Matilda şi groparii

Stela Giurgeanu
Matilda şi groparii
Editura UNITEXT, 2019
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Stela Giurgeanu s-a născut în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Litere, în 2002, fiind reporter la revista Dilema, din 2001. În prezent, este jurnalist şi redactor la revista Dilema veche, unde scrie mai ales articole pe teme sociale. În 2003, a primit o menţiune la secţiunea de reportaj a conscursului "Tânărul jurnalist al anului", organizat de Fundaţia Freedom House.

Debutul literar şi l-a făcut în 2007, cu povestirea Doi oameni, publicată în volumul Cartea cu bunici (editura Humanitas).

În 2008, a fost desemnată "Reporterul european al anului", premiu acordat de către Reprezentanţa Comisiei Europene în România, pentru reportajul Europa moţilor din Gârda.

Ca dramaturg, a participat de mai multe ori la Concursul anual organizat de UNITER sub egida şi cu sprijinul Casei Regale a României, al cărui premiu se decernează în cadrul Galei Premiilor UNITER. În 2015, piesa Timpul nebunilor a fost desemnată "Cea mai bună piesă românească a anului" şi a fost montată, într-un spectacol-lectură, la Teatrul Naţional din Bucureşti (regia Andreea şi Andrei Grosu). În 2016, piesa Colecţionarul de timp a fost nominalizată în Selecţia finală a Concursului UNITER "Cea mai bună piesă românească a anului". În 2019, piesa Matilda şi groparii a fost desemnată "Cea mai bună piesă românească a anului" şi va fi publicată de Editura Unitext.

Fragment

Personaje
Cumnatele:
Sonia 60 de ani,
Olga, 58 de ani
Nora, 54 de ani.
Matilda, fiica Soniei. Mătuşile o vor alinta Tili.
Peter, logodnicul Matildei.
(Cei doi sînt avocaţi.)

ACTUL I

O terasă, pe acoperişul unei case. Este vară tîrzie. De jur împrejur, multe ghivece cu plante şi flori, două umbrele mari, de soare, dar şi cărţi, adunate în stive, mobile vechi, un dulap plin cu haine puse alandala.
Într-un colţ al terasei, o bucătărie de vară; un grătar, o chiuvetă, cîteva oale, farfurii şi căni.
Într-altul este amenajat un soi de dormitor. Sub o prelată, se văd şi trei saltele.
În stînga terasei, înspre scenă, o uşă care duce spre casă. Uşa este însă închisă, cu un lacăt mare şi cu cîteva rînduri groase de lanţuri. În partea opusă, o portiţă care dă spre o scară exterioară, dinspre terasă, spre stradă.
Sonia trebăluieşte prin bucătărie, Olga citeşte iar Nora moţăie, într-un balansoar, învelită într-un pled.
Pe fundal se aud croncănituri de ciori.

Scena 1

Olga: Te-ai mai uitat la copaci?
Sonia: M-ai întrebat şi acum jumătate de oră.
Olga: Crezi că s-au mai înmulţit?
Sonia: Dar cine stă să le numere, Olga?
Olga: Ţie ţi se pare că sînt mai multe ca ieri?
Sonia: Poate că da, poate că nu, habar n-am. Oricum de la zi la zi vin stoluri noi. Unele mai pleacă, altele mai mor...
Olga: Aiurea! Astea trăiesc şi o sută de ani.
Sonia: Dacă nu mor de foame pînă atunci. Şi pe aici nimeni nu le hrăneşte.
Olga: Asta n-o cred.
Sonia: Da' ce? Ai văzut vreodată pe cineva care să hrănească ciorile? Nici măcar Nora n-o face. Nora! Pe care am prins-o dînd de mîncare unui şoarece aciuit prin casă. Nici măcar ea nu hrăneşte ciorile.
Olga: Ciorile n-au nevoie să fie hrănite. Îşi găsesc şi singure de mîncare.
Sonia (arătînd înspre Nora care doarme): N-ar trebui s-o trezim?
Olga: Mai las-o niţel. A dormit foarte prost ieri noapte. S-a trezit de cel puţin trei ori. Umbla ca o nălucă de-a lungul terasei. Înainte şi înapoi, înainte şi-napoi. A încercat o dată chiar să intre în casă.
Sonia: Bine că am pus lacăt la uşă. Crezi că încă mai are coşmaruri?
Olga: Astea... nu trec niciodată. Le ţii departe în timpul zilei, da' te năpădesc ca ulii pe timp de noapte. Mai ales dacă mănînci gras înainte să te culci.
Sonia: Dacă doarme de pe acum, iar n-o să-i fie somn, şi-o să bîntuie pe seară. Mai vrei un ceai?
Olga: Nu, că pe urmă trebuie să fac pipi.
Sonia: Şi ce dacă trebuie să faci pipi?
Olga: Trebuie să cobor şi mi-e lene.
Sonia: Lasă prostiile, trebuie să bei, altfel te deshidratezi.
Olga: Ştii ceva? Mai bine mi-ai da un rom.
Sonia: Ăla deshidratează şi mai rău.
Olga: Nu vrei să-ncetezi cu dădăceala?
Sonia: La dracu', ai dreptate! Uit mereu. Puterea obişnuinţei, ce vrei? Toată viaţa am fost obişnuită aşa. Să am grijă de ceilalţi. Îţi intră în reflex grija asta. Şi nu scapi prea uşor de reflexe. (îi întinde un pahar cu rom Olgăi) Ia-l, dar dă-l repede pe gît, să nu te vadă Nora.
Olga: Lasă sticla aici. (ascunde sticla sub balansoar) Auzi... nu crezi că ar fi timpul să nu ne mai purtăm aşa cu Nora?
Sonia: Aşa cum?
Olga: Ştii tu... cu mănuşi...
Sonia: Mai dă-i puţin timp. Ştii că are palpitaţii. O schimbare cît de mică şi intră în panică. Dacă îi spunem totul dintr-o dată, mi-e frică să nu dea în dambla. Puţin cîte puţin, asta e filosofia mea. Nu trebuie să torni totul, deodată. Mai ştii? Poate dacă uită toată tărăşenia aia cu Daniel îi va fi mai bine.
Olga: Dar cum o să mai vindem cimitirul? Ştii bine că Daniel deţine legal toată afacerea.
Sonia: O să-l vindem fără să-i spunem.
Olga: Cam greu. Nu e de glumit cînd vine vorba de lege, de acte, de semnături.
Sonia: O să-mi vină mie o idee. Nu-ţi mai fă atîtea griji. Deocamdată avem ceva mai important de rezolvat.
Olga (oftează, privind-o pe Nora): Biata Nora...
Sonia: Cred că toate am suferit în mod egal, Olga. Nu-i cazul s-o sărăcim acum mai mult pe Nora. Nici ei nu i-ar face bine, acum trebuie să se întremeze, să fie puternică, nu să-şi plîngă de milă.
Olga: Totuşi... dintre toate, ei i-a fost cel mai rău. Cel puţin noi vedeam realitatea aşa cum era.
Sonia: Şi cu ce ne ajuta asta? O vedeam şi o suportam.
Olga: Ea nici acum n-ar putea... Sonia, dacă tu ai putea da timpul înapoi...
Sonia: Asta e o prostie. Nimeni nu poate da timpul înapoi. E ceva ce spun oamenii doar ca să-şi mai adîncească puţin regretele şi nostalgiile. De parcă n-au suferit îndeajuns. Ce este, este, ce-a fost, a fost. Parcă am mai vorbit odată despre asta. În plus, nu-mi spune că începi să ai regrete!
Olga: Nu-i vorba de-asta.
Sonia: Ştii prea bine că în oraşul ăsta de provincie nimeni nu ne-ar fi venit niciodată în ajutor. Ce am făcut e bun făcut. Trebuie să vedem cum aranjăm mai departe lucrurile ca să putem vinde şi să plecăm odată pentru totdeauna de aici,
Olga: Mă gîndeam cum ar fi fost dacă nu ne întîlneam niciodată? Dacă drumurile noastre ar fi fost diferite, de la bun început?
Sonia: Adică cum ar fi fost să nu ne mărităm cu trei psihopaţi?
Olga: Zilele astea m-am tot gîndit dacă...
Sonia: Dacă şi cu parcă, Olga! Singurul meu regret e că am aşteptat atît de mult. Dar poate aşa trebuia să se întîmple.
Olga: Mama obişnuia să spună că timpul le rezolvă pe toate...
Sonia: Halal exemplu ai avut şi tu în familie ca să-l dai mai departe! Nu face nimic, că le rezolvă timpul pentru tine! Nu că eu sau Nora am fi fost mai breze. Chiar crezi că în situaţia Norei, sau chiar a noastră, mai era timp de aşteptat?
Olga: Nu. Categoric că nu. Uneori mă şi întreb cum de-am îndurat toate astea.
Sonia: De frică.
Olga: Uneori îmi era frică pînă şi să mă duc la baie în toiul nopţii ca să nu-l trezesc. Ultima oară cînd s-a enervat credeam că dă foc la casă.
Sonia: Ne obişnuisem aşa. Să nu-i supărăm. Să mergem în vîrful picioarelor. Credem că nu mai e nici o ieşire şi de-asta răbdam. Dar acum, gata, s-a terminat cu toate astea. E timpul să ne scuturăm de toate fricile!
Olga: De ce nu ne-am gîndit la asta mai demult? Poate că nu ajungeam acum în situaţia asta.
Sonia: Ideile bune nu stau ca ciorchinii în cap, Olga, aşteptînd să fie culese. Lovesc brusc, pac, şi ţi se aprinde beculeţul! Bine, dacă ai beculeţ... Şi curaj să le duci la capăt.
Olga: Cred că niciodată nu m-am simţit atît de liberă cum m-am simţit săptămînile astea de cînd stăm pe acoperiş. Să dorm pe săturate, să citesc cînd am chef, să mănînc la orice oră...
Sonia: Ţi-ai fi imaginat cum ar fi fost să facem înainte grătarul pe terasă, aşa, de capul nostru? Pur şi simplu, să urcăm pe acoperiş şi să facem un grătar!
Olga: Dumnezeule! Nici nu mă atingeam de grătarul lor!
Sonia: O dată, o singură dată am îndrăznit să întorc fripturile.
Olga (imitînd o voce de bărbat): Ai distrus totul, Sonia! De cîte ori nu ţi-am spus să nu te atingi de fripturile mele?
Sonia (acelaşi joc): Acum să le spui tu invitaţilor de ce carnea e crudă şi de ce va trebui să mănînce salată, ca iepurii!

Amîndouă rîd amar.

Olga: Iar bărbatu-meu le ţinea isonul. Ţii minte? O lua razna doar dacă îmi puneam puţin ruj pe buze...
Sonia: Să ţin minte? Pe tine nu te lăsa să te fardezi, dar pe Nora, Daniel o punea să se machieze şi cînd se culca!
Olga: De-ar fi fost numai atît...
Sonia: Cînd te mai apucă îndoielile, Olga, să te gîndeşti la toate ororile pe care le-am trăit. La fricile şi la halul în care ne aduseseră.
Olga: Al meu spunea mereu că toţi prietenii mei sînt nişte hahalere.
Sonia: Al meu găsea că era tare amuzant să mă facă pe mine hahaleră în faţa prietenilor... ajunsesem să cred că nu sînt bună de nimic. Că sînt ultima proastă, urîtă şi fără pic de voinţă. Mă bîlbîiam şi dacă vorbeam cu vînzătorul de ziare.

Amîndouă se întristează brusc.

Olga: Mai bine spune-mi, cînd vine Matilda?
Sonia: Ce ştiu eu? Mai pe seară. Mi-a dat un telefon scurt şi m-a înştiinţat că ajunge în oraş în seara asta. În trecere, a ţinut să precizeze. Nimic altceva. Ora avionului şi pa, pa, ne vedem.
Olga: Tinereţea n-are timp să stea la taclale.
Sonia: Poate e mai bine aşa. Oricum n-avem prea multe să ne spunem.
Olga: Eu cred că aveţi foarte multe să vă spuneţi...
Nora: Nu! Matildei îi e bine aşa cum e. Sînt atît de mîndră de ea, Olga! Mîndră că a scăpat de toată nebunia asta, că e pe picioarele ei, că are o viaţă departe de mizeriile pe care le-ar fi trăit dacă rămînea aici. A ajuns exact acolo unde visam eu să ajungă. E tînără, frumoasă, are o carieră. Cel mai important, este independentă. Poate să facă orice vrea. De ce i-aş atîrna acum toate fantomele trecutului de gît? Îi este mai bine departe de toate astea. Mai bine să nu ştie nimic.
Olga: Nu v-aţi mai văzut de atunci, nu?
Sonia: De vreo cinci ani. După scandalul ăla.
Olga: N-ai mai încercat să-i vorbeşti? Să-i explici?
Sonia: Să-i explic ce? Ca tată-său era un monstru? Că nici n-o recunoştea ca fiind a lui? Sau că nu voia s-o lase să dea la facultate? Că nu el a fost cel care i-a trimis toţi banii ăia? Că voia s-o mărite şi s-o transforme într-o slugă la firma lui de pompe funebre, în loc s-o lase să-şi croiască singură un viitor? Pentru ce să-i spun asta? Ca să-i fie milă? Să se întoarcă şi să-şi salveze biata mamă? Nu, Olga. Mă cunoşti prea bine ca să ştii cît detest compătimirea. Cînd faci un bine, nu-l faci cu jumătate de măsură. Aşa că, pentru binele ei, am preferat aşa. Să stea departe. Şi n-ar fi stat departe decît dacă m-ar fi urît.
Olga: Nu cred că te urăşte...
Sonia: Adică n-o urăşti pe mă-ta dacă îţi spune să pleci şi să nu te mai întorci, pentru că nu vrea să te mai vadă?
Olga: E, poate atunci te-a urît. Mai ştii? Dar în timp lucrurile se schimbă. Nici un sentiment nu durează în intensitate atîta vreme.
Sonia: Eu cînd iau o decizie, nu mă uit înapoi.
Olga: Şi eşti atît de convinsă că iei mereu deciziile corecte?
Sonia: Stai puţin! Tu vorbeşti acum despre Matilda sau despre...
Olga: Sonia! Trebuie să-ţi spun ceva. De cîteva zile am aşa, ca un soi de frisoane pe şira spinării. Mă ia cînd cu cald, cînd cu rece. Mă tot gîndesc. Ne-am pripit, oare? Apoi treaba asta... să ferecăm toată casa şi să ne mutăm aici, pe terasă? Cît o să mai putem sta aici?
Sonia: Poţi oricînd să intri în casă!
Olga: Nu spune asta... În ruptul capului nu vreau să pun piciorul acolo! Oricum nu mai e cale de întors de acum.
Sonia: Şi atunci?
Olga: Cred că sînt încă buimacă, Sonia. Au trecut mai bine de cinci săptămîni şi încă nu-mi vine să cred că am făcut-o. Mă bîntuie seara aia. Chiar dacă ştiu că nu era altă cale, totuşi...
Sonia: Am făcut-o, e încheiată, gata. E timpul să mergem înainte!
Olga: E greu de dus povara.
Sonia: Mai bine te-ai gîndi la toate lucrurile noi pe care le putem face de acum încolo. Acum că ne-am eliberat toate trei.
Olga: Mai puţin Nora... Ea încă nu ştie că e liberă. Trebuie s-o ajutăm, Sonia, trebuie s-o ajutăm să-şi amintească cît mai repede de tot ce s-a petrecut în casa asta. Şi să accepte noua ei realitate. Minţile ei sînt încă atît de rătăcite. Acum pare că îşi aminteşte, acum că nu. Într-o zi mi se părea că vorbim aceeaşi limbă, cînd de fapt ea era încă cu mintea undeva, departe.
Sonia: Nora o să-şi revină. Cînd va fi îndeajuns de puternică. Cu toţi banii pe care îi vom avea, Olga, îţi dai seama?
Olga: Vom reuşi într-adevăr să scăpăm?
Sonia: Aproape că am scăpat, Olga.
Olga:... poate vei reuşi să reiei şi relaţia cu Matilda! Poate că dacă îi spui adevărul...
Sonia: Dacă îi spun tot adevărul, cu siguranţă mă va băga la ospiciu. Adevărul nu va ieşi niciodată la iveală, altfel sîntem pierdute.