joi, 30 septembrie 2021

Bunul doctor din Varşovia

 

Elisabeth Gifford
Bunul doctor din Varşovia
Editura Meteor Press, 2021

traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro

Povestea doctorului Korczak a cunoscut numeroase ecranizări de-a lungul timpului, probabil cea mai reuşită fiind realizată în 1990 de Andrzej Wajda.

Ne aflăm în anul 1940, în Varşovia. Ghetoul evreiesc se află sub teroarea nazistă. Între zidurile acestuia, nenumăraţi oameni au de suferit privaţiuni inimaginabile. Printre ei, copiii de la orfelinatul de acolo. Şi totuşi, în acest întuneric al disperării, un om aduce o licărire de speranţa copiilor. E vorba de dr. Janusz Korczak, directorul orfelinatului, o personalitate de marcă a timpului.

"Nu abandonezi copiii în asemenea vremuri", obişnuia el să spună. Ceea ce a şi făcut, apărându-i până în ultima clipă. El e ajutat în lupta sa pentru binele micuţilor de doi tineri, Mişa şi Sofia, povestea lor de dragoste împletindu-se în mod dramatic cu cea a celorlalţi evrei încercaţi de destin şi de tăvălugul istoriei. Mărturiile lor i-au folosit drept sursă de inspiraţie autoarei pentru crearea acestui tulburător roman-document, în care realitatea şi ficţiunea fuzionează extraordinar. Tema principala a acestuia e viaţa care, în ciuda ororilor războiului, renaşte permanent prin iubire şi jertfă.

Janusz Korczak a fost un pseudonim, adoptat după ce el a devenit un scriitor celebru în Polonia. Pe numele său adevărat Henry Goldszmit, s-a născut în 1879 ca fiu al unui avocat evreu bogat, care împreună cu soţia sa frecventau deopotrivă prieteni polonezi şi evrei în Varşovia de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Korczak a fost un pionier al bunăstării şi psihologiei copilului. În tinereţea sa, la începutul secolului XX, el privise în jur şi începuse să întrebe de ce erau nefericiţi atâţia copii.

Korczak i-a învăţat pe copii şi pe adulţi să se trateze reciproc cu empatie. El era de acord să-i spună unui copil că era ocupat, cu scrisul sau cu cititul, ori că era pur şi simplu obosit, aşa încât copilul se putea eventual juca şi singur pentru o vreme... dar rămânea totuşi permanent disponibil şi la vedere pentru ajutor şi confort, dacă ar fi fost nevoie.

El a înţeles că atunci când naţiunile decid să nu aibă grijă de copii, civilizaţia este pe punctul de a se dezintegra, adică exact ce s-a întâmplat când Reichul nazist a decis să ucidă mii de copii în 1942, la Varşovia, în Polonia şi în toată Europa. Nu poate exista un contrast mai mare decât această decizie teribilă, comparativ cu voinţa lui Korczak de a proteja drepturile şi fericirea copiilor săi, până chiar în ultimul moment când i-a însoţit în lagărul morţii.


Capitolul unu
Varşovia. 17 ianuarie 1945


Cu două ore înainte de ivirea zorilor, Mişa stătea pe malul Vistulei şi privea peste fluviul îngheţat spre Varşovia. Ţinea în mână o fotografie a Sofiei, nu mai mare decât palma lui. De-a lungul anilor, o tăiase în jurul conturului, pentru a o face să pară mai reală. Două găurele în umerii Sofiei trădau locul unde o fixase deasupra patului său în diversele dormitoare de armată ca pe o icoană sfântă pentru un credincios. În lumina slabă, ochii deschişi la culoare ai femeii îl priveau cu seriozitate şi teamă. Ştia restul imaginii pe de rost: părul blond pieptănat spre spate, trăsăturile frumoase, atât de subţiri... Au trecut doi ani de când ţinuse ultima dată între palme chipul cald al Sofiei şi-i sărutase buzele sau inspirase parfumul slab de migdale al pielii ei. Vântul îl înfioră cu o rafală necruţătoare, o durere în plus peste cea provocată de absenţa ei. Îşi ridică gulerul şi strecură poza înapoi în portofelul din prelată, apoi se lovi cu palmele peste braţe pentru a-şi pune sângele în mişcare.
- Mişa, ia de-aici!

