inerţia). Aceste trei calităţi se succed una alteia şi în minte. Mestecarea tutunului stimulează calitatea rajas, menţinând mintea trează şi activă.

În tinereţea mea, eram foarte grijuliu să-mi afişez constant pietatea, pentru a demonstra cât de dedicat eram vieţii religioase. Purtam un dhōti alb (ţesătură care se poartă ca o fustă), îmi acopeream capul, imitându-l pe Ramalinga Swami (un sfânt tamil din secolul al XIX-lea) şi îmi puneam multă vibhūti (cenuşă sacră) pe frunte şi pe corp. La vremea respectivă eram foarte ataşat de Ramalinga Swami; în sat văzusem o fotografie de-a lui care mă impresionase atât de mult, încât am vizitat Vadalurul, locul unde sfântul fusese înmormântat (şi unde există un sanctuar).

Pe la începutul adolescenţei, am făcut rost de un exemplar din a zecea parte a unei lucrări numite Jīva Brahma Aikya Vēdānta Rahasya. Din această carte am învăţat tehnici de pranayama (exerciţii yoghine de respiraţie) şi am început să le practic în templul din pădure. Citirea acestei cărţi mi-a stârnit dorinţa unui studiu mai aprofundat al textelor sacre. De regulă, aşa ceva ar fi fost foarte dificil pentru un băiat în situaţia mea, însă un concurs insolit de împrejurări mi-a permis curând să-mi îndeplinesc visul. Contabilul guvernamental (karnam) din satul nostru avea multe cărţi religioase pe care le moştenise de la tatăl lui. El nu avea timp să le citească, pentru că era contabilul a trei sate. Era atât de ocupat, încât de multe ori nici nu venea noaptea acasă. Soţia lui, o femeie foarte devotată din Tiruvarur, îmi permitea să vin acolo şi să citesc acele cărţi. În fiecare zi, ea pregătea hrana, o oferea ca jertfă statuii lui Ganapati din casă, după care îmi dădea de mâncare. Ea nu mânca decât după ce terminam eu de mâncat această ofrandă. În cele din urmă, m-am mutat în casa contabilului, ţinându-mi zilele din aceste ofrande de hrană pe care le pregătea soţia contabilului. Deoarece părinţii mei nu priveau cu ochi buni zelul meu religios, eu nu mai treceam deloc pe acasă. În această perioadă de înstrăinare, ce a durat trei ani, nu mi-am vizitat niciodată părinţii.

În timp ce studiam acele cărţi, am deprins obiceiul de a citi cu voce tare. Existau multe cărţi pe care le puteam alege, dar favoritele mele erau Kaivalya Navanītam, cărţile despre Ramakrishna Paramahansa, Tēvāram-urile lui Appar şi Jnanasambandhar, Tiruvāchakam şi Bhakta Vijayam.

Kaivalya Navanītam este un tratat tamil despre filosofia advaita; Ramakrishna Paramahansa a fost un sfânt bengalez din secolul al XIX-lea; Appar şi Jnanasambandhar au fost nişte sfinţi tamili din secolul al VI-lea, ale căror imnuri de laudă dedicate zeului Shiva sunt numite Tēvāram-uri; Bhakta Vijayam este o culegere de povestiri despre nişte celebri sfinţi marathi.

Nu după multă vreme, lecturile mele i-au atras pe unii dintre oamenii cu preocupări spirituale din sat. La câteva săptămâni, aproape zece oameni au început să viziteze cu regularitate casa, pentru a mă asculta citind. În fiecare seară, cam de pe la ora 6 până la 10, citeam pasaje din aceste cărţi. După fiecare lectură, discutam cu toţii despre tâlcul şi însemnătatea textelor.

Unii dintre săteni s-au dus la tatăl meu şi i-au spus că studiam scripturile şi le explicam altora. Tatăl meu a fost surprins să audă aşa ceva, deoarece credea că sunt încă aproape analfabet. Hotărât să cerceteze el însuşi problema, a venit şi a ascultat pe furiş una dintre întâlnirile noastre de seară.

