O femeie lipsită de importanţă

 

Sonia Purnell
O femeie lipsită de importanţă
Povestea neştiută a spioanei americane care a ajutat la câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Adina Eros
 

Citiţi prologul acestei cărţi.

*****
Intro

Cartea de faţă, câştigătoare a premiului Plutarh pe 2020 pentru cea mai bună biografie a anului, a fost aleasă, nu întâmplător, drept cea mai bună carte a anului de către Amazon, New York Times, The Times of London, The New York Public Library şi NPR (Radioul Public Naţional din SUA).

Ea reînvie odată cu viaţa şi personalitatea uluitoare ale unei eroine deseori subapreciate, discriminate, marginalizate şi neînţelese, nişte vremuri tulburi, încrâncenate, de mult timp apuse, din al Doilea Război Mondial.

La începutul secolului trecut, o oarecare Virginia Hall, o tânără rebelă şi independentă dintr-o familie înstărită din Baltimore, trecea dincolo de ocean, în Europa, pentru a studia şi a face ulterior carieră într-un domeniu în care pe atunci femeile nu erau deloc binevenite, şi anume în spionaj. Lucrează rând pe rând pentru Departamentul de Stat, SOE şi OSS.

Ea devine în timp, din pricina intenselor sale activităţi subversive, de sabotare a inamicului, cea mai vânată spioană a Aliaţilor de către Abwehr şi Gestapo, care o numeau Doamna şchioapă, pentru că avea proteză la un picior, pierdut în urma unui nefericit accident de vânătoare.

În mod miraculos scapă de nenumărate ori de moarte, îşi continua cariera de agentă şi după Război, cu la fel de multă tenacitate şi iniţiativă, însă moare aproape uitată chiar de cei pentru care lucrase atâţia ani.

Povestea ei captivează prin originalitate, prin întâmplările extraordinare pe care le cuprinde, dar mai ales prin personalitatea unei femei ca nimeni alta, care a ştiut să înfrângă toate obstacolele ce-i stăteau în cale cu un curaj, o tenacitate şi o rezistenţă de fier.

Fragment
Capitolul 6. Un stup de spioni

Îndrăzneaţa evadare a "teroriştilor" de la Mauzac organizată de Virginia a cauzat mare tărăboi la Înaltul Comandament Nazist şi l-a determinat pe Hitler să dezlănţuie o represiune brutală în Franţa. Devenea clar faptul că Rezistenţa constituia acum o ameninţare importantă şi regimul francez semiautonom din zona sudică nu mai era viabil. Atacurile repetate asupra fabricilor, trenurilor, maşinilor germane, centralelor electrice şi a unui birou de recrutare din Lyon au dovedit şi ele Berlinului că nu se mai putea acorda încredere administraţiei lui Pétain, în ciuda promisiunilor sale, pentru distrugerea inamicului din interior. Deci cel de-al Treilea Reich urma să pregătească terenul pentru o ocupaţie integrală, ordonând regimului de la Vichy să emită 500 de cărţi de identitate franceze Gestapoului pentru a-l ajuta să se infiltreze în secret în reţelele Aliaţilor de pe teritoriul Zonei Libere. Prin Operaţiunea Donar, numită astfel după numele zeului german al tunetului, naziştii plănuiau să năpădească oraşele din sud cu agenţi dubli, pentru a descoperi şi elimina grupările teroriste rămase. Termenii armistiţiului din 1940 afirmau că Gestapoul urma să intervină doar în prezenţa poliţiei franceze, dar nemţii recurgeau acum la arestări şi torturi după bunul lor plac. Lyonul era ţinta lor principală. "Oala fierbea", după cum se exprima un istoric al SOE, "şi urma ca, în scurt timp, să dea în clocot".

Ei au făcut o prioritate maximă din urmărirea celor responsabili pentru evadarea de la Mauzac, cât şi pentru recenta creştere a eficienţei şi frecvenţei sabotajelor. Atât Gestapoul, cât şi Abwehrul aveau suspiciuni în legătură cu consulatul american din Lyon, unde Virginia era o vizitatoare nelipsită, şi îl ţineau sub o strictă supraveghere. Cele două servicii de securitate ale Reichului erau însă nişte rivale înverşunate şi se întreceau unul cu celălalt în scopul de a obţine cele mai mari realizări. Deocamdată, succesul legat de spargerea codurilor SOE - mulţumită sergentului Bleicher şi agentei La Chatte - pusese Abwehrul într-o poziţie favorabilă. Trăseseră concluzia că ţinta era o femeie - ori englezoaică, ori canadiancă; o femeie care şchiopăta - la dame qui boite sau die Frau die hinkt -, pe nume Marie Monin. Dar Abwehrul a susţinut o abordare metodică, spre deosebire de preferinţa Gestapoului pentru arestări în masă. Bleicher nu avea să facă nicio mişcare până nu afla sigur cine era ea şi cu cine lucra. Urma să aştepte şi până ce avea să pună mâna pe unul dintre radiotransmisioniştii ei, astfel încât să poată transmite mesaje la Londra în numele ei. La începutul lui august, avea deja un plan pentru a o prinde şi a ruina acţiunile de luptă ale britanicilor, şi avea şi omul care să-l ducă la îndeplinire. Urma să fie o lună de importanţă capitală.

Între timp, anchetatorul cel mai faimos al Gestapoului - căruia urma să i se acorde Crucea de Fier după un an (chiar de Hitler în persoană) pentru torturarea şi uciderea a mii de membri ai Rezistenţei - manifesta şi el un interes special faţă de Virginia. Hauptsturmführer Klaus Barbie, crescut de un tată abuziv, care fusese sever afectat mental şi fizic în luptele cu francezii de la Verdun din 1916, nu se afla tot timpul la Lyon. Dar era deja stăpânit de dorinţa obsedantă de a distruge SOE, serviciul secret văzut de nemţi drept coloana vertebrală a întregii ameninţări subterane. O mulţime de ofiţeri ai Gestapoului interceptau semnale suspecte venind de la Lyon şi au întreprins serii întregi de arestări şi raiduri permanente nocturne şi diurne dintr-o suită de birouri de la etajul al treilea al cavernosului Hôtel Terminus de lângă gara Perrache. Ştiau că avansau rapid spre centrul grupării teroriste. Cineva avea să cedeze sub tortură; Barbie urma să aibă grijă de asta. Doamna şchioapă din Lyon devenise cea mai vânată dintre agenţii Aliaţilor din întreaga Franţă.

*

Neavând idee de forţele inamice care se apropiau de ea, starea de sănătate şi dispoziţia Virginiei se îmbunătăţiseră considerabil în acel august faţă de cum fuseseră atâta timp. Succesul de la Mauzac o înveselise şi, la începutul lunii, Nicolas Bodington a venit la Lyon pentru discuţii în legătură cu viitorul ei. Ea pledă în mod convingător pentru rămânerea la post, insistând că prietenii săi sus-puşi urmau s-o ţină în afara oricărui pericol şi că avea o mulţime de lucruri de făcut pentru a elibera mai mulţi agenţi, a racola alţii şi a ajuta la dezvoltarea campaniei de sabotaje. Bodington cedă şi recomandă Londrei să renunţe la rechemarea ei. La urma urmei, el fusese acela care pariase pe ea, şi meritase, cu siguranţă. Cei din Baker Street au fost de acord şi le-au cerut celor de la New York Post să confirme menţinerea sa pe poziţie şi să-i ceară mai multe articole, pentru a-i păstra acoperirea. Virginiei i-au fost trimişi 750.000 de franci prin ataşatul militar american de la Vichy, pentru a-şi continua remarcabila activitate. Era un supliment util la cei 10.000 de franci pe care îi primise de la SOE lunar prin intermediul neortodoxei filiere a contului bancar al bordelului lui Germaine Guérin, unde a fost transferat de la Londra în numele pilotului RAF ucis William Simpson. Bodington a căutat, de asemenea, să potolească rivalităţile dintre agenţii SOE din Lyon şi să clarifice, în sfârşit, cine era şef peste toţi. Poate că s-a gândit că era cel mai indicat din punct de vedere politic să aibă un francez la conducere, pentru a domoli mândria naţională rănită. Poate că Secţia F ezita în continuare să promoveze o femeie. Spre oroarea multora din Rezistenţă şi spre stupefacţia Virginiei, acest rol i-a fost acordat lui Alain.

*

Era aproape un an de când venise ea în spatele liniilor inamice şi fusese singura femeie trimisă de Secţia F în tot acel timp. La început, era un avantaj să fie o femeie care să lucreze sub acoperire, mai ales una frumoasă, care îşi putea folosi farmecul pentru a distrage sau înşela. Majoritatea nemţilor, care alimentau propaganda referitoare la faptul că vieţile femeilor trebuiau să se învârtă în jurul Kinder, Kirche, Küche (copiilor, bisericii şi bucătăriei), credeau că asemenea fiinţe sensibile nu prea s-ar fi implicat în ceva aşa de murdar şi de periculos ca Rezistenţa. Dar, după cum ştia foarte bine Virginia, viziunea nazistă se schimbase acum dramatic. Gestapoul descoperise că tot mai multe femei jucau acum un rol activ, multe drept curieri ce transmiteau bani, mesaje sau arme între agenţi. Una dintre ele îşi umpluse căruciorul copilului său cu 40 de kilograme de arme de foc, astfel încât arcurile zgâriau roţile şi întreaga încărcătură mai-mai că s-a prăbuşit. Curierii deseori transportau articole incriminatoare (grele şi uşoare), dar purtau multe lucruri şi în minte, inclusiv nume şi adrese de agenţi. Dacă erau prinse, femeile erau atunci supuse unora dintre cele mai rele forme de tortură pe care le puteau născoci minţile bolnave ale naziştilor.