La câţiva metri depărtare, pe mal, se aflau santinelele sovietice în haine groase de iarnă, mâncând din gamele metalice. În timp ce vorbeau şi râdeau tare, aburii se ridicau în aerul îngheţat. Unul dintre ei îi întinse o sticlă. Mişa se apropie şi trase o duşcă. Tunurile amuţiseră acum, dar încă se mai simţea mirosul de fum purtat deasupra apei. Ruşii erau binedispuşi, relaxaţi şi râdeau, comentând cine va dansa în noaptea aceea cu Irina cea voinică.

Irina, o femeie cu faţă pătrată, corp masiv şi piept proeminent ce-i întindea la maximum ţesătura uniformei, le rânji din semiîntuneric, mâncând cu lingura tocăniţa de fasole.
- Nici măcar nu v-obosiţi să-ntrebaţi! pufni ea şi-şi împinse pelerina înapoi peste un umăr. Pe voi v-aş înghiţi cu fulgi cu tot la micul dejun. Dar dacă e cineva curios, i-aş putea spune "da" lui Mişa.

Îl privi cu o licărire lacomă în ochi. Mişa era obişnuit ca femeile să se comporte ciudat în jurul său. Ochii lui de culoarea chihlimbarului întunecat cu luciri verzui erau la fel de frumoşi ca ai oricărei fete - cel puţin aşa îi spusese Sofia odată. Era înalt şi cu osatura delicată, iar uniforma poloneză cu cizme până la genunchi şi pantaloni de călărie îi conferea un aer de modă veche, aproape aristocratic, dar cu umorul şi aerul lui degajat, Mişa avea darul de a se împrieteni cu majoritatea oamenilor. Deşi era polonez - şi în plus evreu - ruşii îl tratau ca pe unul dintre ei.

Mişa plecă fruntea, în timp ce Irina hohotea amuzată. Era periculos s-o ai ca iubită pe Irina. Umbla vorba că ultimul ei prieten murise ucis nu de un glonţ german, ci de unul pornit din pistolul Irinei după o criză de gelozie.
- Dacă mai găsiţi amici de-ai lui Hitler pe-acolo, transmiteţi-le urările mele cu unul din astea!

Irina îşi mângâie cu palma arma din tocul de pe şold.

Toţi ruşii îl bătură pe spate, generoşi şi cu căldură - eliberatorii Varşoviei.

Ca parte din grupul de recunoaştere al Armatei 1 poloneze aflată sub comandă rusă, Mişa intra întotdeauna primul pe teritoriul inamic din faţă, căutând căi de acces sigure pentru tancuri şi pândind eventuali soldaţi germani rătăciţi. Astăzi, mica lui unitate avea să fie prima care va intra în Varşovia. Trecuseră trei ani de când Mişa călcase ultima dată în oraş.

Şirul de patru jeepuri Willys aştepta la marginea fluviului acoperit de gheaţă. Printre norii ce se destrămau, se vedeau crâmpeie de cer negru şi o aşchie de lună metalică. Franek, şoferul lui Mişa, autodesemnat călăuză şi aghiotant, se afla la volanul primului jeep, cu clapetele căciulii din blană de oaie trase peste urechi.
- Grăbeşte-te, până nu murim îngheţaţi! strigă el. Vrem s-ajungem dincolo înainte să se lumineze.

Varşovia era încă sub imperiul nopţii, dar zorii se întrevedeau deja în spatele trupelor, ca o linie roşie palidă. Misiunea lor era de a raporta prin radio situaţia găsită înainte ca infanteriştii polonezi să înceapă traversarea pe jos după ce se crăpa de ziuă.

Mişa se urcă lângă Franek şi trase portiera, închizând-o ferm, totuşi vântul rece reuşea să şuiere prin crăpături şi vehiculul se legăna sub rafale. Îşi scoase pistolul din toc. În faţa lor, Vistula strălucea alb, o câmpie lungă şi şerpuitoare de zăpadă, mult mai sclipitoare decât norii ca din vatelină care pluteau deasupra.

Cu răsuflarea ridicându-i-se în faţă şi aburind parbrizul, Franek se aplecă înainte în clipa când roţile ajunseră pe suprafaţa acoperită de zăpadă a fluviului. Mişa simţi cum muşchii i se încordară în mod reflex, totuşi gheaţa care se formase pe durata unei jumătăţi de iarnă rezistă. Derapând şi zguduindu-se, începură să parcurgă suprafaţa neregulată - patru siluete negre, fără faruri, ce înaintau încet, cu motoarele abia auzindu-se. Zăpada acoperise camioanele militare arse, cadavrele de cai îngheţate şi alte grămezi ce proiectau umbre prelungi în lumina spectrală. În dreapta lor, traversele rupte ale podului Poniatowski se ridicau din gheaţă sub unghiuri stranii.
- Greu de crezut, spuse Mişa, dar iată-ne - suntem primii eliberatori ai Varşoviei. Mergem acasă.
- Spui "eliberare" în sensul rusesc al cuvântului? Să stai pe malul opus şi să zici că aştepţi provizii timp de şase luni, până când Wehrmachtul a măcinat rezistenţa poloneză, să aştepţi până se retrag germanii şi apoi să intri în oraş? Un frumos nou început pentru ocupaţia sovietică.
- Ai mai auzit ceva despre fraţii tăi?

Franek clătină din cap.
- Îmi pare rău, spuse Mişa.

De la serviciul de contrainformaţii, Franek auzise că unul dintre fraţii lui murise în timpul revoltei din Varşovia. Un altul murise în asaltul neautorizat al armatei poloneze care încercase să traverseze Vistula şi să vină în ajutorul Varşoviei asediate, la câteva săptămâni după ce sosise. Fuseseră respinşi cu pierderi cumplite. Sub zăpada îngheţată se aflau sute de cadavre din Armata 1 poloneză. Ruşii fuseseră furioşi. Îl destituiseră pe generalul polonez şi îl înlocuiseră cu unul mai obedient.

Jeepul se zgudui, intrând cu roţile într-un făgaş adânc din gheaţă, şi Mişa întinse iute mâna liberă ca să se prindă de bord. Formele întunecate din spatele lor frânară. Franek roti volanul, repuse roţile în mişcare şi ocoli grijuliu zona cu făgaşe. Mişa se uită înapoi. Ceilalţi îi urmau. Îşi dezlipi mâna de metalul rece şi-şi frecă obrajii îngheţaţi. Îl furnica sentimentul lipsei de apărare, aşteptându-se dintr-o clipă în alta să audă o împuşcătură răsunând de pe malul opus.

De acum parcurseseră mai bine de jumătate din întinderea gheţii. Ani de zile, Mişa traversase Vistula în drum spre Varşovia, aşteptându-se să vadă forma prelungă a oraşului care plutea între cer şi fluviul larg, turlele şi clopotniţele elegante ale bisericilor sale, fortăreaţa masivă a palatului.

Toate acele siluete dispăruseră. Când privi prin binoclu spre malul de care se apropia şi capul de pod din dreapta lor, nu văzu decât spaţii pustii şi cioturi calcinate în lumina ştearsă. Fumul întuneca cerul murdar. Întoarse binoclul către capătul podului distrus.
- Stop, Franek. Stop! Acolo sus, văd o santinelă.

Franek frână brusc. Mişa auzi scârţâitul frânelor jeepului din spate.

Mişa îi trecu binoclul şoferului şi arătă o gheretă alb cu roşu abia vizibilă pe mal.
- Dacă trage, n-avem nici o acoperire aici.
- Nu se mişcă. Cred că nu ne-a văzut.

Franek deschise ferestruica rabatabilă, coborî piedica, ochi şi trase. Zgomotul împuşcăturii reverberă peste gheaţă.
- Rahat! Am tras pe lângă.

Şoferul reîncărcă iute, aşteptându-se ca santinela să-i răspundă la foc. Ochi şi trase din nou. Soldatul tresări şi un norişor se ridică din mantaua lui, anunţând impact direct, dar el rămase sprijinit rigid de ghereta de lemn.

Mişa luă binoclul înapoi.
- Are zăpadă pe umeri.
- Dumnezeule, a-ngheţat în post!

Apropiindu-se cu grijă de mal, Franek se opri lângă ghereta santinelei. Zorii începeau să se înfiripeze pe cer şi reflexia zăpezii proiecta o lumină stranie pe faţa cenuşie a santinelei moarte. O peliculă de chiciură îi sticlea pe cască şi pe gulerul îmblănit al mantalei. O a doua santinelă se afla în interiorul gheretei, rezemată de un perete ca un popic răsturnat, ţinând o puşcă de-a curmezişul pieptului.
- Varşovia e păzită de cadavre, comentă Franek.

Micul convoi de jeepuri continuă în sus pe cala de lansare, pe lângă picioarele podului detonat. După ce ajunse în vârf, Franek opri motorul.

Sub lumina slabă şi rece, în faţa lor se zărea o privelişte care depăşea orice cuvinte - practic nu era nimic altceva decât o întindere deschisă sub cerul livid, kilometri de ruine şi moloz acoperite de zăpadă. Nici o clădire intactă, iar coşurile de fum care mai rămăseseră în picioare păreau nişte copaci rupţi. Ici şi colo, rămăşiţe neregulate de pereţi găunoşi, fără ferestre, negre pe fundalul zăpezii luminoase. Ascultară încordaţi după clicul unei arme, poate vreun lunetist singuratic care-i urmărea, dar nu auziră nimic. O tăcere profundă; până şi aerul era îngheţat şi mort.
- În ce direcţie? întrebă Franek.

Mişa clătină din cap.
- Dacă mergem înainte, ăla era bulevardul Jerozolimskie.

Înaintară încet pe un drumeag îngust printre mormanele de cărămizi şi sfărâmături, hurducându-se peste moloz. Magazinele şi clădirile de birouri din cartierul comercial dispăruseră şi în locul lor erau doar ruine şi grămezi de cărămizi şi praf. Fuioare de zăpadă înălbiseră resturile, iar ruinele înnegrite ale zidurilor se ridicau ca nişte pietre funerare într-un cimitir hibernal. Nu se zărea niciun suflet. Părea că trecuseră o mie de ani de când cumpărători eleganţi şi oameni de afaceri populaseră bulevardul pe care circulau tramvaie roşii şi limuzine de lux.

La colţul străzii se opriră - în faţa lor se întindea artera principală. Bulevardul Marszalkowska le oferea o altă panoramă nesfârşită de clădiri năruite şi movile de moloz, cu zidurile rămase întregi înnegrite şi deteriorate de incendii. Franek opri din nou motorul jeepului. Mişa se încordă, dar nu răsună niciun foc de armă. Niciun lunetist la pândă. Liniştea neobişnuită zbârli firişoarele de păr de pe ceafa lui Mişa. O teamă atavică îndesea aerul. Ceva nelegiuit pândea deasupra oraşului în penumbrele dimineţii de iarnă. Numai morţii ar fi trebuit să zăbovească în lumea morţii.
- Totuşi cineva ar trebui să fie pe aici, spuse Mişa.

Cuvintele lui sunaseră ca o implorare. Păturile şi ajutoarele medicale pe care le aduseseră pentru civili, înghesuindu-le pe bancheta din spate a jeepului, începeau să pară o glumă macabră.

Urmă o clipă de încordare când jeepul nu reuşi să mai pornească din cauza gerului. Franek trase şocul de două-trei ori şi motorul cârâi ascuţit.
- Nu prea mult, că-l îneci, spuse Mişa, cu vocea mai neliniştită decât se aştepta.

În cele din urmă, motorul porni şi înaintară peste moloz de-a lungul bulevardului Marszalkowska.

Ajunseră într-o zonă unde dărâmăturile fuseseră curăţate şi existau case mai puţin avariate. În depărtare, puteau vedea clădiri parţial intacte. Se auzea zgomotul inconfundabil al unui motor de camion care se îndepărta.
- Probabil că nemţii folosesc clădirile din faţă drept cazarmă, zise Franek.
- S-ar părea că se retrag. Mai bine să continuăm pe jos.

Mişa deschise grijuliu portiera jeepului, îşi coborî trupul înalt în gerul teribil şi le făcu semn lui Franek şi celor trei oameni din spate să-l urmeze. Porniră pe lângă un bloc de apartamente, ghemuindu-se, traversând în fugă unul câte unul următoarea intersecţie. Când trecu şi ultimul dintre ei, se auzi şuierul şi pocnetul unui glonţ, iar bărbatul se îndoi din mijloc. Şchiopătă, ţinându-se de coapsa pe care se întindea o pată întunecată. Mişa scrută cu atenţie clădirea de vizavi. Pe acoperiş se afla un lunetist. Urmă un schimb de focuri, apoi lunetistul se prăbuşi. De pe stradă, în faţă, se auziră strigăte în germană, urmate de vuietul unui camion care se îndepărta. Sunetul motorului se stinse şi pogorî din nou o linişte adâncă.
- Îi interesează doar să plece, spuse Franek.

Mişa luă legătura prin radio cu sediul central, în timp ce camarazii lui băură din bidonaşe şi bandajară rana celui lovit.
- Infanteriştii vor trece Vistula peste două ore, îi anunţă după aceea Mişa. Noi continuăm să efectuăm misiunea de recunoaştere, dar nu ne angajăm în lupte decât dacă este neapărat necesar. Ne vom împărţi în două grupe.

Nu exista nicio modalitate de a verifica dacă străzile din faţă fuseseră minate de armata în retragere, când Mişa, Franek şi unul dintre transmisioniştii radio porniră spre nord. Un răsărit roşiatic se lăţea la marginea cerului alb aidoma sângelui care se scurgea prin bandajul unei răni, dezvăluind tot mai limpede detalii ale peisajului distrus: un câmp de cruci de lemn în interiorul ruinelor unei biserici fără acoperiş, spătarul unui pat din fier ridicându-se din zăpadă, un landou răsturnat.

O luară pe strada Senatorska spre Piaţa Teatrului, sperând să vadă ceva din Varşovia pe care o cunoscuseră. Nimic... doar şi mai multe dărâmături. Opera dispăruse şi Primăria fusese rasă de pe faţa pământului. De-a lungul străzii Midowa până în Piaţa Castelului, spre altă zonă demolată. Coloana regelui Sigismund fusese sfărâmată, apărătorul Varşoviei zăcând cu faţa în noroi şi zăpadă. Piaţa era o întindere de ruine carbonizate, cioturi de clădiri ca pietre funerare în lumina ternă.

Se îndreptară spre vest pe strada Dluga, pe lângă ruinele fostului parc Krasinskich. Absolut toţi copacii fuseseră tăiaţi. Apropiindu-se de zona ce fusese cândva ghetoul, izolat prin ziduri, Mişa simţi cum inima începe s-i bată mai tare. Brusc, clădirile avariate de bombe dispărură. Zidul ghetoului nu mai exista deloc, la fel ca miile de case din interiorul său. Amuţit, Mişa coborî din jeep. În faţa lui se întindeau kilometri de teren pustiu, un câmp nivelat, însămânţat de zăpadă şi gheaţă. Toate cărămizile şi scândurile fuseseră luate, iar pământul fusese bătătorit. Din ghetou nu mai rămăsese nimic, cu excepţia unei biserici aflate la aproape un kilometru depărtare, naufragiată într-o mare albă şi îngheţată. În urmă cu trei ani, el şi o jumătate de milion de alţi evrei locuiseră aici, înghesuiţi laolaltă într-o hărmălaie constantă de voci. Acum se auzea doar zgomotul vântului care sufla nestingherit peste zona aceasta care fusese demolată şi apoi complet curăţată. Mişa merse puţin mai departe. Stătea singur în luminozitatea pustie şi gerul îi pătrundea prin cizme şi mănuşi. Nu existau alte urme în afară de cele lăsate de el.

Se întoarse la jeep, îngheţat până în măduva oaselor.
- Crezi că avem timp să trecem pe la strada Krochmalna? întrebă el după ce intră în maşină. Dacă nu vrei să rişti...