Ulterior, se pare că a afirmat: "Nu-l mai pot face să mă asculte. Aşa că îl voi lăsa în plata Domnului".

Soţia contabilului participa la majoritatea întâlnirilor noastre. Ea devenise foarte interesată de operele pe care le recitam, pierzându-şi orice interes faţă de chestiunile mundane. Din păcate, nu mai era interesată nici măcar de soţul ei.

Într-o seară, el m-a luat de-o parte şi a spus destul de furios:
- Din cauza întovărăşirii cu tine, soţia mea a devenit ca un swami. Nu mai are niciun fel de dorinţe. Nu vreau să te mai ţin în casa mea. Trebuie să-ţi găseşti alt loc unde să stai.

Ceilalţi devoţi au auzit fără să vrea spusele contabilului.

Unul dintre ei mi-a spus:
- Nu trebuie neapărat să ne ţinem şedinţele de lectură aici. Putem găsi cu uşurinţă un alt loc unde să mergem.

La început, am crezut că vom construi o simplă colibă din frunze de cocotier în care să ne ţinem întrunirile, dar spre sfârşitul serii am decis să constituim un math în toată puterea cuvântului.

Math-urile sunt organizaţii hinduse care au fost constituite anume în scopul de a cinsti memoria unui sfânt prin intonarea de cântece religioase, meditaţie, etc. De obicei, cele de dimensiuni mai mari au un grup de asceţi (sādhu) care locuiesc acolo şi se aseamănă mânăstirilor şi ashram-urilor.

Fiecare a participat cu bani pentru concretizarea acestei iniţiative şi, nu după mult timp, a luat fiinţă Shivaram Bhajan Math. M-am mutat acolo imediat după ce a fost construit, continuându-mi practica spirituală (sādhanā), dirijând cântece religioase (bhajan) şi citind cu glas tare învăţăturile diferiţilor sfinţi.

Când construirea math-ului a luat sfârşit, am clădit un tannīr pandal (un loc unde se oferă gratuit hrană şi băuturi călătorilor şi săracilor) pe drumul principal care străbătea satul nostru. Ajutat de câţiva devoţi, am strâns fonduri suficiente pentru a servi zilnic kanji (terci de orez) asceţilor (sādhu) şi călătorilor care treceau prin sat.

La scurt timp după ce m-am stabilit în math, părinţii mei s-au hotărât să facă o ultimă încercare de a mă lecui de viaţa spirituală.

Cum aveam cam 17 ani, s-au gândit că, "dacă nu luăm măsuri acum, va deveni cu siguranţă sannyāsin. Dacă am putea să-i găsim o fată care să-l ia de soţ, s-ar putea să devină un cap de familie obişnuit, renunţând la toate aceste activităţi spirituale. Poate că atunci va deveni un om ca toţi oamenii".

Fără a se osteni să mă consulte în legătură cu asta, au găsit o fată, s-au înţeles cu familia ei şi apoi au cumpărat tot ce este necesar pentru a face o nuntă. Am auzit despre ce se întâmplă de la unele femei pioase care obişnuiau să vină la Bhajan Math. După ce am aflat ce se petrecea, mi-am informat părinţii că trebuiau să oprească pregătirile de nuntă, deoarece nu doream să mă căsătoresc cu nimeni.

Acest refuz categoric de a-mi asculta părinţii într-o chestiune atât de importantă a provocat o criză majoră în sat. Mulţi dintre săteni au ajuns la concluzia că eram nebun, în parte deoarece refuzam să mă căsătoresc, în parte pentru că insistam să-mi petrec tot timpul gândindu-mă la Dumnezeu şi cântând bhajan. Mulţi dintre aceşti oameni (părinţii mei nu erau printre ei) s-au întâlnit şi au hotărât să mă lecuiască de nebunie prin mijloace violente. M-au luat de la Bhajan Math, m-au dus la malul unui lac din apropiere, mi-au făcut o crestătură mare în creştet şi au început să pună zeamă de lămâie în ea. După câte se pare, ăsta era leacul pentru nebunie. Apoi s-au hotărât să-mi toarne găleţi cu apă în cap. Cred că trebuie să fi turnat pe mine vreo cincizeci de găleţi. În timp ce mă scăldau astfel, eu îmi păstram calmul şi practicam prānāyāma, ca să nu mă gândesc la apa rece. Ştiam că nu avea rost să mă opun. Când sătenii au văzut că nu reacţionam în niciun fel la acest tratament, au fost încă mai convinşi că eram nebun. În cele din urmă, când tratamentul a luat sfârşit, m-au dus într-o casă din sat. Acolo, au făcut un sos condimentat (sambar) din tâlv amar şi m-au silit să-l mănânc, deoarece aveau impresia că tâlvul amar era un alt leac împotriva nebuniei. Se adunaseră în jur de o sută de oameni care priveau toate acestea.

În timp ce mâncam, unul dintre ei mi-a spus:
- Eşti un băiat bun, dintr-o familie bună, dar ai înnebunit.

În acea clipă, n-am mai putut răbda.
- Nu am înnebunit, am răspuns, destul de nervos. Vă rog să mă lăsaţi în pace. Spuneţi acestor oameni să nu se mai adune grămadă în jurul meu sau daţi-mi o încăpere separată unde pot să fiu singur.

Nu mă aşteptam la vreo reacţie, poate la o continuare a "tratamentului", însă, spre marea mea surprindere, mi-au îndeplinit dorinţa, îngăduindu-mi să mă retrag într-una dintre camerele acelei case. Înainte de a avea timp să se răzgândească, am încuiat uşa, lungindu-mă pe podea să mă odihnesc şi să-mi revin după aceste chinuri.

Puţin mai târziu, m-am ridicat şi am încercat să meditez. În timp ce stăteam aşezat acolo, am auzit, fără să vreau, cum, de cealaltă parte a uşii, căpetenia satului discuta despre cazul meu.
- Dacă îmi veţi permite, îl voi face pe băiat să-mi promită că se va căsători şi că va duce o viaţă normală. Datorită acestor tratamente este posibil să-i fi trecut nebunia.

A bătut la uşă şi l-am lăsat să intre.

Stând în picioare în faţa mea, a spus foarte ferm:
- Te rog, promite-mi, pentru că nu mai eşti nebun, că te vei căsători ca noi toţi şi că vei duce viaţa obişnuită a unui cap de familie.

La care am răspuns:
- Vă voi promite, mai degrabă, că voi deveni sannyāsin.

Mi-am împreunat mâinile în timp ce făceam promisiunea, pentru a-i arăta cât de serios eram şi pentru a pecetlui promisiunea. Omul a plecat fără să spună niciun cuvânt.

L-am auzit exclamând afară:
- Ayō! Ayō! (o exclamaţie din sudul Indiei, ce denotă surpriză sau şoc). Când l-am rugat să-mi promită ceva, mi-a promis contrariul!

Familia mea nu a dat atenţie promisiunii mele. Am auzit de la o femeie care m-a vizitat că, în taină, tatăl meu continua să facă pregătiri de nuntă. Ca urmare, am hotărât că era timpul să am şi eu propriile planuri secrete. Mai întâi, i-am scris un bileţel fetei cu care ar fi trebuit să mă căsătoresc.
"Intenţia mea este să devin sannyāsin. Nu doresc să mă prind în mrejele vieţii de cap de familie. Prin urmare, nu cred că te vei căsători cu mine. Aşa ceva nu-ţi va pricinui decât necazuri."

Am făcut astfel încât cineva să-i ducă biletul acasă la ea. Apoi, în aceeaşi zi, am fugit din casă şi m-am îndreptat spre Chidambaram (un renumit centru religios din sudul Indiei).

Intenţionam să-mi încep viaţa ascetică (sannyāsa) acolo, dar nu am făcut-o conform cutumei. Nedorind să merg la cineva pentru iniţiere, am făcut eu însumi tot.

Sannyāsa este cea de-a patra şi ultima etapă din viaţa unui hindus ortodox. Odată ajuns aici, el renunţă la orice legături cu propria familie şi cu lumea pentru a-şi dedica tot timpul scopului de a realiza uniunea cu Dumnezeu, cu alte cuvinte, de a atinge iluminarea. La drept vorbind, cineva nu poate deveni sannyāsin decât dacă a fost iniţiat cum se cuvine de către propriul Guru sau de către unul dintre capii diverselor ordine tradiţionale de sannyāsini. Cu toate acestea, această regulă este deseori ignorată.

Am făcut o baie în râu, mi-am ras capul, mi-am pus în jurul gâtului un colier făcut din seminţe de rudraksha, îmbrăcându-mă cu un dhōti scurt şi un ştergar. M-am întors în sat în această ţinută nouă, anunţând pe toată lumea că acum eram sannyāsin. Noua mea înfăţişare a convins, în cele din urmă, familia că eram serios şi că nu aveam intenţia de a mă căsători. Cu foarte mare reticenţă, ei au renunţat la orice plan de nuntă, ştiind că oamenii care devin sannyāsini rămân în celibat tot restul vieţii.

Mi-am reluat vechile practici obişnuite, începând să fac planuri pentru ceremonia de consacrare (kumbhābhishēkam) a math-ului. Am invitat câteva grupuri care cântau muzică devoţională (bhajan) din satele învecinate, reuşind chiar să-mi conving părinţii să doneze toate proviziile pe care le cumpăraseră pentru nuntă. Graţie alimentelor pe care le-au donat, am putut să hrănesc aproximativ patru sute de oameni. Ceilalţi devoţi care contribuiseră la construirea Bhajan Math au oferit lapte bătut, ragi (un fel de mei) şi terci de orez tuturor oamenilor care au venit la ceremonie. În ziua ceremoniei, invitaţii care cântau muzică devoţională (bhajan) au defilat prin sat cântând pe fiecare uliţă. Când, în cele din urmă, au început riturile de kumbhābhishēkam, am săvârşit propria mea ceremonie în taină. Am făcut o pāda pūja (venerarea piciorului) dedicată părinţilor mei şi le-am cerut conform tradiţiei să-mi dea permisiunea de a deveni sādhu.

Pāda pūjā este o ceremonie în care o persoană practică veneraţia rituală a picioarelor altei persoane. De regulă, se face pāda pūjā pentru un Guru sau swami ca un semn de mare respect. Acest gest ceremonial se face şi pentru părinţi sau pentru anumiţi membri mai vârstnici ai propriei familii, dar asta se întâmplă mult mai rar.

Le-am cerut părinţilor să-mi dea binecuvântarea, astfel încât să reuşesc în misiunea mea spirituală. Amândoi mi-au acordat permisiunea, precum şi binecuvântarea. Niciunul nu a mai încercat vreodată să mă convingă să-mi abandonez calea spirituală.

După câteva săptămâni, am auzit că Shankaracharya din Kanchipuram avea de gând să treacă prin sat într-unul dintre pelerinajele sale. Este vorba despre acelaşi Shankaracharya care l-a trimis pe Paul Brunton la Bhagavan.

Ramana Maharshi a devenit bine-cunoscut în afara Indiei în al treilea deceniu al secolului XX după ce Paul Brunton, un jurnalist britanic, a scris un bestseller despre sfinţii şi maeştrii spirituali ai Indiei, volum intitulat A Search in Secret India. Brunton s-a dus la Maharshi după ce a fost sfătuit să o facă de către Shankaracharya din Kanchipuram, în 1930. Acest Shankaracharya a murit în ianuarie 1994, la vârsta de 99 de ani, în timp ce eu pregăteam versiunea finală a prezentei cărţi.

