Un gentleman la Moscova

Amor Towles
Un gentleman la Moscova
Editura Nemira, 2018
Traducere din limba engleză de Dana Ionescu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Amor Towles s-a născut în 1964 la Boston şi acolo şi-a petrecut şi copilăria. A absolvit Yale College şi apoi a studiat literatura engleză la Stanford University. În anul 2011 a publicat Rules of Civility, primul său roman, devenit bestseller New York Times şi inclus pe lista celor mai bune cărţi din 2011 realizată de The Wall Street Journal. În 2012, ediţia franceză a romanului a câştigat Premiul Fitzgerald, cartea urmând să fie ecranizată.

Un gentleman la Moscova este al doilea roman al autorului şi a apărut în 2016. Cartea a stat peste 40 de săptămâni pe lista de bestselleruri New York Times şi a fost considerată una dintre cele mai reuşite apariţii editoriale ale anului de The Chicago Tribune, The Washington Post, The San Francisco Chronicle şi The Philadelphia Inquirer şi va fi ecranizată într-o miniserie cu Kenneth Branagh în rolul principal. După o carieră de douăzeci de ani în domeniul investiţiilor, Amor Towles îşi dedică tot timpul literaturii la New York, unde locuieşte împreună cu soţia şi cei doi copii.

*

Este anul 1922. Contele Rostov nu se căieşte că e aristocrat şi un tribunal bolşevic îl condamnă la arest la domiciliu. Pentru bonomul erudit care nu a lucrat niciodată, celebrul hotel Metropol de la Moscova devine şi domiciliu, şi loc de muncă. Şi viaţa lui trece strivită de decenii crude şi tulburi din viaţa Rusiei, iar cititorul îl însoţeşte pe contele şarmant în lumea veche şi în lumea nouă, unde nimic nu mai e la fel. Roman al unui sfârşit dureros şi al unui început inevitabil, Un gentleman la Moscova este povestea cuceritoare a unui învins care, paradoxal, învinge dezumanizarea fără să iasă dintr-un hotel.

"Ce minune că într-o vreme ca a noastră romanul acesta aşa de fin construit se desfăşoară cu eleganţa din lumea veche!" (The Washington Post)

Fragment
Aranjament

Al douăsprezecelea ceas n-a fost niciodată mai bine-venit. Nu în Rusia. Nici în Europa. Nu în lumea întreagă. De i-ar fi spus Julieta lui Romeo că o să se arate la fereastră la prânz, extazul tânărului din Verona la ora stabilită ar fi fost nimic pe lângă extazul Contelui. De li s-ar fi spus copiilor doctorului Stahlbaum, Fritz şi Clara, în dimineaţa Crăciunului, că la prânz o să se deschidă uşile camerei de zi, bucuria lor n-ar fi fost atât de mare ca bucuria ce l-a cuprins pe Conte când a auzit primul dangăt.

Căci, după ce se apărase de gânduri (şi întâlniri întâmplătoare cu tinere domnişoare la modă) pe strada Tverskaia, după ce se îmbăiase, se îmbrăcase, îşi băuse cafeaua şi-şi mâncase fructul (azi, o smochină), când abia trecuse de zece se apucase plin de nerăbdare de capodopera lui Montaigne doar pentru a descoperi că, din cincisprezece în cincisprezece rânduri, îi alunecau iar ochii la ceas...

Să recunoaştem, simţise o vagă îngrijorare cu o zi în urmă, când luase prima oară cartea de pe birou. Era un singur volum, dar unul ca un dicţionar sau ca Biblia, cărţile alea pe care se presupune că le consulţi ori poate le răsfoieşti, dar de citit, nu le citeşti niciodată. Aruncând o privire la cuprins - 107 eseuri despre Constanţă, Moderaţie, Singurătate şi Somn -, i se confirmase însă din capul locului bănuiala că autorul scrisese cartea cu gândul la nopţile de iarnă. Era, nu încape îndoială, o carte pentru vremea când păsările zboară spre miazăzi, când înăuntru sunt destule lemne de foc, când zăpada albă s-a aşternut pe câmp, adică pentru clipele când nu-ţi dă inima ghes să te aventurezi afară, iar prietenilor nu le dă inima ghes să se aventureze înăuntru.

Totuşi, uitându-se hotărât la ceas, ca un căpitan pe mare care, când porneşte într-o călătorie lungă, stabileşte ora exactă când o să iasă din port, s-a cufundat din nou în valurile primei meditaţii: "Prin mijloace felurite atingem acelaşi scop."

În acest eseu de deschidere, cu exemple iscusit alese din analele istoriei, autorul venea cu un foarte convingător argument, susţinând că, atunci când eşti la mila cuiva, trebuie să pledezi pentru viaţa ta.
Ori să rămâi demn şi să nu te pleci.

Oricum, stabilind clar că oricare dintre atitudini poate fi potrivită, autorul trecea la a doua meditaţie: "Despre tristeţe".
Aici, Montaigne cita un număr de autorităţi incontestabile din Epoca de Aur, care conchideau că tristeţea este o emoţie pe care e cel mai bine să o împărtăşeşti cuiva.
Ori să o ţii pentru tine.

Ajungând pe la mijlocul celui de-al treilea eseu, s-a trezit că se uită la ceas a patra sau a cincea oară. Sau a şasea? Fiindu-i peste poate să ştie exact a câta, existau dovezi că îi alunecaseră ochii la ceas de mai multe ori.

Atunci, ce mai cronometru era! Făurit de venerabila firmă Breguet la comanda primită de la tatăl Contelui, ceasul care bătea de două ori era el însuşi o capodoperă. Faţa albă, smălţuită era cât un grep şi corpul din lapislazuli se înclina asimptotic de sus în jos, iar mecanismul dinăuntru, o bijuterie, era opera unor meşteri renumiţi în toată lumea pentru cât de neînduplecaţi erau când vine vorba de precizie. Iar reputaţia lor avea, cu siguranţă, un temei serios. Căci, în timp ce citea mai departe al treilea eseu (în care Platon, Aristotel şi Cicero fuseseră înghesuiţi pe canapea cu împăratul Maximilian), Contele auzea fiecare ticăit.

Zece şi douăzeci şi cincizeci şi şase secunde, arăta ecranul.
Zece şi douăzeci şi cincizeci şi şapte.
Cincizeci şi opt.
Cincizeci şi nouă.

Ceasul numără secundele cu precizia cu care Homer îşi număra dactilii şi Sfântul Petru, păcatele păcătoşilor.
Dar unde eram?
A, da: la al treilea eseu.

Şi-a tras scaunul puţin mai la stânga ca să nu mai vadă pendula, după care a căutat pasajul pe care-l citea. Era aproape sigur că e în al cincilea paragraf de la pagina cincisprezece. Însă, cufundându-se iar în proza aceea, contextul i-a părut absolut necunoscut, aşa cum i-au părut şi paragrafele de dinaintea lui. De fapt, a trebuit să se întoarcă trei pagini înainte să găsească un pasaj pe care şi-l amintea bine ca să-şi reia lectura cu bună-credinţă.
"Aşa procedaţi dumneavoastră?" l-a întrebat pe Montaigne. "Un pas în faţă şi doi în spate?"

Hotărât să arate cine e stăpânul cui, [contele] a jurat că n-o să-şi mai ia ochii din carte până la al douăzeci şi cincilea eseu. Impulsionat de propria hotărâre, le-a citit iute pe al patrulea, al cincilea şi al şaselea. După ce le-a expediat cu şi mai multă însufleţire pe al şaptelea şi al optulea, al douăzeci şi cincilea i s-a părut la fel de aproape ca un urcior cu apă pe masa din sufragerie. Dar, citind mai departe eseul al unsprezecelea, al doisprezecelea şi al treisprezecelea, parcă se îndepărta de scopul lui. Dintr-odată, cartea parcă nu mai era deloc o masă dintr-o sufragerie, ci un fel de Sahara. Şi, golindu-şi urciorul, în scurt timp o să se târască prin propoziţiile acelea şi fiecare pagină citită cu sudoarea frunţii o să dezvăluie o altă pagină...

Ei bine, fie. Contele se târa mai departe.
Până s-a făcut ora unsprezece.
Până a trecut de al şaisprezecelea eseu.
Până când, deodată, paznicul cu pas mare al minutelor l-a prins din urmă pe fratele lui cu picioare strâmbe în partea de sus a cadranului.
Când s-au luat în braţe, arcurile s-au desfăcut, roţile s-au învârtit şi ciocănelul a căzut, scoţând primul dintre sunetele acelea plăcute ce vesteau amiaza. Picioarele din faţă ale scaunului pe care stătea Contele au alunecat pe podea cu un troncănit şi Domnul Montaigne s-a învârtit de două ori în aer înainte să aterizeze pe pat. La a patra bătaie, Contele zbura pe trepte, iar la a opta, traversa holul, în drum spre etajul de dedesubt, unde mergea în vizita lui săptămânală la Iaroslav.

Iaroslav, neîntrecutul frizer de la Hotelul Metropol. De mai bine de două secole (sau cel puţin aşa ne spun istoricii), cultura ţării noastre mergea mai departe din saloanele oraşului Sankt-Petersburg. Din saloanele acelea mari, cu vedere la Canalul Fontanka au pornit spre societatea rusă arte culinare, mode şi idei noi. Şi asta, datorită trudei necontenite de la subsol. Căci acolo, la doar câţiva paşi mai jos de nivelul străzii, se aflau majordomii, bucătarii şi hamalii care, împreună, se asigurau că, atunci când au fost introduse, concepţiile lui Darwin şi Manet circulă fără opinteli.

Şi aşa era şi la Metropol. De când se deschisese hotelul, în 1905, apartamentele şi restaurantele lui fuseseră locuri de adunare pentru mondeni, pentru oamenii influenţi şi pentru erudiţi. Însă, fără serviciile de la subsol, eleganţa fără efort care se etala peste tot n-ar fi existat.

După ce coborai treptele mari, de marmură, din hol, treceai mai întâi de un stand de ziare, unde un domn găsea sute de titluri şi nu doar în rusă.

Urma apoi magazinul Fatimei Federova, floristă. În 1920, victime fireşti ale vremurilor, rafturile ei fuseseră golite, iar ferestrele, acoperite şi astfel unul dintre cele mai strălucitoare locuri din hotel devenise unul dintre cele mai pustii. Însă în zilele ei bune florăria asta vânduse vagoane întregi de flori. Ea făcea aranjamentele înalte pentru hol, de la ea erau crinii din camere, buchetele de trandafiri aruncate la picioarele balerinei de la Balşoi şi florile de la butonierele bărbaţilor care le aruncau. Fatima era şi o bună cunoscătoare a codurilor florale ce guvernau înalta societate încă din Vremea Cavalerilor. Nu ştia numai ce flori trebuie să trimiţi în chip de scuze, ci şi ce flori trebuie să pregăteşti dacă ai întârziat, dacă ai vorbit când nu era rândul tău şi când, observând-o pe tânăra domnişoară de la uşă, ţi-ai neglijat partenera. Pe scurt, Fatima cunoştea parfumul, culoarea şi scopul unei flori mai bine decât o albină.

Foarte bine, florăria ei se închisese, se gândea Contele, dar oare nu se închiseseră şi florăriile de la Paris sub "domnia" lui Robespierre şi oare oraşul Acela nu era acum plin de boboci? Chiar aşa, timpul florilor se va întoarce neîndoios la Metropol.

Iar chiar la capătul holului ajungeai la frizeria lui Iaroslav. Spaţiu al optimismului, al preciziei şi al neutralităţii politice, era Elveţia hotelului. Dacă tot îşi jurase Contele să fie stăpân pe situaţie prin detalii practice, atunci, iată că întrezărim prin ce mijloace: un aranjament săptămânal, respectat cu religiozitate, pentru ferchezuială.

Când a intrat Contele, Iaroslav îl servea pe un client cu păr argintiu, într-un costum gri-deschis, în timp ce pe banca de lângă perete îşi aştepta rândul un ins greoi, într-o haină şifonată. Salutându-l cu un zâmbet, frizerul l-a invitat pe Conte să ia loc pe scaunul gol de lângă el. Aşezându-se, Aleksandr Ilici a înclinat din cap într-un gest prietenos către individul greoi, apoi s-a lăsat pe spate în scaun, iar ochii i s-au oprit la minunea din frizeria lui Iaroslav: cabinetul lui. Dacă l-am ruga pe Larousse să dea definiţia cuvântului "cabinet", faimosul lexicograf ar putea răspunde: obiect de mobilier împodobit adesea cu detalii decorative, în care se pot păstra obiecte fără a fi la vedere. O definiţie potrivită, fără îndoială - un obiect în care poate intra orice, de la un dulap de bucătărie de la ţară la un Chippendale de la Palatul Buckingham. Cabinetul lui Iaroslav însă nu s-ar fi potrivit tocmai mănuşă cu o astfel de descriere, fiind doar din nichel şi sticlă şi astfel neurmărind să ascundă ce e înăuntru, ci, dimpotrivă, să-şi expună conţinutul în faţa ochiului gol-goluţ.

Şi pe bună dreptate. Căci acest cabinet putea fi mândru de tot ce era în el: săpunuri franţuzeşti, împachetate în hârtie ceruită, săpunuri englezeşti în cilindre de fildeş, întăritoare italieneşti, în sticluţe de forme capricioase. Şi în spate, ascunsă? Sticluţa aceea neagră spre care făcuse cu ochiul Iaroslav când zisese "Izvorul Tinereţii".

În reflexia din oglindă, Contele şi-a lăsat acum privirea să se îndrepte spre locul în care frizerul îşi exercita magia asupra domnului cu păr argintiu, folosind două perechi de foarfeci în acelaşi timp. În mâinile lui, ele aminteau de l'entrechat al unui danseur de la balet, parcă dând din picioare în aer. Mâinile frizerului se mişcau din ce în ce mai repede, până ajungeau să salte şi să ţopăie ca un cazac care-şi face dansul! La ultima mişcare, n-ar fi fost deplasat să cadă o cortină, însă numai pentru a se ridica din nou peste o clipă, astfel încât publicul să poată aplauda când frizerul face o plecăciune.

Iaroslav a scos pânza albă în care-şi acoperise clientul şi a scuturat-o. A pocnit din călcâie când a acceptat plata pentru o treabă bine făcută. Şi, când domnul a ieşit din frizerie (părând mai tânăr şi mai distins decât atunci când intrase), s-a dus spre Conte cu un şervet curat.
- Ce mai faceţi, Excelenţa Voastră?
- Splendid, Iaroslav. Cât se poate de bine.
- Ce avem în program astăzi?
- Doar o ferchezuială.

Când foarfecele şi-au început dansul lor delicat, Contelui i se părea că insul cel greoi de pe bancă trecuse printr-o schimbare. Deşi tocmai îl salutase prietenos, omul parcă se făcuse mai rozaliu la faţă între timp.

Contele era sigur, de fapt, din moment ce culoarea i se întindea până la urechi. I-a căutat privirea din nou, intenţionând să-i mai facă un semn prietenos, însă el se uita ţintă la spatele lui Iaroslav.
- Eu urmam, a zis. Iaroslav, care, ca majoritatea artiştilor, se cam pierdea în propriul meşteşug, şi-a văzut de treabă cu pricepere şi graţie. Aşa că individul a fost nevoit să se repete, dar un pic mai apăsat:
- Eu urmam.

Trezit din vraja lui artistică de această intonaţie ascuţită, Iaroslav i-a răspuns curtenitor:
- Imediat ajung la dumneavoastră, domnule.
- Asta aţi spus şi când am venit.

Îi replicase cu o ostilitate atât de evidentă, că frizerul s-a oprit şi a întors ochii, întâmpinând cu o expresie nedumerită privirea clientului. Deşi învăţat de mic că nu e frumos să întrerupi o discuţie, Contele simţea că frizerul nu trebuie să dea explicaţii în locul lui. Aşa că a intervenit:
- Iaroslav nu are nicio vină, domnule. Întâmplarea face să vin aici la ora douăsprezece, în fiecare marţi, când am un aranjament fix.

Omul a întors privirea spre Conte.
- Un aranjament fix... a repetat el.
- Da.

Apoi s-a ridicat atât de brusc, că banca s-a trântit de perete. În picioare, nu avea mai mult de 1,70 metri. Pumnii, care-i ieşeau din manşete, îi erau roşii ca urechile. Când a făcut un pas, Iaroslav s-a tras lângă tejghea. Individul a mai făcut un pas spre el şi i-a luat din mână una dintre foarfeci. După aceea, cu îndemânarea unui om mai slab, s-a întors, l-a apucat de guler pe Conte şi i-a smuls dintr-un foc mustaţa din partea stângă. Rămânând pe poziţii,

l-a împins în faţă până s-au trezit aproape nas în nas.
- O să urmeze şi programarea cât de curând.

După aceea, împingându-l înapoi pe scaun, a aruncat foarfecele pe jos şi a ieşit din frizerie.
- Nu l-am văzut în viaţa mea, Excelenţa Voastră! A exclamat Iaroslav îngrozit. Nu ştiu dacă stă la hotel. Însă aici nu va mai fi bine-venit, vă asigur.

Acum în picioare, Contele era pe punctul de a arăta aceeaşi indignare şi de a cere o pedeapsă cuvenită pentru o asemenea fărădelege. Dar ce ştia el despre atacatorul lui? Când îl văzuse prima dată aşezat pe bancă, în haina lui şifonată, se gândise imediat că e vreun muncitor care, dând de frizerie, se hotărâse pe loc să se răsfeţe cu un tuns. Dar, din câte ştia el, individul ar fi putut fi unul dintre noii locatari de la etajul doi. Poate crescuse în vreo fabrică de oţel şi se alăturase vreunui sindicat în 1912, condusese vreo grevă în 1916 şi vreun batalion roşu în 1918, iar acum se trezise în fruntea unei întregi industrii.
- Avea perfectă dreptate, i-a spus lui Iaroslav. El aştepta de bună-credinţă. Dumneata n-ai dorit decât să-ţi onorezi programarea pe care o aveam eu. Eu ar fi trebuit să-i cedez locul şi să sugerez să te ocupi mai întâi de el.
- Însă ce-ar trebui să facem?

Contele s-a întors şi s-a privit în oglindă. Poate că s-a uitat la el însuşi pentru prima dată după ani întregi. Multă vreme crezuse că un domn trebuie să se uite în oglindă cu un sentiment de neîncredere. Căci, pe vremea aceea fiind mai degrabă unelte pentru cunoaşterea de sine, oglinzile parcă erau mai mult unelte pentru amăgirea de sine. De câte ori nu urmărise cu privirea câte o frumuseţe tinerică întorcându-se la treizeci de grade în faţa oglinzii să se asigure că se vede cum e cel mai bine? (Ca şi cum toată lumea avea s-o vadă numai din unghiul acela!) De câte ori nu observase o mare doamnă etalând o pălărie groaznic de demodată, dar care la ea părea au courant, căci oglinda ei era înrămată tot ca altădată? Contele era mândru că poartă o haină bine croită. Era însă şi mai mândru că ştie că prezenţa unui gentleman o anunţă cel mai bine alura lui, comentariile lui, manierele lui. Nu doar croiala hainei.

Da, se gândea, lumea chiar se învârteşte. De fapt, se învârteşte în jurul axei sale, aşa cum se învârteşte în jurul soarelui. Şi galaxia se învârteşte, o roată într-o roată mai mare, scoţând un zgomot cu totul altfel decât cel pe care-l scoate ciocănelul dintr-un ceas. Şi poate că, atunci când se aude sunetul acela celest, oglinda îşi va atinge scopul ei mai adevărat - să-i dezvăluie omului nu cine îşi închipuie el că e, ci omul care a devenit.

Contele şi-a reluat locul pe scaun.
- Un bărbierit simplu, i-a zis frizerului. Un bărbierit simplu, prietene.