Franek aprobă din cap şi jeepul porni pe fosta stradă Leszno, acum o cărare spectrală printr-un deşert.

Movile de zidărie blocau strada Krochmalna. Mişa coborî din jeep şi se căţără pe dărâmături, îndreptându-se spre locul unde stătuse şi lucrase ca pedagog cu numai trei ani în urmă. Printr-un miracol, câteva clădiri de pe strada Krochmalna mai erau în picioare. Şi, iată-l! Orfelinatul era încă acolo. Ferestrele dormitoarelor se spărseseră, acoperişul dispăruse, faţada era ciuruită de şrapnele, dar supravieţuise. Inima i se strânse în tăcere. Nu se mai auzeau glasurile copiilor care strigau şi râdeau când se jucau în curtea din faţa casei.

Mişa auzi paşi în spatele lui. Franek apăru lângă el şi privi clădirea în ruină.
- Am auzit un zvon că doctorul Korczak şi copiii ar fi scăpat. Că s-ar afla undeva în est.
- Da, spuse Mişa. Am auzit şi eu zvonul ăla.

Înălţă privirea spre ramele goale ale ferestrelor. Cu o durere în piept, se gândi la ultima zi când îi văzuse pe doctor şi pe copii, căminul de pe strada Sienna dintre zidurile ghetoului. Mişa fusese plecat toată ziua din ghetou - făcuse parte dintr-o echipă de muncă pentru germani, care curăţa cioburi din cazarma aflată în cartierul Praga sub privirile plictisite ale unui gardian înarmat.

Când se întorsese la orfelinat târziu în după-amiaza aceea, copiii dispăruseră. Pe mese zăreai căni pe jumătate pline cu lapte şi felii de pâine reci, pe jos, scaune răsturnate. Jefuitorii trecuseră deja prin clădire, despicând pernele şi cotrobăind prin dulapul cu suveniruri ale copiilor, aflate de cealaltă parte a micii săli de bal din clubul oamenilor de afaceri, care în ultimul an şi jumătate servise ca dormitor ticsit, sală de clasă şi sală de mese pentru două sute de copii.

Înainte de război, se plimbase cu Sofia prin Varşovia spre Piaţa Grzybowski, făcând-o să râdă cu poveşti despre copii, copii care erau obraznici şi înţelepţi şi atât de plini de viaţă.

Izbucni în lacrimi gândindu-se că acei copii fuseseră luaţi, că el nu fusese acolo ca să-i salveze. Stătea în vântul rece care sufla peste ruinele străzii Krochmalna, cu faţa bătucită ca lemnele purtate de valuri, crestată până la os de durere.

 

Elisabeth Gifford
Bunul doctor din Varşovia
Editura Meteor Press, 2021

traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu




Citeşte primul capitol din această carte aici.


Capitolul doi
Varşovia, mai 1937

Korczak încă deplângea pierderea emisiunii sale radiofonice. În fiecare săptămână, milioane de persoane din toată Polonia o ascultau pentru a-i auzi mesajul de compasiune şi respect pentru copii. Acum se părea însă că evreii nu puteau avea emisiuni la radioul polonez. Contractul i-a fost reziliat. Dar ce era el dacă nu polonez? Gândea şi visa în poloneză, cunoştea străzile Varşoviei la fel de bine pe cât îşi cunoştea propria palmă. Otrava nebuniei naziste se răspândea cu adevărat în toată Europa.

Măcar i-au rămas cursurile, şansa de a influenţa o nouă generaţie de pedagogi care într-o bună zi avea să se îngrijească de copiii Poloniei. Îşi purta costumul de tweed, cu papion şi ceas la vestă.

Korczak încetini, astfel încât băieţelul de lângă el să poată ţine pasul în timp ce urca treptele. În jurul lor, spitalul răsuna şi reverbera de zgomotele paşilor şi uşilor ce se închideau în depărtare.
- Bună ziua, domnule doctor Korczak! strigă o asistentă, trecând iute pe lângă el şi aruncând o privire spre ştrengarul slăbănog care îl ţinea de mână.