Cu siguranţă că Virginia auzise zvonurile legate de genul de tratament la care se putea aştepta dacă era, în cele din urmă, descoperită. O tehnică preferată era strângerea sfârcurilor femeilor cu nişte cleşti sau apăsarea unui nerv al unui dinte zdrobit, smulgerea unghiilor sau arderea pielii cu ţigări, cu ciocane de lipit ori acid. Altele erau abuzate sexual sau violate, una dintre tehnicile preferate şi bine-cunoscute ale lui Barbie implicând folosirea unui câine. Mai târziu, a fost preferată metoda de tortură a căzii de baie - o precursoare a tehnicii înecării simulate. Prizoniera era scufundată dezbrăcată în apă îngheţată, cu mâinile încătuşate la spate şi cu capul ţinut sub apă până când era pe punctul de a se îneca. Dacă leşina, era trasă de păr afară din apă. Dacă refuza să vorbească, era iar împinsă sub apă. Uneori, aflată pe punctul de a muri, i se oferea o cafea ori un ceai, dar dacă tot nu coopera, tortura reîncepea. Câteodată, dacă femeile erau evreice, Barbie le zdrobea pur şi simplu feţele cu tocul ghetei.

Asemenea barbarii nu erau doar ale nemţilor. Unii agenţi se temeau chiar mai mult de autorităţile franceze din pricina unei perverse competiţii de a impresiona Gestapoul stabilind noi standarde de inumanitate. O metodă extrem de crudă de a-i zdrobi pe captivi era să-i ameninţe că urmau să le facă rău familiilor lor. O curieră prinsă a fost pusă în faţa perspectivei ca propriului ei copil să-i fie zdrobit capul de perete dacă nu vorbea. Regimul de la Vichy aloca resurse pentru întărirea poliţiei sale, nu numai numeric, ci şi printr-o multiplicare a diferitelor forţe de poliţie care se urmăreau unele pe altele şi care "reuşeau împreună să ţină întreaga ţară sub opresiunea unei armate de spioni". Scopul era curăţarea ţării de disidenţi o dată pentru totdeauna.

În ciuda rapoartelor despre asemenea atrocităţi, succesul Virginiei a deschis porţile tot mai multor agente. Nu e nicio exagerare a spune că această "doamnă curajoasă", după cum o numea SOE, a schimbat cursul istoriei pentru femeile din spionajul Aliaţilor. Palmaresul ei biruise ostilitatea puternică legată de însăşi ideea de ofiţeri femei care să lucreze în teren. Tocmai când situaţia devenise nespus de periculoasă pentru femei, Secţia F era gata, în acel august, să le trimită pe primele dintre cele 38 de femei ofiţeri. "Urma să aflăm cu surprindere că, până şi în posturi care iniţial le aparţinuseră doar bărbaţilor, ele dădeau dovadă de un mare entuziasm şi de iscusinţă", spunea Maurice Buckmaster. "În unele slujbe, femeile le erau superioare bărbaţilor", în parte datorită "abilităţii lor de a se concentra asupra unui singur obiectiv". În vreme ce se duceau, într-adevăr, pentru a juca ceea ce Buckmaster numea "un rol extrem de important", urmau să plătească un preţ extrem de scump. Dintre cele 39 de femei trimise de SOE în Franţa, 13 - sau una din trei - nu s-au mai întors niciodată. Asta în comparaţie cu unul din patru dintre cei 400 de agenţi bărbaţi. Rata mai mare de victime din rândul femeilor se explică, în principal, prin faptul că multe dintre ele îşi asumau nişte roluri extrem de periculoase de curieri (ceea ce presupunea trecerea permanentă printre patrule cu materiale incriminatoare) sau, mai târziu, de radiotransmisioniste. Mii de franţuzoaice din Rezistenţă urmau să plătească şi ele cu vieţile lor. Rolul tipic de a sta într-un singur loc pentru a asigura funcţionarea unor case conspirative nu le adusese niciun fel de glorie, ci le făcuse extrem de vulnerabile trădării. Una din cinci dintre femeile care primeau oameni în gazdă sau primeau provizii era executată pentru problemele create.

Aşa de mare însă era nevoia de a trimite mai mulţi agenţi în acţiune, încât unii au fost racolaţi fără a li se împărtăşi secretul. O secretară bilingvă, care s-a trezit fără să-şi dea seama la un curs de pregătire intensivă al SOE, a aşteptat timp de câteva săptămâni până s-o întrebe, în cele din urmă, pe una dintre celelalte cursante dacă ştia de ce se aflau acolo. Unele ştiau mai mult, însă acceptaseră ideea că o viaţă clandestină era într-un fel fascinantă, mai degrabă decât să însemne o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire. La sosirea sa cu o navă pe Riviera, uneia dintre agentele SOE i-a trecut prin minte s-o întrebe pe Virginia unde se găsea cel mai bun coafor local. Virginia nu suferea de asemenea vanităţi şi şi-a manifestat în mod clar neplăcerea, trimiţând o altă agentă înapoi la barcă, pentru că se vedea că-şi făcuse părul permanent exact înainte să plece din Londra, un lux care nu era uşor accesibil în Franţa. Femeia putea fi prinsă imediat, reprezentând o primejdie mortală pentru toţi. Una dintre primele noi agente care au sosit, o recepţioneră de 40 de ani de la un hotel din West End, franţuzoaică de origine, a fost însă altfel. Atitudinea veselă şi uşuratică a lui Yvonne Rudellat ascundea o energie inepuizabilă şi foarte mult bun-simţ. Ea se îndreptă spre Tours ca să-şi înceapă activitatea de curier, pentru care urma să fie propusă pentru Crucea Militară (dar aceasta i s-a refuzat, pentru că decoraţia nu se acorda pe atunci femeilor). O lună mai târziu, tânăra de 20 de ani Andrée Borrel a devenit prima femeie care a fost paraşutată, pentru a lucra pe post de curier cu Francis Suttill, avocat şi organizator al reţelei extinse Prosper, pe jumătate englez. Deşi era un om extrem de curajos, Suttill era, probabil, naiv în privinţa modului de racolare a ajutoarelor din partea locului. El şi Borrel l-au racolat pe viitorul adjunct al şefului reţelei alegând un club de noapte parizian pentru a prezenta pistoalele-mitralieră Sten - armele Rezistenţei - "unei audienţe mixte interesate". Nu era un început bun şi nici nu s-a terminat cu bine. Suttill şi cele două femei aveau, în cele din urmă, să moară. El a fost executat în lagărul de concentrare Sachsenhausen de lângă Berlin în martie 1945, la opt luni după ce Borrel fusese injectată cu fenol şi, încă vie, fusese târâtă în crematoriul din lagărul de la Natzweiler, din Munţii Vosges, în estul Franţei. Rudellat, mult slăbită, a murit de tifos imediat după eliberarea de la Belsen în 1945.

Virginia îşi continua netulburată activitatea. Însă avea o nevoie disperată de susţinere corespunzătoare. Fiindu-i oferită o amânare de către Bodington, departe de a-şi reduce activităţile, era mai ocupată ca oricând. Cei din Baker Street s-au simţit obligaţi s-o avertizeze să nu-şi irosească timpul ajutând alte agenţii de spionaj aliate - cum erau cele poloneze, belgiene sau chiar agenţia britanică rivală MI6 - deoarece se credea că abuzau "de bunătatea ei". Dar ea n-a rezistat niciunei ocazii de strângere de informaţii şi creare de reţele care i s-au ivit. Şi unele dintre cele mai mari legende ale Rezistenţei - inclusiv Gauthier - se dovedeau de prea puţin ajutor practic. "Există mult prea mult stres legat de planuri grandilocvente, prea multe vorbe şi prea puţină muncă", se plângea Virginia.

