Gata de luptă

 

Ollie Ollerton
Gata de luptă
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Cum să continui când eşti cu moralul la pământ? Cum să acorzi prioritate recuperării şi să preiei controlul? Cum să-ţi transformi viaţa?

Pornind de la experienţa sa în Forţele Speciale britanice, Ollie Ollerton îşi împărtăşeşte transformarea din punctul cel mai de jos al vieţii - o perioadă întunecată de relaţii sentimentale rupte, abuz de substanţe şi depresie - până la împlinire şi concentrare.

Cum să-ţi asumi un angajament şi-ţi atingi obiectivele? Cum pui capăt amânărilor şi ezitărilor care-ţi alimentează îndoiala de sine? Cum să înveţi să fii curajos în toate aspectele vieţii tale?

În cartea sa, Ollie povesteşte cum şi-a schimbat viaţa şi transmite lecţiile pe care le-a învăţat, de la găsirea scopului şi vizualizarea rezultatului, până la abandonarea obiceiurilor proaste şi stabilirea de noi rutine pozitive. Sfaturile sale îi vor ajuta pe cititori să-şi depăşească propriile obstacole pentru a ajunge la o concentrare şi un potenţial superior.

"Acum este momentul trecerii la acţiune. După ce aţi citit cartea asta, stabiliţi-vă un obiectiv, o provocare care să vă sperie puţin." (Ollie Ollerton)

Fragment

Partea I. Chemarea schimbării

Capitolul 1. În abisul lumii

Stăteam şi priveam hainele care se învârteau întruna, monoton, în maşinile de spălat de capacitate industrială, ca nişte cadavre îmbibate de apă. Lucram într-un atelier mohorât şi murdar, unde se spăla şi se călca lenjeria de pat pentru hoteluri. Salariul era la fel de jegos ca rufele ce ne erau aduse, acoperişul era din azbest şi printre amărâţii care-şi perforau cartela la venire şi la plecare erau multe femei divorţate, cu copii, care abia se descurcau cu banii. Nu se punea problema să mă spânzur - ar fi fost prea deranjant pentru familia mea să-şi amintească în ce fel îmi terminasem socotelile cu viaţa. De asemenea, se excludea tăierea venelor de la mâini - pentru o persoană ordonată ca mine ar fi însemnat să lase multă mizerie pe care s-o cureţe alţii după aceea. Nu, soluţia era să aleg o baie caldă şi o mulţime de pastile.
 
"O s-o faci chiar diseară sau te mulţumeşti doar să vorbeşti despre asta?", a şuierat vocea pe care o auzeam într-o ureche. "O s-o dai în bară, tot ce atingi se duce naibii... ca încercarea ta de a salva fetiţele din bordelurile thailandeze. Eşti terminat, pune capăt mizeriei în care trăieşti!" Apoi o altă voce a rostit încetişor în cealaltă ureche: "Nu aşa se va termina, Ollie. O să te pui pe picioare şi într-o bună zi vei conduce o afacere de succes."

În general, prima voce se referea mai mult la bani. Eu beam şi fumam suficient pentru a menţine de unul singur pe linia de plutire industria de alcool şi tutun din statul Queensland şi, cu toate că o parte din mine continua să creadă că în viitor mă aştepta ceva mai bun, nu ştiam cum voi scăpa vreodată din puţul fără fund în care ajunsesem. Până atunci realizasem lucruri excelente şi aveam un trecut de succes, aşa încât calea nu-mi era complet nefamiliară, atâta doar că pur şi simplu nu mai ştiam cum să revin pe ea.

Pentru un străin, probabil că păream un singuratic trist, a cărui faţă spunea o poveste de disperare, înecată în băutură, pe care n-o mai puteam camufla cu ilaritate. Nu interacţionam cu nimeni, întreţineam maşinile de spălat cu o precizie chirurgicală şi priveam în gol la pereţii subţiri ca hârtia. Eram un om cu interiorul pustiit. Şi dacă totuşi vorbeam cu cineva, care întreba despre accentul meu britanic şi cerea mai multe detalii despre mine, foarte rar recunoşteam că fusesem puşcaş marin şi o făceam atât de sfios, încât era mai degrabă jenant şi neconvingător. Cu siguranţă, n-aş fi spus niciodată că făcusem parte din una dintre cele mai respectate şi mai bine instruite forţe de luptă din istoria militară. Probabil că interlocutorii m-ar fi privit şi ar fi râs. Şi poate că aş fi râs şi eu. Cu jumătate de gură.

Era anul 2012. Pentru a înţelege cât de jos mă prăbuşisem pentru a ajunge aici, trebuie să ofer ceva mai multe precizări. Să ne întoarcem cu câţiva ani în trecut.

În 2000, am părăsit Forţele Speciale britanice, dorind să fac ceva diferit. În ciuda aventurilor pe care le avusesem în cei şase ani petrecuţi în Special Boat Service - şi fuseseră numeroase -, mă simţeam neîmplinit, ca un actor care şi-a ales greşit audiţia la care să se prezinte, totuşi rămâne şi o scoate la capăt într-un rol pentru care nu se potriveşte întru totul. Chiar şi conform standardelor regimentului de nonconformişti, comportamentul meu îi surprindea adesea pe mulţi, dar eram priceput în ceea ce făceam, aşa încât îmi erau tolerate "strădaniile" de a fi concediat între misiuni. Aveam o problemă cu alcoolul în care îi puteam fi rival lui Oliver Reed, dar la fel ca scandalagiul acela bătrân care, după o noapte de aventuri monumentale, apărea la filmări punctual şi nu greşea nicio replică, jucând cu ochi scânteietori şi plin de entuziasm, şi eu eram un alcoolic cu succes în activitatea profesională. După ce am părăsit SBS-ul şi am încercat câteva joburi diferite în Anglia, am plecat în Irak să lucrez în calitate de consultant de securitate. Banii erau frumoşi, însă principala atracţie a fost şansa de a scăpa de relaţia corozivă cu soţia mea de atunci.

În 2003, am cunoscut-o pe Nat, o bijuterie de fată care lucra pentru firma care mă angajase în Bagdad. Am fost nedespărţiţi din momentul în care ne-am întâlnit la o petrecere de Crăciun a firmei, în Londra, şi pentru o vreme am trăit fericiţi împreună în districtul londonez Chiswick, înainte de a ne muta în 2004 la Brisbane, unde Nat a urmat facultatea de psihologie la zi. Eu lucram şase săptămâni şi aveam şase săptămâni liber, făcând naveta între o zonă de război şi pacea din Brisbane. Exista, însă, o problemă: fără costumul mulat din neopren al SBS-ului care să mă ţină sub control cu cerinţele sale de fitness şi exactitate, consumul de alcool îmi scăpase de sub control. Nu-mi găseam un scop real în activitatea de securitate şi de fapt nici în altceva. Beam ca să uit de căsnicia destrămată şi să înăbuş vinovăţia de a nu fi devenit un tată aşa cum visasem că voi fi. Eram la o aruncătură de băţ de Luke şi nu-l vedeam crescând. De aceea am recurs la un tratament pe bază de Valium, pentru a-mi linişti atacurile de panică tot mai numeroase, şi am băut cantităţi industriale de alcool care să mă anestezieze şi să pot adormi fără vise. Bineînţeles, Nat a trebuit până la urmă să arunce prosopul în ring. Iisuse, fusese o martiră că rezistase atâta!

Îngrozit să fiu singur şi independent, pe lângă faptul că fără Nat nu mă calificam pentru rezidenţa australiană, am început imediat să-mi caut altă prietenă. Nici măcar n-a durat mult. În ziua următoare am fost invitat în Gold Coast la un party ocazionat de sărbătorirea unei naşteri şi, la două zile după un ocol îmbibat în alcool, mă găseam în drum spre San Francisco cu noua mea viitoare soţie. Noi doi eram născuţi în aceeaşi zi, deci era scris în stele că trebuia să fim împreună. Greşeam oare cu ceva? Ştiam că o căsnicie era la fel de stabilă ca un castel din cărţi de joc şi că mă mulţumeam cu confortul pe termen scurt pentru o suferinţă pe termen lung. Şi, cu toate că a fost o ceremonie frumoasă pe vârful unui munte, cu vedere spre deşertul Nevada (fără să existe în jur niciun imitator al lui Elvis Presley), chiar şi când am stat în faţa altarului, am ştiut foarte bine că singurul personaj fals eram eu. Comisesem o greşeală uriaşă. De acum aveam atacuri de panică atât de severe, încât credeam că mor. Atunci m-am gândit prima oară să-mi pun capăt zilelor. Dorinţa de moarte mă însoţea de mulţi ani. Poate că o dată sau de două ori încercasem să-i fac pe plac, forţând excesiv pericolul. Acum, însă, era altceva, n-ar mai fi fost un anunţ de felul "Ollie Ollerton, soldat în Forţele Speciale, a murit curajos în timp ce era angajat într-o operaţiune clandestină", ci mi-aş fi făcut-o cu propria mână. Mai bine să părăsesc viaţa asta decât să înnebunesc, ceea ce credeam că mi se întâmpla.

Am reluat contactul cu fosta mea iubită Nat, care, din fericire pentru mine, este psiholog. I-am povestit totul. Nat nu avea niciun motiv să mă ajute, dar a fost extraordinară în modul cum m-a încurajat şi mi-a spus:
- Ollie, viaţa ta nu s-a terminat, aşa că nu mai gândi în felul ăsta. Poţi schimba orice doreşti, dar mai întâi trebuie să demarezi un proces care să te scoată din căsătoria asta... pentru început, ia legătura cu un avocat.

I-am urmat sfatul şi am anulat căsătoria. Când eşti confuz, deprimat şi stresat, nu vrei să ai de-a face cu hârţoage sau cu un proces, vrei doar să zaci în adâncul problemelor tale. Este foarte greu să ieşi din puţul acela de autodispreţuire. Însă Nat m-a ajutat să înţeleg unele lucruri şi să încep să fac un plan pentru a merge mai departe. Dacă nu înfruntăm ceea ce ne trage în jos şi nu începem să examinăm individual fiecare problemă, ne alegem doar cu un cocteil mental de negativitate şi distrugere.

Ca să-mi pierd orice dram de sănătate mintală ce-mi mai rămăsese, m-am întors în Irak pentru un ultim job. În 2008, când am părăsit ţara aceea măcinată de probleme şi am încercat să mă stabilesc definitiv în Brisbane, divorţasem deja de două ori şi, dacă aşa ceva era posibil, problemele mi se înmulţiseră. La întoarcere, am locuit pentru scurt timp cu Nat, dar ne-am despărţit curând şi, în mod previzibil, mi-am căutat evadarea alături de altă femeie, nevrând să suport singurătatea.

În urma divorţului ei, Sarah se alesese cu o sumă frumuşică şi locuia într-o vilă de un milion de dolari, cu piscină. Poate că m-am trezit locuind într-un palat, dar nici sub ameninţarea cu moartea n-aş fi putut alege un loc mai prost pentru stabilitatea mentală şi pentru respectul faţă de mine însumi. Cu toate acestea, am investit în relaţie tot ce aveam, mi-am vândut casa, ba chiar mi-am încasat pensia pentru a-i mobila proprietatea de un milion de dolari recent căpătată. Aparent era o relaţie perfectă şi liberă, însă Sarah bea ca şi cum ar fi avut gâtul pâlnie şi, când era băută, putea deveni extrem de afurisită, având aceeaşi capacitate de cruzime gratuită ca prima mea soţie. Îmi viza punctele vulnerabile şi turna acid peste ele cu limba ei ascuţită: ce ratat eram... ce om de nimic, fiindcă îmi abandonasem fiul, ce fel de tată ar fi procedat aşa? În multe privinţe, era o reflectare feminină a persoanei mele, la fel de fracturată, imprevizibilă şi pornită pe calea autodistrugerii.

Pentru o vreme, am lucrat în domeniul imobiliar şi m-am descurcat bine, dar în curând m-am simţit plictisit şi neîmplinit, aşa că am renunţat.

Apoi, tocmai când crezusem că se terminase, am avut un noroc neaşteptat. Un vechi camarad, pe nume Denny, cu care lucrasem în Irak şi care locuia acum foarte aproape de mine în Brisbane, mi-a prezentat un tip numit Simon. Deşi eram la un bal mascat, l-am recunoscut imediat; fusese implicat în selectarea mea în Forţele Speciale. O altă coincidenţă ciudată într-o viaţă care abundase în coincidenţe. Care erau şansele ca, după ce-l văzusem ultima dată în Hereford, să-l întâlnesc tocmai acum în celălalt capăt al lumii?

Simon mi-a povestit despre organizaţia The Grey Man cu care avea legături. Aceasta se autofinanţa, avea sediul în Australia, iar OP-ul său era să salveze minorii din Asia de Sud-Est care erau vânduţi pentru prostituţie. Organizaţia trimitea agenţi sub acoperire în bordeluri, unde identificau copiii şi fie informau forţele de ordine locale, fie îi salvau personal. Simon m-a întrebat dacă aş fi vrut să mă alătur lor şi să-mi folosesc abilităţile deprinse în Forţele Speciale pentru a le instrui agenţii? Cât fusesem cu Sarah, antrenasem agenţi operativi în Brisbane şi-n împrejurimi şi i-am spus că eram dispus să-mi ofer gradul respectiv de specializare. Nu eram totuşi pregătit să plec în Thailanda pentru a conduce operaţiuni, deoarece mi se părea foarte riscant, fiindcă întăririle aveau să fie limitate sau inexistente într-o ţară renumită pentru corupţie.

Relaţia mea cu Sarah se înrăutăţea şi s-a destrămat după o noapte turbulentă alimentată cu alcool, când am decis să-i pun capăt, căutând refugiu în casa amicului Denny, aflat destul de aproape. Atunci am decis că va fi totul sau nimic şi am hotărât să plec în Thailanda pentru a face exact ceea ce spusesem că nu voi face. Dar mai întâi voiam să revin în Marea Britanie să-l văd pe fiul meu, Luke, pe care nu-l mai văzusem de şapte ani. Întâlnirea cu el a fost uimitoare - parcă nu fuseserăm niciodată separaţi. Acum el avea 11 ani şi am fost mândru să-l văd. A fost bine din multe puncte de vedere, dar în acelaşi timp mi-a amplificat şi emoţiile când s-a ajuns la ceea ce mă aştepta.

Zori de speranţe false

Îmi plăcea să fac ceva util şi care, în acelaşi timp, avea legătură cu trecutul meu, conectându-mă cu o perioadă din viaţă când mă bucurasem de respectul de sine. Când mă pasionează ceva, mă dedic cu trup şi suflet, iar acum era la fel. Mi-am făgăduit cunoştinţele la nivel expert şi mi-am investit economiile rămase după Irak în The Grey Man, iar după un schimb de replici extrem de toxic cu Sarah, i-am spus că o părăsesc şi am luat imediat avionul spre Bangkok.

Lumea interlopă a Thailandei este complexă şi labirintică. Pentru un occidental este uşor să comenteze moralist împotriva comerţului cu carne vie, pentru că el nu înţelege faptul că nu toţi cei care se oferă pentru sex o fac în mod voluntar. După o tranzacţie în care îşi vinde trupul pe dolari, o fată poate să trimită bani în satul ei natal, aflat pe frontiera cu Laos, bani care îi vor hrăni bunica, vor plăti şcoala frăţiorului ei, vor cumpăra nutreţ pentru bivol şi seminţe pentru orezăria familiei. Unele fete utilizează banii chiar pentru a-şi urma studiile şi în cele din urmă vor părăsi prostituţia pentru o viaţă mai bună. Însă pentru fiecare poveste de acest fel, există o altă poveste despre o fetiţă abia ajunsă la pubertate care a fost luată din satul ei, drogată şi traficată până în Triunghiul de Aur, unde, dacă plăteşti 30.000 de dolari, în faţa ta pot fi ucişi tigri, crescuţi în masă în Laos, de la care după aceea poţi să consumi testiculele, colţii şi tot ce vrei. O fetiţă de 12 ani din provincia Isaan este considerabil mai ieftină. Unele minore sunt vândute pescarilor birmanezi ca obiecte sexuale pe care să le folosească în timpul multelor ore petrecute pe mare. După ce sunt abuzate, trupuşoarele le sunt aruncate peste bord în golful Bengal sau în marea Andaman, ca hrană pentru peşti, înainte de a fi aduse de ape pe coaste, anonime, lipsite de feţe.

Eliberarea acestor copile din comerţul cu carne vie m-a umplut de speranţe şi m-a făcut să înţeleg că ajutorul oferit altora era mult mai important decât concentrarea asupra propriilor mele suferinţe. Chiar şi în SBS, fusese vorba despre mine şi despre serviciu - aventurile, chestiile cu Omul de Acţiune, toate se referiseră la mine şi la egoul meu. Acum, însă, era ceva diferit. Nu exista un salariu, nu existau aplauze şi în mod clar nu existau întăriri la nevoie. Am luat decizia să lucrăm fără arme, deoarece, dacă am fi fost cumva chestionaţi, armele puteau duce la concluzia că făceam parte din Departamentul de Combatere a Drogurilor. Aveam acoperirea de turişti. Unica noastră recompensă pentru pericolul în care intram în mod deliberat era satisfacţia de a şti că jucam un rol important. Dacă situaţia se înrăutăţea şi eram demascaţi, aveam o autorulotă cu care să încercăm să ajungem la o maşină pentru evadare. Stăteam într-un bar întunecos, în care pâlpâiau beculeţe obosite, cu flori din plastic pe mesele din tablă, şi băgam în mine whisky Sang Thip, după care, sub pretextul vizitării toaletei, făceam o recunoaştere a coridoarelor de la etaj, unde fetele lucrau în odăi ca nişte celule. Înapoia uşilor lor deschise erau saltele pătate, puse direct pe podea, lumini slabe şi copile cu prea mult fard pe chipurile lor tinere. Informaţiile pe care le culegeam erau utilizate după aceea pentru a plănui misiunea de salvare.

Continuam să beau foarte mult de câte ori se ivea ocazia unui moment de pauză, ba chiar şi când eram în timpul unei operaţiuni, întrucât comportamentul respectiv făcea parte din acoperirea noastră: să ajungem să-i cunoaştem pe stăpânii prostituatelor minore şi să le câştigăm încrederea. Eram, însă, mulţumit de mine, deoarece simţeam că făceam ceva util, ajutându-i pe cei care nu se puteau apăra singuri.

Până când m-am alăturat organizaţiei, aceasta avea la activ nu mai puţin de 140 de intervenţii de salvare. Uneori, însă altruismul este însoţit îndeaproape de mândrie şi, după ce reuşise operaţiunea noastră cea mai însemnată de până atunci - recuperarea a 22 de fete dintr-o singură incursiune -, The Grey Man a comis greşeala fatală de a informa autorităţile. Povestea a ajuns la Departamentul de Stat al SUA, care finanţa anual Thailanda cu milioane de dolari pentru a pune capăt prostituţiei minorilor, dezlănţuind furia. Stânjeniţi, thailandezii au adoptat o linie defensivă, defăimându-ne credibilitatea organizaţiei, numindu- ne escroci şi punând poliţia pe urmele noastre. După ce am fugit peste graniţă în Birmania, am revenit în Australia cu coada între picioare.

Am fost devastat. Nu numai că-mi cheltuisem toţi banii pentru o cauză în care credeam, dar şansa de a le ajuta pe fetele acelea sărmane îmi fusese anulată de guvernul thailandez şi, odată cu ea, îmi fusese răpit singurul lucru care până acum îmi scăpase toată viaţa printre degete: un scop adevărat. Aflat în momentul cel mai de jos al existenţei şi poate în locul cel mai negru în care fusesem vreodată, împotriva oricărei logici, am revenit la Sarah.

