Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu

Mihail Sebastian
Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu
Editura Vremea, 2016
Ediţie îngrijită şi prefaţă de Miruna Lepuş

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Alegeri la S.S.R.

Nu cunosc precis regulamentele Societăţii Scriitorilor Români. Cum mă exclud benevol şi cu anticipaţie dintr-o reuniune al cărei rost e îndoielnic, nu m-au interesat condiţiile ei de primire, eliminare, premiere şi subvenţionare. Rămână acestea lotul domnilor Foti şi Moşoiu. Dar se pare că prima virtute ce este necesară cuiva, spre a fi acceptat, e posesia unui volum original şi tipărit de proză sau - în lipsă - a două de versuri. Curioasă ierarhizare a genurilor - veţi spune - şi ridiculă: căci potrivit ei, autorul Cuvintelor potrivite este exclus din breaslă, pe câtă vreme oricine şi-a strâns cinci articole de gazetă sau două schiţe între două scoarţe este primit. Să nu discutăm însă temeiurile acestei distincţii ierarhice. Arta politică a oficialităţii noastre scriitoriceşti le-a stabilit pentru uzul adunărilor generale, iar pentru o astfel de adunare criteriile e necesar să fie simple. Veţi recunoaşte că numărătoarea volumelor e mai lesnicioasă decât aprecierea calităţii lor. Iată însă alegerile ultime. Candidează domnişoara Otilia Cazimir şi e respinsă. Autoare a unui volum de versuri şi a unuia de proză - întrunind deci o dată şi jumătate condiţia regulamentului - colaboratoare ordonată a două reviste, activând deci continuu în scrisul zilei, domnişoara Cazimir profesează literatura. Aceasta îi e ocupaţia şi - poate - acesta venitul. Munca sa presupune anumite interese, anumite condiţii în raporturile obişnuite cu editura, anumite drepturi de apărat sau de asigurat - toate lucruri ce firesc sunt de resortul unei organizaţii de breaslă. Dacă, medic, ar fi făcut parte din asociaţia generală a medicilor, dacă, avocat, s-ar fi înscris în barou sau în uniunea avocaţilor, dacă, muncitoare în fabrică, ar fi fost primită într-un sindicat muncitoresc, de ce, scriitoare, să nu aibă dreptul a se organiza şi a-şi urmări realizarea intereselor ce sunt legate de munca scrisului, cu mijloace mai eficace ale colectivităţii camarazilor săi?

În acest sens, votul ultimei adunări generale e absurd şi trebuie dezaprobat. E foarte adevărat că S.S.R.-ul nu poate aduce nici un serviciu real niciunui scriitor pentru activitatea lui scriitoricească. Şi e tot atât de adevărat că, departe de a rezolva cu demnitate problema grea a muncii acesteia lipsite de debuşeu, S.S.R.-ul se mulţumeşte să benchetuiască şi să discute cu oficialitatea politică. Dar de vreme ce cineva - domnişoara Otilia Cazimir, bunăoară - mai are naivitatea de a crede în intervenţia eficace a societăţii în chestie, nimeni nu are dreptul să-l recuze şi să-l îndepărteze dintr-o organizaţie pe care nenorocita lui profesie o presupune. Se cuvine această egalitate de tratament pentru scriitor şi pentru birjar. Nu?

S-ar putea obiecta însă: nu, Societatea Scriitorilor nu ţine să sindicalizeze pe profesionişti, nu consideră chipul de câştigare a pâinii tale drept criteriu de asociere, nu regulamentează o breaslă şi nu caută să fie un organ de control şi de apărare în relaţiile dintre factorii industriei cărţii. Ci dimpotrivă, e un centru exigent de activitate culturală, un birou de propagandă şi un nod de misiune literară. În consecinţă, S.S.R.-ul nu caută scriitori, ci talente.

Punct de plecare fals şi - de aceea - probabil. Consideraţi acum şi sub acest aspect votul adunării generale. Nu sunt - e nevoie s-o spun? - prieten al literaturii domnişoarei Cazimir. Detest suficient poezia domnului Topârceanu pentru a o accepta pe a domniei sale. Şi m-am amuzat - găsind nu demult într-o revistă ieşeană din Bucureşti două poezii - să dezleg acest mister: sunt ale domnului Topârceanu? sunt ale domnişoarei Cazimir, sunt parodiile domnului Topârceanu după Otilia Cazimir? sunt parodiile domnişoarei Otilia Cazimir după Topârceanu?

Cu toate acestea votul S.S.R.-ului rămâne inacceptabil. Societatea asta, care a izbutit să adune din cafeneaua literară tot ce e mai leneş şi mai mediocru, tot ce e mai plat şi mai gazetăresc în sensul prost al cuvântului, tot ce e mai neinteligent, mai necreator şi mai ratat acolo, e deodată cuprinsă de o târzie conştiinţă critică, se lasă muncită de un brusc acces de scrupule şi, în virtutea esteticii sale intacte, respinge o scriitoare modestă dar adevărată, pentru satisfacerea gustului intransigent a douăzeci de infirmi amărâţi de insuccese şi bătrâneţe timpurie. Pentru domnişoara Otilia Cazimir poate fi o consolare gândul că au respins-o acei care i-au premiat pe Ion Foti şi Alfred Moşoiu în paguba domnului Arghezi, a domnului Ionel Teodoreanu şi a inteligenţei. Pentru ceilalţi spectatori ai farsei ăsteia, însă, nu.

Am aflat din povestirea unui martor necăjit şi discret scena alegerii: o larmă speriată şi enervată de oameni ameninţaţi, o propagandă stupidă de agenţi electorali cu gesturi mari, insinuări mici şi deşteptăciune mijlocie. Au fost şi argumente, desigur. Domnişoara Cazimir - s-a spus - face parte dintr-un clan literar provincial, organizat milităreşte şi terorizând publicistica zilei. Scrie la Viaţa românească şi la anexa acesteia, Adevărul literar, două reviste de serviciu, apărând pentru uzul grupului. Beneficiază de tot aparatul comercial al fotografiilor, recenziilor, elogiilor pe care paginile acelea le oferă graţios. În schimb, care scriitor străin de cerc a fost recenzat acolo dacă nu prietenos, cel puţin obiectiv? Activitatea căruia a fost urmărită cu interes? Câte înjurături meschine nu s-au cheltuit pentru cine nu avea gentileţea de a trece pe acolo? De atâta vreme, în stăpânirea oficialităţii şi traficând influenţa, cenaclul ieşean se supralicitează în public, se premiază amabil, cucereşte editurile şi le monopolizează, îşi însuşeşte "misiunile culturale", îşi opreşte premiile naţionale şi îşi împarte familiar bugetele.

Iată, în sfârşit, că o singură dată avem prilejul să-l judecăm. De ce să nu o facem cu aceeaşi părtinire şi de ce să nu ne oferim această modestă revanşă? Prin urmare, domnişoara Cazimir să mai facă anticameră.

Premisele raţionamentului sunt juste. Nu mai puţin concluzia şi hotărârea naivă. Există, desigur, o strategie moldovenistă realmente primejdioasă, exercitată cu o pasiune de slujbaş credincios în orice prilej şi împotriva oricui. Dar asta presupune o reacţiune pornită pe alte criterii şi cu totul alte mijloace, de care votanţii S.S.R.-ului - vai! - nu sunt capabili. Ce uşor şi platonic lucru să respingi pe un scriitor din locul unde are dreptul să fie. Dar ce grea, folositoare şi higienică operă aceea de a-l alunga din locurile pe care nu le merită. Gestul neelegant şi prost al votanţilor de la S.S.R. nu poate fi primit nici de cei împotriva cărora se presupune a fi îndreptat, nici de noi, decât cu un surâs amuzat. Nu le poţi cere, în definitiv, oamenilor mai mult gust şi mai mult bun-simţ decât au. Te gândeşti numai la situaţia domnului Rebreanu^[1], acest om civilizat şi muncitor, care câştigând cu truda şi necazurile lui o casă şi o bibliotecă frumoasă, nu s-a gândit că nu va fi cine să le cerceteze.

(Cuvântul, an IV, nr. 1291, 24 noiembrie 1928, pag. 1-2)

Un premiu

Premiile S.S.R.-ului din anul acesta au fost fericite. Toată lumea e de acord. Indiferent de criteriile care au prezidat alegerea, rezultatul ei e just. Ceea ce trebuie să recunoaştem însă este că prestigiul distincţiilor acordate e nul. La drept vorbind, nici unul din premiile existente în România nu are prestigiu. Nici unul nu recomandă, nu chezăşuieşte o valoare, nu o impune.

Iată în curând se vor vota premiile anuale ale Academiei. Vor urma cele naţionale. E sigur însă că, oricât de dreaptă va fi desemnarea aleşilor (mă ispiteşte gândul să spun desemnarea câştigătorilor), publicul cetitor nu va lua notă de ea. Adică nu o va confirma interesându-se activ de carte, neuitând-o, epuizând-o.

De vină sunt moravurile inacceptabile care s-au statornicit la noi în ordine literară ca şi în ordine politică. De vină tot acest spirit de gaşcă şi nesinceritate care îi dă breslei scriitoriceşti române aerul de poltronerie pe care îl are. De vină pervertirea sentimentului de camaraderie ori în sensul unei adulări nedemne, ori în sensul unei ostilităţi meschine.

Trebuie făcut ceva totuşi pentru prestigiul moral al scrisului. Trebuie dat un ajutor eficace şi nobil cărţii. Avem nenumărate premii care însemnează, de fapt, nenumărate ajutoare băneşti date după criterii de filantropie. Să fie lăsate acestea mai departe, de vreme ce scriitorul român e prea sărac pentru a se dispensa de ele.

Dar, în schimb, să se creeze un premiu nou, modest pentru valoarea lui bănească, dar impunător pentru garanţiile lui de seriozitate. După exemplul Academiei Goncourt, să se aleagă zece oameni pricepuţi şi cinstiţi care să decidă an cu an cui i s-ar cuveni această încoronare.

Ştiu. Sunt greutăţi enorme. Dacă n-ar fi să amintesc decât faptul că o comisie, din care făceau parte domnii Mihail Sadoveanu şi G. Ibrăileanu, a compromis acum trei ani bunele intenţii ale unei gazete acordând un premiu nemeritat domnişoarei Mantu pentru o monstruozitate sămănătoristă şi tot ar trebui să ne îndoim de eficacitatea propunerii noastre.

Totuşi. Ar fi dezolant să credem că în această ţară nu s-ar găsi 10 (zece) oameni serioşi în mâinile cărora o carte să poată trece cu certitudinea că înaintea valorii ei nici protecţia, nici încuscrirea, nici bârfeala nu va impune.

Nu se găseşte un om bogat care să vrea să sacrifice 50.000 de lei pe an? Dacă da, încercarea trebuie făcută cu nădejde.

(Cuvântul, an V, nr. 1404, 19 martie 1929, pag. 2)

Am găsit!...

Nu glumesc deloc. Am găsit mijlocul sigur al refacerii noastre economice. Domnul Argetoianu^[2] să nu-şi mai facă inimă rea; nu e nevoie să fie redus bugetul ţării. Contribuabilii să nu dispere: impozitele nu trebuiesc majorate. Ba dimpotrivă. Vă promit o eventuală reducere a lor cu vreo 25 la sută. Nu vă pot da încă cifre exacte, dar le voi calcula pe măsură ce planul meu va fi pus în aplicare.

E simplu. Există în ţara noastră o categorie cu totul specia­lă de inşi bogaţi. Sunt "îmbogăţiţii de guvern". (Dacă expresia vi se pare necorectă, gândiţi-vă că există una analoagă: "îmbogăţiţii de război".) Sunt oamenii de partid care fac avere în timpul unei guvernări prietene. Nu importă cum şi nu importă în ce calitate. Ministru, primar, deputat, consilier, advocat sau numai cumnat. Fapt e că fac avere şi că o fac numai atunci.

Să se facă un control vast şi amănunţit al acestor averi. Am mai spus-o noi aici, dar atunci era o glumă şi acum e un plan economic. Pentru fiecare "îmbogăţit de guvern" să se deschidă o fişă specială.

Operaţia poate părea complicată. În realitate nu e.

Un exemplu. Constantinescu Tancred. Cauţi numele acesta în registrele fiecărui partid politic, până dai de el. Să zicem că l-ai găsit în partidul liberal, de exemplu. Bun. Socoteşti atunci câte guvernări a avut acest partid de la 1920 încoace.

Şi să presupunem că găseşti două guvernări: 1922-1926, 1927-1928. Foarte bine. Cauţi atunci să afli ce roluri a jucat insul căutat în aceste două guvernări. Şi găseşti, să zicem, că a fost în prima director la C.F.R. şi ministru de industrie, iar că în a doua n-a fost nimic.

Perfect. Atunci calculezi exact averea pe care acest presupus Constantinescu Tancred a avut-o la 1920, calculezi iar averea pe care a avut-o la 1924, şi diferenţa dintre cele două cifre constituie "îmbogăţirea lui de guvern". Operaţia se repetă întocmai pentru perioada 1926-1928.

Să presupunem că am găsit 20 de milioane în totul. (Dau într-adins cifre mici, ca să nu complic socoteala). Asupra acestei sume, statul aplică un impozit ce variază între 50 la sută şi 90 la sută.

Confiscarea integrală a sumei, deşi mai simplă, trebuie păstrată numai pentru afacerile absolut penale. Pentru afacerile sucite, 50 la sută e destul, iar pentru cele "aproape oneste", 90 la sută e prea de ajuns.

Sistemul meu nu e deloc rigid. Procentul impozitului e progresiv, după importanţa demnităţilor. În cazul de mai sus bunăoară, statul ar aplica: 65 la sută asupra afacerilor făcute ca director la C.F.R., 82 la sută, asupra celor făcute ca ministru şi 90 la sută asupra celor făcute ca simplu particular. Ceea ce dă în medie un impozit de 79 la sută, care, aplicat asupra sumei de 20 de milioane, produce suma de 15 milioane 800 de mii. Exact.

Gândiţi-vă acum că cifrele de mai sus sunt în realitate mult mai mari. Gândiţi-vă de asemeni că fiecare partid îşi are Tancredul lui, că fiecare Tancred ascunde în umbra lui o legiune de alţi Tancrezi mai mici şi mai obscuri. Evaluez cu modestie numărul "îmbogăţiţilor de guvern" la 50.000. Sunt fără îndoială în România 50.000 de oameni, care au trăit şi s-au îmbogăţit pe seama a 18 milioane.

Revizuiţi-le averea şi criza economică a statului e rezolvată.

Măsura de altminteri nu e nouă.

Au existat două impozite speciale pentru îmbogăţiţii de război, tribunale speciale şi măsuri de executare grabnice.

Procentul impozitului s-a urcat în Franţa bunăoară până la 80 la sută pentru aceşti bogătaşi, indiferent de onestitatea afacerilor lor.

Şi să nu ni se răspundă că războiul era o situaţie excepţională, care justifica măsuri excepţionale. Căci la noi o guvernare este la fel de dezastruoasă cât un război. Pentru noi, războiul nu s-a terminat la Versailles. După ce ne-am bătut 2 ani cu nemţii, ungurii, turcii şi bulgarii, ne-am luptat alţi 12 ani cu liberalii, averescanii şi naţional-ţărăniştii. Acum să facem socotelile.

Există o problemă a reparaţiilor de război. Reparaţii civile de astă dată. "Îmbogăţiţii de guvern" să facă un pas înainte. Să-i numărăm. Şi cu asta problema crizei e terminată.

Ofer soluţia guvernului şi ministerului de finanţe în special. O ofer dezinteresat, din generozitate personală. Nici măcar nu cer să fiu decorat.

(Cuvântul, an VII, nr. 2301, 16 septembrie 1931, pag. 1)

Politică şi automobil^[3]

Prefectura judeţului Ilfov face cunoscut printr-un comunicat că "în cadrul măsurilor de economie şi reorganizare" va retrage toate automobilele sale de serviciu, reducându-le numărul la unul singur.

Cetăţeanul necăjit, care este oarecum din vocaţie pieton, se poate bucura de această "reformă". Ea satisface nu ştiu ce sentiment de justiţie populară, care nu suferă ca, în aceste timpuri crunte, unii să meargă pe sus şi alţii pe jos. Istoria nu este însă mai puţin naivă şi comică.

De vreo cinci ani, de când se tot vorbeşte de criză şi de economii, punctul cel mai furtunos de atacuri şi polemici, în această direcţie, sunt automobilele. Fără glumă. Dacă ţineţi minte, în 1929, la instalarea primului guvern naţional-ţărănist, cea dintâi declaraţie a domnului I. Mihalache a fost că va suprima automobilele Ministerului de Domenii. De atunci, n-a fost ministru care să nu declare acelaşi lucru şi n-a fost guvern care să nu se indigneze, la începutul guvernării, de "pletora" maşinilor. S-ar fi spus că cea mai gravă problemă a noastră de guvernământ este problema circulaţiei automobile. Chestiunea devenea din zi în zi mai hilariantă: căci automobile se suprimau zilnic şi tot în picioare rămâneau, asemeni unor maşini fantomă, care, ca pasărea Phoenix, creşteau din cenuşă cu caroserie nouă şi carburator refăcut.

Nu credeţi că e timpul să se pună capăt comediei ăsteia? Adică socoteşte cineva că asemenea "reforme" vor remedia ceva din tragedia bugetară a statului românesc şi că asemenea farse sunt suficiente pentru a ne linişti asupra corectitudinii mânuitorilor de bani publici? Crede cineva că aceste mizerabile cârpeli de câteva zeci de mii de lei compensează marile afaceri, marile zăpăceli, dezastruoasele găuri ce destramă viaţa noastră de stat?

Să ne imaginăm că toţi demnitarii noştri, de la prim-ministru la primar, n-ar mai umbla în automobil, ci cu brişcă sau în care cu fân. Ei şi? Ce sumă de economii s-ar realiza? Un milion sau zece sau cincizeci. Adică mai puţin decât un strop de apă într-o putină plină.

Adevărul este că nu suntem deloc serioşi şi că ne jucăm "de-a reformele", în timp ce deasupra noastră se acumulează tragediile esenţiale, cu zecile. Un stat nu trăieşte niciodată din economii, ci din risipă. Un stat democrat mai ales. Asta este în firea lui. A spus-o pe vremuri un francez (şi se ştie că în fiecare francez este un germene de expert financiar): statul este în dureroasa necesitate de a fi în permanenţă bogat.

Să nu mai umblăm deci cu şmecherii de soiul ăsta.

(Cuvântul, an VII, nr. 2689, 16 octombrie 1932, p. 1)

---

^[1] Între 1926 şi 1932, Liviu Rebreanu a condus Societatea Scriitorilor Români.

^[2] În acea perioadă, Constantin Argetoianu era ministru de Finanţe.

^[3] Redăm în continuare un fragment dintr-un articol similar semnat de Nae Ionescu în paginile aceluiaşi ziar: "Aţi băgat de seamă că primul gest, al tuturor guvernelor ce se instalează de o bucată de vreme, este... desfiinţarea automobilelor ministeriale? Te miri de unde mai au de desfiinţat, - când fiecare guvern, pe rând, a făcut acelaşi lucru. Şi, totuşi, au. Pentru că, de fapt, nici un guvern nu a desfiinţat automobilele." (Nae Ionescu, "Despre risipă şi economii. În jurul reducerii bugetare", Cuvântul, an VII, nr. 2323, 8 octombrie 1931, pag. 1)