Şi ceru iarăşi un mesager permanent care s-o ajute să-şi folosească relaţiile. Dar spuse clar că Londra putea să-l păstreze (aparent neagreând prezenţa unei alte femei) "dacă nu era un om de primă mână, experimentat, cu autoritate, dornic să-şi asume responsabilitatea şi să ducă o viaţă neplăcută" şi mai ales "care să nu se plângă". După ce ajutase financiar un agent care pierduse aproape 30.000 de franci şi actele de identitate în tren şi un altul care şi-a pierdut cecurile de aproape 40.000 de franci într-un cazinou, se săturase să joace rolul unei mame faţă de nişte bărbaţi care se comportau ca nişte copii indisciplinaţi. Peter Churchill îi compară pe cei câţiva "aşi" ca Virginia, care îşi făceau treaba pentru "privilegiul de a flămânzi cumplit în acel teritoriu al nimănui" cu aceia care erau "blegi şi laşi şi care veneau văicărindu-se şi plângându-se" şi care nu-şi puteau suporta soarta. Toţi agenţii erau speriaţi. Majoritatea sufereau de insomnie cronică. "Exista o nesiguranţă permanentă, care dădea coşmaruri", explica unul. "Tensiunile, presiunea nervoasă şi oboseala, starea extrem de solicitantă de a trăi în minciună, acestea erau condiţiile cărora un agent trebuia să le facă faţă, pe care trebuia să le accepte şi să le controleze. Şi ele nu sunt biruite în realitate niciodată." Dar chiar şi dacă nu dispărea, teama trebuia controlată fără ajutorul alcoolului, al jocurilor de noroc sau al dormitului în front. Agenţii trebuiau să găsească în interiorul lor forţa necesară să continue, dar foarte puţini o puteau face.

*

Ben Cowburn s-a reîntors la Lyon pentru a întreprinde un număr de operaţiuni strategice de sabotaj. Ca de obicei, s-a îndreptat imediat spre apartamentul Virginiei pentru a se pregăti în legătură cu misiunea sa, care prevedea şi convingerea unor muncitori simpatizanţi de la o fabrică locală de avioane să introducă materiale abrazive în aparate şi să arunce în aer liniile de tensiune de la o staţie electrică. Virginia nu putea permite nimănui să se apropie prea mult de ea, ca să nu mai punem la socoteală şi faptul că nu-şi îngăduia să se încreadă în ei. Dar, fiind o persoană care inspira încredere, cu un zâmbet cuceritor, şi care se abătuse din drumul lui pentru a o avertiza în legătură cu povestea cu La Chatte, Cowburn era un om special pentru ea. Îi ură bun venit la sosire dimineaţa devreme, invitându-l să se aşeze să se odihnească, în timp ce ea pregăti micul dejun în bucătărie pentru amândoi. Dar în ciuda amabilităţii ei din cursul acestui scurt moment domestic, Cowburn se temea pentru ea. Fiecare rundă de arestări ajungea tot mai aproape. Fiind unul dintre cei mai puternici susţinători din SOE ai rămânerii ei în Franţa, era, cu toate acestea, surprins de riscurile pe care ea continua să şi le asume. O rugă să înceteze să se mai bazeze pe protectorii săi influenţi, îndemnând-o să se salveze ducând o viaţă ascunsă, "ca de şoarece". Atitudinea aceea funcţionase pentru el foarte bine în misiunile lui scurte bine definite, intercalate cu perioade de odihnă la Londra. Dar nu era ceva realist în ce-o privea pe Virginia, al cărei rol era şi permanent, şi atotcuprinzător. Era treaba ei - şi în firea ei - să fie la dispoziţia oricui avea nevoie de ea, oricând. Numai în luna august lucrase cu 25 de agenţi organizatori SOE şi cu şase radiotransmisionişti în Zona Neocupată şi cu opt reţele diferite de pe teritoriul întregii Franţe. Îi ajutase cu sabotajele, paraşutările, culegerea de informaţii şi primirea a 900 de kilograme de provizii livrate pe mare.

Chiar şi acum Virginia continua să-şi extindă sfera de influenţă, mai ales în Paris. Îşi asuma un risc major. Capitala reprezenta ţinta celor mai brutale raiduri ale Gestapoului şi membrii Rezistenţei erau decimaţi acolo în mod constant prin arestări de masă, cunoscute drept coups durs sau lovituri dure. Dar reputaţia şi contactele ei i-au permis să racoleze ca susţinători nişte persoane extrem de sus-puse, cum era Vera Leigh, o trăgătoare expertă şi o agreabilă directoare a casei de modă haute couture Reboux. Virginia a chemat-o la Lyon pentru a-i da o mână de ajutor cu itinerarele de fugă spre Spania şi Elveţia. Doi oameni de afaceri bogaţi evrei - Jean Worms şi Jacques Weil - care purtaseră din 1940 propriul lor război independent împotriva naziştilor din Paris, împreună cu un grup de prieteni care gândeau la fel, au contactat-o şi ei. Refuzaseră, în mod constant, să se alăture organizaţiilor Rezistenţei franceze, pentru că nu avuseseră niciodată încredere în ele şi nici nu le respectaseră, în schimb despre activitatea ei nu auziseră decât cuvinte de laudă. O altă relaţie preţioasă era un pilot de curse, campionul Robert Benoist, care făcea echipă cu vechiul lui rival britanic William Grover-Williams (care intrase deja în SOE). Cei doi întreprindeau misiuni de sabotaj şi paraşutări la sud-vest de capitală. Relaţiile Virginiei se dovedeau astfel extrem de valoroase, dar, intrând în legătură cu persoane aşa de sus-puse, dubla pericolul de a fi descoperită. Faima sa de la Paris avea s-o coste foarte scump şi pe ea, şi pe mulţi alţii.

*

Pe 14 august, Denis Rake s-a strecurat afară din apartamentul Virginiei din Lyon, unde ea-l îngrijise până se întremase şi-l ascunsese de numeroşii săi urmăritori. În ziua următoare, îşi lua micul dejun în cafeneaua de la Hôtel des Faisans din Limoges. Cu poliţia şi Gestapoul după el, trebuia să înfrunte primejdiile de a lua un tren şi de a se caza la un hotel, şi asuda din pricina unui amestec de frică şi zăpuşeală estivală. Dar aranjase să se întâlnească cu alţi doi agenţi SOE - Ernest Wilkinson şi Richard Heslop - şi nu voia să-i dezamăgească. Virginia îi adăpostise şi pe ei şi îi reunise pe tustrei pentru a înfiinţa o reţea în Angers, în vestul Franţei, cu Rake acţionând ca radiotransmisionist. Ea îi dotase, după cum spusese Rake, "în felul său minunat", cu acte false, bani şi chiar cu un radio (un model nou, mai uşor) de la Londra. Îi anunţase pe cei din Baker Street să se aştepte ca Rake să transmită din Angers în decurs de câteva zile.

Cu toate acestea, undele radio nu au transmis nimic şi cei trei pur şi simplu au dispărut. Cam o zi mai târziu, Virginia s-a simţit "zdrobită de durere" când a găsit un bilet nesemnat lăsat pentru ea la consulatul american, informând-o că fuseseră arestaţi în Limoges. Prin ceea ce Cowburn definea drept "remarcabila ei reţea de informatori", a aflat că un anume inspector Morel de la Sûreté îl observase pe Rake, suspect de nervos, la hotel şi se hotărâse să-l percheziţioneze. A găsit în buzunarul lui uriaşa sumă de 65.000 de franci pe care Rake a încercat (fără a reuşi) s-o justifice afirmând că el obţinea incredibilul câştig de 8.000 de franci pe lună ca producător de cămăşi.

Inspectorul - un subaltern al omului de contact din Sûreté al Virginiei, comisarul Guth - l-a arestat imediat, suspectându-l că era spion, şi atunci când au sosit şi ceilalţi doi agenţi au fost şi ei săltaţi, în ciuda afirmaţiilor lor că abia se întâlniseră. De povestea lor s-a ales praful atunci când s-a descoperit că teancurile de bancnote de 1.000 de franci imprimate de SOE, care le fuseseră date de Virginia, erau toate tipărite cu numere de serie consecutive, o greşeală teribilă a celor din Baker Street, pe care ea, se pare, că nu a reuşit s-o observe. Rake mai purta asupra sa şi trei cărţi de identitate, toate reieşind a fi din oraşe diferite, dar având acelaşi scris de mână. În ciuda iscusinţei SOE în tipărirea de bani şi acte franceze, asemenea greşeli erau mult prea comune.

Inspectorul Morel nu avea altceva de făcut decât să-i escorteze la secţia de poliţie. Din fericire, odată ce s-a stabilit că erau britanici şi nu nemţi, ofiţerii înţelegători ai lui Guth au ars amabili banii falşi şi au ascuns arma automată găsită într-una dintre camerele lor, precum şi radioul. Chiar inspectorul Morel în persoană a aruncat la toaletă cărţile de identitate false ale lui Rake. Exista convingerea că, fără aceste articole incriminatoare, acuzaţiile împotriva lor aveau să fie minore. Influenţa Virginiei asupra lui Guth s-a dovedit încă o dată salvatoare şi ea a plecat în grabă la Limoges, unde cei trei erau ţinuţi la închisoarea centrală, strecurându-le un pachet cu alimente ce conţinea conserve de carne, ciocolată, lapte condensat şi ţigări. A asigurat Londra că "urma să-i scoată de acolo cât de repede, cu puţin sprijin" de la "prietenii" săi.

Ca de obicei, Guth, blondul îndesat, şi-a făcut apariţia, dornic s-o ajute. A prelungit interogatoriile celor trei agenţi astfel încât ei să nu fie trimişi din Limoges. I-a permis chiar lui Rake să transmită mesaje de acasă de la el şi le-a oferit mâncare, băutură şi cărţi la închisoare. Dar Virginia era frustrată că el "nu se grăbea" deloc să-i scoată de acolo. Şi urma să se dovedească în curând şi de ce.

