Un palid punct albastru

Carl Sagan
Un palid punct albastru. Viziune asupra viitorului omenirii în spaţiu
Editura Herald, 2016
Traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi introducerea la această carte.

***
Intro

Carl Sagan a fost Profesor de Astronomie şi Ştiinţe Spaţiale şi Director al Laboratorului pentru Studii Planetare al Universităţii Cornell; a mai fost afiliat la Jet Propulsion Laboratory, California Institute of Technology; de asemenea, a fost co-fondator şi preşedinte al Planetary Society, cel mai mare grup dedicat ştiinţei spaţiale din lume. În cadrul NASA, a avut rolul de consultant pentru misiunile spaţiale fără echipaj Mariner, Voyager şi Viking şi s-a ocupat de informarea astronauţilor în misiunile acestora pe Luna. Documentarul de televiziune distins cu premiul Peabody, Cosmos, a fost văzut de peste 500 de milioane de oameni din peste şaizeci de ţări, iar cartea însoţitoare a petrecut şapte săptămâni pe lista de bestselleruri a The New York Times. Autor a treizeci de cărţi, Sagan a fost distins cu premiul Pulitzer pentru The Dragons of Eden: Speculations on the Evolution of Human Intelligence în 1978, iar romanul său Contact a fost ecranizat într-un celebru film ce o are ca protagonistă pe Jodie Foster.

În distincţia oferită postum lui Carl Sagan, National Science Foundation a declarat că cercetarea acestuia a transformat ştiinţa planetară... iar darurile oferite omenirii sunt infinite.

*

În volumul Cosmos, astronomul Carl Sagan ne-a permis să întrezărim magnificul mister al universului, făcându-l accesibil pentru milioane de oameni de pe întreaga planetă. În Un palid punct albastru, această continuare uimitoare a Cosmosului, Sagan îşi desăvârşeşte călătoria revoluţionară prin spaţiu şi timp.

Făcând un periplu prin sistemul nostru solar, prin galaxia Calea Lactee şi chiar mai departe, Sagan pune cap la cap o istorie a descoperirilor astronomice, un rezumat cuprinzător al călătoriilor de explorare spaţială, şi face o trecere în revistă a vieţii: de la originile sale acvatice până la viitorul imaginar al umanităţii, în care, după ce Pământul va fi de mult înghiţit de Soare, oamenii se vor stabili pe alte planete, modelându-le peisajul.

Charisma lui Carl Sagan ca popularizator al ştiinţei se explică nu doar prin volumul prodigios al cunoştinţelor sale, ci şi prin optimismul de care dă dovadă şi prin fascinaţia pe care o simte în faţa universului. O persoană plină de imaginaţie şi un vizionar, astronomul de la Universitatea Cornell ne aprinde imaginaţia şi transformă ştiinţa într-un spectacol de zile mari. Sagan se întoarce iar şi iar la nevoia omenirii de a călători şi la curiozitatea noastră nesecată cu privire la locul pe care îl ocupăm în univers.

*

"Fascinant... Memorabil... Revelator... Probabil cea mai bună carte a lui Carl Sagan." (The Washinton Post Book World)

"[Un palid punct albastru] proiectează cititorii dincolo de Cosmos... Sagan vede viitorul omenirii în stele." (Chicago Tribune)

"Un fir de iarbă este ceva obişnuit pe Pământ; pe Marte va fi un miracol. Descendenţii noştri de pe Marte vor cunoaşte valoarea unui petic de verdeaţă. Iar dacă un fir de iarbă este nepreţuit, care este valoarea unei fiinţe omeneşti?" (Carl Sagan, Un palid punct albastru)

Capitolul 1. Suntem aici

Şi pământul întreg ce este decât un punct în univers,
şi ce colţişor mic pe el reprezintă locuinţa ta!
Marcus Aurelius, împărat roman, Către sine însuşi, cartea 4 (cca. 170)

Conform învăţăturilor astronomilor, circumferinţa
Pământului, care nouă ne pare atât de interminabilă,
comparată cu măreţia universului, nu seamănă
decât cu un punct minuscul.
Ammianus Marcellinus (cca. 330-395), ultimul mare istoric roman, în Istorie romană

Sonda spaţială se afla departe de casă, dincolo de orbita celei mai exterioare planete şi mult deasupra planului eclipticii, care reprezintă o suprafaţă plană imaginară, ceva asemănător unei piste în care sunt cuprinse în general orbitele planetelor. Sonda se îndepărta de Soare cu 65.000 de kilometri pe oră. Dar la începutul lui februarie 1990, a primit un mesaj urgent de pe Pământ.

Obedientă, aceasta şi-a modificat orientarea camerelor, îndreptându-le spre planetele aflate acum la distanţă. Rotindu-şi platforma de explorare ştiinţifică dintr-un loc al cerului în altul, a surprins 60 de imagini şi le-a stocat, digitalizate, pe banda sa de înregistrare. Apoi, treptat, în martie, aprilie şi mai, şi-a comunicat datele prin unde radio spre Pământ. Fiecare imagine era alcătuită din 640.000 de elemente individuale ("pixeli"), asemănătoare punctelor care apar într-o fotografie de ziar trimisă prin belinograf sau într-un tablou pointilist. Sonda spaţială se afla la o distanţă de 6 miliarde de kilometri de Pământ, atât de departe, încât fiecărui pixel i-au trebuit cinci ore şi jumătate, călătorind cu viteza luminii, să ajungă până la noi. Imaginile ar fi putut să ajungă mai devreme, dar marile radiotelescoape situate în California, Spania şi Australia care primesc aceste şoapte venite de la marginea sistemului solar aveau responsabilităţi cu alte vehicule care navighează pe oceanul spaţial, printre care, sonda Magellan, îndreptată spre Venus, şi Galileo, aflată în călătoria sa sinuoasă spre Jupiter.

Voyager 1 se afla la o înălţime atât de mare deasupra planului eclipticii fiindcă, în anul 1981, se apropiase mult de Titan, satelitul gigant al lui Saturn. Sonda soră a acesteia, Voyager , fusese programată pe o traiectorie diferită, în interiorul planului eclipticii, putând astfel să realizeze celebrele explorări ale planetelor Uranus şi Neptun. Cei doi roboţi Voyager 2 au explorat patru planete şi aproape şaizeci de sateliţi naturali. Aceştia reprezintă triumfuri importante ale ingineriei umane şi se numără printre gloriile programului spaţial american. Acestea se vor regăsi în cărţile de istorie când multe alte lucruri din vremea noastră vor fi date uitării.

Funcţionarea sondelor Voyager era garantată până la efectuarea întâlnirii cu Saturn. M-am gândit că ar fi o bună idee ca, după acea întâlnire, să le facem să mai arunce o ultimă privire spre Pământ. Ştiam că, dinspre Saturn, Pământul va părea prea mic pentru ca Voyager să poată distinge vreun detaliu. Planeta noastră nu ar fi decât un punct de lumină, un pixel singuratic, abia identificabil în mulţimea de alte puncte de lumină vizibile, planete apropiate şi sori îndepărtaţi. Dar ar merita să avem o astfel de imagine tocmai datorită obscurităţii lumii noastre pe care o va dezvălui.

Navigatorii au cartografiat cu sârguinţă liniile de coastă ale continentelor. Geografii au tradus aceste descoperiri în hărţi şi globuri. Fotografii ale unor porţiuni mici ale Pământului au fost obţinute mai întâi cu ajutorul baloanelor şi avioanelor, apoi cu ajutorul rachetelor prin scurte zboruri balistice şi, în sfârşit, cu ajutorul vehiculelor spaţiale orbitale, care au oferit o perspectivă cum este cea obţinută atunci când observi un glob mare de la o distanţă de trei centimetri. Deşi aproape toţi învăţăm că Pământul este o sferă de care suntem, într-un fel anume, lipiţi prin forţa gravitaţiei, am început să conştientizăm realitatea circumstanţei noastre abia atunci când am văzut renumita fotografie a întregului Pământ realizată de nava Apollo - cea obţinută de astronauţii misiunii Apollo 17 în ultima călătorie a oamenilor spre Lună.

Această imagine s-a transformat într-un fel de simbol al epocii noastre. În ea apare Antarctica, pe care americanii şi europenii o consideră fără ezitare ca fiind punctul cel mai sudic, apoi întregul continent african ce se întinde până sus: se poate vedea Etiopia, Tanzania şi Kenya, unde au trăit cei mai vechi strămoşi ai noştri. În partea dreaptă de sus, Arabia Saudită şi ceea ce europenii numesc Orientul Apropiat. În vârf, abia observată, se găseşte Marea Mediterană, în jurul căreia s-a dezvoltat o parte importantă din civilizaţia noastră globală. Se distinge de asemenea albastrul oceanului, culoarea roşu gălbuie a Saharei şi deşertul arab, verdele maroniu al pădurilor şi luncilor.

Însă nu există nicio urmă de oameni în această imagine; nu se vede nicio remodelare a suprafeţei Pământului realizată de specia noastră, nicio maşină, nicio fiinţă umană: suntem prea mici şi organizarea noastră politică prea neînsemnată pentru a fi observaţi de o navă spaţială situată între Pământ şi Lună. Din această poziţie, nu se percepe nicio dovadă a obsesiei noastre pentru naţionalism. Imaginile Pământului obţinute de Apollo au transmis mulţimilor un lucru deja cunoscut de astronomi: la scara lumilor - ca să nu spun a stelelor sau galaxiilor - oamenii sunt neînsemnaţi, o peliculă subţire de viaţă pe o bucată obscură şi singuratică formată din piatră şi metal.

M-am gândit că o altă imagine a Pământului, de data aceasta surprinsă de la o distanţă de o sută de mii de ori mai mare, ar putea fi utilă în procesul neîntrerupt de conştientizare a adevăratei noastre circumstanţe şi condiţii. Oamenii de ştiinţă şi filosofii Antichităţii clasice înţeleseseră în mod corect că Pământul nu este decât un punct în imensitatea Cosmosului, dar nimeni nu îl văzuse ca atare. Aceasta era prima noastră oportunitate (şi poate ultima vreme de decenii).

Am avut susţinere din partea multor membri ai proiectului Voyager aflat sub conducerea NASA. Dar din punctul de vedere al sistemului solar exterior, Pământul este situat foarte aproape de Soare, asemenea unei molii ce înconjoară o flacără. Ne doream oare să poziţionăm camera atât de aproape de Soare şi să riscăm distrugerea sistemului vidicon al sondei? Nu ar fi mai bine să aşteptăm până când vom obţine toate imaginile ştiinţifice ale planetelor Uranus şi Neptun, în cazul în care sonda va rezista?

Şi astfel am aşteptat - şi bine am făcut - din anul 1981 pentru Saturn şi din anul 1986 pentru Uranus până în anul 1989, când ambele sonde trecuseră de orbitele lui Neptun şi Pluton. În cele din urmă, a sosit şi momentul. A trebuit mai întâi să se opereze câteva calibrări ale instrumentelor şi am mai aşteptat puţin. Deşi sondele se aflau în poziţiile corecte, instrumentele funcţionau corespunzător şi nu mai era nevoie să se facă alte fotografii, unii membrii ai personalului s-au opus acestei iniţiative. Nu are nimic de-a face cu ştiinţa, spuneau ei. Apoi am descoperit că, într-o NASA copleşită de probleme economice, tehnicienii care proiectează şi transmit comenzile radio către Voyager aveau să fie mutaţi imediat pe alte posturi. Dacă voiam să obţinem imaginile respective, trebuia s-o facem exact atunci. În ultimul moment - de fapt, în mijlocul întâlnirii lui Voyager cu Neptun - administratorul NASA de atunci, con traamiralul Richard Truly, a intervenit şi s-a asigurat că fotografiile vor fi obţinute. Experţii în ştiinţe spaţiale Candy Hansen, de la Jet Propulsion Laboratory (JPL), şi Carolyn Porco, de la Universitatea din Arizona, au proiectat secvenţa de comenzi şi au calculat timpul de expunere al camerei.

Iată-le aşadar - un mozaic de pătrate aşezate deasupra planetelor şi un fundal presărat cu stele îndepărtate. Am reuşit să fotografiem nu numai Pământul, dar şi cinci dintre planetele cunoscute ale Soarelui. Mercur, cea mai interioară, era pierdută în strălucirea solară, în timp ce Marte şi Pluton erau prea mici, prea slab luminate şi/sau prea îndepărtate. Uranus şi Neptun sunt atât de întunecate, încât înregistrarea prezenţei lor necesită un timp de expunere mai mare; în consecinţă, imaginile acestora sunt estompate din cauza mişcării sondei. Acesta este aspectul pe care îl au planetele pentru o navă spaţială extraterestră ce se apropie de sistemul solar după o lungă călătorie interstelară.

De la această distanţă, planetele nu par a fi decât nişte simple puncte de lumină, clare sau neclare, chiar şi prin intermediul telescopului de înaltă rezoluţie instalat la bordul sondelor Voyager. Seamănă cu planetele văzute cu ochiul liber de pe suprafaţa Pământului: puncte luminoase mai strălucitoare decât majoritatea stelelor. Pe parcursul mai multor luni, Pământul, asemenea celorlalte planete, dă impresia că pluteşte printre stele. Nu îţi poţi da seama doar privind unul dintre aceste puncte cum este acolo, ce se află pe el, care a fost trecutul său şi dacă, în această epocă particulară, trăieşte cineva acolo.

Datorită luminii solare reflectate de sondă, Pământul pare să se afle într-o rază de lumină, ca şi cum această mică lume ar avea o semnificaţie specială. Nu este însă vorba decât despre un accident datorat geometriei şi opticii. Soarele îşi emite radiaţia în mod echitabil în toate direcţiile. Dacă fotografia ar fi fost făcută puţin mai devreme sau puţin mai târziu, nu ar fi existat nicio rază de lumină care să intersecteze Pământul. Şi de ce tocmai acea culoare azurie? Albastrul este generat în parte de mare şi în parte de cer. Într-un pahar, apa este transparentă şi absoarbe ceva mai multă lumină roşie decât albastră. Dar dacă ai zeci de metri sau mai mult din acest element, lumina roşie este absorbită în întregime, în spaţiu fiind reflectat în principal albastrul. În acelaşi mod, la o distanţă scurtă, prin aer, obiectul pare să fie perfect transparent. Totuşi - iar acesta este un lucru pe care Leonardo da Vinci l-a explicat foarte bine -, cu cât un obiect este mai îndepărtat, cu atât mai albastru pare. De ce? Fiindcă aerul dispersează mai bine lumina albastră decât lumina roşie. Prin urmare, tenta albăstruie a acestui punct se datorează atmosferei sale dense dar transparente şi oceanelor sale adânci formate din apă lichidă. Iar albul? Într-o zi obişnuită, Pământul este aproape pe jumătate acoperit cu nori albi de apă.

Noi putem explica acest albastru palid reflectat de mica noastră lume fiindcă o cunoaştem bine. Cu toate acestea, este mai puţin probabil ca un om de ştiinţă extraterestru, abia ajuns la marginile sistemului nostru solar, să poată deduce existenţa oceanelor, a norilor şi a unei atmosfere dense. Neptun, de exemplu, este o planetă albastră, dar în principal din motive diferite. Din această poziţie atât de îndepărtată, s-ar părea că Pământul nu prezintă niciun interes special.

Pentru noi este însă altceva. Priviţi din nou acel punct. Acolo ne aflăm noi. Este casa noastră. Suntem noi. Pe acesta şi-au trăit şi îşi trăiesc viaţa toţi cei pe care-i iubeşti, toţi cei pe care-i ştii, toţi cei despre care ai auzit şi, până la urmă, toate fiinţele umane care au existat. Acolo se află totalitatea bucuriilor şi suferinţelor noastre, mii de religii, ideologii şi doctrine economice încrezătoare, fiecare vânător şi culegător, fiecare erou şi laş, fiecare creator şi distrugător de civilizaţie, fiecare rege şi ţăran, fiecare tânără pereche îndrăgostită, fiecare mamă şi tată, copil plin de speranţă, inventator şi explorator, fiecare moralizator, fiecare politician corupt, fiecare "superstar", fiecare "lider suprem", fiecare sfânt şi păcătos din istoria speciei noastre a trăit acolo - pe un fir de praf suspendat într-o rază de soare.

Pământul este doar o mică scenă într-o uriaşă arenă cosmică. Să ne gândim la râurile de sânge vărsate de toţi acei generali şi împăraţi doar pentru a se transforma, prin triumf şi glorie, în stăpânii efemeri ai unei fracţiuni a acestui punct. Să ne gândim la nesfârşitele cruzimi coborâte de locuitorii unui colţ al acestui pixel asupra locuitorilor abia vizibili ai unui alt colţ, cât de multe sunt neînţelegerile, cât de nerăbdători sunt să se ucidă între ei, cât de aprinsă le este ura.

Poziţionările noastre, importanţa pe care ne-o atribuim, impresia că ocupăm o poziţie privilegiată în Univers sunt puse la îndoială de acest punct palid de lumină. Planeta noastră nu este decât o fărâmă izolată în marele întuneric cosmic. În obscuritatea noastră, în toată această imensitate, nu există niciun indiciu că vom primi vreun ajutor din altă parte care să ne poată salva de noi înşine. Pământul este singura lume cunoscută până acum care găzduieşte viaţă. Nu există un alt loc spre care specia noastră să poată emigra, cel puţin în viitorul apropiat. Putem vizita alte locuri, însă nu ne putem încă stabili. Fie că ne place sau nu, Pământul este pentru moment singurul nostru cămin.

S-a spus uneori că astronomia este o experienţă care te umple de umilinţă şi îţi întăreşte caracterul. Poate că nu există vreo dovadă mai bună a nebuniei vanităţii umane decât această imagine îndepărtată a măruntei noastre lumi. În opinia mea, subliniază responsabilitatea pe care o avem de a ne trata cu mai mare blândeţe unul pe celălalt şi de a păstra şi iubi palidul punct albastru, singurul cămin pe care îl cunoaştem.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

*

Editura Herald, Asociaţia Secular-Umanistă din România şi revista Ştiintă & Tehnică vă invită miercuri, 7 septembrie 2016, în intervalul orar 18:30-20:30, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bulevardul Elisabeta nr. 38), la lansarea volumelor Un palid punct albastru de Carl Sagan şi Destrămarea curcubeului de Richard Dawkins, cele mai recente apariţii în colecţia Mathesis a Editurii Herald.

Se va discuta despre ştiinţă, curiozitate şi capacitatea omului de a fi fascinat de lumea pe care o descoperă.

Invitaţi: Anca Bontas (profesor de biologie, vicepreşedinte A.S.U.R.), Alexandru Anghel (senior editor, Editura Herald), Cristian Roman (jurnalist de ştiinţă, revista Ştiinţă & Tehnică) şi Doru Căstăian (profesor de filosofie).