Evident, ar fi dorit să-l întrebe ce făcea astăzi aici, după atâţia ani de când a demisionat pentru a avea grijă de un cămin de orfani. Un tată burlac, care îngrijea o sută de copii.

În faţa uşii cabinetului radiologic, Korczak îngenunche pentru a vorbi cu micuţul Szymonek.
- O să intrăm aici, unde vor fi mulţi oameni, şi după aceea o să te rog să stai în spatele unei maşinării speciale. Eşti gata?

Szymonek încuviinţă din cap. Ochii îi erau mari şi privirea serioasă.
- Pentru că-i va ajuta pe cei mari să-i înţeleagă pe copii.
- Eşti foarte curajos, omuleţul meu.

Korczak se ridică şi deschise uşa. Era încă furios şi zguduit de descoperirea făcută ieri - unul dintre pedagogii săi din orfelinatul de pe strada Krochmalna târâse un băiat în beci şi-l lăsase acolo pe întuneric.
- Ce altceva aş fi putut face, pan doctor? întrebase pedagogul, aşteptându-se poate la înţelegere. Jakubek nu voia să m-asculte. M-a adus la o astfel de exasperare, încât am ridicat chiar mâna, dar el a strigat: "Dacă mă loveşti, pan doctor te va da afară!" Nu sunt mândru de cele întâmplate, dar am văzut roşu în faţa ochilor şi l-am dus în beci. După aceea a tăcut.
- Ai lăsat un copil singur în întuneric? Korczak închisese ochii, vorbind aproape în şoaptă. Dar de unde ai ştiut că modul lui de comportare nu se datora unei suferinţe? Tu erai adultul. Aveai ocazia să afli ce nu era în regulă, să-l înveţi că nu trebuie să vorbească urât atunci când este supărat. Şi ce ai făcut tu în schimb? L-ai închis în întuneric, în beci.

Korczak se retrăsese grăbit, simţind că va izbucni în lacrimi.

Câteva zile mai târziu, au aflat de ce fusese atât de dificil Jakubek. Fusese învoit într-o sâmbătă să-şi viziteze bunica iubită şi aflase că bătrâna murise.

*
Camera era plină de studenţi care discutau între ei. Toţi erau nedumeriţi de ce li se ceruse să părăsească amfiteatrul obişnuit din Institutul Pedagogic şi să vină în laboratorul acesta din spital. Când intră doctorul Korczak se făcu linişte. Toţi erau foarte atenţi. Nimeni nu moţăia la cursurile lui Korczak.

Dar atenţia lui era îndreptată doar asupra copilului, căruia îi vorbi cu glas scăzut în timp ce îl conduse în spatele unui ecran pătrat din sticlă. Jaluzelele erau trase şi pieptul slăbuţ al băiatului se vedea luminos în întuneric. Ochii lui îl urmăriră pe doctor când acesta începu să vorbească.
- Aşadar, aţi fost cu copiii toată ziua. Înţeleg. Uneori nu-i uşor. În unele zile eşti obosit. Nu mai poţi rezista. Îţi vine să ţipi la ei, poate simţi impulsul să ridici mâna asupra lor.

Korczak aprinse lampa fluorescentă din spatele lui Szymonek. Ecranul de sticlă se lumină difuzând o strălucire eterică şi afişând un portret în cărbune: coastele unui copil. Înăuntru se afla umbra unei inimi, care bătea repede, tresărind ca o pasăre speriată.
- Priviţi cu atenţie. Aşa se comportă inima unui copil dacă strigi la el, dacă vrei să-l loveşti. Aşa este inima unui copil când îi este frică. Uitaţi-vă cu atenţie şi ţineţi minte.

Korczak stinse lampa, îşi puse jacheta în jurul băiatului şi îl ridică.
- Asta a fost tot.

Plecă împreună cu Szymonek, lăsând în urmă o clasă de studenţi uluiţi, care începură să discute agitaţi între ei.

Un tânăr mai înalt decât toţi ceilalţi, cu statură atletică şi un uşor început de chelie deasupra frunţii largi care dădea impresia de inteligenţă, îşi strânse grăbit caietele. Mişa se gândi că în seara aceea o să-i scrie tatălui său o scrisoare, explicându-i de ce nu se va angaja ca inginer deşi tocmai terminase facultatea. Avea să înceapă un curs de pedagogie la seral şi să continue să lucreze la orfelinatul lui Korczak ca student-asistent abia plătit. Tata avea să fie furios. El însuşi era profesor şi ştia foarte bine că în educaţie nu existau nici bani, nici locuri de muncă. Avea să-l acuze pe Korczak pentru catastrofa asta şi pe bună dreptate.

Dacă vrei să schimbi lumea, schimbă educaţia.

În timp ce traversă încăperea, din geanta lui de pânză căzu un stilou. Tânărul îngenunche ca să-l recupereze şi, privind în sus, zări o fată care stătea încă pe un scaun, pierdută în propriile-i gânduri, reflectând la discuţie. Îi remarcă părul blond pieptănat spre spate, faţa ovală, ochii albastru-deschişi, buzele generoase, bluza albă cu guler Peter Pan. O fată ca toate celelalte.

Dar el nu se putea clinti, nu-şi putea desprinde ochii; simţi în adâncul pieptului său zumzetul inconfundabil al unui diapazon, inevitabila notă adevărată în jurul căreia se vor armoniza toate celelalte note. Fata aceea... Îşi dorea cu ardoare să-i vorbească, să stea lângă ea şi să o ţină de mână.

Dar unde-i stătea mintea? În curând trebuia să intre de serviciu la căminul de orfani. Şi, oricum, mult timp avea să fie prea sărac pentru a se îndrăgosti. Acum trebuia să fie puternic. Trebuia să scrie scrisoarea aceea.

Îşi puse geanta pe umăr şi plecă.

*
Dar fata nu avea să-l părăsească. În următoarele zile, Mişa se simţea captiv în momentul acela, privind în sus la un chip palid, deschis, şi simţind o pornire lăuntrică să-i vorbească.

Decise că o va face la următorul curs. Va găsi neapărat o modalitate de a vorbi cu ea.

Fata era însă înconjurată de o mulţime de prieteni. Un băiat în costum cu dunguliţe albe şi părul dat cu briantină o strigă:
- Sofia!

Numele ei... Mişa îl culese ca pe o comoară.

Îl privi pe băiatul acela şi observă cum râdea timid la ceva ce-i spunea ea. Oare fata îi zâmbea pentru că şi ea îl plăcea? Sau era doar politicoasă? Mişa constată că-l displăcea profund pe acel băiat.

Data viitoare... Data viitoare se va apropia şi-i va vorbi. Sofia...

Dar nu avea să mai existe o "data viitoare". Cursurile lui Korczak au fost anulate. Fără nicio explicaţie, deşi toată lumea ştia motivul. Educaţia minţilor poloneze nu putea fi încredinţată decât polonezilor puri.

Acum Mişa nu mai avea motiv să meargă la universitate. Studia la seral pentru o diplomă de pedagog. A urmat cursul Institutului numai pentru că-l invitase Korczak.

Era mai bine aşa, îşi spuse tânărul. Era ridicol să se îndrăgostească de o străină. Şi nu, în niciun caz nu avea de gând să se întoarcă la Institut şi să se învârtă pe lângă poarta lui, sperând s-o întâlnească pe Sofia.

Mişa aşteptă ca pasiunea lui să dispară, la fel ca zgârietura de pe genunchiul unui copil care se vindecă în timp. Dar fata îi revenea în minte pe neaşteptate când traversa Parcul Saxon în răcoarea serii. Îi revenea în minte pe neaşteptate când stătea lângă o fereastră care dădea în curtea unde un băiat cânta la muzicuţă "Mayn shtetele Belz / Oraşul meu Bălţi". Chipul ei îi revenea în minte ca dorul de casă.

Se trezea sperând că se va întâlni cu ea din întâmplare, undeva. Avea impresia că era ceva ce trebuia să se întâmple, care avea să se întâmple. Dar lunile trecură, vara veni şi trecu şi ea. Aerul începu să capete un iz imprevizibil de frig.

Toamna se făcea simţită şi Mişa tot n-a mai revăzut-o.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu