Viaţa secretă a lui William Shakespeare

Jude Morgan
Viaţa secretă a lui William Shakespeare
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Adriana Voicu



***
Intro

Jude Morgan s-a născut şi a crescut în Peterborough, Marea Britanie. A studiat la University of East Anglia şi a început să scrie literatură sub îndrumarea lui Malcolm Bradbury şi a Angelei Carter. A publicat mai multe volume. Romanul Emily and Charlotte (2010), poate cea mai cunoscută creaţie a autorului, propune o incursiune în viaţa surorilor Brontë. Acesta a apărut după ce Jude Morgan a scris An Accomplished Woman (2009), Symphony (2008) şi Indiscretion (2006). În 2005, romanul Passion, inspirat de un episod spectaculos din biografia poeţilor romantici englezi, a fost considerat una dintre cele mai bune cărţi ale anului, potrivit The Washington Post. Cel mai recent volum al autorului este A Little Folly (2014).

*

Pe 23 aprilie s-a născut şi a murit marele William Shakespeare - figura tutelară a culturii moderne, personaj pe cât de prolific şi actual, pe atât de misterios. Ce moment mai bun să vorbim despre el, despre cine şi cum a fost cu adevărat, ce pasiuni l-au guvernat, dar şi ce pasiuni a stârnit de-a lungul secolelor, ce persoane reale au inspirat personajele lui nemuritoare, unde se termină arta şi începe viaţa?

Cel mai recent roman din colecţia Babel a editurii Nemira, Viaţa secretă a lui William Shakespeare, de Jude Morgan, trage cortina şi ne invită să ne imaginăm cum ar fi putut fi el înainte ca un om de rând să se transforme într-o legendă. Jude Morgan îi spune povestea într-un roman cuceritor despre artă şi dragoste, dar mai ales despre ce descoperim între lumină şi întuneric, între adevăr şi minciună, între alb şi negru, între realitate şi ficţiune.

Cartea se lansează pe 23 aprilie 2019, la Cărtureşti Verona, de la ora 19.00.

Cum a reuşit fiul unui mănuşar englez să ajungă cel mai mare scriitor din toate timpurile? A existat Shakespeare cu adevărat? Sau a fost el doar un nume? Istoria consemnează puţine fapte despre el: s-a căsătorit cu o anume Anne Hathaway, a plecat din Stratford să-şi caute norocul la Londra şi a dat lovitura. Fiu plin de ură, soţ aproape bun, meşter fără voie, actor ambiţios, scriitor mistuit? Toate acestea şi mult, mult mai mult de atât. Şi totuşi, când şi cum a devenit el geniu?

"Într-adevăr, Morgan pare să fi surprins personalitatea lui Shakespeare, adică să fi creat un personaj credibil, în acelaşi timp lăsându-se complet fascinat de el." (The Guardian)

"O reconstituire îndrăzneaţă a vieţii lui Shakespeare de dincolo de scenă." (The Independent)

Fragment în avanpremieră

Răzvrătitul (1582)

- Acum am revenit la viaţă, zice Will întorcând paginile.

Nu-i vine nici să râdă, nici să plângă, nu chiar - simte că îl încearcă o a treia stare, care le întrece pe celelalte două.

Stau în salonul sărăcăcios, măturat şi cucernic al familiei Field, puţin cam beţi, dar nu atât de beţi cât ar vrea să fie. Will a cinat la ei şi acum cucernicii soţi Field, amândoi îmbrăcaţi în negru, s-au retras, urcând scările ca să se bage în pat - lucru imposibil de închipuit - şi, după ce le-au atras atenţia în privinţa lumânărilor, i-au lăsat singuri. Consimţind că Will şi Richard mai au încă multe de discutat.

Prieteni din şcoală, au fost despărţiţi în aceşti trei ani de când Richard a plecat la Londra ca ucenic tipograf. Meşterul lui urmează o cură la ţară şi i-a dat liber lui Richard două săptămâni. La cină au băut bere slabă, dar Richard avea dosită o sticlă de ceva bun de la Londra, aflată pe masă acum, alături de comoara lui cu totul diferită.
- Aş fi adus mai multe...

Richard este mărunţel, oacheş şi îndesat, prea puţin schimbat faţă de cum era în anii de şcoală. De parcă era hotărât să nu mai crească. În biserică Will îşi juleşte genunchii de banca din faţă şi nu-i mai vine nicio haină.
- Dar numai atât am putut să iau în boccea. Mă rog, asta e cam ştearsă, s-a dovedit că toată doza de cerneală era mizerabilă - ne-am gândit s-o vindem aşa, dar, ştii, e la mijloc reputaţia. Cu aia am rămas pe cap. E frumuşică, dar nu s-a vândut. Iar cu cealaltă nu ştiu ce s-a întâmplat. A făcut un fel de val când s-a tipărit, aşa că acum trebuie să pui tu cuvintele la mijloc de rând. Este...
- Este exact ce fac eu acum, a completat Will absent, citind cu lăcomie: necioplit ca un ţânc.

Un dar princiar, aceste foi nelegate din atelierul tipografului, cu defecte sau rămase nevândute. Distracţii pentru ucenici. Hârtie aspră, file netăiate, grăitoare la pipăit, la fel ca pielea. Will a citit tot ce este de citit în Stratford: toate cărţile împrumutate de la directorul şcolii, balade şi pamflete cumpărate în zilele de târg. Oglinda adevăratei căinţe. Hârtia, presupune el, are miros de Londra, dens şi fierbinte. Piesa Vânzătorul de indulgenţe. Ridică privirea, cuprins de ameţeală.
- Meşterul tău tipăreşte piese de teatru?
- Puţine. Pentru el mai toate sunt nişte gunoaie. Ia gustă din vinul ăsta! Doamna Vautrollier mi l-a dăruit.
- Aha!
- Fără aha. Niciun aha în privinţa asta!

Richard toarnă vin; perlele lichide saltă în pocal.
- Ascultă aici, este o fiinţă magnifică. Franţuzoaicele, Will, sunt o rasă cu totul diferită - s-o vezi cum se ţine... Savurează-l, măi, omule, nu-l da pe gât!
- Latină.

Will tot întoarce filele, afundându-se şi reapărând din râul de cuvinte.
- Fir-ar să fie! Am început să uit. Ce caz e ăsta?
- Ablativ.

Richard îşi drege glasul.
- Vezi tu, eu ţin pasul fiindcă la noi se tipăreşte mult în latină. În plus, eşti şi cam afumat. Meşterul Vautrollier tocmai a fost autorizat să tipărească opera lui Ovidiu. Metamorfozele. Îţi aminteşti? O minunăţie.
- Îmi amintesc.

Cuvintele de pe pagină se şterg şi în locul lor Will vede ultima lui zi la gimnaziul din Stratford: glume, strângeri de mână, discursuri puţine. Profesorul stând pe podiumul lui fără să zică nimic. Tata are nevoie de mine acasă, domnule. Nimeni nu spune pe şleau că e ceva nelalocul lui - ca Will, care îi întrecea întotdeauna pe toţi să părăsească şcoala acum, când ar putea de bună seamă...
- Câţi ani are? Doamna Vautrollier asta a ta?
- Nu e doamna Vautrollier a mea. Nu ştiu. E mai mare decât mine. Femeie în toată firea.

Richard soarbe din vin, apoi se întinde şi îl ia de gât pe Will.
- Iartă-mă, Will. În legătură cu şcoala - mă piş pe tot ce s-a întâmplat atunci, mai mare ruşinea.

Pe vremuri schimbau adesea astfel de gesturi, stăteau întinşi în iarba înaltă şi citeau sprijiniţi unul de altul. Acum gestul parcă pică prost. Will îl bate pe Richard pe spinarea prizărită.
- N-are a face. Îmi merge foarte bine.

Se desprind unul de celălalt, zâmbind dureros - Richard întorcându-se cu gândul la Londra, Will rămânând în Stratford.
- Ce s-a ales de lăuta ta?

Surprins, Richard clatină din cap:
- E pe sus. N-am luat-o la Londra. Nu este loc de aşa ceva într-o zi de muncă: stau la tiparniţă din zori până-n noapte, trei sute de coli pe zi, altfel meşterul Vautrollier înjură de sperie şi diavolii din iad. Şi apoi iau o lumânare şi învăţ până la miezul nopţii. Nu te apucă mila?
- Niţeluş. Du-te şi adu-o!
- O să-i trezim pe bătrâni.
- Atunci, ieşim afară. E noapte cu lună. Jos, lângă pod - mai ţii minte?

Aşa că ies zoriţi, încărcaţi cu lăută, sticlă şi carafă, suflând cam greu şi veseli nevoie mare - deşi Richard are un ultim moment de luciditate:
- Asta înseamnă să las uşa nezăvorâtă...
- Uiţi că eşti în Stratford acum, nu în oraşul mare şi plin de răutăţi, îi aminteşte Will. Aici nu avem hoţi şi ucigaşi. Numai făţarnici.

Fericirea de a fi sub cerul liber în noaptea blândă, de a te poticni coborând prin ierburi povârnişul de lângă ultimul pilastru al podului Clopton. Viaţa fremătând în întuneric: broaştele scârţâie ca nişte balamale, un future de noapte i se loveşte de dosul mâinii. Cu spatele sprijinit de piatra rece, Will se mulţumeşte pentru moment doar să ţină în braţe lăuta, să-i simtă forma grăitoare. Fusese a unui unchi bătrân al lui Richard, pe vremuri majordom în casa unui lord; acesta îl învăţase să cânte pe Richard, care îl învăţase pe Will, aşa încât, adunate laolaltă, o scoteau la capăt cu vreo zece cântece, toate pline de alean şi de iubite nemiloase. Degetele se plimbă pe strune, căutând să-şi amintească. Se gândeşte deodată la femeia de la ferma Hewlands, la cum îşi ţinea de mândru capul pe grumazul subţire - şi la lebede, la cupe de argint şi alte lucruri perfect întocmite.
- Înstruneaz-o, pentru Dumnezeu, înstruneaz-o! geme Richard. Al doilea şir e dezacordat cu totul. Şi struna cea mai de sus. Face ca scroafa când fată. Acum e mai bine.
- "Dacă în suflet milă n-ai / Priveşte a mea faţă..."

Cum e mai departe?
- "Lacrimi vărsând fără de grai..."
- "Eu ard în foc, tu stai de gheaţă..." Drace! Zici că guiţă zece scroafe. Şi ştiam cântecul ăsta şi cu ochii închişi.
- Ţi-ai ieşit din mână. Şi ţi-am mai spus, eşti pilit, omule. Will potoleşte strunele lăutei.
- Carevasăzică asta simţi, Richard? Oftezi şi arzi şi vrei să mori la picioarele iubitei?
- La ce mă întrebi pe mine?

Râde, dar lumina lunii îi dezvăluie în priviri o fulgerare de spaimă.
- Acum eşti londonez. Acolo trebuie să fie altfel. Pesemne că sunt... pesemne că sunt femei multe...
- Tare multe femei, de toate condiţiile, aşa e. Şi ochiul vede şi de multe ori e vrăjit. Dar eu sunt ucenic şi am de gând să-mi văd de treabă. Trebuie să duc o viaţă curată. Şi nu-mi este îngăduit să mă însor până nu îmi închei ucenicia. Asta e.
- Bineînţeles... dar dacă te loveşte săgeata ucigaşă... dacă te străpunge o privire şi îţi lasă o rană fără leac?
- Asta se întâmplă numai în cântece şi în sonete, mormăie Richard. În plus, la Londra, rana fără leac te loveşte mai degrabă în sculă.

Râde, dar Will îşi dă seama că puritanul din el s-a simţit atins. Vine îndată şi riposta.
- Will, tu nu te-ai băgat ucenic la taică-tău?
- Nu. Dar Domnul mi-e martor că duc o viaţă la fel de curată ca orice ucenic.
- Nu asta voiam să spun. Lumea - lumea se întreabă ce-i cu el. Tata zice că tot nu vine la întrunirile de consiliu. Unii spun că îi e frică să nu fie arestat pentru datorii. La ultima sesiune l-au scutit până şi de taxa pentru ajutorarea săracilor. Negustorie încă face...
- Păi, se pare că ştii cât ştiu şi eu. Crezi că mi se confesează mie?

Will aşază lăuta pe iarbă, închipuindu-şi o clipă că o ridică deasupra capului şi dă cu ea de pământ. Nu era o idee bună, dar cel puţin era bine conturată.
- Acum doi ani a vândut şi ce mai rămăsese din pământurile mamei. Fără îndoială că strămoşii din vechiul neam Arden s-au răsucit în mormânt, dar cred că cei mai mulţi din creditori au fost mulţumiţi. Ce s-a întâmplat? Nu ştiu.

Iar pentru tata, îşi zice Will, asta ar fi cea mai mare ruşine din toate, să aflu eu.
- Cred că s-a întins mai mult decât îi era plapuma. Ajunsese atât de sus şi totul era atât de strălucitor - a trimis chiar şi o solicitare la Colegiul de Heraldică să primească un blazon. John Shakespeare, gentilom. Apoi a încetat brusc să mai pomenească despre asta. Ştiu că s-a fript cu comerţul cu lână. Poate că au mai fost şi alte nenorociri... Richard, tu crezi că un om poate să fie sortit să aibă parte de nenoroc? Ca firea şi împrejurările să-şi dea mâna în fiinţa lui atât de strâns, într-o atât de întunecată armonie, încât să nu aibă scăpare?

Alt fluture de noapte vine şi poposeşte pe mâneca lui; îl prinde în pumn.
- Poate face el orice; nu există scăpare.
- Idei păgâne. Will, umblă zvonul că tatăl tău nu s-a lepădat de vechea credinţă.
- Doar un zvon? Haide, aici suntem la Stratford, unde aluziile se strigă în gura mare, peste butucul de despicat peştele în piaţă.

Will dă drumul fluturelui.
- Spune-mi, Will, e papistaş? Da, ştiu, nu se cuvine să întreb. Şi încă îl stimez, oricare ar fi adevărul, şi la fel şi tata, deşi avem atitudini diferite. Doar că mă tem pentru tine.

Will izbucneşte într-un hohot de râs atât de zgomotos, încât Richard tresare.
- Iartă-mă. Zău, nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta, te încredinţez.

Vechea credinţă? Poate. Maică-sa se jură uneori pe Maica Precistă şi uneori ea şi taică-său se roagă împreună, doar ei doi. Iar astfel de bănuieli plutesc în aer în ultima vreme - Will a auzit despre personaje suspecte, care vin de la Roma cu buzunarele doldora de scrieri catolice şi bat ţara, umblând din casă în casă. Nu este greu să şi-l închipuie pe taică-său entuziasmându-se. În vremea lui de glorie era persoană publică şi îndeplinea pentru regină sarcini publice şi protestante. Acum, că a rămas de căruţă, poate foarte bine să încerce să se înveşmânte în amara consolare a celor lăsaţi deoparte. Toţi ridică mâna contra mea - şi, dacă nu, am să-i fac eu s-o ridice.
- Ce uşurare să aud asta! Fiindcă acum pluteşte în aer o întrebare, Will. O întrebare care atârnă greu.
- Prea greu pentru un răspuns. Undeva, în spatele ei, este acest Dumnezeu pentru care unii trimit oameni pe rug, iar alţii sunt gata să fie arşi pe rug şi să mă ia dracu' dacă pot să mi-l reprezint! Sunt beat, nu mă lua în seamă.
- Sunt oameni ieşiţi din universităţi care vorbesc aşa.

Glasul lui Richard este mâhnit şi limpede.
- Atei sau pe aproape. Trebuie să fii atent.
- Întotdeauna sunt.

Will râde. Dar adevărul rămâne: nu se poate închipui trăind sau murind pentru Dumnezeu. Fiind capabil să-şi imagineze aproape orice altceva, acest lucru îl resimte ca pe un eşec, întărindu-i temerea că este o persoană superficială. Pus în balanţa cu care sunt cântăriţi muritorii, abia dacă ar clinti-o.
- Cât despre a mă băga ucenic la tata, el vrea, eu nu, aşa că ne împăcăm cum putem.

Adevărat, oarecum. Adevărul adevărat, îşi zice Will, este că vrea să fiu ca el. Să-i trăiesc din nou viaţa, doar că de data asta...
- O să vedem. Ia aminte aici! Când ai să fii numit Lord Primar al Londrei...
- Şi chiar am să fiu.

Richard se îndreaptă de spate, încordat şi solemn.
- Nici nu aspir la mai puţin. Poate mă crezi un nebun înfumurat...
- Nu, nicidecum. Dacă vezi ţelul ăsta dinaintea ta, poţi să-l atingi. Dacă nu... dacă nu se zăreşte, atunci...
- Atunci, ce să fac?
- Să-l inventezi, poate.

Scutură din cap, ferindu-se de privirea prea întrebătoare a lui Richard.
- Fă-o, Richard! Lord Primar. Fă-o pentru Stratford. Adu-ne glorie, nouă, celor rămaşi aici. Numai Dumnezeu ştie câtă nevoie are de asta bătrâna văgăună.
- Aşa crezi cu adevărat, Will?
- Adineauri aşa credeam. Însă peste o oră, cine ştie?