În acel moment, dizenteria lui Rake a revenit în formă acută, dar asta cel puţin i-a oferit Virginiei o şansă. Ea a apelat imediat la dr. Rousset s-o ajute să-l scoată pe Rake de la spitalul din Limoges, astfel încât să poată fi ascuns în falsul "azil psihiatric" de deasupra clinicii de chirurgie din Lyon până îşi revenea. În ziua următoare, un doctor debutant i-a adus lui Rake o haină albă şi nişte bani şi i-a dat instrucţiuni să părăsească spitalul imediat. Dar Rake, care acum suferea şi de un abces la faţă, era prea slăbit pentru a se mişca rapid. Coborând încet scările de la salonul lui, a dat nas în nas cu singura lui asistentă medicală care nu era implicată în complot şi care se întorcea de la masa de prânz. Ea a strigat, dând alarma, şi, la scurt timp după aceea, Rake s-a trezit iar în închisoarea din Limoges.

Între timp, Virginia transmisese ştirea teribilă că Wilkinson şi Heslop urmau să fie trimişi departe de Limoges, într-o fortăreaţă izolată numită Castres, o bine-cunoscută închisoare de tranzit pentru lagărele naziste de la Dachau şi Buchenwald din Germania. Mai rău chiar, în mod normal entuziastul Guth a afirmat pe neaşteptate că nu era în stare să-i mai ajute. Virginia era şocată. Doar mai târziu s-a aflat că Gestapoul ameninţase cu represiuni asupra familiei sale dacă se mai pierdeau prizonieri sau reieşea că îi ajutase el. Chiar şi cei mai atenţi şi mai devotaţi susţinători puteau fi aduşi la ordine în acest fel, iar evadarea lui Gerry Morel - urmată acum de încercarea eşuată a lui Rake - trezise bănuieli inutile. Neavând timpul de a judeca ciudatul comportament al lui Guth, Virginia a apelat imediat la inteligentul său subaltern, Marcel Leccia, cerându-i să găsească o bandă de "huligani" care să-i anihileze pe gardieni în timp ce se pregăteau să-i transfere pe agenţii SOE la Castres, la circa 80 de kilometri de Toulouse. Leccia se dovedea abil şi curajos - cel mai apropiat pe care-l avea asemănător cu ea ca spirit în singurătatea purtării războiului său secret. Dar atunci Guth a aflat de planul lor şi, spre surprinderea şi furia Virginiei, a mărit intenţionat numărul de gardieni, pentru a face evadarea lor imposibilă. "Am fost la poliţia din Limoges", transmitea la Londra Virginia şocată. "Nu pot pricepe absolut nimic." Însă ea născoci un alt plan pentru Leccia, care acum era dezgustat de ceea ce considera drept laşitate din partea lui Guth şi căruia nu-i păsa deloc de siguranţa lui proprie. Se urcă în trenul care îi ducea pe Wilkinson şi Heslop la Castres şi îşi croi drum prin vagoanele aglomerate până acolo unde stăteau ei legaţi la un loc într-un coridor. Reuşi să-i strecoare în mână lui Heslop o pilă şi în acea ciocnire Heslop a fost în stare s-o bage în mânecă fără a fi observat. Dar prizonierii n-au avut niciodată şansa de a o folosi, deoarece gardienii vigilenţi care-i însoţeau nu i-au mai slăbit din ochi nicio secundă şi au sosit aşa cum fusese planificat la Castres (unde şi Rake avea să-i urmeze cât de curând) tot în lanţuri. Nedescurajată, Virginia a început să lucreze la o nouă operaţiune de evadare. "Sper să nu vă deranjeze dacă evadarea celor trei va afecta relaţiile cu Guth!", transmise ea la Londra, dând de înţeles că punea la cale un alt plan spectaculos de-al ei. "El chiar merită asta din pricina laşităţii lui!" Totuşi, unul dintre protectorii săi principali devenise acum încă o ameninţare potenţială.

*

Pentru majoritatea oamenilor, în vara anului 1942, era cât se poate de clar cine urma să câştige războiul. Ofensiva germană din Rusia ajunsese tocmai până la fluviul Volga, iar generalul Rommel avansa spre porţile oraşului Cairo. Existau însă semne că lucrurile aveau să capete o altă turnură. SUA îşi schimbase punctul de atenţie dinspre conflictul din Pacific cu Japonia spre frontul de vest, şi în iunie îşi lansase propria variantă de SOE, denumită Office of Strategic Services (OSS). Americanii conlucrau, în sfârşit, cu britanicii la prima lor mare ofensivă comună ca eventuală pistă de lansare pentru invadarea Europei. SOE ştia că asta avea să urmeze, probabil, după câteva săptămâni, sub forma unei debarcări anglo-saxone în Africa de Nord ce era ocupată de regimul de la Vichy - cunoscută drept Operaţiunea Torţa - şi acestea urmau să fie nişte zile critice pentru agenţii săi în sudul Franţei. Ei ştiau, de asemenea, că această ofensivă urma, foarte probabil, să-l determine pe Hitler să-şi trimită armatele dincolo de linia de demarcaţie pentru a supune întreaga Franţă controlului nazist. În acel moment, chiar prietenii sus-puşi ai Virginiei aveau să fie incapabili s-o mai protejeze.

Însă mai erau atâtea lucruri de făcut până atunci. SOE hotărâse că era timpul să lovească Zona Liberă, cât încă mai exista: să treacă de la atacurile mici de hărţuire pe care le organizase până atunci la "explozii" de amploare în locaţii atent alese. Virginiei i s-a cerut să-l trimită pe Cowburn să saboteze întreaga reţea feroviară de lângă Lothiers, din zona centrală a Franţei, folosind grupurile de oameni special dotate pe care le pregătiseră luni în şir. Ea şi-a asumat şi furnizarea a 200.000 de franci pentru înarmarea şi instruirea echipelor care să preia controlul gării Perrache din Lyon şi a unui aerodrom din apropiere atunci când va fi sosit momentul, şi să arunce în aer o centrală electrică.

Paraşutările de arme şi explozivi au fost, în general, sporite atunci când cerul senin şi vântul slab le-o permiteau. Noii agenţi veneau cu o serie de valize cu fund dublu, cu haine călduroase deasupra, pentru iarna ce se apropia, şi ascunzând explozivi dedesubt. Cercetătorii SOE (sau inventatorii aeronauţi) cu baza la Thatched Barn, un fost hotel de pe drumul de centură Barnet din nordul Londrei, inventaseră o serie de explozivi ingenioşi care să genereze un impact maxim în cele mai stringente situaţii. Aceşti precursori reali ai lui Q din romanele cu James Bond realizaseră nişte sticle de lapte care explodau dacă le era îndepărtat capacul, pâini care declanşau dezastre dacă erau tăiate pe din două şi stilouri din care se prelingea otravă. Probabil că cea mai populară invenţie era falsul bălegar de cai care exploda dacă treceai peste el, dar mai existau şi alte forme mărunte de explozivi mortali care puteau fi introduşi în ţigări, cutii de chibrituri, pompe de bicicletă, stilouri sau chiar perii de păr şi probabil cele mai utile erau pentru motoarele de tren sau rezervoarele de combustibili. Pe scară mai largă, se vorbea, pentru prima oară, de trecerea de la sabotajele întreprinse asupra obiectivelor industriale la identificarea ţintelor de rangul întâi sau a celor militare pentru stoparea contraatacurilor germane la o viitoare invazie a Aliaţilor. Lunile de trudă şi preparative ale Virginiei păreau să conducă spre o acţiune reală. În sfârşit, se părea că SOE dispunea de masa critică şi direcţia necesare pentru a întreprinde ceva cu adevărat măreţ şi ea dorea, mai mult ca orice, să vadă acest lucru materializându-se.

 

Sonia Purnell
O femeie lipsită de importanţă
Povestea neştiută a spioanei americane care a ajutat la câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Adina Eros
 

Citiţi prologul acestei cărţi.

*****
Fragment
Capitolul 6. Un stup de spioni (continuare)

Citiţi un prim fragment aici.

Era, de asemenea, clar că trebuia să-i elibereze pe agenţii SOE rămaşi prizonieri, înainte de a fi prea târziu şi de a ajunge la discreţia absolută a naziştilor. Existau aşa de mulţi oameni de treabă care se bazau doar pe ea pentru supravieţuirea lor. Solicitările legate de timpul ei erau ameţitoare şi aşteptările în ce-o privea erau imense. "Fac prea mult", le spunea ea celor de la Londra, "şi mi se pare greu să strâng reţeaua îndeajuns de bine." Se simţea mai ales responsabilă pentru Olive, colegul ei de pe Riviera, care o salvase de descinderea poliţiei din Marsilia. El formase un număr impresionant de 30 de grupuri de sabotaj de-a lungul Coastei de Azur, care reuşiseră să distrugă numeroase camioane, rezervoare de combustibili, linii electrice şi trenuri. Adunase şi informaţii secrete importante legate de apărarea Axei în Marea Mediterană şi era încântat că reuşise, în sfârşit, să coopteze un nou curier, un funcţionar de la consulatul general elveţian din Marsilia, care se folosea de statutul lui diplomatic pentru a transporta materiale strict confidenţiale dincolo de graniţă, în Elveţia, unde le înmâna unui ofiţer de informaţii britanic în oraşul La Chaux-des-Fonds. Dar, cam în acelaşi timp cu arestările din Limoges, curierul a fost denunţat şi prins de poliţia militară germană şi italiană. I-au deschis valiza diplomatică sigilată pe care o transporta şi au descoperit microfilme cu manevre de apărare de coastă din Sicilia, zonă pe care Aliaţii plănuiau s-o atace în primăvara următoare. Curierul o ţinea una şi bună că el nu ştia nimic despre fotografii, dar, în cele din urmă, după zile întregi de tortură, l-a denunţat pe Olive. Acesta a fost capturat pe 18 august.

Virginia a aflat că în două săptămâni Olive urma să fie escortat de poliţie cu un tren de la Nisa la închisoarea Montluc din Lyon. Şi ştia că puţini dintre cei care intrau în închisoarea fortăreaţă condusă de nemţi mai ieşeau de acolo vreodată - fie mureau, fie erau deportaţi. Aşa că a aranjat rapid ca proaspăt reîntorsul Peter Churchill împreună cu un grup de susţinători să-l elibereze în timpul tranzitului. Dar atunci când l-au descoperit într-un vagon aglomerat, chiar la nord de Nisa, au văzut că noua iubită (măritată) a lui Olive, o oarecare mademoiselle Menier, îl însoţea şi ea. Olive l-a zărit pe Churchill, dar le-a făcut semn că nu dorea ca ei să-l elibereze în timp ce era şi ea acolo. "Aşa că acum O. nu mai e decât un boboc de gâscă pierdut", raportă Churchill la Londra. "Ce mă roade este: de ce oare, atunci când trebuie să suporte nişte consecinţe dureroase, băieţii noştri aleg întotdeauna câte o damă ameţită în locul unui camarad serios şi de nădejde?"

Mademoiselle Menier era o pacoste. Informatorii Virginiei o avertizaseră că această "roşcată pasională şi periculoasă" era nemulţumită şi intenţiona să spună tot ce ştia Gestapoului. Virginia a transmis repede celor din Baker Street că ceea ce ea numea drept "o linie slabă", fiind şi Menier la mijloc, se înrăutăţea considerabil. "Soluţia logică era una neplăcută", îi avertiză ea, dar trebuia să "acţioneze urgent". Londra îi răspunse că putea încerca s-o cumpere pe Menier, dar dacă asta se dovedea imposibil, avea "autoritate deplină". Aceasta a constituit atunci aprobarea de a o elimina pe amanta capricioasă a unui coleg nătâng. Câteva zile mai târziu, ea întreba nerăbdătoare: "Unde sunt pastilele?", pentru a fi reasigurată că pilulele de otravă erau pe drum. Între timp, Olive, în continuare vrăjit de mademoiselle Menier, lâncezea într-o celulă întunecoasă din Montluc, aparent fără speranţă. Virginia trebuia să ticluiască un alt plan pentru el.

Ca şi cum o iubită ticăloasă nu era de ajuns, cam în aceeaşi perioadă fosta iubită a lui Alain, Germaine Jouve, a fost eliberată după şase săptămâni petrecute în aceeaşi închisoare. Aşa cum era de presupus, ea a fost cuprinsă de furie găsindu-l în braţele unei femei mai tinere - cumnata unui alt lider al organizaţiei Le Coq Enchaîné. Nu putea fi o coincidenţă că la scurt timp după aceea 24 de membri ai grupului au fost arestaţi şi unii vorbeau pe faţă despre asta. Exista acum temerea că Jouve se afla şi ea în situaţia de a vinde agenţi SOE, chiar pe Virginia în persoană, aşa că ea a cerut de urgenţă nişte pilule în plus de la Londra, dar Jouve a dispărut înainte de a putea ajunge la ea. Ameninţările din toate părţile au determinat-o să devină o asasină înrăită de război, o persoană cu totul străină de Virginia cea din ianuarie, care nu era în stare nici măcar să adreseze vreo înjurătură în scrisoarea ei către Bodington. Această nouă versiune a Virginiei înţelese că acum era cazul să-i ucidă pe alţii pentru a supravieţui.

Alain a dispărut şi el curând de pe scenă, dintr-un motiv cu totul diferit. Secţia F îşi dăduse, în sfârşit, seama de faptul că era un afemeiat lăudăros şi beţiv, care nu întreprinsese absolut nicio acţiune remarcabilă - şi că asta făcea din el o ameninţare pentru sine însuşi şi pentru ceilalţi. Cei din Baker Street l-au reevaluat drept "un trişor, vanitos şi lăudăros" şi l-au rechemat la Londra. El a încercat să-şi aducă şi noua iubită, dar alţi agenţi au intervenit şi i-au dat papucii, împingându-l pe Alain în avion singur. "Suntem cu toţii nespus de uşuraţi... că A. a plecat", transmitea Virginia, dar cerea instrucţiuni de la Londra în privinţa a ceea ce urma să facă ea cu toate armele furnizate lui de SOE. Se temea că, dacă pierdea controlul asupra lor, atunci o anarhie sângeroasă putea izbucni între organizaţiile rivale ale Rezistenţei. "Nu ştiu cum ori unde se vor sfârşi toate", îi avertiză ea. Cei de la Londra ar fi scăpat de o mulţime de dureri de cap dacă ar fi ascultat-o pe ea de la bun început.

*

Virginia avea acum permanent impresia că era urmărită. Erau câteva chipuri pe care avea senzaţia că le vedea prea des pentru a fi doar o simplă coincidenţă. Zgomotul de paşi pe scări în spatele ei îi dădea frisoane. Vedea mult prea des temutele maşini Citroën negre ale Gestapoului. O lua pe străzi lăturalnice, strecurându-se prin traboules, ţinându-se în umbră, uitându-se în mod constant în sus la ferestre, pentru a surprinde unele mişcări bruşte, sperând să se facă aproape invizibilă. Cu toate acestea, căldura înăbuşitoare constituia un motiv în plus de disconfort, pe lângă teama paralizantă că Gestapoul se apropia cu repeziciune pentru a o ucide. Într-o după-amiază toridă de august, un musafir obişnuit se afla la lucru într-un apartament spaţios de pe Quai Perrache, care-i aparţinea lui Joseph Marchand. Marchand, un vechi şi curajos membru al Rezistenţei, stătea împreună cu soţia lui şi doi agenţi SOE, în timp ce unul dintre radiotransmisioniştii Virginiei, Grégoire, tasta de zor la aparatul său, cu care transmitea deja de câteva ore întregi. Informaţiile secrete din Lyon erau extrem de valoroase şi, de această dată, fostul angajat al American Express tocmai transmisese la Londra nişte ştiri importante referitoare la faptul că şeful SS Heinrich Himmler plănuia în secret să viziteze Toulouse. Mesajul codificat a dus la tipărirea unor fluturaşi care au fost aruncaţi de RAF deasupra oraşului chiar în noaptea aceea şi care îi avertizau pe locuitorii acestuia. Temându-se pentru siguranţa lui, Himmler, furios la culme, a fost obligat să-şi anuleze vizita.

În cele din urmă, Grégoire şi-a scos căştile de pe cap şi a început să-şi dea jos antena, crezând că terminase pe ziua aceea. Faţa şi corpul îi erau leoarcă de sudoare de la concentrarea asupra muncii sale şi lipsa înăbuşitoare a aerului. Deodată s-a auzit un scrâşnet de cauciucuri de pe drum, urmat de trântitul unor uşi de maşini şi de strigătele unor oameni. Madame Marchand a sărit la fereastră, ca să vadă exact lucrul de care se temuseră. Trei Citroënuri negre şi clasica dubă cenuşiu-verzuie de radiodetecţie a Funkabwehr blocau strada. Ceva mai departe, un camion militar venea în viteză în direcţia lor. "Bon Dieu!", exclamă ea, în timp ce şase bărbaţi în haine civile care zbierau ceva în germană au dat buzna în clădire, iar alţi patru soldaţi în uniforme, cu armele pregătite, au ocupat poziţii la intrarea în bloc.

Virginia voia să-l prindă pe Grégoire pentru a transmite câteva mesaje de ultim moment înainte ca el să-şi fi încheiat ziua, aşa că tocmai atunci se grăbea spre blocul soţilor Marchand şi se afla la doar câţiva metri distanţă. Era pe punctul de a da colţul şi a pătrunde în mulţime, când s-a oprit instinctiv preţ de o clipă, apoi s-a îndreptat spre un chioşc de ziare, pentru a se asigura că nu o urmărea nimeni. A cerut un ziar, dar atunci când vânzătorul i-a dat restul, s-a aplecat spre ea şi i-a şoptit: "Nu te duce mai departe, e poliţia acolo." Ea s-a întors şi a dispărut şi nu s-a mai dus niciodată acolo. Scăpase iarăşi ca prin urechile acului.

