Scrieri 4 [Scurtă istorie a satului natal, Burdusacii (I)]

C.D. Zeletin
Scrieri 4
Editura Spandugino, 2013

*****

Scurtă istorie a satului natal, Burdusacii

Istoria Burdusacilor, mică mare cum este, nu a fost cercetată până acum. Cele câteva preţioase consideraţii istorice publicate de curând îşi cer extinderea legitimă, deoarece Burdusacii sunt, împreună cu satele adiacente Oprişeştii şi Cârna, aşezări dintre cele mai vechi din Moldova.

Burdusacii fac parte astăzi din comuna Răchitoasa, judeţul Bacău. Până la ultima împărţire teritorială erau reşedinţă de comună şi cuprindeau următoarele sate: Oprişeştii, Gunoaia, Băhniţa (cu intermitenţe), Hăghiac, Tochilea, Cârna, Deleni (cu partea numită Stuchenii), Bucşa şi Gura Sohodolului. Timp de peste o sută de ani a făcut parte din Ocolul Zeletinului, judeţul Tecuci; dată fiind dispunerea N-S a dealurilor, se circula mai uşor la Tecuci (peste 60 km), deşi oraşul cel mai apropiat era Bârladul (28 km), până la care însă se ajungea trecând spre răsărit cinci mari dealuri.

Burdusacii se află dispuşi de-o parte şi de alta a pârâului Zeletin, care primeşte aici afluenţii Gunoaia, Deleni şi, inconstant, Bucşa.

Vechime

Se pare că vechimea aşezării Burdusaci şi vechimea toponimului sunt diferite, dat fiind că actualii Burdusaci se numeau, după anumite tradiţii, Oprişeştii de Jos, "Burdusacii" aflându-se de demult undeva mai sub Bucşa, pe locul numit astăzi Silişte ("Sâlişte"). Aserţiunea mi-a fost confirmată, printre alţii, şi de către unul din bătrânii satului, Alexandru Vârlan (1900-1998), coborâtor al unei vechi familii de aici. Ulterior, fie Burdusacii au migrat din vechiul lor loc spre nord, fie numai numele s-a extins şi asupra "Oprişeştilor din Jos"; ultima variantă mi se pare mai verosimilă, întrucât până nu de mult în vechea "Sâlişte" încă mai existau câteva case din vechii Burdusaci, locului spunându-i-se şi Trei Bătrâni. Ar fi, aşadar, firesc să căutăm vechimea Burdusacilor, ca aşezare, în atestările documentare ale Oprişeştilor şi - într-o anumită măsură - în ale pârâului Zeletin.

Burdusacii

Într-un uric datat 12 mai 1555, Odochia, fiica lui Moga, împreună cu Tudora şi fratele ei, Cozma, copiii lui Hasan, vând lui Mihăilă Motăş din privilegiul de întăritură acordat de Ştefan cel Mare bunicului lor, Toader lucaş, "...o bucată de pământ din hotarul Oprişeştilor, din partea de jos, la obârşia Sohodolului, anume Fântâna Belciuroasa şi cu loc până la vârful dealului dinspre răsărit (...) până la hotarul Burdisacilor". Se observă grafierea cu i în loc de u a Burdusacilor; suspectând o greşeală de transcriere, am cercetat originalul slavon şi am găsit scris, într-adevăr, "Burdisaci" şi nu "Burdusaci", ceea ce nu exclude totuşi un lapsus calami al celui ce a redactat documentul, deprins probabil cu elinul Y, care corespunde literei şi sunetului u. Gh. Ghibănescu, care publică primul acest document, adaugă în notă: "Sohodol = Valea Sacă" şi dă arborele genealogic al lui Laslău Globnicul, ai cărui descendenţi au locuit aici şi asupra cărora vom reveni. Documentul este important, deoarece confirmă tradiţia orală după care actualilor Burdusaci, cel puţin părţii lor dinspre apus, întinsă pe şosea, li se spunea Oprişeştii din Jos; bucata de pământ vândută se afla la hotarul Oprişeştilor din Jos cu Obârşia Sohodolului, deci în plin Burdusaci de astăzi. În 1897, Theodor N. Ciuntu situa Burdusacii "...pe coasta de vest a dealului Băluş", fără să amintească de partea lor întinsă pe şoseaua Răchitoasa - Podu Turcului.

Cu peste o sută de ani mai tîrziu, la 25 octombrie 1667, îi regăsim într-un zapis prin care Costin, feciorul lui Capotă din satul Hănţăşti, vinde două pogoane de vie şi două pogoane de loc sterp situate pe dealul dinspre apus al Nicoreştilor "...domniei sale Stratului, ficior lui Ionaşco Surdului din sat din Burdusaci şi giupânesei dumisali Rocsandii şi cuconilor dumisali şi nepoţilor dumisali şi strănepoţilor dumisali...". Cinci ani după aceasta, la 2 martie 1672, Borde, feciorul lui Vlasâi [Vlá-sâ-i] din Oprişeşti, vinde o parte din ocina lui din Mohorâţi lui "...Vârlan şi Stratului, ficiorul lui Ionaşcu Surdului de Burdusaci". Acest Strat va cumpăra pământ şi la Nicoreşti; în ianuarie 1677, Dumitraşco Frumosul şi fiul său Gligorie din Nicoreştii de Sus vând "... giupânului Stratului de Burdusaci şi giupânesei dumisali (...) o bucată de loc (...) cu bani gata 5 lei bătuţi". Printre martori s-a aflat şi "...popa Stratul den Nicoreşti" şi "popa Gligoraş ot Burdusaci", ceea ce face plauzibil ca Străteştii din Burdusaci şi cu cei din Nicoreşti să fi fost neamuri. Peste şapte ani, un suret din 1684 hotărăşte vinderea de către Gheorghe şi Arsenie, feciorii lui Dragosin de la Oprişeşti, a părţii lor de moşie din Mohorâţi lui "Vârlan ot Bordusaci". Surprinde în acest document scrierea cu o a Burdusacilor. În sfârşit, un alt zapis, emis de Grigore Ghica, voievodul Moldovei, la 11 iunie 1739, pomeneşte de "Radul ot Burdusaci" şi de "Grosul ot Oprişăşti". Din aceeaşi perioadă datează şi un suret care pomeneşte de "Irimie Drăgosin ot Burdusaci".

Însă vechimea acestui sat, ca a oricărei altei aşezări omeneşti, nu trebuie echivalată cu vechimea impusă de cea dintâi atestare documentară; este de presupus că Burdusacii au existat cu foarte mult timp înainte, atât ca element de toponimie cât şi ca aşezare. Este, de altfel, o problemă relativ generală a tuturor aşezărilor din ţara noastră, pentru care documentul istoric trebuie corectat cu cel arheologic... Un fapt de o deosebită însemnătate şi frumuseţe îl constituie cercetarea de către profesorul I. Mihăilă, de la Şcoala din Burdusaci, a aşezării eneolitice (mileniul 4 şi 3 î.Hr.), la Botu Dealului, semnalată de mai multă vreme, proprietate a unchiului meu, Dumitru Brăescu. Figurinele feminine din lut ars ori din piatră şlefuită îndelung, dar mai ales o ceaşcă, sunt exemplare dintre cele mai tipice ale culturii Cucuteni, faza A, perfect comparabile cu cele descoperite la Frumuşica (Muzeul Piatra Neamţ). Ele atestă permanenţa milenară a omului în părţile Burdusacilor şi au, pe lângă valoarea lor istorică, valoarea unor opere de artă de o inestimabilă frumuseţe şi importanţă în cunoaşterea preistoriei Daciei. Pentru cel născut în aceste locuri, descoperirea lor a produs una dintre cele mai vii emoţii... Notaţia de faţă este doar o semnalare a existenţei aşezării preistorice de la Burdusaci; ea îşi aşteaptă echipele de arheologi care s-o cerceteze sistematic.

Cultura Cucuteni constituie una dintre cele mai strălucitoare forme de existenţă socio-culturală din neoliticul românesc. Ea se plasează în faza ultimă a neoliticului (epoca pietrei şlefuite), numită eneolitic, fază ce excelează în folosirea elementelor artistice în făurirea uneltelor şi podoabelor. Cuprinzând întreaga Moldovă, cultura Cucuteni s-a bucurat de o mare continuitate şi extindere, întinzându-se la răsărit până la Nipru, iar la apus până în sud-estul Transilvaniei.

Dacă ţinem seama de faptul că vechilor Oprişeşti de Jos li s-a spus ulterior Burdusaci, prin extinderea treptată a toponimului spre nord, înseamnă că istoria toponimului Oprişeşti este superpozabilă, între anumite limite, cu istoria toponimului Burdusaci.

Prima descriere mai amănunţită a Burdusacilor, "după un manuscris al D-lui E.C.", a fost publicată în anul 1876, în revista Buciumul român. Găsim aici menţionarea alcătuirii lui răzăşeşti şi mazileşti, vechi nume de burdusăceni, elemente de structură socială etc.; "BURDUSACII sau Trei-bătrâni, la ţinutul Tecuciului, ocolul Zeletinului, moşie cu părţi şi răzăşească, în care moşie suntu răzeşi şi Constantin Strat în hliza numită Cocârlă; Ioan Varlam, Ioan Fontână. Constantin Strat şi preotul Strat, au trecut în schimb cătră d-lui Scarlat Motăş 3 stânjâni din partea Strătească, lungi din zarea Pereschivului până la zarea Mohorâţilor, cu vadu de moară în apa Zeletinului, şi au luat împotrivă de la d-lui 2 pogoane locu ce le-au avut cumpărate de la Radu Munteanu, în partea Cepească; are parte acolo şi d-lui caminariul Alexandru Baiardi, zăstre de la cucoana d-sale, fiica d-sale paharnicului Constantin Vârlănescu, d-lui Pitariul Petrachi Zota; răzăşi mai suntu şi polcovnicelul Neculai Beldiman, postelnicelul Ilie Oatul, Ioan Cârlan, Vasilie Bogza, şi alţi mai mulţi răzăşi şi partaşi în ea. Are satu cu o biserică, doi preoţi, doi dăscăli, şaptesprezece priviligheţi, treizeci şi opt mazâli, cinci nevolnici, optsprezece vadane, doi slujbaşi volnici, unu jidov; pe lângă moşiile Oprişăştii, Săndreştii, Mirenii şi altele, cu un număr de 85 locuitori".

Înălţată în 1810, biserica Sfântul Nicolae din Burdusaci este destul de veche, însă nu se bucură de vârsta bisericii Sfinţii Voievozi de la cimitir, a cărei vechime - pusă, totuşi, sub semnul întrebării - urcă la 1487, sau, în orice caz, în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653). Într-o însemnare pe un penticostar tipărit la Sibiu în 1805 se precizează anul zidirii ei. "Aciastă sfântă şi Dumnezească carte ce se numeşte Pendicostar s-au cumpărat prin osteneala robului lui Dumnezeu Ioniţî Neagul Gălăţan, la sfântul locaş al Domnului, ce să face acum nou la satul Burdusaci, ţănt. Tecuciului, ocul. Zeletinului. Şi s-au însemnat spre pomenire 1810". Th. N. Ciuntu afirmă în 1897 - probabil după informaţii orale - că "Biserica Sfântul Nicolae este făcută de obştea satului în 1814", însă după 87 ani, plasarea zidirii ei cu patru ani mai târziu, este firească. O însemnare din 1824, anul primei ei refaceri sau al unei completări mai substanţiale, pe un apostol aflat şi astăzi la biserică, aduce precizări suplimentare: "să se ştie că această carte, Apostolul, o am cumpărat cu drepţi banii mei, 40 lei, din oraşul Iaşi, din dugheana de la poarta Sfintei Mitropolii, de la un Dumitru şi Radu Braşoveanu şi o am dat la biserica noastră de aicea din satul Burdusaci, cu hranul Sfântului Nicolae, care biserică este făcută acum tot de noi din nou ca să fie de slujbele sfintei biserici şi pentru pomenirea noastră; şi pentru a nu se putea înstrăina de la această sfântă biserică, am iscălit aice în 12 file în urmă, unde mărturiseşte iscălitura mea, a şetrarului Enache Strat, 1824, februarie 10".

În 1871, Alexandru Odobescu alcătuieşte, la cererea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii, un Chestionar ale cărui răspunsuri se află astăzi la Academia Română (mss. 229, f. 338); din ele aflăm noi informaţii: Biserica din Burdusaci-Tecuci a fost construită "din lemn de stejar, solid cioplit şi încheiat bine". Catapeteazma şi icoanele au fost zugrăvite în Rusia, la Kiev. "Biserica se găseşte şi astăzi în stare practicabilă, fiind acum a treia oară meremetisită, învelită acum cu tinichea albă şi îmbrăcată cu dulapi de brad pe dinafară peste solidele lemne din care a fost construită". În aceşti ani, biserica avea doi preoţi şi doi dascăli3. Deşi "meremetisită" solid şi învelită cu tablă zincată, biserica va fi construită "din nou" 18 ani mai tîrziu, în 1889, de către enoriaşi, "pe locul şi din materialul vechii biserici". În aceşti ani satul era, probabil, destul de întins, deoarece în 1897 număra 339 capi de familie, 1251 suflete, şcoală înfiinţată în 1872, în care învăţau 49 de copii din 196. Ştiinţă de carte aveau 56 de locuitori, din care 48 bărbaţi şi 8 femei. Existau patru mori de vânt şi două iazuri de peşte.

Revenind de şcoala din Burdusaci, precizăm că primul post de învăţător a fost înfiinţat însă în anul 1866, după cum ne informează un anuar tipărit în 1910, pe baza unei documentaţii riguroase, la ordinul lui Spiru Haret. Anuarul menţionează, în 1910, ca învăţător în Burdusaci pe C. Dimoftache, în Oprişeşti pe I.V. Mironescu, iar la Motoşeni pe D. Mucenica.

Continuare aici.