Cel puţin încearcă să fie sincer.
- Şi mâine, cine ştie?

Şi apoi cântă tare, acompaniindu-se la lăută, ca să şteargă expresia aceea de pe faţa lui Richard, să acopere nota aceea pe care a auzit-o. O notă de compătimire.

Nu mai putea fi niciodată ca înainte. Totuşi, au petrecut mult timp împreună pe durata şederii lui Richard. Cutreierau câmpiile şi discutau, iar Richard şi-a pierdut paloarea de orăşean. Când vorbea despre Londra, Will asculta şi se străduia să nu asculte prea lacom, să nu pună prea multe întrebări - să nu îngăduie ca imaginile să devină prea vii. Se purta cu el însuşi ca şi cu un pacient febril. Prăvăliile giuvaiergiilor, sclipind una după alta, precum comorile la care visează spiriduşii; şi apoi, căpăţânile executaţilor, înfipte în ţepuşe pe Podul Londrei, arenele unde se ţineau lupte între tauri şi câini, Smithfield Market, cu ciomăgeli şi sânge; pe urmă tinerii filfizoni exersând trasul cu arcul în Moorfields, în roua dimineţii... Da, pulsul un pic grăbit, dar nu aşa de rău. Apoi prăvăliile de cărţi înşirate pe lângă curtea bisericii St Paul's - păşeşti pe sub firme ca "Ogarul alb", "Taurul roşu" şi "Dragonul verde", dai de topuri şi stive de hârtie şi apoi uliţele rău famate din Shoreditch, de care Richard pomeneşte cu o grimasă, fiindcă acolo apăruseră în ultima vreme teatrele, şi hoţii de buzunare, şi prostituatele care se înghesuiau odată cu mulţimea, când începea reprezentaţia... Aici pulsul o lua razna şi pacientul era în pericol. Will schimba subiectul şi începea să vorbească despre starea recoltelor.

O singură dată Richard a luat cina cu familia lui Will. În vremurile lui de glorie, John Shakespeare fusese o gazdă notabilă: întotdeauna e loc la masa lui, nu e nevoie să vii cu cuţitul tău, aduceţi carnea de porc fezandată şi pâinişoarele. Acum un oaspete era o raritate. Tatăl lui Will a fost o vreme destins, jovial, a vorbit cu Richard despre cum e negustoria la Londra şi cum sunt obiceiurile, până când a căzut deodată într-o muţenie adâncă şi a rămas cu privirea aţintită asupra flăcării de la lumânare. Mama lui şi-a exprimat delicat îngrijorarea în legătură cu ciuma şi cu hoţii tupilaţi prin fundături. Cât despre Joan, la început s-a uitat lung, a înghiţit cu noduri şi s-a făcut stacojie la faţă, amintindu-i lui Will cât de mult se schimbase prietenul lui: dacă plăcut şi cuviincios fusese întotdeauna, acum părea foarte sigur pe el, asculta calm şi rupea din pâine cu degete subţiri şi elegante. Dar, până să se aducă plăcinta cu mere, privirea i se schimbase. Joan avea treisprezece ani, învăţa să fie dispreţuitoare şi Will a văzut cum îşi atingea buza de sus, imitându-l pe Richard când îşi mângâia mustaţa abia mijită.
- E băiat frumuşel, a zis ea mai târziu, căscând plictisită, dar nu e cazul să-şi dea atâtea aere. Numai fiindcă a avut vreun naş puritan, cu o mutră de-aia lungă, care o fi aranjat să intre ucenic la Londra. Ăştia întotdeauna au grijă unii de alţii.

Bărbia sfidătoare şi scânteia din ochi îl provocau pe Will să-i vorbească urât - de multe ori făceau asta. Dar a reacţionat cu loialitate cumpătată, refuzând să asculte vreun cuvânt împotriva lui Richard. Fiindcă, altfel, ar fi putut să se dea de gol, arătând cât de mult îl pizmuia. Invidia ar fi ţâşnit afară, mârâind şi făcând spume la gură.

Will a citit de câte două ori la rând toate cărţile aduse de Richard, iar atunci când nu citea din ele purta în el cuvintele, nutrindu-se din ele, tot aşa cum, presupunea băiatul, puritanii se nutresc din spirit şi papistaşii din credinţă. Într-un rând a făcut greşeala să citească la bancul de lucru. Nu l-a auzit pe tatăl lui apropiindu-se. N-a fost atât faptul că i-a azvârlit cărţile pe podea, ci felul cum a făcut-o: mârâind şi trântindu-le de sus, ca un drumar care ridică pietre. Un avertisment. N-a fost nevoie să-şi spună vreo vorbă. Ar fi fost mai uşor, de bună seamă, să nu-l iubească. Mamei lui îi purta o dragoste simplă, una care punea pur şi simplu stăpânire pe tine, aşa cum setea îţi cere să bei. Dragostea pentru tatăl lui era ca o boală sau ca o rană. Nu îţi dădea odihnă, trebuia să-şi găsească leac.

Will s-a dus să-l conducă pe Richard la plecare, în zorii unei zile fierbinţi de iulie. Richard călătorea împreună cu cărăuşul oraşului, tânărul Will Greenaway, care preluase slujba de la tatăl lui. Aha, s-a nimerit bine. Li s-a alăturat un negustor din Leamington - mai mulţi tovarăşi, mai puţine primejdii. Caii, cu desagi în spinare, mişcau din urechi să alunge muştele sâcâitoare şi păreau abătuţi. Nu voiau să pornească la drum spre Londra. Voiau să pască veşnic în padoc. Will şi Richard şi-au strâns zdravăn mâinile, apoi au început să se sucească încolo şi încoace în timp ce Greenaway strângea sforile pachetelor, iar doamna şi domnul Field psalmodiau sfaturi cucernice. Tinerii, şi-a zis Will, nu sunt pricepuţi la formule de salut şi de despărţire, căci simt cât sunt de găunoase.
- Nu ştiu cum de nu m-am gândit, a zis în ultima clipă Richard. Trebuia să iei tu lăuta. Tată... să-i dai lui Will lăuta mea.
- Nu, nu, nu se poate, s-a repezit Will, fără să ştie nici el de ce.
- Will, dacă vreodată ai să... a început Richard, dar s-a întrerupt cu o privire mâhnită şi surprinsă, ca unul care se trezeşte vorbind în somn. Domnul fie cu tine!

Curând după ce călătorii s-au topit în zare, Will s-a pomenit luând-o pe Wood Street fără niciun motiv. Cineva a împins în lături o fereastră şi a azvârlit pe caldarâm un curcubeu mizerabil de zoaie. Printr-o poartă deschisă a zărit într-o ogradă o slujnică robustă, care jumulea o gâscă vie, cu picioarele legate la spate. Nu făcea treabă bună: mormanul alb de la picioarele ei era pătat de sânge. Fata avea o faţă rotundă ca o lună plină, dar a scos la iveală nişte gropiţe drăgălaşe când a strâns din dinţii ca perlele la ţipetele păsării, care se zbătea. Vreun bărbat avea să-i descopere frumuseţea într-o bună zi; ori avea să se repeadă orbeşte, găsind-o mulţumitoare. Poate că şi el, şi-a zis Will, o s-o ducă tot aşa mai departe: să dea târcoale, să umble brambura, să privească. Poate că ar fi o soartă mulţumitoare, ca o orbecăială prin viaţă.

În cele din urmă însă, s-a îndreptat spre casă, de parcă făcea o alegere. Pe strada Henley, casa familiei Shakespeare se înfăţişa încăpătoare, solidă şi de necucerit. Cele câteva fisuri din olanele acoperişului nu puteau contrazice impresia că acolo locuia un om cu stare. Soarele, fulgerând printre nori, ştergea ferestrele de sus, ca nişte ochi rotindu-se vicleni. Înăuntru, după lumina orbitoare a verii, lambriurile de lemn întunecat l-au făcut să bâjbâie o clipă ca legat la ochi. Maică-sa tocmai isprăvea de copt pâinea.
- Are să-ţi fie dor de Richard, cred, a zis ea.

Avea făină pe nas şi pe obraz şi, când l-a sărutat, i-a lipit şi lui puţină pe faţă, ca o dovadă că îl înţelegea sau ca un semn. Tatăl lui era în atelier cu cineva care vorbea despre preţul vopselurilor: mov, indigo, roşu.
- Ei, cât despre roşu... a bombănit taică-său.