Virginia a fost uşurată să afle mai târziu că Grégoire reuşise să-şi ascundă la timp aparatul de radiotransmisie deasupra unui dulap de bucătărie şi toţi cei cinci s-au prefăcut că jucau cărţi. Nemţii au avut oricum impresia că semnalele veneau de undeva de mai sus din bloc. Dar şi acel apartament era tot o casă conspirativă brûlée (compromisă) - şi mai existau doar câteva adrese preţioase care erau sigure. La scurt timp după aceea, Gestapoul descinse la celălalt radiotransmisionist al Virginiei, Edward Zeff. Şi el abia terminase de transmis, când uşa blocului său a fost trântită răsunător şi s-au auzit strigăte: "Poliţia! Deschideţi!" A dat fuga la intrare ca să fie el cel care o deschidea şi a fost întrebat: "La ce etaj e englezul?" "La al doilea", a răspuns el, "dar l-am văzut ieşind chiar acum zece minute şi îndreptându-se într-acolo." Ei au plecat într-un vacarm asurzitor, îngăduindu-i lui Zeff să-şi ia radioul şi "să fugă, înainte ca ei să se reîntoarcă precum nişte tauri furioşi după el". Încet-încet, nemţii strângeau plasa.

*

Brian Stonehouse, sau Célestin, un ilustrator de modă pentru Vogue, în vârstă de 24 de ani, binecuvântat cu o înfăţişare de fotomodel şi cu un suflet sensibil, era un alt protejat de-al Virginiei. Fusese paraşutat în iunie pentru a activa ca radiotransmisionist pentru Philippe de Vomécourt, sau Gauthier. Ca de obicei, Gauthier a dat dovadă de o mare nepăsare faţă de siguranţa celui nou-sosit - şi n-a catadicsit să-şi facă apariţia la locul de aterizare. Aparatul de radiotransmisie al lui Célestin se încurcase într-un copac şi el fusese lăsat să doarmă singur în pădure cinci nopţi, timp în care a încercat să-l dea jos. Chiar şi atunci când a reuşit să ia legătura cu Gauthier, zdrenţărosul aristocrat francez nu i-a asigurat lui Célestin niciun loc unde să stea şi să lucreze şi nici protecţie în timpul transmisiei. Célestin a trebuit să se descurce cu acoperirea şubredă de designer de modă şi să ascundă aparatul de transmisie de mărimea unei valize mici sub o grămadă de schiţe de modă. Gauthier susţinea că toată acea "chestiune legată de Securitate era exagerată de Londra" şi că Célestin se comporta de parcă i-ar fi trebuit o dădacă, având pretenţia să primească parole şi locuinţe unde să se ascundă. (Spre deosebire de el, şefii de reţele responsabili organizau căutarea în teren a transmisioniştilor lor, pregătiţi să dea alarma imediat ce zăreau vreun Citroën negru ori oameni în jachete negre de piele şi cu pălării de fetru, uniformele inconfundabile ale Gestapoului.) Aflându-se într-o tensiune intolerabilă, Célestin s-a îmbolnăvit serios de dizenterie, aşa că dr. Rousset l-a găzduit o vreme la clinica lui. Dar pe urmă n-a mai avut unde să se ducă şi şi-a mai pierdut şi actele de identitate. Indiferent care erau pericolele, Virginia nu putea să-l abandoneze pur şi simplu, aşa că l-a luat acasă, dar era clar că prezenţa lui îi primejduia şi mai mult existenţa. A urmat o nouă rundă de arestări, inclusiv cea a lui Constantin, fratele lui Gauthier şi al lui Sylvain. Virginiei i s-a ordonat să se izoleze complet de oricine avea vreo legătură cu ei. Nimeni nu ştia cine avea să fie următorul.

*

Între timp, în presa din Lyon a apărut un anunţ de angajare pentru un reprezentant al unui angrosist de produse de băcănie. Slujbele noi erau rare - şi mulţi erau disperaţi să-şi hrănească acum familiile într-un fel - aşa că nu era surprinzător să vezi o grămadă de solicitanţi aşteptând interviurile de la birourile de angajări de lângă fluviu. Unii dintre ei erau extrem de prietenoşi, intrând imediat în vorbă cu vecinii lor. Cei care se dovedeau a fi simpatizanţi ai cauzei germane erau apoi invitaţi să meargă la o cafenea şi să continue conversaţia la un pahar. Abia în acel moment devenea clar că întregul aranjament era un tertip al Gestapoului. Li se făcea o ofertă uriaşă de 20.000 de franci pe lună, cu un posibil bonus de încă 15.000 de franci pentru realizări remarcabile. Sarcina era simplă: să denunţe pe oricine avea vreo legătură cu Rezistenţa, care putea să simpatizeze cu Aliaţii sau care îşi exprima doar nişte sentimente antigermane. Multora li s-a părut o propunere atrăgătoare. Cei nou racolaţi s-au răspândit în scurt timp prin tot oraşul. Au ajuns să lucreze pe străzi, în cafenele, magazine şi gări şi erau instruiţi să caute oameni cu o anumită înfăţişare, inclusiv o femeie care şchiopăta.

*

Pe 4 august - ziua de dinainte ca rechemarea Virginiei la Londra să fie oficial anulată - un tânăr preot într-o sutană neagră, lungă a bătut la uşile duble de lemn ce duceau spre cabinetul doctorului Rousset din place Antonin-Poncet nr. 7. Curtea interioară era la fel de aglomerată ca întotdeauna, dar atunci când a fost primit înăuntru, preotul a cerut să-l vadă pe Pépin personal, explicând că el era noul curier al reţelei WOL din Paris. Preotul le-a înmânat un număr de microfilme, într-un plic cu marca Marie Monin, de expediat la Londra, exact aşa cum făcuse şi curierul de dinainte. Doctorul nu-l mai văzuse niciodată pe acel om, dar era încântat să ia pachetul, ştiind de la Virginia că activitatea de spionaj a WOL era extrem de apreciată la Londra. Fiind un bun catolic, hainele preoţeşti ale musafirului i-au câştigat încrederea şi, bineînţeles, şi faptul că el cunoştea protocolul, cum era prezenţa numelui Mariei pe plic, propriul lui nume conspirativ Pépin şi parola corectă pentru un reprezentant al WOL. Preotul i-a cerut cei 200.000 de franci care i se datorau pentru cheltuielile reţelei sale, dar i s-a spus că Marie nu ştia de venirea lui, aşa că nu-i lăsase la cabinet. Dorea oare să aştepte? Preotul nu dorea, dar a spus că avea să revină după o săptămână.

După cum s-a dovedit, şi-a făcut din nou apariţia la trei săptămâni după aceea, pe 25 august. De data aceasta a insistat s-o întâlnească pe Marie personal, deoarece avea să-i transmită nişte veşti importante. Rousset era uşurat să-l revadă şi bucuros s-o aducă pe şefa sa, să-i înmâneze ea personal banii. A traversat în grabă podul de la Universitate îndreptându-se spre place Ollier, a verificat dacă ghiveciul se afla la locul lui pe pervaz pentru a semnala că totul era în ordine şi a bătut încet la uşa Virginiei. Când ea i-a răspuns, Pépin i-a spus că în sfârşit se întorsese curierul WOL de la Paris şi ea era chemată de urgenţă. Virginia a înşfăcat un plic ticsit cu bani din spatele unui dulap şi l-a urmat pe doctor înapoi spre cabinetul lui, la o distanţă sigură. Apoi a trecut pe lângă pacienţii care aşteptau într-o cameră privată laterală. Înăuntru, ochii i-au căzut imediat pe un preot robust, în sutană neagră, cu nişte ochi albaştri pătrunzători, gura fermă şi o bărbie proeminentă cu gropiţă. A observat că preotul Robert Alesch se uita fix la ea şi părea uşor stânjenit atunci când a întrebat dacă ea era Marie Monin. Dar Virginia a îngheţat de spaimă la auzul unui inconfundabil accent german puternic, chiar în centrul reţelei sale. Observându-i reacţia, el i-a explicat că provenea din regiunea Alsacia, de la graniţa franco-germană, care fusese anexată de Germania din 1940, dar era acum preot în zona suburbană a Parisului, într-o parohie numită La Varenne-Saint-Hilaire. Şi-a cerut scuze că nu fusese anunţată de colegii din WOL despre venirea lui. Dar fusese nevoit să-l convingă pe dr. Rousset că trebuia s-o vadă personal.

WOL, una dintre cele mai active reţele din Paris, era o altă parte a regatului Virginiei. De vreme ce radiotransmisionistul reţelei fusese arestat în luna martie, îi aduseseră ei informaţii vitale legate de apărarea germană de coastă pentru a le transmite la Londra. Informaţiile erau de o asemenea calitate, încât fusese autorizată să plătească 100.000 de franci pe lună cheltuieli şefului de reţea Jacques Legrand, un inginer chimist. El era un alt parizian care îi ceruse ajutorul după ce aflase de isprăvile ei, din interiorul reţelei de Rezistenţă din capitală. Ea a fost de acord, deşi WOL nu era parte integrantă a SOE - şi cu toate că era sprijinită de MI6, iar însuşi Legrand lucrase cândva pentru Sylvain. Virginia se consolase datorită faptului că cealaltă şefă a WOL era Gabrielle Picabia, care lucrase împreună cu ea în serviciile de ambulanţe franceze în 1940 şi care întâmplător era fiica pictorului dadaist Francis Picabia. Alte personalităţi luminate erau scriitorul irlandez Samuel Beckett şi antropologul Germaine Tillion, aşa că totul părea în ordine.

În iulie, Legrand îi transmisese încă 109 fotografii şi hărţi (adunate conştiincios de reţeaua sa de cercetaşi şi tineri lideri), dar îi explicase că această vizită trebuia să fie şi ultima în ceea ce-l privea. Era prea periculos pentru el să mai continue să vină, atâta timp cât avea impresia că Gestapoul era pe urmele lui, aşa că pe viitor urma să-i transmită microfilmele prin altcineva. Şi, la scurt timp după aceea, avusese loc vizita lui Alesch.

Pe data de 25 august însă, Alesch venise cu mâinile goale, dând vina pe faptul că fusese nevoit să se ascundă după arestarea unui coleg din WOL prins cu o listă de agenţi în buzunar. A zâmbit şi şi-a exprimat îngrijorarea pentru siguranţa ei, avertizând-o că Lyonul era "extrem de ameninţat şi trebuia să dea dovadă de o mare prudenţă". Apoi i-a cerut ceva cu totul neaşteptat. A insistat ca ea să-i aducă un aparat de radiotransmisiuni, despre care spunea că era pentru gruparea de Rezistenţă din Paris, care urma astfel să fie capabilă să comunice direct cu Londra, evitând riscul apărut când cineva trebuia să călătorească în mod repetat la Lyon pentru a-i da materialul Virginiei. Probabil că i-a observat surprinderea legată de faptul că-i ceruse aşa de repede un obiect atât de preţios, pentru că el a schimbat imediat subiectul, vorbindu-i despre cât de îndeaproape lucra cu şeful lui. Şi parcă spre a-i confirma asta, îi dădu un bilet scris de mână de la Legrand, în care i se amintea de ceva ce discutaseră înainte. Reasigurată, Virginia îi dădu preotului pachetul cu banii şi-i ură "drum bun". El îşi îndesă banii în geantă, îşi puse boneta şi plecă.

Alesch s-a întrecut pe sine în dovedirea identităţii sale, inclusiv dezvăluind faptul că propriul lui tată fusese împuşcat de către nemţi. Făcuse uz de o retorică antinazistă în cursul întâlnirii lor şi în vizita sa anterioară le furnizase nişte informaţii secrete care păreau a fi extrem de utile, referitoare la Zidul Atlantic, fortificaţiile de coastă masive, dar incomplete, prin care Hitler spera să împiedice o debarcare a Aliaţilor în Franţa. Ştiuse adresa şi numele lui Pépin şi ambele lor nume de cod. Chiar dacă Virginia avea în continuare nişte îndoieli care o rodeau, dr. Rousset fusese impresionat de faptul că Alesch era preot şi auzise că denunţase cel de-al Treilea Reich în predicile lui. Şi, în vreme ce ierarhia Bisericii Catolice sprijinea regimul de la Vichy, atât el, cât şi Virginia ştiau că mulţi preoţi de parohie susţineau Rezistenţa în secret. Preotul îi mai dăduse şi biletul de la Jacques Legrand, ea văzând că acesta era unul autentic, deoarece îi recunoscuse scrisul. E adevărat că cei din Baker Street îi transmiseseră un uşor avertisment legat de colaborarea ei cu reţelele MI6 - pe care nu le puteau verifica ei înşişi - sugerând să se folosească de cele ale SOE. Dar bineînţeles că era posibil ca Secţia F să perpetueze tradiţionalele dispute dintre agenţiile de spionaj britanice rivale. Virginia şi dr. Rousset au vorbit despre preot şi despre ceea ce putea face acesta pentru ei şi s-au hotărât să-l primească în rândurile lor. I-au dat numele de cod Bishop.

În decursul săptămânii următoare însă Virginia a fost asaltată de îndoieli. Unul dintre cei mai buni curieri ai săi, care tocmai se întorsese de la Marsilia, s-a grăbit s-o informeze că WOL fusese afectată de arestări pe la mijlocul lui august, atât Legrand, cât şi Germaine Tillion căzând în mâinile Gestapoului. Cu alte cuvinte, Alesch venise s-o vadă după ce se petrecuse acel dezastru şi nici măcar nu pomenise despre el. Pe urmă, curierul său de încredere de la Marsilia a fost şi el arestat pe neaşteptate şi a dispărut. În cele din urmă, pe 1 septembrie, la clinica de chirurgie a doctorului Rousset şi-a făcut apariţia un agent MI6 cu numele de cod Blanchet, folosindu-se de numele lui Alesch pentru recunoaştere. Afirma că preotul îi datora 75.000 de franci şi le cerea să i se dea banii şi un pistol, de care să se folosească pentru a fugi în Spania. Din fericire, Virginia nu l-a întâlnit personal, ci a telegrafiat la Londra cerând instrucţiuni. A fost avertizată să-l şteargă de pe listă pe Blanchet, deoarece acesta era considerat acum trădător (şi lucra în realitate pentru Bleicher). "Nu trebuie sub nicio formă să iei legătura cu acest om extrem de periculos: dacă insistă să te deranjeze, eşti pe deplin autorizată să tratezi problema cât mai curat posibil." Virginia primea iarăşi aprobarea de a ucide. "Nişte prieteni" l-au executat la scurt timp după aceea într-o vilă de pe Corniche, în Marsilia.

Virginia le mărturisi celor de la Londra că toate acestea o făcuseră să se simtă din ce în ce mai neliniştită. Atunci când Alesch îşi făcu din nou apariţia pe data de 2 septembrie, ea i-a spus adevărul verde-n faţă, dar el s-a grăbit să se justifice. A spus că şi el fusese foarte îngrijorat, nemaiauzind nimic despre Legrand, dar nu dorise s-o alarmeze pe ea până nu afla cu certitudine ce se întâmplase. În ce-o privea pe Germaine Tillion, abia de curând aflase că şi ea fusese prinsă. Reuşise totuşi să dea de Gabrielle Picabia şi îi înmânase banii de la Marie, dar după aceea pierduse şi legătura cu ea. Atunci când Virginia i-a cerut să i-o descrie pe Picabia, el a spus că era înaltă şi blondă, în timp ce ea era o brunetă micuţă de statură. Poate că, dându-şi seama că făcuse o greşeală, Alesch păru brusc nesigur pe sine, rugând-o umil să-i dea instrucţiuni şi sfaturi. A făcut ceea ce văzuse în mod just că funcţiona cel mai bine pentru a câştiga de partea lui o femeie care îşi dorea cu atât de multă ardoare să fie nevoie de ea: i-a cerut sprijinul.

Chiar şi aşa, Virginia fusese consternată de insistenţa lui de a fi pus în legătură cu ceilalţi membri ai reţelei sale în caz că ea "dispărea peste noapte". Pentru ce motiv avea el oare nevoie să afle alte nume? Ce-l făcea să creadă că ea putea să dispară? Era, bineînţeles, mult prea şireată ca să fie de acord cu tot ceea ce-i cerea acest om la care se referea ca la "copilul ei problemă". Dar a fost suficient de zguduită încât să ceară sfat. "Puteţi să-l verificaţi şi să-mi daţi instrucţiuni?", le-a cerut ea celor din Baker Street după două zile. "Nu-mi vine să cred că e un prefăcut", a adăugat ea, şi din pricina faptului că el cunoştea aşa de bine detalii intime ale colaborării ei cu WOL. Însă nici nu reuşea să-şi alunge cu totul asemenea gânduri. Cei din Baker Street au fost de acord să-l verifice pe Alesch, dar nu au aflat nimic. Însă au îndemnat-o pe Virginia să nu mai aibă de-a face deloc cu el, pentru a se pune la adăpost.

Poate că oboseala după o vreme atât de îndelungată petrecută în teren îi slăbise rezistenţa. Poate că devenise prea încrezătoare în propriile sale precauţii. Sau poate că, pur şi simplu, considera materialele furnizate de WOL mult prea preţioase pentru a le pierde. Şi în orice caz Rousset, a cărui părere conta pentru ea, continua să creadă în preot. Ea se obişnuise să aibă îndoieli aproape în privinţa oricui. La urma urmei, încrederea deplină în timpul unui război secret era imposibilă şi periculoasă. Şi considera că se pricepea bine să-i citească pe oameni. Aşa că se convinse că se putea descurca şi cu Alesch. Când l-a revăzut la următoarea lui vizită de pe 1 octombrie, el îi furniză o altă pradă aparent preţioasă de microfilme, documente şi hărţi pe care să le transmită la Londra. Devenea un informator de o valoare inestimabilă. Cu binecuvântarea celor din Baker Street, ea îi înmână 100.000 de franci şi chiar şi un aparat de radiotransmisie. Îi dădu însă instrucţiuni să obţină pentru data următoare informaţii militare specifice, care să sprijine viitoarele planuri ale Aliaţilor - şi i-a făcut cunoscut şi care puteau fi acestea. Existau în continuare îndoieli la Londra şi în mintea Virginiei, dar datorită calităţii materialelor lui Alesch şi-au îngăduit ca ele să fie potolite. Şi odată ce ea i-a arătat încredere preotului, vasta ei armată de susţinători a considerat că era ceva sigur să procedeze la fel.

A fost o eroare din partea celor din Baker Street şi din partea Virginiei, care urma să aibă nişte consecinţe devastatoare. Alesch nu-şi amintise greşit înfăţişarea Gabriellei Picabia; nu o întâlnise niciodată - şi nu-i dăduse bani nicicând. Deja cheltuise mare parte din ei ducând o viaţă pe picior mare cu două enoriaşe ale parohiei sale, care îi erau amante şi pe care le plătea foarte generos. Bea vinuri fine în cabaretele din Montmartre şi urma să se mute într-un apartament şic de opt camere din arondismentul 16 din Paris, în rue de la Spontini numărul 46, decorat cu minunate capodopere de artă cumpărate cu banii de la SOE. Tatăl lui nu fusese omorât de nemţi, ci era în viaţă. Alesch - ori mai degrabă agentul Axel al Abwehrului, cu număr de cod GV7162 - reuşise dincolo de aşteptările sale. Stăpânit de ambiţie, înjurase de mama focului atunci când ratase un post de preot la eleganta biserică Saint-Joseph din rue La Fayette din centrul Parisului, fiind nevoit să se descurce trăind într-o răstoacă ternă. În realitate, era originar din Luxemburg şi şi-a dat seama, în scurtă vreme, că avea nevoie de sprijinul naziştilor ca să-şi îndeplinească visurile şi să facă avere. În 1941 a devenit cetăţean naturalizat german şi i-a contactat pe cei din Abwehr cu oferta de a spiona pentru ei. Ei i-au văzut imediat potenţialul.

Mai întâi s-a folosit de charisma sa - şi de obiceiul de a distribui poze ale generalului de Gaulle la slujbă - pentru a le câştiga încrederea enoriaşilor săi. După ce auziseră la biserică predicile sale puternic antinaziste, tinerii din partea locului au ajuns să-i facă, plini de încredere, confidenţe în legătură cu activitatea lor din Rezistenţă. Ceva mai târziu, când a tunat şi a fulgerat de la amvon împotriva arestării lor, după ce-i trădase şefilor săi nazişti, şi-a atras din nou admiraţia enoriaşilor. Aşa că, atunci când a aflat de WOL şi i-a contactat în ideea de a se implica, ei l-au văzut ca pe o persoană demnă de încredere. Şi atunci când Legrand nu a mai putut să se deplaseze la Lyon din motive de securitate, li s-a părut oportun să-l trimită pe Alesch în locul lui. Putea să ascundă în sutană cutia cu chibrituri ce conţinea microfilmul şi să se folosească de permisul de călătorie de care dispunea graţie slujbei lui pentru a trece linia de demarcaţie fără dureri de cap. WOL i-a dat adresa doctorului Rousset, numele de cod şi parolele relevante, ca şi pachetul pentru Marie Monin. Din momentul acela, soarta ei era pecetluită.

Cei din Abwehr erau evident încântaţi că dăduseră, în sfârşit, de urma acestei femei pe nume Monin. Şi au fost încă şi mai încântaţi atunci când el a deschis pachetul înmânat de WOL şi le-a arătat documentele secrete referitoare la Zidul Atlantic - oferind Înaltului Comandament Nazist o imagine preţioasă legată de intenţiile Aliaţilor. Mai apoi nemţii au prelucrat foarte inteligent materialul pentru a-l face inutilizabil înainte ca Alesch să-l ducă la Lyon.

Pe 12 august, WOL i-a cerut acestuia să se deplaseze din nou la Lyon. De această dată i-au dat o scrisoare de la Legrand pentru Virginia şi l-au rugat să se întâlnească cu femeia pe care o descriau drept "persoana principală", Marie. Au aranjat şi să-i fie înmânate alte documente secrete, despre care spuneau că erau extrem de importante. Alesch le-a arătat imediat conţinutul exploziv şefilor lui din Abwehr, care au recunoscut extraordinara lor acurateţe şi au hotărât că era vremea ca Gestapoul să acţioneze pentru lichidarea întregii reţele WOL. Ofiţeri în haine civile l-au însoţit pe Alesch până la Café des Voutes din place de la Bastille, unde el aranjase să se întâlnească cu Germaine Tillion şi cu un alt membru-cheie al WOL pentru a-şi duce la bun sfârşit planurile. Pe urmă toţi trei au fost urmăriţi până la gara din Lyon şi, în timp ce el a trecut nestingherit de bariera de la bilete pe peron, Gestapoul i-a arestat pe Tillion şi însoţitorul ei. Au fost văzuţi, ultima dată, fiind împinşi într-un Citroën negru în drum spre camerele de interogatoriu de la sediul central al Gestapoului din rue des Saussaies.

Pachetul conţinea fotografii şi planuri ale apărării de coastă din Dieppe, în nord-estul Franţei, în cele mai mici detalii. Abwehrul şi-a dat seama de posibila sa semnificaţie şi a informat Înaltul Comandament Nazist că trebuia să se pregătească de un atac la portul de la Canalul Mânecii. Atunci când a avut loc raidul de comando al Aliaţilor, cu doar o săptămână mai târziu, pe 19 august, fiind privaţi de elementul crucial al luării prin surprindere, s-au confruntat cu o ripostă violentă şi neaşteptată din partea forţelor germane bine pregătite. În mod fatal, Aliaţii au fost nevoiţi să se bazeze pe nişte instantanee vechi de vacanţă, neavând nicio idee despre amplasamentul tunurilor pe stâncile înconjurătoare. Forţa debarcată a fost repede înghesuită sub tirul focurilor pe plajă şi aproape 4.000 de oameni (majoritatea canadieni) au fost ucişi, capturaţi ori răniţi. Lipsiţi de informaţiile vitale de la WOL, atacul aliat a constituit un eşec extrem de scump plătit.

Urmând indicaţiile lui Alesch, Gestapoul îl arestase între timp şi pe Jacques Legrand, îi luaseră documentele şi îl torturaseră necruţător înainte de a-l deporta în lagărul de la Mauthausen din Austria, unde a şi murit. Tot atunci au mai arestat încă 60 de membri ai WOL. Mulţi dintre ei n-au mai fost văzuţi niciodată. Una dintre cele mai bune surse de informaţii secrete a britanicilor a fost distrusă definitiv. Adevărul este că Alesch nu s-a dus la Lyon pe 11 august, pentru că a fost mult prea ocupat să ajute Gestapoul la Paris. Cu toate acestea, atunci când s-a întâlnit, în cele din urmă, cu Virginia pe 25 august, a fost în stare să se comporte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ulterior, el i-a mai făcut o serie de vizite Virginiei şi a continuat să-i ofere informaţii care păreau, de asemenea, deosebit de utile, dar, în realitate, nu erau de niciun folos. Virginia se afla acum în centrul unui joc nazist vicios; era, într-adevăr, trasă pe sfoară. Aşa de mare a fost triumful lui Alesch, încât Abwehrul a fost încântat să-i plătească nu mai puţin de 25.000 de franci pe lună pentru eforturile lui - şi i s-au mai oferit drept bonus şi nişte capodopere de artă pe care le jefuiseră de prin muzee. Dar cele mai mari câştiguri dintre toate au fost sumele uriaşe de bani, care i-au fost date cu deplină încredere de mulţi oameni pe care i-a trădat (care se pare că au atins, în total, aproape un milion de franci). Acum era un om bogat - şi unul preţuit la sediul central al Abwehrului din Paris, dar şi la Hôtel Lutetia, în stil art déco, de pe malul stâng al Senei, pe care îl frecventa în haine civile obişnuite. Şefii lui din Abwehr, căpitanul Karl Schaeffer şi colonelul Reile, aşteptaseră atâta timp să dea de urmele Mariei Monin şi acum reuşiseră în sfârşit. Erau, de asemenea, încântaţi să le joace feste englezilor transmiţând mesaje radio mistificate ce pretindeau a veni de la unul dintre cei mai apropiaţi oameni de legătură ai Virginiei. Schaeffer şi Reile erau încântaţi de preot, considerând că acesta "făcuse o treabă bună" în ceea ce privea "afacerea cu domnişoara Mary". Abwehrul pătrunsese acum atât de adânc în reţeaua Virginiei încât putea intercepta şi sparge multe dintre mesajele ei codificate. La începutul lunii octombrie, ştiau chiar şi că Alesch era suspectat a fi agent german. Aşa că urmau să-l folosească doar rar din acel moment. Şi aveau de gând s-o prindă pe Virginia la momentul potrivit, când n-ar mai fi fost aşa de utilă. Sau în caz că Gestapoul ar fi dat semn că ajungea primul la ea.