Am încercat să-mi continui traiul, să muncesc ca să plătesc facturile, şi aşa am ajuns la spălătorie. În fiecare dimineaţă, mă străduiam din răsputeri să salut noua zi cu optimism, sperând că situaţia s-ar putea schimba, însă glasul acela batjocoritor - fie propriul meu negativism, fie al lui Sarah - stingea orice flacără de speranţă.

Eram captiv într-o relaţie toxică din care nu puteam să văd nicio scăpare, un ciclu maliţios şi repetat, care oglindea ziua anterioară, ca un hamster ce aleargă în interiorul unei roţi puse în mişcare de ura de sine, simţindu-mă confortabil în disconfortul vieţii.

Prăbuşirea organizaţiei The Grey Man a însemnat pentru Sarah un venin nou cu care să mă provoace. Dacă anterior mă simţisem inferior înaintea ei, este imposibil să descriu cât de ratat mă simţeam acum. Sarah m-a împins să-mi iau un job "de la 9 la 5" şi m-am pomenit conformându-mă şi găsindu-mi de lucru în spălătoria prost plătită. Prin comparaţie cu cuibul de vipere al vilei, locul acela îmi oferea o adevărată evadare. O dată în plus am acceptat disconfortul vieţii. După câteva luni, pe când încărcam fără grabă cearşafuri mari în maşinile de călcat, m-am întrebat de ce revenisem la Sarah şi de ce mă speria atât de mult posibilitatea de a porni ceva pe cont propriu. Ar fi fost greu să iau totul de la zero şi să mă reconstruiesc, dar n-aş fi putut oare să recurg la pregătirea mea din Forţele Speciale şi să încep un plan de regăsire a propriei mele persoane? Mai întâi trebuia să-mi dezactivez emoţiile, să încetez să mă mai gândesc la mine şi să mă concentrez asupra obiectivului. Care era obiectivul? Misiunea: Pleacă naibii de-acolo!

Marea evadare

Eram cu Sarah de doi ani. Doi ani!? Cât timp irosit! Devenise o situaţie de tipul "fă-o sau mori": dacă nu încercam altă evadare, aveam să-mi iau singur viaţa. Mă simţeam ca Papillon scăpând de pe Insula Diavolului.

Glasul cel blând mi-a vorbit din nou în minte: "Ce te poate opri să-ţi faci bagajul şi să pleci chiar diseară după ce termini tura de aici?" Am aşteptat ca glasul celălalt să-l contrazică, cel căruia îi plăcea să-şi bată joc de mine, dar n-am auzit decât zumzetul maşinii de spălat, care a clicăit după aceea, trecând la etapa următoare a ciclului ei. În SBS eram învăţaţi să respirăm adânc, să recalibrăm şi să acţionăm; să ne distanţăm şi să ne abatem atenţia de la teama care ne strângea măruntaiele ca într-un pumn. Aceasta era o parte esenţială a instruirii, care era utilă când ne adunam în faţa unei uşi, înainte de a intra într-un schimb de focuri. Respiraţia profundă şi recalibrarea au loc simultan, reducând nivelul de cortizol din creier, care produce stresul. Am început să respir în mod conştient.

Când eşti la pământ, timpul devine imaterial, deoarece fiecare zi este practic la fel ca ziua dinaintea ei, măsurată prin pahare şi certuri, iar zilele şi nopţile sunt separate doar prin alte mahmureli şi pierderi ale cunoştinţei. Dintrodată, viaţa mi s-a părut ceva foarte preţios; nu mai doream s-o irosesc. Un fior m-a străbătut la gândul evadării. Am început să mă imaginez plecând, cu hainele făcute teanc în geanta de voiaj, perfect bărbierit şi cu o expresie de hotărâre întipărită pe chip. Şi, lăsând în urmă limba ascuţită şi insultele lui Sarah, eu aveam să fug ca Forrest Gump spre viitorul meu şi spre un glorios răsărit de soare în Gold Coast.

Eucalipţii de afară deveneau vineţii în amurg. Cumva ziua dispăruse.
"Aşadar?", a întrebat glasul cu blândeţe.
"O pot face", mi-am spus. "Sunt pregătit de schimbare."

Am părăsit-o pe Sarah pentru ultima oară şi am închiriat o cameră într-un apartament luminos şi primitor, cu patru camere, în Bulimba, la periferia oraşului. Ar fi fost un salt prea mare să încep imediat să trăiesc pe cont propriu. Eram fragil ca o coajă de ou şi mă găseam la un pas distanţă de recăderea în băutură şi codependenţă, aşa că am împărţit apartamentul cu alţi chiriaşi. Recunosc că am manifestări de tulburare obsesiv-compulsivă şi caut mereu să ordonez obiectele, dar am acceptat pernele aruncate neglijent pe sofa şi farfuriile nespălate din chiuvetă în schimbul căldurii unor conversaţii prietenoase.

În camera mea micuţă, mă simţeam ca şi cum aş fi scăpat dintr-o casă bântuită. Fusesem cufundat atât de adânc în puţul depresiei, anesteziat de un regim de viaţă condus de cocaină, Valium şi băutură, încât uneori nu puteam articula o propoziţie întreagă, totuşi aici porneam iarăşi pe o cale nouă. Şi cu cât beam mai puţin, cu atât mai mult criticul acela interior era ţinut în umbra unde îi era locul. Odată ce ai decis să-ţi ajuţi propria persoană, în interiorul tău începe să se petreacă ceva uimitor. Se numeşte "dezvoltare". Fiecare flecuşteţ pe care-l investeşti în tine, de la bărbieritul dimineaţa, la consumul de alimente sănătoase, începe să producă mai multe oportunităţi şi intuiţii, iar cu fiecare dintre darurile acestea devii mai recunoscător şi mai pozitiv. Începi să observi uşi ce se deschid. Eu beam tot mai puţin şi frecventam sala de fitness cu elanul unui adolescent. Ca răsplată pentru efectuarea primului pas, am început să-mi recapăt sentimentul valorii de sine, iar senzaţia aceea crea dependenţă.

Mi-am aliniat energia cu oportunităţile ivite. Cu ceva timp în urmă fusesem la un interviu pentru angajare la o companie petrolieră, dar mi se spusese că eram supracalificat pentru job; probabil mai mult fiindcă apreciaseră că mă voi plictisi, ceea ce era de înţeles după parcurgerea CVului meu. Dar apoi, din senin, au luat legătura cu mine şi au vrut să încep lucrul cât mai repede. Jobul oferea un salariu foarte bun, iar constanţa venitului era de încredere. Poate că cineva de acolo de sus mă plăcea, totuşi?

Exerciţiu:

Cum este viaţa voastră acum?

Poate că n-aţi ajuns chiar pe treapta cea mai de jos, aşa cum am ajuns eu în spălătoria din Brisbane. Poate că viaţa continuă cu paşi egali, dar în adâncul inimii vă spuneţi că lucrurile ar putea fi mai bune. Doriţi ca viaţa să vi se schimbe. Dar înainte de a efectua acel prim pas, verificaţi-vă, punându-vă câteva întrebări, pentru a obţine o bază de referinţă, un loc de la care să plecaţi şi spre care să priviţi înapoi după ce aţi pornit pe calea atingerii scopului. Este bine să scrieţi totul pe hârtie şi să verificaţi din timp în timp progresul făcut, pe măsură ce vă îndreptaţi spre un viitor mai bun.

DATA: _____________

Vă subapreciaţi? Dacă da, în ce fel?
________________________________________
________________________________________

Sunteţi într-o relaţie care vă alimentează încrederea în sine sau v-o secătuieşte?
________________________________________
________________________________________

Vă spuneţi că nu veţi avea niciodată succes?
_________________________________________
_________________________________________

V-aţi acceptat soarta şi v-aţi spus că nu mai aşteptaţi la multe de la viaţă?
_________________________________________
_________________________________________