Shankaracharya Bhagavatpada, cel care, în secolul IX, a popularizat filosofia
advaita, a înfiinţat cinci math-uri pentru a-şi propovădui învăţăturile şi a susţine ortodoxia hindusă. Unul dintre ele se află în oraşul Kanchipuram din sudul Indiei. Fiecare dintre aceste math-uri a beneficiat în decursul timpului de maeştri aflaţi într-o filiaţie iniţiatică a cărei origine poate fi urmărită până la primul Shankaracharya. Conducătorul fiecăruia dintre aceste math-uri îşi lua titlul de Shankaracharya în clipa când intra în funcţie. Cel pe care l-a întâlnit Annamalai Swami este considerat unul dintre cei mai mari sfinţi indieni ai timpurilor moderne.

Când am aflat această veste, m-am hotărât să încerc să-l fac pe Shankaracharya să se oprească puţin în sat, pentru a putea să am darshan-ul lui.

Darshan înseamnă "privire către". Într-un context religios, a avea darshan înseamnă să vezi o zeitate într-un templu sau un om sfânt sau să fii văzut de el.

Ştiind că vor fi mulţi oameni şi animale în cortegiul său, am socotit că planul cel mai bun era să le punem tuturor la dispoziţie alimente şi apă. Dacă făceam asta, ei erau nevoiţi să se oprească pentru scurtă vreme, ca să mănânce ofrandele mele.

În ziua respectivă am pregătit o mare cantitate de lapte bătut şi kanji pentru brahmanii care îl vor însoţi. De asemenea, mi-am făcut o rezervă de frunze verzi pentru a hrăni caii şi elefanţii. În timp ce cortegiul se apropia de sat, eu alergam încoace şi încolo pe uliţă, împărţind frunze verzi. Shankaracharya era purtat într-o lectică, dar nu l-am putut vedea, deoarece perdeluţele erau trase. Când le-am oferit kanji oamenilor care-l purtau, s-au hotărât să se oprească şi să mănânce ofranda. Asta l-a făcut pe Shankaracharya să dea la o parte perdeluţa, pentru a vedea de ce s-a oprit cortegiul. M-am culcat imediat la pământ în faţa lui.

M-a privit în tăcere câteva secunde, apoi a spus:
- După o milă mă voi odihni un timp. Poţi veni să mă vezi acolo.

La distanţă de o milă de sat se găsea micul oraş Vepur. Am aflat de la cineva din preajma lui că acolo se pregătise o bhikshā (ofrandă de hrană) şi că Shankaracharya va sta la Vepur Traveller`s Bungalow.

Un inspector adjunct de poliţie din satul nostru era un discipol foarte devotat al lui Shankaracharya. Când am auzit că acesta din urmă stătea nu departe, am mers amândoi pe jos până la Vepur pentru a-l vedea. O mare mulţime foia în jurul lui când am sosit, dar am reuşit totuşi să mă apropii suficient pentru a-i atinge picioarele.

Brahmanii care-l însoţeau s-au plâns, spunând:
- Cei care nu sunt brahmani nu se cuvine să-l atingă.

Dar Shankaracharya i-a redus la tăcere, spunând:
- El este un brahmachāri şi un sādhu, deci nu contează.

Un brahmachāri este un discipol ce respectă regulile celibatului şi se dedică studiilor spirituale. Brahmacharya este una dintre cele patru etape tradiţionale din viaţa unui hindus (numite "āsrama"). Când studiile s-au încheiat, de obicei discipolul trece la cea de-a doua etapă a vieţii - căsătorindu-se şi devenind cap de familie. Unii aspiranţi foarte serioşi ignoră această etapă şi rămân toată viaţa în celibat, ca sādhu.

Una dintre funcţiile principale ale unui Shankaracharya este de a susţine şi de a consfinţi dogmele ortodoxiei hinduse. În anii '20 ai secolului trecut asta ar fi implicat o respectare strictă a regulilor privitoare la caste, conform cărora contactul fizic dintre brahmani şi castele inferioare sau paria duce la o pângărire de ordin spiritual. Mulţi oameni cred că sādhu şi sannyāsin au ieşit din sistemul ierarhic al castelor, astfel că regulile privitoare la pângărire nu li se aplică.

În prezent, regulile privitoare la amestecul dintre caste şi atingere au căzut în desuetudine, chiar dacă unii brahmani tradiţionali încă le practică
.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu