În echipa lui Stalin. Anii periculoşi din politica sovietică
Editura Meteor Press, 2020
traducere din engleză de Anca Irina Ionescu
***
Intro
Cunoscuta scriitoare şi cercetătoare australiană ne propune o nouă carte cu conţinut istoric amplu şi temeinic documentat, dar elaborată ca o relatare captivantă, accesibilă unui public larg, interesat de cunoaşterea adevărului ascuns zeci de ani în arhivele sovietice. Sheila Fitzpatrick s-a specializat în istoria modernă a Rusiei pe care a avut posibilitatea să o cunoască nu numai din documente, ci şi direct, din perioada Războiului Rece când a petrecut mai mulţi ani în Uniunea Sovietică.
Subintitulată Anii periculoşi din politica sovietică, cartea ne relatează istoria echipei lui Stalin, unul dintre cei mai longevivi şefi de stat din secolul al XX-lea, aflat în fruntea celui mai mare imperiu totalitar din lume, echipă uimitoare şi ea prin aceeaşi longevitate, căci unii dintre membrii ei ‒ Molotov, Mikoian, Voroşilov, Kaganovici, marii supravieţuitori ‒ au rămas alături de conducător în toţi cei 25 de ani cât s-a aflat la cârma Uniunii Sovietice şi au trecut împreună prin momente de oroare din istoria ţării. Viaţa lor politică s-a împletit strâns cu cea socială, familiile se cunoşteau, locuiau uneori în acelaşi apartament sau îşi făceau vizite la vile, dar nu neapărat din prietenie, ci din dorinţa şi nevoia de a fi la curent cu toate detaliile din viaţa rivalilor.
Autoarea afirmă direct sau indirect că proiectele inumane precum colectivizarea forţată, marile epurări, campania de antisemitism din 1953 exemplificată prin aşa-zisul complot al medicilor au pornit din iniţiativa lui Stalin şi încearcă să vadă care a fost aici rolul echipei, adică al Biroului Politic, căruia i se cerea întotdeauna să voteze propunerile conducătorului. Este greu de găsit în istoria omenirii un alt grup de consilieri care să fi rămas în preajma conducătorului statului atât de mult timp şi atunci se pune întrebarea ce anume i-a ţinut laolaltă: loialitatea sau spaima pentru propria viaţă şi viaţa celor dragi, căci aceştia au fost adesea supuşi unor persecuţii cumplite, fără ca cei care chipurile deţineau puterea în cadrul conducerii colective să poată interveni. Constatând şi exemplificând cu documente şi fapte istorice dorinţa membrilor echipei ‒ sau a bandei cum este numită de alţi cercetători ‒ de a rămâne în preajma lui Stalin, unde se credea că au putere, fără a avea în realitate altă putere decât să i se supună, să-l aprobe şi să accepte să se îmbete alături de el în fiecare noapte, distrugându-şi sănătatea ‒ autoarea este de părere că putem vedea aici o monstruoasă putere difuză, exercitată de persoane invizibile împotriva tuturor, gata să distrugă tot, dar să se şi autodistrugă. Stalin vorbeşte mereu despre acei "ei", care întocmesc dosare despre fiecare membru al nomenclaturii, nu cu un scop anume, ci pentru a putea recurge la el când va fi cazul. Stalin ridică "neputincios" din umeri, spunând că "şi despre el însuşi au un ditamai dosarul".
Ţinut sub control prin frică, grupul celor din vârf şi membrii familiilor lor puteau fi arestaţi sau executaţi în orice moment, fără niciun alt motiv decât capriciul conducătorului. Şi cu toate acestea, afirmă autoarea ‒ şi aceasta este una dintre principalele contribuţii ale studiului ei prin care se deosebeşte de alte lucrări similare ‒ au constituit o adevărată echipă, de care Stalin avea nevoie, căci reprezenta instrumentul prin care îşi exercita conducerea. Mai mult chiar, avea încredere în oamenii lui şi (după ce îi "prelucrase" bine, am adăuga noi) le lăsa ţara pe mână în timpul unor vacanţe lungi care durau luni de zile, ceea ce face din ei o adevărată echipă, dar, aşa cum afirmă autoarea, o echipă în care viaţa era periculoasă, căci numai puţini au supravieţuit de la început până la sfârşit.
Constituirea echipei
La început a fost echipa lui Lenin. Vladimir Ilici Lenin era căpitanul,
aşa cum fusese întotdeauna, încă din zilele sciziunii revoluţionarilor
marxişti ruşi în bolşevici şi menşevici, în 1903. Grupul lui Lenin s-a numit bolşeviki, sau grupul majoritar, lăsând eticheta de minoritari (menşeviki)
opoziţiei. Dar, de fapt, fusese invers: bolşevicii erau minoritari şi
Lenin ‒ cel mai intransigent şi cel mai puţin conciliant dintre liderii
de partid ‒ cel care provocase sciziunea. Nu era loc pentru a discuta
cine trebuie să fie căpitanul bolşevicilor. Dacă nu doreai să joci cum
cântă Lenin, trebuia să te duci în altă parte. Lenin şi mulţi alţi
revoluţionari au trăit în emigraţie în Europa, în anii premergători
Primului Război Mondial, scăpând atenţiei poliţiei secrete ţariste; iar
echipa lui includea tovarăşi emigranţi, precum Grigori Zinoviev şi
tânărul Nikolai Buharin, suficient de îndrăzneţi pentru a discuta în
contradictoriu cu Lenin despre teoria imperialismului şi a
capitalismului de stat. Dar partidul lui avea sprijinitori şi în
ilegalitatea revoluţionară rusă, aşa-numiţii oameni din comitet, veterani din închisori şi din exil, precum gruzinul Iosif Stalin şi rusul Veaceslav Molotov.
Vechii activişti din ilegalitate formau un grup mai rudimentar decât
emigranţii, mai puţin şcoliţi şi cu câteva trepte mai jos pe scara
socială. Mulţi dintre ei, precum rusul Mihail Kalinin şi letonul Jan
Rudzutak, erau muncitori, aşa cum îi şedea bine unui partid
autointitulat "proletar". Rusia era un imperiu multinaţional, iar
mişcarea revoluţionară rusă, inclusiv Partidul Bolşevic, aveau mulţi non-ruşi
în rândurile lor, ceea ce reflecta resentimentul minorităţilor
naţionale împotriva politicilor de rusificare ale vechiului regim.
Evreii ‒ Zinoviev, Kamenev şi viitorul aderent al lui Stalin, Lazar
Kaganovici ‒ reprezentau unul dintre contingentele cele mai mari, cu
grupuri consistente în Caucaz, în special gruzini şi armeni, şi în zona
Baltică, în special letoni, dar şi ucraineni şi polonezi. Comitetul
Central Bolşevic, ales în august, se compunea din opt ruşi, şase evrei,
doi ucraineni, un polonez, un gruzin şi un armean.
După Revoluţia din Februarie, puterea a fost preluată de un guvern
provizoriu liberal, dar poziţia lui era precară. Tulburările populare au
crescut, ca urmare a faptului că guvernul nu a fost în stare să scoată
ţara din Primul Război Mondial, în ciuda înfrângerilor, a numărului mare
de morţi şi răniţi şi a dezertărilor în masă de pe front, înregistrate
în timpul verii. Stimulaţi de nerăbdarea soldaţilor, marinarilor şi
muncitorilor radicalizaţi, bolşevicii au pus mâna pe putere în
Petrograd, în luna octombrie.
Principalul organizator al loviturii de stat era un fost emigrant menşevic, Lev Troţki, care s-a alăturat vechilor lui opozanţi, bolşevicii, când şi-a
dat seama că Lenin era omul care vorbea serios despre preluarea
puterii. Dar, fireşte, Lenin a fost cel care a condus noul guvern.
Acesta era aproape în întregime bolşevic, în conformitate cu ideea
înrădăcinată a lui Lenin de a colabora cu revoluţionari din afara
partidului său. Dar nici guvernarea unui singur partid nu era imună la
dezacordurile interne.
În timpul Războiului Civil, care a făcut ravagii între 1918-1921, în partid s-au
format diferite facţiuni, dintre care una în jurul lui Troţki, dar
Lenin era hotărât să le strivească. Modul în care a făcut acest lucru a
fost o experienţă plină de învăţăminte pentru Stalin şi pentru o parte
din cei care au alcătuit în final echipa lui. Ceea ce dorea Lenin, şi a
şi realizat în 1921, era interzicerea facţiunilor în interiorul
Partidului Bolşevic. Şi a realizat acest lucru creându-şi
o facţiune proprie, mult mai bine organizată decât cele ale oponenţilor
săi, în mod deosebit Troţki, care era mai interesat de problema
politică a momentului (munca forţată în urma Războiului Civil, împotriva
căreia sindicatele erau ferm împotrivă), decât de formarea unei
facţiuni. Facţiunea lui Lenin era completată de înţelegeri
conspiraţioniste, şedinţe secrete şi liste ale candidaţilor opoziţiei
care trebuiau învinşi la vot în alegerile delegaţilor provinciali la
viitorul congres naţional al partidului. Lenin a sugerat chiar să fie
chemat din ilegalitate un vechi tovarăş de-al
său, care avea o maşină manuală de tipărit broşurile, ilegală. Ca
veteran conspirator, Lenin era foarte încântat de întregul proces şi îl
tachina pe Stalin, mâna lui dreaptă în chestiunile organizatorice ale
partidului, pentru remuşcările pe care le avea acesta de a se angaja
atât de ostentativ în lupta dintre facţiuni şi a adopta o interzicere a
acestora. Molotov, viitorul număr doi din echipa lui Stalin, era mândru
să "facă parte din complotul lui Lenin împotriva lui Troţki, în 1921".
În provincie, doi tineri viitori membri le-au
atras atenţia lui Lenin şi Stalin prin serviciile lor devotate: armeanul
Anastas Mikoian, în vârstă de 22 de ani, şi Lazar Kaganovici, un evreu
în vârstă de 27 de ani din Pale, care fuseseră organizatorii victoriei
în luptele locale dure dintre facţiuni în oraşul de pe Volga, Nijni
Novgorod, şi în Turkestan. Sergo Ordjonikidze, un gruzin care se
cunoştea cu Lenin încă din 1911, era alt adept care luptase pentru
facţiunea lui Lenin împotriva opoziţiei puternice din Caucaz.
Inteligentul şi arogantul Troţki era al doilea om din ţară în acel
moment, datorită realizărilor din timpul Războiului Civil şi datorită
faptului că era creatorul Armatei Roşii. În vârstă de 42 de ani în 1921,
aşadar aproape de aceeaşi vârstă cu Stalin şi cu nouă ani mai tânăr
decât Lenin, Troţki era membru al Biroului Politic, organul de decizie
suprem al partidului, împreună cu Lenin, Zinoviev, Kamenev, Stalin şi un
trio de supleanţi (membri fără drept de vot): Molotov, Buharin şi
Kalinin. Aşa cum a relatat mai târziu Troţki, el şi Lenin rămăseseră
apropiaţi, în pofida conflictelor din 1920-1921. Troţki nu fusese numai
un oponent viguros în polemicele antebelice despre teoria marxistă, dar
era şi carismaticul erou al Revoluţiei din 1905, al Revoluţiei din
Octombrie 1917 şi al Războiului Civil victorios. Cu alte cuvinte,
reprezenta o concurenţă serioasă pentru Lenin, indiferent dacă avea sau
nu intenţia de a-i contesta rolul de
conducător. Pentru tinerii bolşevici, în special pentru cei care
serviseră în Armata Roşie în timpul Războiului Civil, Troţki era un fel
de figură de cult. Dar cei care fuseseră în Partidul Bolşevic înainte de
1917 ‒ "vechii bolşevici", cum erau numiţi ‒ aveau tendinţa să-l privească cu suspiciune ca pe un aderent de ultimă oră.
Prin comparaţie cu el, Stalin era un personaj din umbră. Fiul unui
cizmar din provinciile gruzine, cu studii la seminar neterminate, acesta
era unul dintre "oamenii de comitet" din ilegalitate, pentru care
conspiraţia, închisoarea şi exilul fuseseră experienţe formative.
Legătura lui cu Lenin data de dinainte de revoluţie ‒ îl vizitase în
1912, în Polonia, şi îşi câştigase porecla de "gruzinul minunat" ‒, dar
conlucraseră strâns numai după întoarcerea lui Lenin, din aprilie 1917.
Iniţial uluit, la fel ca alţi bolşevici din Rusia, de intransigenţa lui
Lenin şi respingerea colaborării cu alte partide revoluţionare, s-a conformat curând liniei lui Lenin şi l-a
sprijinit pe acesta în controversata chestiune a preluării puterii (la
care se opuneau Zinoviev şi Kamenev). În timpul serviciului militar de
la Ţariţîn (ulterior Stalingrad) în timpul Războiului Civil, el şi
prietenul lui, Klim Voroşilov, au avut conflicte atât de serioase cu
Troţki, comandantul Armatei Roşii, încât a fost nevoie de medierea lui
Lenin. Oarecum un singuratic, legăturile sociale ale lui Stalin în
mişcarea bolşevică s-au îmbunătăţit prin cea de-a doua căsătorie, din timpul Războiului Civil, cu Nadia Alliluieva, tânăra fiică a unui cunoscut revoluţionar din Caucaz.
Era omul din spatele scenei, rareori îşi exprima în aceşti ani o părere
în Biroul Politic. Strălucea însă în chestiunile organizatorice şi în
cele de gestionare a personalului, ţinea evidenţe pe care trebuiau să se
sprijine filialele locale ale partidului şi pe baza cărora putea fi
sigur că delegaţii vor vota pentru facţiunea lui Lenin, la congresele
anuale ale partidului. Nu era un vorbitor bun în public şi nici
participant remarcat la dezbaterile teoretice ale partidului, astfel că
nu prea părea un concurent la începutul anilor '20, evaluările din
această perioadă fiind aproape toate negative. "Mediocritate", "non-entitate"
şi "politician de provincie" acestea erau caracterizările
condescendente din partea lui Troţki şi a altor intelectuali ai
partidului. Pentru Nikolai Suhanov, un intelectual revoluţionar care îi
cunoştea pe toţi cei din Partidul Bolşevic, deşi el personal nu era
membru al acestuia, Stalin lăsase doar o "impresie gri, ştearsă, el
apărând din când în când în mod obscur şi nelăsând nimic în urma lui".
Un alt intelectual cosmopolit îşi amintea că Stalin, în 1919, era
"înspăimântător şi banal, ca un pumnal caucazian" ‒ dar, privind
retrospectiv, era orice altceva, dar nu "banal". Unui coleg de la
Comitetul Central, de la începutul anilor '20, Stalin i se părea
disciplinat, secretos şi precaut, conştient de faptul că are mai puţine
studii decât mulţi dintre colegii lui din Biroul Politic şi cu tendinţa
să fie răzbunător. Orgoliosul şi susceptibilul Stalin ştia ce gândesc
ceilalţi despre el şi nu-i plăcea. Dar Lenin recurgea la Stalin "ori de câte ori era nevoie de duritate şi de înşelătorie".
Apoi, în anul al cincilea al puterii sovietice, s-a
produs dezastrul. Lenin a avut primul atac cerebral la 24 mai 1922,
urmat de un al doilea în decembrie acelaşi an, ceea ce a pus capăt
participării lui active la viaţa politică. Timp de peste un an, în timp
ce Lenin zăcea pe patul de moarte, partidul s-a
luptat cu o criză la nivelul conducerii. Cei care conduceau partidul
şi, prin extensie, ţara, în absenţa lui Lenin, erau membrii Biroului
Politic: Troţki, Stalin, Zinoviev, Kamenev, Mihail Tomski şi recent
alesul Alexei Rîkov, care fusese adjunctul lui Lenin în fruntea
guvernului şi acum îi urma în această calitate. Stalin era secretar
general al partidului, Kamenev conducea Sovietul Moscovei, Zinoviev era
şeful organizaţiei de partid din Leningrad, Troţki răspundea de armată
şi Tomski de sindicate. Pus pe linie moartă din cauza bolii, Lenin a
dezvoltat o atitudine critică şi aproape ostilă faţă de toţi membrii
echipei, pe care îi acuza de tendinţe "oligarhice". Indiferent dacă
aceasta reprezenta o convertire întârziată la democraţie, aşa cum au
susţinut unii, lui Lenin clar nu îi plăcea faptul că este exclus din
mecanismul luării deciziilor, din cauza bolii sale. La o săptămână după
cel de-al doilea atac, Lenin a elaborat un
document oarecum incoerent, cunoscut retrospectiv ca "Testamentul" său,
în care îi analiza pe potenţialii săi succesori ‒ pe toţi negativ. Cei
doi "lideri care ieşeau în evidenţă" erau Stalin şi Troţki, scria el,
dar calităţile lor personale erau de aşa natură încât "ar fi putut duce
pe nesimţite la o sciziune" în partid. Stalin "concentrase o putere
uriaşă în mâinile sale", în calitate de secretar general al partidului,
dar nu o utiliza întotdeauna cu prudenţă, în timp ce Troţki, "cel mai
capabil om" din conducere, era prea încrezător în propriile forţe şi
avea tendinţa să conducă prin comenzi. Câteva săptămâni mai târziu,
Lenin a adăugat un post-scriptum, foarte
dăunător pentru Stalin: era "prea grosolan", scria Lenin, şi ar trebui
înlocuit din funcţia de secretar general de cineva "mai răbdător, mai
loial, mai respectuos şi mai atent faţă de tovarăşi, mai puţin capricios
etc."
O parte din supărarea lui Lenin era legată de dezacordurile cu Stalin în
politica naţionalităţilor, singurul domeniu în care Stalin susţinea că
are experienţă. Recent întemeiata Uniune Sovietică includea teritorii
din Caucaz ‒ viitoarele republici Gruzia, Armenia şi Azerbaidjan ‒ care
făcuseră parte din vechiul Imperiu Rus, încorporate în noul stat
revoluţionar cu diverse grade de acceptare. Gruzia fusese cea mai mare
problemă şi întrebarea delicată de la începutul anilor '20 era dacă ar
trebui să-şi păstreze statutul de republică separată sau să fie încorporată într-o
Federaţie Transcaucaziană. Stalin era cel mai înfocat susţinător al
ideii Federaţiei, pe care Lenin o sprijinea, dar cu mai multă
sensibilitate faţă de îngrijorările bolşevicilor gruzini care i se
opuneau. Când s-a raportat că aliatul lui
Stalin din regiune, Sergo Ordjonikidze, îl lovise de fapt pe unul dintre
oponenţii locali, Lenin a fost indignat. Era ca şi când, în boala lui, s-ar fi întors la codul de onoare şi bunăcuviinţă al educaţiei lui provinciale respectabile, de la începutul anilor 1880.
Reacţia ciudat de nebolşevică a lui Lenin la problema caucaziană a fost
egalată de furia împotriva lui Stalin, pentru grosolănia acestuia faţă
de soţia sa, Nadejda Krupskaia. Stalin, un bărbat al cărui caracter
macho este numai parţial reconstituit în relaţiile sale personale, nu se
înţelesese niciodată bine cu neveste precum Krupskaia, femei nedispuse
la compromis, care erau ele însele veterane ale partidului şi nu
acceptau ca nişte bărbaţi sexişti şi misogini să facă pe şefii cu ele.
Când colegii din Biroul Politic i-au dat lui
Stalin sarcina neplăcută de a urmări dacă Lenin respecta recomandările
doctorilor de a se odihni şi de a nu lucra, era aproape obligatoriu să
intre în conflict cu Krupskaia. Ca soţie loială (sau, aşa cum spunea ea,
tovarăşă), Krupskaia încălca sistematic recomandările medicilor şi, la
cererea insistentă a lui Lenin, îi aducea acesuia ziare, mesaje de la
colegi şi, în general, îl ţinea la curent cu ce se întâmpla. Stalin a admonestat-o grosolan pentru aceste lucruri, iar Lenin, aflând despre aceasta la câteva luni după cel de-al
doilea atac, în martie 1923, a scris rece că el considera orice insultă
la adresa soţiei lui drept o insultă la adresa lui ‒ altă întoarcere la
normele educaţiei primite, căci bolşevicii nu vorbeau despre soţiile
lor în aceşti termeni. Ameninţa că va rupe relaţiile cu Stalin, dacă
acesta nu-şi cere scuze. Stalin era disperat să se vadă respins de omul pe care, aşa cum i-a spus surorii lui Lenin, "îl iubea din toată inima". Iar lui Molotov i-a spus indignat: "Adică, pentru că foloseşte aceeaşi toaletă cu Lenin, trebuie s-o
apreciez şi să o respect ca pe el?" Molotov, care era mai bine crescut,
deşi nu era un mare admirator al Nadejdei Krupskaia, a considerat că
aceasta era o grosolănie.
Lenin a murit la 21 ianuarie 1924. La înmormântarea lui, din 27
ianuarie, toţi membrii Biroului Politic ‒ Stalin, Kamenev, Zinoviev,
Tomski şi supleanţii Molotov, Buharin, Rudzutak ‒ au purtat sicriul,
împreună cu Felix Dzerjinski, respectatul bolşevic polonez care
înfiinţase CEKA (securitatea). Troţki, marcat de luptele politice cu
colegii din Biroul Politic şi care se afla în sud, în convalescenţă după
o boală, a refuzat să se întoarcă la Moscova pentru înmormântare ‒ o
decizie personală ciudată, în lumina ataşamentului declarat faţă de
Lenin, şi o sinucidere politică.
Lupta pentru succesiune era în plină desfăşurare. Era o competiţie
bizară. În primul rând, nu exista o poziţie oficială de conducător al
partidului care să fie disputată. Ceilalţi lideri spuneau în
unanimitate, probabil în mod sincer la vremea respectivă, că nimeni nu
putea să-l înlocuiască pe Lenin. Biroul
Politic nu avusese niciodată un conducător formal; era înţeles ca un
grup de egali, deşi printre aceşti egali Lenin era în mod clar primul. A
doua ciudăţenie, o consecinţă a primei, era faptul că ceea ce istoricii
numesc lupta pentru succesiune nu a fost o luptă deschisă pentru
conducere. A fost mai curând o luptă pentru unitate împotriva
"facţiunilor", a căror opoziţie faţă de conducerea majorităţii ascundea
ambiţii personale (ilegitime) de asumare a rolului de lider. Facţiunile,
deşi interzise oficial, rămăseseră un motiv de nelinişte în partid:
"Aveam un strat foarte subţire de conducere a partidului", îşi aminteşte
mai târziu Molotov, "şi în acest strat foarte subţire apăreau mereu
crăpături". Ca iacobinii din Revoluţia franceză (un precedent de
revoluţie eşuată, mereu prezent în mintea conducătorilor de partid),
bolşevicii puteau fi daţi jos de facţiuni. Controlul slab al puterii
putea duce la terminarea revoluţiei, fără îndoială cu ajutorul puterilor
"capitaliste" ostile din Occident, care încercaseră deja să facă acest
lucru, prin intervenţia în Războiul Civil.
Troţki reprezenta un pericol evident. Nu era un vechi bolşevic; fusese
considerat membru al facţiunii în 1920, pe baza unor dezacorduri
politice, iar faptul că ‒ făcând mereu analogie cu Revoluţia franceză ‒
fusese la comanda Armatei Roşii în timpul Războiului Civil făcea uşor
din el un potenţial Bonaparte. În realitate, Troţki nu era din fire un
organizator al facţiunilor, căci era nerăbdător, încăpăţânat, sarcastic
şi îi dispreţuia pe oamenii mai puţin inteligenţi. Probabil că nici nu
era interesat să devină liderul partidului. Dar îi plăcea să facă aşa
cum voia el, îi plăceau dezbaterile despre politică şi se considera cel
mai important teoretician marxist al partidului. Nu este de mirare că
toţi colegii lui din Biroul Politic, cărora le arăta puţin respect,
credeau că doreşte să preia conducerea, mai ales cei care ar fi dorit
locul de frunte pentru ei înşişi, şi anume Zinoviev şi Stalin.
Lenin nu era singurul îngrijorat de încheierea democraţiei
revoluţionare. În mod sigur, toţi bolşevicii erau în favoarea unui
control centralizat, exercitat de un singur partid, dar erau obişnuiţi
cu o situaţie fără restricţionări, care ducea la nenumărate dispute în
interiorul partidului, iar în practică asigura o independenţă
considerabilă la nivel local. Partidul Bolşevic făcuse revoluţia, dar
acum, când devenise un partid de guvernământ, modul lui de operare
trebuia să se schimbe. Procesul se numea "birocratizare" şi toţi liderii
bolşevici declarau că sunt împotriva lui, dând vina unul pe altul
pentru apariţia lui.
Mai erau şi alte probleme în dispută. Una dintre ele era politica
economică. În timpul Războiului Civil, bolşevicii încercaseră o
naţionalizare totală în oraşe, dăduseră greş şi se retrăseseră printr-o
relegalizare parţială a pieţei, situaţie cunoscută sub denumirea de
Noua Politică Economică (NEP). Confruntările brutale cu ţărănimea, care
reprezenta încă 80% din populaţie, generate de rechiziţionările din
timpul Războiului Civil, îi obligaseră să lase agricultura aşa cum era,
ceea ce nu era numai nesocialist, dar şi precapitalist ("înapoiat", ca
să folosim termenul preferat de bolşevici).
Iar bolşevicii erau modernizatori socialişti şi revoluţionari. Dacă nu
ar fi realizat modernizarea socialistă a economiei, revoluţia lor ar fi
eşuat. Problema era cum s-o facă şi când. Anul
1923, anul de interregn, a fost o perioadă de autoexaminări intense în
interiorul partidului. Conducerea a fost de acord cu o discuţie amplă a
marilor probleme. Era un semn al puterii partidului, spunea Stalin ‒
încercând să obţină cel mai mult din ea ‒ nu de slăbiciune sau de
derută. Fireşte, existau limite: partidul era un instrument de luptă, nu
un atelier de discuţii (Stalin, din nou) şi, aşa cum admitea sincer
Zinoviev, atunci când cuţitul îţi ajunge la os, "fiecare revoluţionar
spune: la naiba cu principiile sacre ale democraţiei pure".
Troţki şi sprijinitorii lui erau printre cei mai energici participanţi
la discuţie şi, atunci când a publicat o broşură intitulată Noul curs pentru a revigora spiritul revoluţionar, pentru a înlătura osificarea partidului şi a-i atrage pe tineri, colegii din Vechea Gardă a Biroului Politic nu au fost deloc amuzaţi.
Discuţia s-a transformat într-un
fel de campanie electorală în iarna 1923-1924, deoarece a coincis cu
alegerea candidaţilor comitetelor locale de partid pentru a XIII-a Conferinţă a Partidului. Opoziţia, cum începuse să fie numită, şi-a
trimis vorbitorii la comitetele locale ‒ nu Troţki însuşi, căci el era
bolnav şi avea adesea crize, ci sprijinitorii lui, precum şi adepţii
unei democraţii mai mari în partid (o facţiune separată, nereprezentată
în Biroul Politic). Opoziţia Opoziţiei, care începuse să-şi
spună "majoritatea din Comitetul Central", acţiona şi ea în forţă,
Zinoviev fiind cel mai vizibil purtător de cuvânt. Este greu de apreciat
sprijinul de care se bucura Opoziţia, deoarece succesele ei timpurii
din Moscova au fost în general anulate de sosirea unor oameni puternici
în majoritatea Comitetului Central, a căror putere de convingere era
sprijinită de măsurile disciplinare din culise, acest lucru fiind
specialitatea lui Stalin.
Cu toate acestea, "majoritatea" avea probabil mai mult drept la acest
titlu decât avuseseră bolşevicii lui Lenin în 1903, iar victoria lor a
fost decisivă. Din cei 128 de delegaţi cu drept de vot prezenţi la
Conferinţa Partidului din ianuarie 1924, numai trei făceau parte din
Opoziţie. Într-un discurs energic rostit în
faţa Conferinţei, discurs care a marcat mai buna lui vizibilitate în
public în rol de conducător, Stalin şi-a bătut
joc de recenta convertire a lui Troţki la democraţie ‒ căci acesta
fusese un adept necruţător al disciplinei, în timpul Războiului Civil,
şi susţinător al centralizării, acuzându-l de
facţionalism şi, implicit, de ambiţii de lider; "se opusese Comitetului
Central şi promovase ideea că este un superman care se află deasupra
Comitetului Central", a spus Stalin.
Acesta era începutul sfârşitului pentru Troţki, deşi a mai rămas membru
supleant al Biroului Politic şi o voce puternică şi insistentă în
dezbateri timp de câţiva ani. La Congresul al XIIIlea al Partidului care
a urmat în mai, cuvântarea lui a fost primită prost. Încercând să
adauge o nuanţă de modestie, a spus că "partidul are întotdeauna
dreptate", pentru că este de partea istoriei. Rostită câţiva ani mai
târziu, expresia aceasta ar fi trecut neobservată, dar în 1924 suna
straniu, şi exprimată de încăpăţânatul Troţki ‒ critic înverşunat al
bolşevicilor înainte de a li se alătura, în iunie 1917 ‒ suna ca o
ipocrizie. Văduva lui Lenin, Krupskaia, şi-a bătut joc de el din cauza aceasta.
Convocarea Congresului al XIII-lea al
partidului, în mai 1924, a fost un moment prost pentru Troţki, dar nici
pentru Stalin nu a fost bun. Krupskaia a adus scrisoarea care a devenit
cunoscută ca Testamentul lui Lenin cu câteva zile înainte de
deschiderea Congresului şi liderii partidului ‒ niciunul dintre ei nu
primise o apreciere pozitivă ‒ trebuiau să decidă repede ce să facă. Au
decis să nu o aducă la cunoştinţa Congresului (aşa cum ceruse Lenin), ci
să o difuzeze într-un grup restrâns de lideri ai delegaţiilor din provincie. Stalin s-a oferit să demisioneze din postul de secretar general, dar nimeni nu l-a luat în serios. Era o perioadă dificilă, încordată pentru el. După cum se spune într-o relatare, Stalin a fugit din Moscova, în mijlocul Congresului, şi s-a
închis în dacea lui, refuzând să primească vreun vizitator, cu excepţia
soţiei lui Tomski, Maria, "care a stat cu el două zile şi nopţi, l-a hrănit cu linguriţa şi l-a îngrijit ca pe un copil", înainte de a fi convins să se întoarcă la Moscova. "Oamenii îl insultaseră pe nedrept", s-a
plâns el. Maria era o prietenă a soţiei lui Stalin, Nadia, a cărei
absenţă din acest episod este notabilă. Stalin şi Nadia nu se
înţelegeau.
În aceeaşi perioadă apar şi alte semne ale vulnerabilităţii lui Stalin.
Câteva luni mai târziu, el a primit o scrisoare de la un comsomolist în
vârstă de şaptesprezece ani, dintr-o provincie
nordică, în care acesta îşi exprima angajamentul politic înflăcărat şi
cerea permisiunea lui Stalin să ia prenumele acestuia, întrucât Stalin
era adevăratul discipol al lui Lenin. Stalin a răspuns el însuşi
(surprinzător, căci această sarcină ar fi fost lăsată în mod firesc pe
seama secretarei), iar răspunsul lui sună aproape ca un cri de coeur
din partea unui om singuratic, recunoscător pentru un cuvânt amabil:
"Nu am nicio obiecţie să iei numele de Stalin; dimpotrivă, voi fi
încântat, căci aceasta îmi oferă şansa să am un frate mai mic (nu am
fraţi şi nu am avut niciodată)." Această scrisoare a fost scrisă la
numai câteva săptămâni după ce Stalin ceruse să fie eliberat din
îndatoririle lui de secretar al Comitetului Central, scuza lui fiind
aceea că trebuie să plece pentru a-şi reface
sănătatea. A cerut să fie numit "în districtul Turuhansk [în nordul
îngheţat, provincia Krasnoiarsk, locul ultimului său exil
prerevoluţionar], în provincia Iakuţk sau undeva în străinătate, pe un
post discret". Cu alte cuvinte, cât mai departe cu putinţă şi ‒ întrucât
ceruse Comitetului Central să decidă chestiunea în absenţa lui ‒ fără
să fie nevoit să-şi privească în ochi colegii în faţa cărora se discreditase.
Comitetul Central nu l-a trimis la Turuhansk, fireşte. Nici măcar nu l-a
schimbat din funcţia de secretar general şi, în toamnă, după o vacanţă,
era din nou călare pe situaţie. Dar prietenii şi tovarăşii lui Stalin
îşi amintesc că fusese o perioadă grea pentru el, iar orgoliul lui
fusese rănit de mai multe ori. În general, se presupune că Stalin se
vedea deja ca viitor lider şi aplica o strategie sistematică de a se
debarasa de concurenţii lui, unul câte unul. S-ar
putea să fie adevărat, dar numai acum, privind în urmă, ştim cine avea
să câştige. După cum vorbea mai târziu Stalin despre aceasta, ei doreau să se debaraseze de el şi nu invers.
Deşi se simţea învins, Stalin a început să strângă în jurul lui un grup
de susţinători, la fel făcând şi rivalii lui, Troţki şi Zinoviev. În
comparaţie cu celelalte, echipa lui Stalin nu avea intelectuali,
cosmopoliţi, evrei şi foşti emigranţi, dar avea mai mulţi foşti
muncitori şi etnici ruşi, precum şi un contingent substanţial din
Caucaz. Caracterul proletar şi rus al echipei era important pentru
legitimitatea acesteia. Polemizând cu Troţki, Molotov se lăuda cu
proletarii "ruşi adevăraţi", precum Kalinin, Voroşilov şi Tomski din
echipa lui, în contrast implicit cu evreii intelectuali din opoziţie.
Stalin saluta încrederea tot mai mare în forţele proprii a
"proletariatului nostru", adăugându-l şi pe Rudzutak pe lista lui Molotov. "Duritatea" (tverdost),
privită ca o calitate firească a muncitorilor, nu şi a intelectualilor,
era deosebit de respectată în echipa lui Stalin, iar legăturile dintre
unii membri ai echipei se stabiliseră în timp ce aceştia activaseră
împreună pe diverse fronturi ale Războiului Civil.
Dar Stalin aprecia şi competenţa, energia şi capacitatea de a munci din
greu. Atmosfera din echipă era "conspirativă, de camaraderie şi de umor
grobian masculin." Veaceslav Molotov a fost primul recrut important din
echipa lui Stalin. Nu erau prieteni deosebit de apropiaţi în plan
personal, deşi se cunoşteau încă din 1912. În 1917 avuseseră loc anumite
fricţiuni între ei, căci întoarcerea lui Stalin şi Kamenev din exil îl
împinsese pe Molotov afară din conducerea Comitetului Petrograd. Molotov
avea un dosar din Războiul Civil mai puţin distins decât Stalin, dar a
reuşit să se căsătorească cu o femeie interesantă şi cu o voinţă
puternică: Polina Karpovskaia, cunoscută sub numele ei de partid,
Jemciujina, fiica unui croitor, care lucra în calitate de comisar
politic în Armata Roşie, atunci când se cunoscuseră (familia
respectabilă de ruşi de provincie a lui Molotov nu ar fi vrut să aibă
nimic de-a face cu ea, o evreică oarecare). Molotov avusese parte de o promovare importantă în 1921, când Lenin l-a
numit secretar de partid. Dar asta nu a durat mult, căci Lenin a decis
curând că Molotov, deşi era un bun organizator, nu era un politician
suficient de viclean pentru această funcţie şi l-a
numit pe Stalin peste capul lui în funcţia nouă de secretar general.
Poate că Molotov a avut anumite resentimente în legătură cu aceasta şi
tonul lui dintr-o discuţie avută câţiva ani
mai târziu cu Stalin despre teoria marxistă sugerează că insista încă pe
o presupusă egalitate. Dar Molotov era cu doisprezece ani mai tânăr
decât Stalin ‒ cel mai tânăr membru al Biroului Politic în momentul în
care se alăturase acestuia ca supleant în 1922, la vârsta de treizeci şi
doi de ani, aşa cum îşi amintea cu mândrie mai târziu -, în timp ce
Stalin era membru plin încă de la înfiinţarea organismului, în 1919. Cu pince-nez-ul pe nas şi o mustaţă mică, Molotov nu prea arăta a revoluţionar, nici chiar în tinereţe: ar fi putut fi funcţionar într-un
birou guvernamental, poziţie pentru care îl califica diploma lui de
liceu (dobândită când era deja revoluţionar de profesie). Nu era genial,
nici măcar rapid în gândire, după relatarea proprie şi a altora, dar
era bine organizat şi extrem de sârguincios. Troţki, pe care îl ura, l-a
admonestat o dată în Biroul Politic pentru că era "un membru fără
suflet al birocraţiei Partidului, al cărui cur de fier striveşte orice
manifestări de iniţiativă şi creativitate liberă." Molotov şi-a aşezat mai bine pince-nez-ul pe nas şi a bâiguit: "Nu putem fi cu toţii genii, tovarăşe Troţki." Epitetul "cur de fier" a prins.
În echipa lui Stalin. Anii periculoşi din politica sovietică
Editura Meteor Press, 2020
traducere din engleză
***
Fragment
Citiţi prima parte a acestui fragment aici.
Klim Voroşilov, cavaleristul spilcuit, cunoscut mai bine pentru bravura sa personală decât pentru intelectul scânteietor, se cunoştea de mult cu Stalin: aproape de aceeaşi vârstă, fuseseră colegi de cameră la conferinţa de partid ţinută în ilegalitate la Stockholm, în 1906, şi lucraseră apoi împreună la Baku. Dar legătura dintre ei se consolidase la Ţariţîn, în timpul Războiului Civil, când Stalin era comisar politic pentru regiunea de sud-vest, iar Voroşilov şeful Armatei de sud-vest, urmărind, parţial, să-l contracareze pe Troţki, ale cărui ordine militare erau sfidate de Voroşilov, care profita de protecţia lui Stalin. Etnic rus, născut într-o familie de proletari săraci din Ucraina, Voroşilov începuse să muncească la minele din Donbas de la vârsta de zece ani. La cincisprezece ani, lucra într-o fabrică şi la şaptesprezece a intrat în mişcarea revoluţionară. Soţia lui, evreica Golda Gorbman (mai târziu s-a botezat şi şi-a schimbat numele în Ekaterina), era o tovarăşă de luptă revoluţionară şi Voroşilov s-a căsătorit cu ea în exil, înainte de revoluţie. În ciuda reputaţiei sale ulterioare de militar, Voroşilov nu a servit în armata rusă în Primul Război Mondial; abia după Revoluţia din Februarie, ca revoluţionar de profesie, a stabilit legătura cu soldaţii din Petrograd şi a fost ales de aceştia delegat în Sovietul Petrograd (al Deputaţilor Muncitorilor şi Soldaţilor). După ce a format o unitate de rezistenţă a partizanilor în Ucraina, în timpul Războiului Civil, el a creat şi condus Armata Întâi de Cavalerie, participând la războiul cu Polonia, din 1920- 1921. După război, a rămas legat de armată, devenind, în 1925, ministru al Apărării (funcţie deţinută anterior de Troţki). La sfârşitul aceluiaşi an, a devenit membru al Biroului Politic.
Lazar Kaganovici, cu un deceniu şi jumătate mai tânăr decât Stalin şi cu trei ani mai tânăr decât Molotov, a lucrat cu amândoi în Comitetul Central al partidului, la începutul anilor '20, deşi la un nivel mai jos în ierarhie. Cei doi erau secretari, în timp ce el era numai şef de secţie, chiar dacă era vorba de o secţie importantă pentru ascensiunea lui Stalin la putere: secţia de cadre. Evreu născut în Pale (zona delimitată pentru evrei), Ucraina, Kaganovici a lucrat în adolescenţă într-o fabrică de încălţăminte, urmându-i pe fraţii lui mai mari, Mihail şi Iulius, în mişcarea revoluţionară.
În timpul Războiului Civil, a fost comisar politic în Armata Roşie, servind în diverse locaţii, inclusiv Voronej (unde s-a întâlnit pentru prima dată cu Stalin) şi Turkestan (unde a luptat împotriva rebelilor locali şi a facţiunilor interne ale partidului, împreună cu un alt viitor membru al echipei lui Stalin, Valerian Kuibîşev). Probabil la recomandarea lui Kuibîşev, care tocmai se mutase la Moscova în calitate de secretar al Comitetului Central, Stalin l-a invitat în 1922 pe Kaganovici să lucreze în cadrul secretariatului. Unul dintre colegii de muncă l-a caracterizat drept rapid şi energic, modest şi conştient de lipsa lui de studii. Ulterior, duritatea lui şi tendinţa de a-i intimida psihic şi fizic pe subordonaţi a ieşit în evidenţă mai mult decât modestia. Dar, fără îndoială, el a rămas umil în ceea ce îl privea pe Stalin; era cel mai devotat membru al echipei lui Stalin ("200% stalinist" după afirmaţia lui Molotov), care, nici chiar în zilele de camaraderie neoficială din anii '20 nu a reuşit să i se adreseze lui Stalin cu pronumele familiar "tu", aşa cum făceau ceilalţi. Lucra împreună cu Molotov în secretariat, nu au fost niciodată prieteni, dar reuşeau să conlucreze. Molotov avea impresia că are mereu un aer de nedreptăţit, gata să se plângă: "Pentru tine este uşor, eşti intelectual, dar eu vin din rândul muncitorilor." A devenit membru supleant al Biroului Politic în 1923, dar în a doua jumătate a anilor '20 a fost în cea mai mare parte absent din Moscova, fiind prezent în Ucraina, ca reprezentant al lui Stalin, unde a deţinut funcţia de prim-secretar al partidului.
Faţă de Troţki, Zinoviev şi Kamenev şi, fără îndoială, faţă de elita de partid de la mijlocul anilor '20, în general, grupul lui Stalin se distingea prin faptul că era alcătuit în principal din oameni care lucraseră la Comitetul Central. Acest lucru era valabil nu numai pentru Stalin, Molotov, Kaganovici, dar şi pentru Valerian Kuibîşev, Jan Rudzutak şi Andrei Andreiev, căci toţi fuseseră secretari de partid la un moment dat, în prima jumătate a anilor '20. Kuibîşev, rus la fel ca Molotov şi cam de aceeaşi vârstă, era unul dintre cei mai educaţi dintre cei care se alăturaseră mai târziu echipei lui Stalin. Molotov îl considera cu o treaptă deasupra lui, în plan cultural şi social. Fiu al unui militar rus care, la fel ca tatăl lui Lenin, avea statut de nobil, fusese cadet la o academie militară pe care o părăsise pentru a intra în mişcarea revoluţionară. Condusese un important soviet orăşenesc de pe Volga, în anii 1917-1918, apoi devenise comisar politic în Armata Roşie şi încheierea Războiului Civil îl prinsese în Turkestan. Membru supleant al Biroului Politic din 1921, principalele lui domenii de activitate erau industria şi planificarea de stat, dar în anii '20 avusese două sarcini în munca de partid: mai întâi secretar de partid (împreună cu Stalin şi Molotov), în 1922, şi apoi, la mijlocul anilor '20, şef al Comisiei de Control a partidului, unde fusese un aliat de nădejde al lui Stalin în răfuiala cu troţchiştii. Dar nu se număra printre aliaţii politici apropiaţi ai lui Stalin şi nu era nici membru al grupului de prieteni care socializau împreună. Prefera să interacţioneze cu lumea artistică şi avusese o viaţă personală oarecum tumultuoasă în anii '20: deşi era ancorat în mediul căsniciilor vechilor bolşevici, tinerele lui soţii, a treia şi a patra, proveneau din generaţia următoare.
Letonul Jan Rudzutak, cu nouă ani mai tânăr, bolşevic din 1905, fusese muncitor într-o fabrică din Riga. În ciuda originii sale proletare şi a lipsei studiilor, el a devenit renumit după revoluţie datorită interesului profund pentru cultură şi contactele cu lumea artistică ‒ acest lucru fiind, fără îndoială, parţial motivul pentru care Molotov considera, în anii '30, că letonul se cam înmuiase. După o numire ca secretar de partid în 1923-1924, Rudzutak a răspuns de căile ferate. Deşi Stalin îl plăcea, nu socializau împreună şi nu era văzut întotdeauna ca un om puternic al lui Stalin. La un moment dat, chiar s-a pus problema să fie numit candidat nealiniat pentru a prelua funcţia de secretar general de la Stalin. Membru supleant al Biroului Politic din 1923, a devenit membru plin în 1926, dar Molotov era în continuare îngrijorat de şovăielile lui. Stalin i-a spus să nu-şi facă griji: "Se joacă "de-a politica», deoarece îşi închipuie că aşa trebuie să fie un «adevărat politician»".
Andrei Andreiev, cu şaptesprezece ani mai tânăr decât Stalin, era alt proletar. Unul dintre cei mai tineri membri ai echipei, a fost membru supleant al Biroului Politic din 1926. Fiu de ţăran rus, a ajuns muncitor la o fabrică de muniţii şi s-a alăturat bolşevicilor încă din adolescenţă. Şi-a cunoscut soţia, Dora Hazan, în timpul Primului Război Mondial, când lucrau amândoi la fabrica Putilov şi activau în mişcarea revoluţionară; ulterior aceasta a fost prietenă şi colegă de studenţie cu soţia lui Stalin, Nadia. Ca sprijinitor al facţiunii lui Troţki, lui Andreiev i se puteau aduce reproşuri în plan politic, cu toate acestea, era "prietenul nostru", după cum susţinea Molotov. Se distingea prin maniera perfectă în care executa instrucţiunile fără să pună întrebări, ceea ce avea să facă din el călăul temut din timpul Marilor Epurări, dar era tratat oarecum cu condescendenţă de colegii săi, în anii '20; chiar şi Voroşilov, nu chiar cel mai stilat şi mai convingător vorbitor în public din echipă, simţea că poate să-i dea lui "Andriuşa" sfaturi cum să se exprime clar la o şedinţă a Comitetului Central din 1928. Pe tot parcursul anilor '20, Andreiev şi-a făcut studiile medii cu ajutorul unui meditator, în timpul său liber. Întotdeauna modest, Andreiev era agreat şi respectat ca mentor al noilor tineri funcţionari din anii '30.
Din grupul de muncitori, Mihail Kalinin era cel mai în vârstă şi cu cea mai mare vechime. Era, de fapt, membru fondator din 1898 al Partidului Muncitoresc Social-Democrat Rus din care s-a desprins câţiva ani mai târziu Partidul Bolşevic. Purta un mic barbişon, ceea ce îi dădea un aer ştrengăresc, dar deja pe când avea patruzeci de ani i se spunea bătrânul (starosta) revoluţiei. De origine ţărănească, a ajuns muncitor salariat la Sankt Petersburg. Cariera lui ulterioară variată, atât ca muncitor (metalurgist, lucrător la căile ferate), cât şi ca revoluţionar semiprofesionist l-a purtat în diverse părţi ale imperiului, inclusiv în Gruzia, unde s-a împrietenit cu viitorul socru al lui Stalin, Serghei Alliluiev, şi la Riga, unde a cunoscut şi s-a căsătorit cu o tânără muncitoare estoniană cu aceleaşi convingeri revoluţionare, Ekaterina Lorberg. Din 1919 până la moartea sa, a fost şeful titular al statului sovietic şi unul dintre personajele cele mai populare ale partidului; la congresele partidului aplauzele pentru el erau întrecute numai de cele pentru Stalin. Se prezenta ca un bătrân ţăran şiret şi îi plăcea să joace teatru la şedinţele de partid, profitând de vârsta lui înaintată şi de popularitate, pentru ca să obţină, de regulă, ceea ce dorea. În disputele din anii '20, a fost în general moderat şi şi-a asumat rolul de apărător al intereselor ţăranilor, o anomalie într-un partid "proletar" care îi suspecta pe ţărani de instincte burgheze acaparatoare. În 1928 l-a enervat pe Stalin cu remarca lui îndrăzneaţă că vorbea "ca un ţăran", nu ca un membru al conducerii de partid. Deşi Kalinin a ajuns în echipa lui Stalin, Troţki (cu care Kalinin şi soţia lui locuiau într-un apartament comun în timpul Războiului Civil) susţinea că acesta trecuse în tabăra lui Stalin cu multă reţinere, afirmând că spusese "calul ăsta [adică Stalin] o să ne ducă într-o zi căruţa în şanţ." Poate că presimţea ceva ‒ dar probabil nu dorea să intre în facţiunea nimănui, până în momentul când a fost nevoit s-o facă.
Gruzinul Grigori Ordjonikidze, cunoscut întotdeauna sub numele lui revoluţionar de Sergo, era un alt veteran al mişcării revoluţionare, având calitatea de membru fondator al Partidului Bolşevic, din 1903, şi cunoscător de multă vreme al lui Lenin. A fost ales în Comitetul Central Bolşevic în 1912, funcţie pe care au deţinut-o numai Lenin şi Zinoviev în conducerea din anii '20, Stalin fiind ulterior cooptat, iar Kalinin fiind membru supleant. Lider al Biroului Bolşevic din Caucaz, la începutul anilor '20, împreună cu Kirov, Ordjonikidzeera un aliat apropiat al lui Stalin în politica din Caucaz, dar amândoi au intrat în conflict cu Lenin în 1922 în problema naţionalităţilor, ceea ce explică probabil întârzierea cu care Ordjonikidze a fost adus la centru. Loial şi generos, Ordjonikidze avea mulţi prieteni, inclusiv pe Stalin, Voroşilov şi Mikoian. Privit în echipă ca gruzin tipic, "un om al inimii şi sentimentelor", cum s-a exprimat Molotov, era irascibil şi se simţea ofensat uşor. Ordjonikidze a fost în cele din urmă convocat la Moscova pentru a prelua postul lui Kuibîşev ca şef al Comisiei de Control a partidului, poziţie-cheie în lupta dintre facţiuni, deşi nu era un luptător de facţiuni prin temperament. Pentru Troţki, Ordjonikidze era singurul membru al echipei lui Stalin care merita un comentariu individual: era de acord cu Molotov în ce priveşte loialitatea sa şi îi recunoştea "forţa, curajul şi fermitatea de caracter", în pofida unei anumite "bădărănii" ‒ dar din punctul de vedere al lui Troţki toţi membrii echipei lui Stalin erau nişte bădărani.
Armeanul Anastas Mikoian era cel mai tânăr din trioul de prieteni, ceilalţi fiind Ordjonikidze şi Serghei Kirov, care veniseră din Caucaz, în 1926, pentru a se alătura la centru echipei lui Stalin. Mikoian abandonase seminarul, la fel ca Stalin, dar era cu şaptesprezece ani mai tânăr decât acesta, făcându-se cunoscut prin asocierea lui cu cei 26 de comisari legendari din Baku, executaţi în timpul Războiului Civil. Tânăr sociabil şi gregar, a stabilit legături cu Voroşilov şi Ordjonikidze câţiva ani mai târziu, când amândoi aveau grijă de tânăra lui soţie, Aşhen, şi de copilul nou-născut al acestora, în absenţele lui forţate provocate de treburile partidului. Mikoian avea relaţii apropiate cu Stalin (i se adresa cu tu) încă din 1923. Tânărul Mikoian era o figură de revoluţionar chipeş, îmbrăcat, aşa cum era obiceiul pe atunci, în haine semimilitare: cizme înalte, veston de campanie cu curea şi chipiu ascuţit. După o misiune pe Volga, la începutul anilor '20, în care s-a distins ca susţinător al facţiunii lui Lenin, s-a întors în sud, ca secretar de partid la Rostov pe Don, după care a fost convocat la Moscova în 1926, pentru a conduce Ministerul Comerţului. S-a opus acestui transfer, deşi avea funcţia de membru supleant al Biroului Politic, deoarece îi plăcea sudul şi dorea să continue munca de partid, considerând comerţul drept ceva burghez. Dar s-a descurcat atât de bine în noul domeniu, încât a rămas un specialist de vârf al partidului în comerţul interior şi exterior timp de patruzeci de ani; cu trecerea timpului, a început să pară firesc faptul că Mikoian, armean şiret, ştia să gestioneze comerţul. Mikoian a fost marele supravieţuitor din politica sovietică, deşi a avut probleme cu Stalin de multe ori. Era cunoscut în echipă faptul că era împotriva uciderii şi exilării oamenilor ‒ nu că s-ar fi opus în principiu, dar în practică încerca să evite aceasta cât mai mult. Având un puternic simţ al familiei, a încălcat în repetate rânduri regulile echipei referitoare la grija pentru familiile victimelor.
Ultimul membru al trioului "din Caucaz", Serghei Kirov, era rus, născut în provincia Veatka, din Urali; îşi făcuse studiile la Kazan, dar şi-a petrecut o mare parte din viaţă în sud. Atras de activitatea revoluţionară încă de pe când era student, a stat la închisoare (Kuibîşev a fost deţinut împreună cu el la Tomsk, în 1909), dar se pare că a întrerupt activitatea revoluţionară în anii prerevoluţionari din Caucazul de Nord. A lucrat acolo ca ziarist şi s-a căsătorit cu Maria Markus, care împărtăşea interesul lui pentru teatru şi literatură. Revoluţia l-a adus înapoi în luptă, iar el şi Ordjonikidze, aproape de aceeaşi vârstă, au devenit prieteni când au activat împreună pe Frontul din Caucaz, în timpul Războiului Civil şi apoi în Biroul Bolşevic din Caucaz.
Ordjonikidze era lider, iar Kirov adjunct. Prietenia cu Mikoian datează tot din această perioadă. Kirov a fost aliatul lui Ordjonikidze şi Stalin în lupta de la începutul anilor '20 pentru viitorul statut al Gruziei (deşi ceilalţi doi au încasat dojeni aspre din partea lui Lenin). Între 1921 şi 1926, a condus comitetul de partid din Azerbaidjan, continuând să coopereze strâns cu Ordjonikidze în Gruzia, apoi a plecat în nord ‒ nu chiar de bună voie, căci îi plăcea la Baku ‒ pentru a conduce comitetul de partid din Leningrad, după îndepărtarea lui Zinoviev. Datorită împrejurărilor morţii lui (a fost ucis în 1934), a existat o tendinţă de a-l canoniza ca fiind liberalul din echipa lui Stalin. Nu există nicio dovadă reală în acest sens, dar Kirov nu era unul dintre cei mai entuziaşti vărsători de sânge; era un om atrăgător, după toate relatările, şi, chiar dacă nu avea copii, iubea copiii şi se bucura de popularitate printre colegii săi. Stalin şi soţia lui s-au ataşat foarte mult de el. Se tutuiau cel puţin din 1922, iar Kirov i se adresa lui Stalin cu porecla lui din Caucaz, "Koba". Omul Stalin pe care îl vedeau aceşti oameni şi îl acceptau ca lider era foarte diferit de non-entitatea Stalin, cum îl caracteriza Troţki. Era "un caracter foarte puternic", îşi aminteşte Molotov, vorbind cu Felix Ciuev, câteva decenii mai târziu: hotărât, talentat, plin de iniţiativă, cu o viziune clară, aşa cum nu aveau ceilalţi. În jurul lui erau oameni buni, dar niciunul de acelaşi nivel: "eram nişte papă-lapte" în comparaţie cu el. Era, mai presus de orice, omul de care avea nevoie revoluţia după moartea lui Lenin: a fost "marele noroc" al partidului faptul că Stalin a fost acolo pentru a prelua totul. "Multe revoluţii s-au prăbuşit. În Germania, în Ungaria. În Franţa ‒ Comuna din Paris. Dar noi am rezistat." "Era de fier, dur, calm", spunea Kaganovici, "un om care ştia să se controleze, era activ tot timpul. Nu lăsa niciodată să-i scape de pe buze un cuvânt la care nu se gândise, îl vedeam întotdeauna gândind. Vorbea cu tine, dar în acelaşi timp gândea. Cu un anume scop."
"Cu un anume scop", o atitudine tipică pentru Stalin, dar care erau scopurile lui? Echipa lui nu era alcătuită numai pe baza unor alegeri politice. Prin aceasta se deosebea de grupul care se formase în jurul lui Troţki ("stânga" cum a ajuns să fie numit), care dorea să elaboreze o planificare centrală şi să continue în forţă industrializarea. Se deosebea şi de "dreapta", cei înclinaţi spre politici moderate şi precauţie în abordarea ţărănimii, incluzând aici membrii Biroului Politic Buharin, Rîkov, Tomski, Kalinin şi adesea Voroşilov. La mijlocul anilor '20, o orientare politică "de dreapta" era absolut compatibilă cu apartenenţa la echipa lui Stalin, pe care Troţki o percepea ca pe un bloc politic neutru de "birocraţi de partid". Nikolai Buharin, cel mai vizibil purtător de cuvânt al moderaţilor, era un prieten apropiat al lui Stalin la mijlocul anilor '20, considerat un timp drept omul numărul doi, la acelaşi nivel cu Molotov. Când Troţki şi susţinătorii lui l-au atacat pe Buharin pentru "moliciunea" lui în privinţa ţăranilor, Stalin a ripostat cu o frază vestită: "Cereţi sângele lui Buharin? Nu vă vom da sângele lui Buharin!" Cu alte cuvinte, Stalin dorea el însuşi să arate ca un politician de dreapta.
Odată cu înfrângerea lui Troţki, în cadrul majorităţii Comitetului Central au apărut tensiuni. La fiecare congres al partidului care a urmat s-au adăugat membri noi în Biroul Politic ‒ Molotov, Voroşilov şi Kalinin la sfârşitul anului 1925, apoi Kuibîşev şi Rudzutak în 1927, cu Andreiev, Kaganovici, Kirov şi Mikoian ca noi supleanţi ‒ şi aproape toţi membrii noi erau sprijinitori ai lui Stalin. Niciunul dintre ei nu era legat de Zinoviev, celălalt membru al Biroului Politic care putea fi privit ca pretendent la conducere. Acest fapt reflecta dominaţia lui Stalin în cadrul secretariatului partidului, care la rândul său controla selecţia delegaţilor la congresele partidului unde se alegea Comitetul Central şi, în ultimă instanţă, Biroul Politic. Zinoviev, care ratase deja o şansă de a se integra în acest proces, a fost nemulţumit de controlul lui Stalin asupra maşinăriei partidului, dar nu a avut ce face; însă la Leningrad, zona lui de activitate, şi-a construit propria maşinărie. Om vanitos, Zinoviev era, fără îndoială, convins că vizibilitatea lui ca orator şi poziţia lui de lider al organizaţiei comuniste internaţionale conduse de sovietici, Comintern, precum şi al organizaţiei de partid din Leningrad îl va menţine în top. Stalin şi grupul lui nutreau o aversiune profundă faţă de Zinoviev, căruia îi spuneau Grişa, într-un spirit lipsit de respect, nu de afecţiune. Era un om căruia îi plăcea să se dea în spectacol şi un laş, spunea Molotov; aliatul lui, Iuri Kamenev, şeful Sovietului Moscovei şi fost membru al comitetului din ilegalitate, era cel care avea caracter, deşi Zinoviev îşi închipuia că el este şeful în alianţa lor. Stalin i se adresa cu tu lui Kamenev. Totuşi Kamenev a fost cel care l-a denunţat pe Stalin, la sfârşitul anului 1925, pentru că aspiră să fie vojd al partidului, un lider mai presus de toţi ceilalţi.
Puterea personală supremă este, fără îndoială, un răspuns la întrebarea legată de intenţiile lui Stalin şi este răspunsul care vine imediat, răspuns care, de regulă, le exclude pe toate celelalte. Dar rareori se întâmplă ca intenţiile cuiva să fie atât de simple, iar Stalin nu era un om simplu. Dorea puterea pentru a atinge scopurile revoluţionare, deoarece credea într-un anumit tip de modernizare socialistă, condusă de partid şi controlată de stat, pe care îl adoptase Lenin. În plus, el şi echipa lui considerau, în anii '20, că joacă un joc defensiv, deşi agresiv: scopul lor era să înfrângă facţiunile şi să păstreze unitatea partidului. Aceasta nu înseamnă că Lev Kamenev nu sesizase corect ambiţiile private ale lui Stalin, dar chestiunea facţiunilor era stringentă. Pentru Stalin şi Molotov, combaterea facţiunilor era o preocupare unică, atât de captivantă, încât toate celelalte preocupări fuseseră trecute temporar pe planul al doilea. Abia la sfârşitul deceniului, după înfrângerea opoziţiei de dreapta, guvernarea, spre deosebire de politică, s-a bucurat de atenţia lor serioasă. Stalin şi echipa lui nu păreau nişte oameni sălbatici ai politicii sovietice în această perioadă. Stalin şi Molotov erau în favoarea unui stil public, pe care un istoric îl numeşte corect "moderaţie militantă", duri, dar niciodată atât de stridenţi ca oponenţii lor.
În general, i-au lăsat pe ceilalţi ‒ pe Zinoviev şi Kamenev în lupta împotriva lui Troţki, pe Rîkov şi Buharin mai târziu în lupta împotriva lui Zinoviev şi Kamenev ‒ să mânuiască securea mai violent. Fără îndoială că era o strategie calculată, dar le-a adus mulţi admiratori în partid. Nikita Hruşciov, care l-a cunoscut pe Stalin când era tânăr delegat ucrainean la congresele partidului de la Moscova, la mijlocul anilor '20, a fost frapat de devotamentul lui faţă de unitatea partidului şi de maniera lui oarecum tolerantă de a se purta cu oponenţii lui, ceea ce îl făcea să iasă în avantaj în comparaţie cu stilul polemic ţipător al Opoziţiei; el considera că Stalin avea "spirit democratic". De la postul lui de observaţie din Rostov, Mikoian admira abilitatea lui Stalin într-o dezbatere: aştepta până când Opoziţia îşi etala toate cărţile pe masă, atunci când se duela cu membrii echipei lui Stalin, şi apoi lua cuvântul, "calm şi cu demnitate, nu pe un ton care să ascută conflictul, ci, dimpotrivă, să-l atenueze." Nu era arogant, nici fanfaron şi reuşea întotdeauna să-i facă pe oponenţii săi să pară agresori. Momentul decisiv în lupta cu Zinoviev a venit în iarna 1925- 1926, când grupul lui Stalin, care se despărţise oficial de Zinoviev şi Kamenev la recentul congres al partidului şi câştigase sprijinul majoritar, l-a îndepărtat pe Zinoviev din Leningrad. Molotov a condus echipa puternică alcătuită din Kirov, Voroşilov, Kalinin, Andreiev şi Buharin, care a sosit la Leningrad pentru a distruge structura de acolo şi a determina partidul din Leningrad să-i condamne pe Zinoviev şi pe oamenii lui ca spărgători ai unităţii partidului. Organizaţiile de partid de la cele mai importante fabrici au fost "asaltate" una câte una, aşa cum i-a scris Molotov lui Stalin, recurgând la o metaforă militară. Voroşilov arăta ca un bătrân cal de lupte, care simţea miros de bătălie; "era ca şi când ne-am fi reîntors în 1905", îi scria el încântat prietenului său, Ordjonikidze: "Am întinerit cu adevărat". Kirov, desemnat ca succesor al lui Zinoviev, tot mai spera să evite misiunea din Leningrad şi se plângea amărât în scrisorile personale de dispoziţia lui sufletească "cumplită", de situaţia "foarte, foarte dificilă", de ziua de lucru de 24 de ore şi de ostilitatea celor din Leningrad.
Era "o bătălie disperată, altfel decât toate celelalte pe care le avusesem mai înainte", şi la început nu erau deloc siguri că vor câştiga. Dar au câştigat şi a rămas blocat la Leningrad, pe care în cele din urmă a ajuns să-l iubească. Marea luptă dintre facţiuni s-a desfăşurat în capitale, Moscova şi Leningrad (cum fusese redenumit Petrogradul după moartea lui Lenin), cu puţină implicare a celor din provincie, dar foştii provinciali precum Kirov, Mikoian şi Ordjonikidze au fost convinşi să o ia în serios. Ordjonikidze detesta luptele dintre facţiuni: în 1923-1924, fusese aşa de deprimat de cearta cu Troţki, încât i-a spus prietenului său, Voroşilov, că "indiferent cine ar ajunge în vârf... va fi o înfrângere pentru partidul nostru". Duritatea atacului lui Rîkov împotriva lui Zinoviev şi Kamenev la una din şedinţele Biroului Politic l-a necăjit atât de mult, încât a izbucnit în lacrimi şi a ieşit afară. Voroşilov a trebuit să facă eforturi ca să-l convingă că nu exista alternativă pentru a-i strivi pe "scizionişti". Chiar şi după ce a acceptat această necesitate, fiind de acord că "nu-i vom lăsa să construiască alt partid şi o să-i trimitem la dracu din partidul nostru", a rămas mult mai puţin dispus decât Stalin să rupă relaţiile personale cu oponenţii politici. Este adevărat că el avea mai mulţi prieteni de pierdut decât toţi ceilalţi. Şi Mikoian a fost nevoit să-şi ajusteze perspectiva după ce s-a mutat la Moscova. Acolo, în Caucaz, economia înflorea, partidul era unit şi lucrurile păreau să meargă bine. Dar la Moscova a constatat că oamenii discutau tot timpul de parcă ar fi fost o criză. Kamenev, pe care îl admira şi al cărui post de ministru al comerţului îl moştenea, era teribil de pesimist şi de descurajat, simţind că revoluţia intrase într-o fază nouă şi posibil catastrofală. Nu există nicio îndoială că pesimismul lui Kamenev se datora în mare măsură recentelor înfrângeri politice, dar nici oamenii lui Stalin nu debordau de optimism. Şi ei, şi Opoziţia începeau să facă schimb de acuzaţii privind responsabilitatea pentru "degenerarea" revoluţiei şi pentru deziluzionarea tineretului, fiind de acord asupra fenomenului, dar neputând să cadă de acord asupra vinovatului. "Trebuie să mergem înainte în plan economic", le spunea în 1928 Kuibîşev (care era şeful Consiliului Economic Suprem, VSNHA) colegilor săi din Biroul Politic, "dar nu mergem: cifrele economice sunt cumplite, de fapt, mergem înapoi." Dacă doreau să insiste în continuare cu industrializarea, şi Biroul Politic era de acord, trebuiau să obţină credite din străinătate. Dar era dispusă vreo ţară capitalistă să le dea credite? Perspectivele erau sumbre, mai ales că relaţiile diplomatice cu Anglia, deosebit de suspicioasă în privinţa spionajului sovietic şi a subversiunii comuniste, tocmai fuseseră rupte.
Opoziţiile lui Zinoviev şi Troţki s-au unit după înfrângerea lui Zinoviev din iarna 1925-1926, dar aceasta nu i-a ajutat prea mult. Niciun grup nu putea să uite insultele primite din partea celuilalt în anii trecuţi şi niciunul din lideri nu avea o bază reală de putere. Zinoviev şi-a pierdut postul de la Leningrad, la începutul anului 1926, şi a fost exclus din Biroul Politic, şase luni mai târziu, sub pretextul că un susţinător organizase o întâlnire ilegală conspiraţionistă. Kamenev, înlăturat din Biroul Politic, a fost tras pe linie moartă, fiind numit director al Institutului Lenin. Troţki, asupra căruia se făcuseră presiuni pentru a-şi da demisia din postul de ministru al Apărării, în ianuarie 1925, deţinea de atunci funcţii economice relativ minore. A rămas totuşi membru al Biroului Politic până în octombrie 1926, depăşindu-l pe Zinoviev cu câteva luni ("Este mai bine să-i lovim separat", îi explicase Stalin lui Molotov). Buharin a spus odată că, atunci când se răfuia cu duşmanii lui, Stalin era un maestru al "dozajului", ceea ce însemna că prefera mai degrabă să-i submineze pas cu pas decât să-i doboare dintr-o singură lovitură. Pentru membrii Biroului Politic, primul pas era excluderea de la şedinţele de conducere unde se rezolvau problemele reale, tehnică folosită pentru prima dată împotriva lui Troţki în 1924-1925, când un aşa-numit Grup al celor Şapte, compus din toţi membrii Biroului Politic în afară de el, se întâlnea regulat în fiecare marţi. Molotov, cu mintea lui disciplinată de funcţionar public, presupunea că este vorba de un mişcare temporară, dar Stalin, care înţelegea puterea excluziunii, gândea altfel: Grupuri de Şapte, de Cinci, de Opt sau orice alt număr magic într-o anumită perioadă, cu o componenţă apropiată, dar nu identică cu cea a Biroului Politic, au continuat să se întâlnească în toată epoca stalinistă. Următorul stadiu era îndepărtarea oficială din Biroul Politic, urmată de îndepărtarea din Comitetul Central şi, în final, din partid. (Aceasta era considerată sancţiunea supremă până la sfârşitul anilor '20, când lucrurile s-au înrăutăţit substanţial.) Fără îndoială, această abordare graduală a fost un produs al precauţiei lui Stalin: la urma urmelor, echipa se putea opune câteodată ‒ aşa cum s-a şi întâmplat ‒ unei anumite excluderi sau unele neajunsuri ale planului puteau ieşi la iveală. Dar, în acelaşi timp, situaţia conţinea şi ceva sadism: învinsul atârna spânzurat, zbătându-se în vânt mult timp, cerşind îndurare şi repunerea în funcţie. Molotov şi alţi luptători mai direcţi împotriva facţiunilor l-ar fi exclus probabil pe Troţki din Biroul Politic cu mult înainte de acest moment, dar tactica lui Stalin era să-l izoleze pe el şi pe ceilalţi opoziţionişti, până când ajungeau să fie renegaţi total, dacă nu nişte epave. Abordarea dozată avea drept scop aducerea la conducerea partidului a echipei lui Stalin şi subminarea victimelor. Nu toţi membrii echipei erau la fel de dispuşi ca Stalin şi Molotov în a-şi renega vechii camarazi. Ei ar fi putut, de pildă, să se opună excluderii lui Kalinin, în 1930. Mai devreme, când Stalin voise să-i elimine pe Zinoviev şi pe Troţki din Comitetul Central, l-a lăsat pe Molotov să primească loviturile, iar el a plecat în vacanţă.
Aşa cum a raportat Molotov, Kaganovici şi Kirov erau cu totul de partea lor, dar Kalinin, Ordjonikidze şi Rudzutak erau nedecişi, iar Mikoian evitase problema, neparticipând la şedinţă. Stalin a exprimat o mărinimie surprinzătoare faţă de şovăiala lui Rudzutak şi Mikoian, dar a fost supărat de lipsa de sprijin activ din partea lui Ordjonikidze. ("Unde era Sergo... Unde se ascundea? Ruşine!") Când s-a constatat că şi Voroşilov şovăie, Molotov i-a spus lui Stalin că trebuie să se întoarcă mai devreme din vacanţă, pentru a înăbuşi începutul rebeliunii. Stalin a fost de acord, dar a adăugat că nu era deloc tulburat de şovăielnici, pentru motive "pe care am să ţi le explic când mă întorc". Din păcate, nu ştim care erau aceste motive, dar se pare că avea un anumit atu ‒ poate era vorba de un şantaj pentru păcate din trecut ‒ pentru a-i aduce pe membrii rătăcitori ai echipei înapoi, pe calea justă. În 1926, relativa politeţe din discuţiile publice dintre opoziţionişti şi majoritatea Comitetului Central, caracteristică pentru anii de început, dispăruse de mult. La congresele partidului, Troţki spunea că era "mereu întrerupt de fluierături, strigăte, ameninţări şi înjurături"; aceasta îi amintea de perioada tumultuoasă din Petrograd, dintre revoluţiile din Februarie şi din Octombrie. Şi în Biroul Politic schimburile de replici au devenit mai dure. Troţki nu se sfia să-şi exprime opiniile şi să lanseze atacuri la persoană, iar el şi cu Molotov au avut o ceartă aprigă în mai, Molotov înfuriindu-se şi numindu-l "insinuator înnăscut" ‒ un cuvânt ciudat, livresc, poate o încercare de a-i dovedi lui Troţki că şi el era un om cu studii. La şedinţele Biroului Politic din 1926 şi 1927 au fost şi mai multe atacuri. Voroşilov i-a spus lui Troţki că nu are încredere în el nici cât negru sub unghie.Troţki lua în zeflemea presupusele talente intelectuale limitate ale lui Rudzutak, de care, adăuga el în mod inutil, chiar şi Stalin se amuza în particular, ceea ce l-a determinat pe Rudzutak să-l numească furios pe Troţki "specialist în calomnie".
Stalin şi Troţki s-au atacat înverşunat în septembrie 1927, când Biroul Politic şi Comisia Centrală de Control s-au întâlnit pentru a discuta despre opoziţie. Troţki, prezent ca invitat, dar fără a mai fi membru al Biroului Politic, a reacţionat la o intervenţie a lui Stalin, mustrându-l dur: "Tovarăşe Stalin, nu mai întrerupeţi, veţi avea ultimul cuvânt, ca de obicei", iar când Stalin a obiectat, a adăugat: "Luaţi întotdeauna cuvântul la sfârşit ca să spuneţi o nouă minciună, bârfă sau calomnie şi să o trimiteţi prin biroul partidului". De aici înainte, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai tare: Stalin: Spui minciuni, pentru că eşti un laş jalnic, te temi de adevăr. Troţki: Dacă aş fi fost aşa de îngrozitor, de ce m-a pus partidul să răspund de armată? Stalin: Eşti un om josnic, nu ai nici cel mai elementar simţ al adevărului, un laş şi un ratat, un individ obraznic şi insolent, care îşi permite să spună lucruri care nu au absolut nicio legătură cu realitatea. Acesta este răspunsul meu. Troţki: Ăsta este el: mojic şi neloial, ca de obicei. Era ceva neobişnuit pentru Stalin în a-şi pierde controlul în asemenea măsură, dar Troţki avea acest efect asupra oamenilor.
De regulă, mai ales la şedinţele naţionale de partid, Stalin era capabil să se controleze. După ce, la o conferinţă de partid, i-a lăsat pe Rudzutak şi pe Buharin să-l nimicească pe Zinoviev, el a intervenit uşor sarcastic: "Zinoviev, a spus el, a afirmat cândva că poate să-şi pună urechea la pământ şi să audă paşii istoriei, dar acum, întrucât nu a observat că partidul a întors spatele opoziţiei, ar trebui să se ducă să-şi verifice auzul." Delegaţii ‒ practic, acum, majoritatea Comitetului Central ‒ au fost încântaţi; nu numai că au urmat "aplauze furtunoase şi prelungite" pentru isprava vitejească a lui Stalin, dar a avut parte şi de ovaţii la sfârşit.
Opoziţia nu era singurul motiv de îngrijorare al echipei la vremea respectivă. Politica de cooperare a Cominternului cu Kuomintang-ul din China, susţinută de Stalin şi de Buharin în pofida criticilor din partea lui Troţki, s-a încheiat cu un dezastru în aprilie 1927, când Kuomintang-ul i-a masacrat pe aliaţii săi comunişti la Shanghai. Britanicii au rupt relaţiile diplomatice în mai, lăsându-i pe liderii sovietici să se întrebe dacă acesta nu era cumva preludiul unei noi intervenţii de război din partea Occidentului. Rezistenţa naţională crescândă din regiunile de frontieră - Ucraina şi Gruzia -, susţinute tot mai accentuat din afară, a fost raportată de agenţia sovietică de securitate internă, OGPU (forţele de securitate). Alarma sovietică a atins punctul maxim în iunie, când trimisul sovietic în Polonia a fost asasinat de un monarhist rus emigrant, într-o gară din Varşovia, şi în acelaşi timp o bombă a fost aruncată într-un club al partidului din Leningrad. Stalin i-a scris lui Molotov despre asasinat: "Se simte mâna Angliei. Vor să repete momentul Sarajevo [asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, care a declanşat Primul Război Mondial]." Reacţia OGPU, fireşte aprobată de Stalin, a constat în arestări în masă ale celor suspectaţi de trădare (foşti aristocraţi etc.) şi executarea sumară a douăzeci dintre ei, ca avertisment. "Agenţii Londrei stau ascunşi printre noi, mai adânc decât am crezut", a comentat Stalin în faţa şefului OGPU, Veaceslav Menjinski. OGPU trebuie întărit, informaţiile militare consolidate, fiind necesare mai multe măsuri de securitate în Caucaz. Reţeaua britanică de spionaj trebuie smulsă din rădăcini şi spionii ei judecaţi într-un proces spectacol. Liderii sovietici spuneau publicului să fie pregătiţi pentru o nouă intervenţie militară din partea puterilor capitaliste, care doreau să termine treaba începută în timpul Războiului Civil.
Chiar dacă erau de părere că acest lucru este discutabil, în mod sigur erau foarte neliniştiţi, mai ales Voroşilov, ministrul Apărării, care îi avertiza în repetate rânduri pe colegii săi că armata era insuficient finanţată şi că vor trebui să plătească scump pentru aceasta "dacă duşmanii noştri din străinătate află" despre starea jalnică a armatei. Unul dintre lucrurile care chiar îl îngrijorau pe Stalin, mereu cu gândul la securitate, era faptul că duşmanii lor primeau într-adevăr astfel de informaţii, deoarece informaţiile se scurgeau din Biroul Politic ca dintr-o sită. Nu era o fantezie paranoică, ci un fapt atestat de comoara de documente despre Biroul Politic şi OGPU de la sfârşitul anilor '20, descoperite de istorici în arhivele germane. Documentele Biroului Politic ar fi trebuit să aibă circulaţie limitată, cu reguli care impuneau returnarea materialelor după citire, dar regulile erau adesea încălcate. Nu e de mirare că Biroul Politic era reticent când era vorba să întocmească procese-verbale oficiale ale şedinţelor sale; când făceau aşa, informaţiile se scurgeau, nu numai în interiorul partidului, ci şi în străinătate. Se pare că Stalin credea că cei din opoziţie strecurau documente vechilor lor prieteni menşevici, care, la rândul lor, le trimiteau pe ascuns social democraţilor germani, dar se pare că ar fi existat o altă cale, mai directă, ce ducea documente de la Kremlin (nu se ştie prin mâinile cui) direct la Ambasada germană din Moscova.
La începutul lunii noiembrie 1927, s-a sărbătorit cea de-a zecea aniversare a Revoluţiei din Octombrie. După cum afirma OGPU, opoziţia plănuia o încercare de lovitură de stat în timpul festivităţii, care a fost anulată numai în ultimul moment, deoarece Troţki avea anumite dubii. Nu s-a găsit nicio confirmare în acest sens în arhiva Troţki de la Harvard şi rapoartele extrem de alarmiste ale lui Menjinski adresate Biroului Politic pot fi privite cu o oarecare rezervă, cu atât mai mult cu cât afirmase că, deşi pericolul era enorm, el putea fi înlăturat dacă Biroul Politic va permite OGPU să aresteze câţiva conducători de cercuri. Stalin, care probabil că îl încurajase pe Menjinski să sune alarma, s-a disociat de poziţiile lui extreme, deşi a aprobat, în esenţă, nevoia de măsuri radicale împotriva opoziţiei. Unii opoziţionişti, dar deocamdată niciunul dintre lideri, fuseseră deja arestaţi ‒ un nou punct de plecare în practica politică sovietică ‒ şi Menjinski a sugerat că s-ar putea să fie necesară "arestarea tuturor dintrodată". Stalin nu a aprobat acest lucru, ci a propus ca liderii opoziţiei să fie excluşi din partid. Tulburările pe care le provocau subminau politica externă a URSS, deoarece la Londra şi la Washington "există părerea că guvernul nostru actual este pe punctul să se prăbuşească, iar opoziţia este pe cale să preia cârma şi că, de aceea, este inutil să încheie vreun acord cu noi." Acţiunile opoziţioniştilor ar fi considerate "înaltă trădare" în statele capitaliste şi ca atare pedepsite cu moartea, a scris Stalin Comitetului Central şi Comisiei Centrale de Control, cândva spre sfârşitul anului 1927, "şi nu văd niciun motiv să nu protejăm dictatura proletariatului luând cele mai stricte măsuri". Argumentul "înaltei trădări" se baza pe ideea că Uniunea Sovietică era, în esenţă, în stare de război, din cauza ameninţării externe acute, iar staliniştii pedalau mult pe faptul că Troţki spusese că nici măcar războiul nu-l va face să abandoneze critica regimului stalinist. Nu este de mirare că Troţki începuse să se gândească la ghilotină. În Revoluţia franceză, spunea el, iacobinii o folosiseră mai întâi împotriva duşmanilor revoluţiei, la fel cum făcuseră şi bolşevicii, iar aceasta nu era o problemă, era o necesitate revoluţionară. Dar apoi iacobinul Robespierre (a se citi: Troţki) fusese ghilotinat şi aceasta era altă problemă, căci fapta fusese comisă de thermidorieni (a se citi: Stalin) şi marcase sfârşitul revoluţiei. Troţki nu a fost ghilotinat, cel puţin nu deocamdată, dar poate a simţit că este pe punctul de a fi linşat la o şedinţă comună a Comitetului Central şi a Comisiei de Control a Partidului din octombrie, în momentul în care, atunci când a luat cuvântul, pe lângă interpelările constante, oamenii au aruncat în el cu "călimări, cărţi grele şi un pahar" fiind alungat de pe podium. Unul dintre cei care au aruncat cărţi a fost Emelian Iaroslavski, vechi membru bolşevic din Comisia de Control a lui Ordjonikidze, care i-a scris lui Ordjonikidze, deloc ruşinat, că Troţki şi susţinătorii lui "s-au comportat atât de jignitor şi ne-au insultat aşa de urât pe noi, bolşevicii, încât, deşi îmi jurasem să nu-mi pierd controlul, mi l-am pierdut şi am aruncat în el cu Controlul cifrelor din Gosplan." Stalin a fost singurul care a rămas calm, după cum afirmă Troţki.
Membrii echipei s-au abţinut de la violenţă fizică, dar niciunul dintre ei nu s-a delimitat public de condamnarea lui Troţki, ceea ce nu înseamnă că erau încântaţi de ea. Buharin, care a transmis telefonic ştirea despre excluderea lui Troţki, şi-a exprimat simpatia ("Lucrurile nu trebuie să rămână aşa, trebuie să te întorci") fără să menţioneze faptul că luase cuvântul împotriva lui în timpul discuţiilor. Ordjonikidze, în pofida poziţiei lui de şef al Comisiei de Control, a reuşit să fie absent pe tot parcursul lunii octombrie, o lună crucială. Stalin, exprimând o îngrijorare caldă pentru sănătatea lui şi ţinându-l la curent în ceea ce priveşte lupta cu opoziţia, nu-l îndemna să revină curând, ceea ce sugerează că putea fi ceva adevărat în zvonurile că Ordjonikidze era ţinut intenţionat departe, pentru că nu era de acord cu excluderile. "Poate e mai bine că nu ai fost acolo", după cum s-a exprimat Iaroslavski.
Decizia oficială de excludere din partid a lui Troţki şi a altor lideri ai opoziţiei a fost ratificată luna următoare, la un congres obedient (dar nu entuziast) al partidului. S-a decis ca Troţki să nu fie acuzat de trădare, a spus Menjinski, pentru că "am găsit o soluţie mult mai abilă", şi anume deportarea liderilor opoziţiei în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice, departe de marile oraşe. Menjinski a vorbit despre aceasta explicit, ca alternativă a sentinţei de condamnare la moarte, care s-ar fi impus altfel. Troţki şi familia lui au fost trimişi la Alma Ata în Kazahstan, în ianuarie 1928. Troţki a rămas sfidător şi nu şi-a cerut scuze, dar Zinoviev şi Kamenev au capitulat, fără să renunţe la opiniile lor, acceptând însă voinţa majorităţii şi promiţând că nu vor scinda partidul şi nu vor încerca să se organizeze în afara lui. Au fost totuşi excluşi, iar încercările demne ale lui Kamenev de a fi conciliant fără a se înjosi, au fost întâmpinate cu batjocuri. Echipa lui Stalin a atacat opoziţia intenţionat: ce contează dacă pierzi o mână de intelectuali din partid, a spus Rudzutak; nu au credibilitate decât la burghezia internaţională. Nu produc altceva decât necazuri, a spus Kaganovici: când au fost excluşi, "un oftat de uşurare a ieşit din piepturile sutelor de mii de membri de partid şi ale milioanelor de proletari." Nişte ipocriţi şi norocoşi, spuneau toţi, pentru că au fost trataţi până acum cu atâta blândeţe (Lenin nu i-ar "dădăcit" aşa cum am făcut noi, a spus Rîkov, considerat în general un moderat). Dacă au căzut din căruţa istoriei, cui îi pasă, a spus Stalin, înseamnă numai că nu trebuie să ne împiedicăm de ei atunci când mergem înainte.
S-a constatat că deportarea internă nu era suficientă pentru a-l elimina pe Troţki, ca prezenţă politică. Opoziţia a rămas activă în ilegalitate, deşi, din cauza dispersării liderilor ei şi a necesităţii de a întreţine o corespondenţă scrisă, OGPU ştia la fel de mult despre activităţile ei ca şi Troţki. Echipa primea regulat dosare voluminoase cu materiale interceptate de OGPU de la Opoziţie, ceea ce trebuie să fi reprezentat o lectură ciudată pentru aceşti veterani ai conspiraţiei prerevoluţionare, mai ales pentru că subiecţii supravegherii erau oameni pe care îi cunoşteau bine. OGPU i-a adresat lui Troţki un ultimatum de încetare a activităţilor din opoziţie, dar acesta a refuzat. Stalin era pentru expulzarea lui din ţară, mijloc pe care Lenin îl folosise în 1922 împotriva oponenţilor lui politici (dar nu împotriva colegilor membri de partid). În legătură cu aceasta, existau anumite şovăieli în echipă: în votul decisiv, Kuibîşev a votat împotrivă, la fel Tomski şi Rîkov (acesta din urmă spunând că îi era teamă că Troţki va fi asasinat de contrarevoluţionari). Buharin, care fusese la început unul dintre atacatorii cei mai înverşunaţi împotriva lui Troţki, s-a răzgândit şi a votat împotriva expulzării, dar după aceea, în ultimul minut, când Troţki era deja pe drum, escortat de OGPU, şi-a schimbat votul, raliindu-se majorităţii.
Expulzarea lui Troţki nu a fost deloc simplă: Stalin putea să considere că îşi trădase partidul, dar pentru Europa, Troţki reprezenta pericolul comunist şi Germania, destinaţia lui preferată, a refuzat să-l accepte. Singura posibilitate rămânea Turcia. Troţki a trecut frontiera sovietică, în drum spre Istanbul, la 11 februarie 1929, părăsindu-şi patria pentru totdeauna. I s-a aplicat o măsură dură, deşi mai puţin extremă decât opţiunea lui Menjinski de a fi executat ca trădător. Aşa cum i-a explicat Molotov unui admirator, mult timp după aceea, Troţki nu ar fi putut fi ucis în 1929, căci ar fi fost o pată pe reputaţia partidului. Dar cel puţin aşa, el şi opoziţia nu le mai stăteau în drum. Stalin şi echipa lui câştigaseră lupta dintre facţiuni, care îi preocupaseră în ultimii câţiva ani. Puterea era a lor. Întrebarea era: în ce fel aveau s-o folosească?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu