duminică, 31 iulie 2022

Primul medic legist din istorie

 


Titlu: Cititorul de cadavre
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2013
Traducere: 
Numar pagini: 544
ISBN: 978-606-609-320-0
Cumpara cartea

„Medicul legist desemnat de către procuratură se va înfățișa la locul crimei în următoarele patru ore de la denunțul acesteia. Dacă nu își va îndeplini această obligație, dacă își va delega îndatorirea, dacă nu va găsi rănile mortale sau dacă le va determina în mod greșit, va fi declarat vinovat de nepricepere și va fi condamnat la doi ani de sclavie”. (Din îndatoririle judecătorilor, articolul patru din SongxingtongCodul penal al Dinastiei Song).

Cititorul de cadavre este o poveste plasată în China medievală și recreează într-o manieră aventuroasă prima perioadă a vieții lui Song Ci, „cel care este considerat pe plan mondial precursorul și părintele” medicinei legale. Scrisă de un spaniol, inginer de meserie, cartea relatează „viața extraordinară a primului medic legist din istorie. O epopee fascinantă din vechea și exotica Chină”. Scrierea acestei epopei nu avea să fie ușoară, având în vedere că autorul a descoperit, în timpul vastelor cercetări întreprinse în vederea documentării pentru această carte, că „biografia lui Song Ci se mărginea la nu mai mult de treizeci de paragrafe extrase dintr-o duzină de cărți, care chiar dacă lăsau o portiță deschisă pentru ficțiune, limitau posibilitățile unei rame strict biografice”.

Începând cu sărăcia atât de specifică acestei țări în Evul Mediu și continuând cu muncile la câmp, cu efectele Codului Penal asupra vieții de zi cu zi, cu arhitectura satelor și orașelor și cu caracterul oamenilor, Antonio Garrido reușește să creeze o atmosferă autentic chinezească, în care personajele se încadrează perfect. Încetul cu încetul se prefigurează o intrigă de o complexitate rară, foarte greu previzibilă, în care misterul se aprofundează cu fiecare pagină. Acțiunea se desfășoară într-un ritm extrem de alert. Mici amănunte, plasate în carte mai mult pentru a contura mai clar atmosfera din China medievală decât ca elemente cheie ale poveștii, reușesc să transforme această biografie – parte imaginată, parte bazată pe surse biografice sigure – într-un roman de aventură. Diferite situații care fac din personajul principal când un fugar, un proscris, când un insignifiant muncitor, când un important investigator al unor misterioase crime, îl ajută pe autor să exploreze toate cotloanele Beijingului din perioada Dinastiei Song, să analizeze aspectele vieții din mai toate clasele sociale și să prezinte personaje de la cele mai mizere la cele mai ilustre.

Ce m-a impresionat pe timpul lecturării a fost faptul că autorul știe să exploateze un mister, plasând pe parcursul firului epic câte un amănunt care ulterior va reapărea pentru a da o lovitură de grație… Aproape nicio aventură, nicio situație mai importantă nu rămâne fără urmări din cele mai serioase. Deși exemple ar fi multe, prefer să nu dau nici unul deoarece cred că farmecul lecturării romanului Cititorul de cadavre constă în special în ineditul povestirii. Neștiind nimic dinainte și, în plus, beneficiind de talentul autorului de a scrie într-un mod imprevizibil romanului capătă o savoare pe care sper că fiecare cititor o va descoperi.

Grotesc pe alocuri – personajul principal, Song Ci, este supranumit totuși cititor de cadavre – romanul este presărat de crime, cadavre în putrefacție, descrieri amănunțite ale acestora, precum și de mizeria constantă care a însoțit lumea de-a lungul întregului Ev Mediu. La polul opus se află opulența clasei bogate, neexploatată la modul extrem însă, dar care alături de sensibilitatea câtorva dintre personajele romanului și de dragostea cu care acestea îl împresoară pe Song Ci echilibrează oarecum balanța.

Un lucru care fascinează de-a lungul romanului este condiția medicului legist în acea perioadă, instrumentele utilizate la evaluarea cadavrelor, legile care reglementau această meserie, precum și percepția pe care chinezii o aveau despre moarte, morți sau despre cei care administrau orice aspecte legate de cadavre. Multe dintre intrigile minore din roman au la bază, spre exemplu, faptul că, indiferent cât de importantă era pentru rude cauza morții unui membru al familiei, aceștia trebuiau să fie expeditivi cu cadavrele, în special din cauză că nu li se permitea, ca membri ai familiei, să le atingă.

Prima jumătate a romanului descrie copilăria și adolescența lui Song Ci, concentrându-se pe devenirea sa ca bărbat. Evenimentele se precipită spre jumătatea romanului, așa încât în a doua jumătate a sa urmărim un cu totul alt om, schimbat de traume care îl vor marca tot restul vieții. Abia în această a doua jumătate a romanului se conturează intriga principală, cea care îl va transforma pe Song Ci în părintele disciplinei pe care o practica cu atâta pasiune. Cu toate astea, prima parte a romanului este extrem de importantă în special deoarece pentru rezolvarea misterului cu care se confruntă personajul, evenimentele din prima parte sunt de crucială importanță. Finalul va uni cele două părți, făcându-le să se întrepătrundă peste timp.

  • PLUSURI

    O carte de aventură care ascunde în paginile ei biografia unuia dintre cei mai importanți oameni pe care i-a avut medicina legală, Cititorul de cadavre va fi o lectură extrem de plăcută și incitantă.

  • RECOMANDARI

    Cititorul de cadavre este o lectură ideală pentru cei care apreciază cărțile de aventură, dar și pentru cei pasionați de China medievală. Nici cititorii interesați de un subiect ca cel al biografiei întemeietorilor unor discipline nu ar trebui să evite această carte.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Flori pentru Algernon

 

0 Flori pentru Algernon recenzie
Autor: Daniel Keyes
Rating:Flori pentru Algernon rating - rating - recenzii carti
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2003
Traducător: Dan Rădulescu
280 pagini
ISBN: 973-50-0451-8

(ediţia în limba engleză)

În 1959 nuvela lui Daniel Keyes Flori pentru Algernon era distinsă cu Premiul Hugo. Şapte ani mai târziu, autorul transformă nuvela într-un roman cu acelaşi nume, ce se bucură de la fel de mult succes ca şi prima sa varianta.

Deşi cu anume diferenţe, cele două texte spun aceeaşi poveste: Charlie Gordon, este supus unui experiment de creştere a inteligenţei în mod artificial, ajungând de la a fi debil mintal la a fi geniu. Acest lucru nu mai fusese încercat până atunci decât pe şoareci, motiv pentru care se naşte o legătură aparte între el şi corespondentul său, şoarecele Algernon. Charlie însuşi ne descrie traseul pe care îl urmează sub forma unor rapoarte întocmite în scopul cercetării. De altfel, pe lângă scopul evident de a ne face cunoscut progresul său într-un mod cât mai direct, forma aceasta a raportului ne permite să sesizăm inclusiv vizual progresul pe care îl face: de-a lungul timpului, greşelile de ortografie dispar, la fel ca şi exprimările simple şi naive.

Ideea experimentului în sine nu e perceptibilă decât ca un fundal pentru problema umană care se pune. Pornind de la contrastul dintre lumină şi întuneric, se conturează profilul a două persoane, aparent opuse, aflate în corpul uneia singure. Astfel, îi surprindem pe rând pe Charlie-geniul şi Charlie-moronul, pândindu-l pe primul la tot pasul. Ceea ce aparent ar fi trebuit să determine o apropiere a lui Charlie faţă de oamenii din jurul său nu face decât să-l îndepărteze şi mai mult de ceilalţi. Dacă Charlie-moronul era o companie agreată de ceilalţi, fericit în lumea lui lipsită de întrebări complexe sau chiar amintiri, experimentul îl transformă într-un om cu probleme dar, mai presus de asta, singur. Nu numai că vechii săi prieteni îl resping din cauza noului caracter "serios", dar el însuşi ajunge să-şi depăşească profesorii (ei înşişi simpli oameni), transformându-se într-un observator al lui Algernon, singurul care poate să-i arate ceea ce-l aşteaptă.

Emoţionantă este lupta sa cu lumea şi implicit cu sine, descoperirea de această dată conştientă a prieteniei, iubirii, a valorilor umane trăind într-o "imensă cutie cu labirinturi" în care ritmul accelerat al progresului prevesteşte o cădere pe măsură.

Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii e de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină spune Platon în "Republica". La o primă vedere am fi înclinaţi să-l considerăm fericit pe cel care iese la lumină. Daniel Keyes ne face totuşi să ne întrebăm dacă acesta e cazul, deoarece pentru Charlie întoarcerea la întuneric este iminentă. Cu toate problemele sale, neînţelegând şi neînţeles în acelaşi timp, Charlie-moronul era cel fericit. Deşi cu un IQ de 68, poseda un altruism inconştient, sincer, pe care inteligenţa dobândită o perverteşte involuntar. Întors în întuneric, nu poate uita complet ceea ce a fost, astfel că nu putem şti în ce măsură mai poate fi el întors şi la fericirea de la care a pornit.

Fiecare se poate regăsi în lupta dintre laturile (rudimentar divizate) raţională şi emoţională, la sfârşitul cărţii având impresia că fiecare dintre noi este într-o oarecare măsură un Charlie. Ceea ce pare că vrea să ne înveţe Flori pentru Algernon este că, indiferent de câte cunoştinţe am poseda, nu suntem cu nimic mai câştigaţi dacă nu ne avem unii pe alţii.

Scris de Silvia Grădinaru

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

O beție mistică în versuri

 


Titlu: Poeme persane
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2012
Traducere: 
Numar pagini: 352
ISBN: 978-973-111-355-5
Cumpara cartea

„Adeseori, un vers frumos alină o inimă întristată”, zicea cândva Hafez. Avem nevoie de poezie. Poezie românească sau persană, numai poezie să fie. Poezie care să ne-arate o altă față a lumii noastre, scânteile născute în tenebre, întocmai cum face poezia spiritului sufit cu Islamul care, nu, firește, nu este sinonim cu mesajele violente promovate de extremiști, ci are chiar o latură evidentă de toleranță religioasă.

Nu putem vorbi despre Poeme persane – antologia prin care editura Herald și traducătorul Otto Stark aduc mai aproape de inima noastră o poezie izvorâtă din străvechea cultură persană – ignorând sufismul. Pentru adepții acestui mod de a privi viața, poezia rămâne o trăsătură intrinsecă a credinţei, o cale pură către iluminare. Metafora principală în poezia sufită constă în importanţa acordată realităţii interioare. Poezia sufită a trezit admiraţia mai multor mari scriitori, precum Goethe sau Emerson, ei găsind în versurile ei o importantă sursă de inspiraţie. Deși poezia sufi nu este un domeniu tocmai accesibil sau familiar cititorului român, ea ne-a influențat necontenit scriitorii interesați de culturi – să le spunem așa – exotice. Un exemplu ar fi în poezia lui George Coșbuc – Puntea lui Rumi.

Otto Starck şi-a asumat misiunea de a adapta în româneşte poezia persană clasică. Înterpretările sale reuşesc să reconstituie rafinamentul unei poezii de înaltă tensiune emoţională, să evi¬denţieze motive orientale care au pătruns târziu în lirica europeană, redând cu acuratețe muzicalitatea versurilor. De asemenea, reușește să scoată în relief reperele drumului care ne deschide orizontul cunoașterii bogățiilor spirituale. Poezia clasică persană selectată cu atenție și intenție precis orientată, este neașteptat de uitilă, în toate formele ei de expresie, pentru rolul pe care îl are în deschiderea unui ochi care să perceapă dimensiunea divină a realității.

Rumi și-a trăit aproape întreaga viață încercând să afle cine este Rumi. Din această frenetică evoluție spirituală s-au desprins poemele sale ca un zbor de porumbel răspândind mesajul plin de compasiune al tradiției sufite. Poezia lui este o serie de oglinzi care se reflectă una în alta la nesfârșit, permițându-ne pe alocuri să ne întrezărim între ele propria esență divină. Iubirea vrea ca vorba-I să fie cunoscută./ De ce rămâne oare atunci oglinda mută?/ Știi tu de ce oglinda-ți nu este vorbăreață?/ E pentru că nu-i cureți rugina de pe față.. Rumi trăiește în fiecare vers, impregnat cu forța sa mistuitoare, dezvăluind o viziune poetică a stărilor mistice experimentate, un sens care se dezvăluie numai prin căutarea necontenită a adevărului.

Adesea menționat ca „prințul poeților sufi”, acesta a fost un mistic care a înglobat în sine gânditorul și artistul, cel care l-a căutat pe Dumnezeu nu în afară, ci în sine. Poezia sufită, poemele lui Rumi îndeosebi, sunt antidotul stereotipurilor negative, ajutând la remodelarea gândirii islamice. Rumi a fost cel mai bine vândut poet în America anilor 1990, ceea ce confirmă atemporalitatea atracției mesajului său, promovat și azi de nume celebre precum Deepak Chopra, Madonna și Demi Moore.

Despre Omar Khayyam, Ghiorghi Iorga spunea la un moment dat că în Iran nu prea avea trecere drept un mare poet, pentru că iranienii așa gândesc, cum scrie el. Ei îl apreciază pe Hafez. Abia acum se chinuie iranienii să-l renaționalizeze, pentru că Omar Khayyam a fost confiscat de Europa, unde s-a lansat. Acesta a lăsat în urmă o adevărată beție mistică a poeziei, catrene de-o uimitoare îndrăzneală (unii nu se dau în lături de la a le numi erezii) a căror principală metaforă este vinul. Dacă suferi, n-ai decât hașiș să iei,/ Ori, în loc de un ulcior cu vin, bea trei!/ Ești sufit, și nu bei una, nu bei alta.../ Du-te și mănâncă pietre de nu bei!

Hafez, supranumit și „Limba tainei”, a scris 500 de gazeluri, o sută de catrene și o serie de poeme în distihuri, cântând frumusetea trupească pieritoare, dar care naște iubiri nemuritoare. Acuzațiile poeziei sale (sau ale poeziei în general) fiind acelea că falsifică realitatea și-l aduce pe om pe calea desfrâului. Astfel, acesta ajunge să creeze o poezie erotico-bahico-mistică. Greșește cel ce ține a se preamări – pe sine,/ și dintre toți mai vrednic a se socoti – pe sine./ De la pupila ochiului el trebuie să-nvețe:/ pe toți ea-i vede, dar nu poate-a se privi – pe sine.

Saadi, întemeietorul „gazelului pur”, fuge de năvălirea hoardelor lui Gingis-han, pribegește prin Irak, Siria și Egipt, iar după cincizeci de ani de hoinăreală, se întoarce în Șiraz unde își va redacta cele două celebre culegeri de anecdote morale de-o extraordinară valoare, cele din volumul Bustan fiind creații în versuri: De cade perla în noroi, tot prețioasă-i și de soi, iar prafu-n cer dacă se urcă, la fel ca și-nainte – spurcă sau Nu-i de mirare dacă înțeleptul amuțește-n fața unor inși nevrednici, căci sunetele harpei întrecute-s de bătăi de tobă și mireasma ambrei se pierde-n duhoarea de usturoi. sau Cel lipsit de inimă n-ajunge la cucernicie și cu coji fără de miez nu faci negustorie.

Baba Taher a fost unul dintre primii poeți persani. Despre el nu se știu prea multe, tot ce avem sunt câteva legende care spun că ar fi dus o viață de derviș rătăcitor, dând dovadă că poate pătrunde cele mai subtile probleme religioase. Este unul dintre primii creatori ai catrenului mistic persan, versurile sale fiind caracterizate de o exprimare simplă, directă și dramatică. În cuget, doar grăuntele pierzării – încolțește,/ și-n crângul meu doar floarea frământării – încolțește./ Atât mi-e de sterp pustiul inimii,/ încât în el doar iarba disperării – încolțește.

Mahmud Șabestari a fost una dintre personalitățile de frunte ale spiritualității persane, opera sa capitală fiind poemul filozofic de 2000 de versuri – Grădina Tainei: Și drumeția-l duce pe vrednicul drumar,/ de la ce-i posibil – la ce e necesar./ El e drumețul care, grăbindu-se pe drum,/ s-a curățat pe sine ca flacăra de fum./ Întors din drumeția dintâi, a devenit/ pe-a doua împlinind-o, un om desăvârșit.

  • PLUSURI

    Traducerea care nu știrbește din sensul sau expresivitatea poemelor

  • RECOMANDARI

    Celor care simt o atracție față de sufism sau Rumi, le recomand să înceapă prin a citi cărțile autoarei Elif Shafak

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Și cercetătorii britanici se pot înșela, nu-i așa?

 


Titlu: Bărbații deștepți preferă femeile inteligente
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2014
Traducere: 
Numar pagini: 223
ISBN: 978-973-50-4577-7

Mărturisesc că nu sunt tocmai o împătimită a cărților motivaționale, tip self-help, sau din categorii similare. De obicei ridic o sprânceană sceptică în fața situațiilor prezentate sau a sfaturile oferite, fiindcă, de multe ori, nu se pliază nici pe departe pe stilul meu de viață, sau chiar pe stilul nostru colectiv de viață, ca societate românească.

Am încercat, însă, să abordez cartea Christinei Whelan dintr-o altă perspectivă. Să o citesc ca pe o colecție de povestioare... cu tâlc. Asta fiindcă, în fond, cam așa arată strategia autoarei: „atinge” prin identificarea cititoarelor (publicul-țintă, în acest caz) cu personajele din exemplele ei. Firește, am un profund respect pentru profesionalismul său și sunt convinsă că toate concluziile sale sunt rezultatul unor ani de practică asiduă; tocmai din acest motiv am apreciat și structura solidă a cărții.

Practic, Bărbații deștepți preferă femeile inteligente este o carte care încearcă să demonteze studiile care insistă mai departe să releve cum jumătățile noastre masculine sunt intimidate sau se simt atacate de suratele „inteligente”. Pe lângă faptul că simpla premisă sună greșit (cum adică, sunt deci femei mai puțin inteligente, și de acestea bărbații nu se tem?!), ca întotdeauna aceste studii sunt efectuate pe eșantioane puțin relevante global. La fel este cazul și cu lucrarea de față, bazată, consider eu, majoritar pe situații întâlnite în Statele Unite – deși autoarea nu precizează de fiecare dată localizarea geografică a „pacienților” săi.

Scopul cărții este de a spori încrederea femeilor în ele însele și de a le arăta că nu este greșit să-și dorească o carieră și să lupte pentru visurile lor, fiindcă există întotdeauna bărbați dispuși să le ia în căsătorie și după 30, 35, 40 de ani. Din nou, este o atitudine cu care, personal, am multe probleme, însă recunosc că poate fi de folos acelor femei care chiar se îngrijorează din asemenea motive. Ce nu mi-a plăcut este, cu precădere, terminologia folosită: spre exemplu, ideea de „lebede” (acele femei deosebite, spune autoarea, care au ales să se dezvolte personal și au atins un anumit grad de inteligență, stil și statut).

În apărarea cărții, totuși, voi reitera că există și aspecte utile sau interesante cuprinse în capitolele sale. Truismele și adevărurile se numără printre ele, fiindcă abordează, spre exemplu, idei precum: „Din ce în ce mai multe lebede se gândesc să crească singure un copil”, sau „Adopția este alternativa perfectă pentru lebedele mai în vârstă”. Deși informațiile se bazează, din nou, pe statistici și standarde americane, nu înseamnă că nu pot oferi un punct de pornire în diverse domenii de interes și pentru cititoarele noastre. Cu siguranță, și în România femeile devin tot mai interesate de carieră, succesul lor profesional crește substanțial de la decadă la decadă, așa încât această carte se poate dovedi chiar utilă pentru unele dintre ele.

  • PLUSURI

    Aspect prietenos, ușurință în citire, structură bine pusă la punct.

  • MINUSURI

    Public-țintă diferit ca situație, truisme ușor răsuflate, statistici care nu se pliază pe situația neaoșă contemporană.

  • RECOMANDARI

    Pentru persoanele asupra cărora aceste cărți au un efect pozitiv, fiindcă din acest punct de vedere istorisirile umoristice și răsturnările de situație sunt chiar binevenite.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Din dragoste de carte

 


Titlu: Istoria lecturii
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2011
Traducere: 
Numar pagini: 412
ISBN: 978-606-579-132-9

“Am învăţat repede că cititul e un proces cumulativ şi-şi urmează drumul într-o progresie geometrică: fiecare nouă lectură îşi are baza în lecturile anterioare ale cititorului.”

Singurul mod în care pot să scriu despre această carte este unul foarte personal. Dacă am să vă plictisit cu o recenzie (oare e corect spus?) prea lungă, asta se întâmplă doar pentru că mi-a placut foarte mult. Din mai multe motive. Unul, pentru că sunt o cititoare înrăită şi ador cărţile, deci am impresia că autorul mi se adresează personal deoarece mă regăsesc în fiecare rând. Al doilea, pentru că sunt studentă la Litere şi consider că această carte, prin bogăţia de informaţii pe care o oferă, face parte din formarea mea de filolog. Ar mai fi şi alte motive, dar pe acelea am să vă las pe voi să le descoperiţi. Eu am să vă vorbesc doar despre câteva pasaje care m-au impresionat în mod special.

Multitudinea de puncte de vedere din care lectura poate fi privită – a cărţii în sine, a cititorului, a traducătorului, a autorului, a mesajului pe care-l transmite, etc – este dezbătută pe tot parcursul cărţii. Unul din aceste puncte priveşte traducerile, iar eu l-am găsit foarte interesant deoarece țin minte că am discutat aceeaşi problemă cu un traducător şi editor englez la un seminar. Vorbeam despre traducere şi despre faptul că la fiecare traducere se pierde câte puţin din mesajul, frumuseţea, bogăţia unui text. Acest lucru se întâmplă pentru simplul fapt că două limbi sunt diferite nu doar în ceea ce priveşte elementele practice de limbă, ci şi prin sensul şi conotaţia cuvintelor, care, în fiecare limbă, le sunt date sau subliniate de anumiţi factori culturali, sociali, sau de mentalitate. Din acest motiv, o traducere nu va putea fi niciodată echivalentul perfect al textului original din care se face traducerea. Manguel subliniază mult mai frumos acest lucru: “Când citim un text în propria limbă, el însuşi devine o barieră. Putem pătrunde în acesta doar în măsura în care ne permit cuvintele, îmbrăţisând toate definiţiile lor posibile; putem construi un alt text, critic, care îl va extinde şi-l va ilumina pe cel pe care l-am citit; dar nu putem evita faptul că limba în care este scris devine limita universului nostru. Traducerea propune un fel de univers paralel, un alt spaţiu şi un alt timp, în care texul releva alte, extraordinar de posibile, sensuri. Pentru aceste sensuri totuşi nu există cuvinte, de vreme ce ele exista într-un ţinut al nimănui, pe care îl intuim, între limba originalului şi limba traducătorului.”

Dar semnificaţia unui text, mesajul pe care acesta îl transmite, nu depind doar de factori de limbă. Pentru că, într-un fel, fiecare lectură este o re-creare a textului. Ceea ce mi s-a părut foarte interesant este felul în care Manguel, făcând referire la ceea ce scria dr. Merlin C. Wittrock în anii ’80, vorbeşte despre cititorul care, aşezat în faţa cărţii sale, face mai mult decât să înregistreze semnele care formează textul, el îi atribuie acestuia un sens propriu impregnându-l cu emoţie, intuiţie, suflet, receptivitate care depind de felul în care a devenit şi de cine este fiecare citior în parte. “Pentru a întelege un text, noi nu-l citim doar în sensul literal al cuvântului, îi construim acestuia un sens.” Într-un asemenea proces complex “cititorii se relaţionează activ cu textul. Ei creează imagini şi transformări verbale ca să-i ilustreze semnificaţia. Ce este mai impresionant, ei generează sensul în timp ce citesc, construind relaţii între ceea ce cunosc, experienţele din amintire, şi propoziţiile scrise, paragrafe şi pasaje.”

Trecând la altă perspectivă din care lectura poate fi privită, urmatorul paragraf m-a pus pe gânduri: “Citeam şi din perspectiva a ceea ce gândeam că se presupune a fi o carte (etichetată de autor, de editor, de un alt cititor). [...] Multă vreme, şi eu am atribuit scopuri cărţilor pe care le citeam, aşteptându-mă, de exemplu, ca în Călătoria pelerinului de Bunyan să mi se ţina o predică, pentru că era, mi se spusese, o alegorie religioasă – de parcă aş fi putut auzi ce se petrecea în mintea autorului în momentul creaţiei, de parcă aş fi avut dovadă că acesta spunea adevărul. Experienţă şi o anume doză de bun simţ nu m-au vindecat încă pe deplin de viciul superstiţiei.” Căţi dintre iubitorii de cărţi nu simt şi gândesc la fel, nu au aceleaşi experienţe? Eu ştiu sigur că după ce mi-am dat seama că sunt influenţată de ceea ce citeam despre un autor sau o carte, am încercat să citesc cărţi despre care nu ştiam nimic doar ca să-mi pot forma o părere proprie. Abia apoi citeam critici şi părerei despre autor sau roman. Desigur că au fost şi cazuri în care am citit o carte tocmai datorită a ceea ce auzisem despre ea. Şi mi s-a întâmplat să fiu dezamăgită sau, dimpotrivă, încântată.

Această nevoie de-a recepta mesajul unei cărţi într-o manieră proprie, fără a fi influenţat în vreun fel de orice altceva, nu este ceva nou. Chiar şi într-o perioadă în care cărţile nu erau citite pentru a fi înţelese ci privite doar prin filtrul unei autorităţi care hotăra ce este şi ce nu este corect sau important într-o lectură, nevoia unei personalizări a acestei experienţe a existat. Petrarca a fost unul dintre aceşti oameni, iar Manguel scrie: “Ceea ce sugerează Augustin (în imaginaţia lui Petrarca) este un nou mod de-a citi: nu folosind cartea ca o proptea pentru gândire, nici încrezându-te în ea asa cum s-ar încrede cineva în autoritatea unui înţelept, ci împrumutând de la aceasta o idee, o frază, o imagine, asociind-o cu alta, culeasă dintr-un text de mult păstrat în memorie, legând totul laolalta cu reflecţii proprii – producând, de fapt, un text nou, al cărui autor e cititorul. [...] Într-un asemenea proces dinamic în care se dă şi se ia, în care se desparte şi de adună laolalta, cititorul nu trebuie să depăşească graniţele etice ale adevărului – orice ar dicta conştiinţa (noi am spune bunul simţ). “Cititul”, scrie Petrarca într-una dintre numeroasele sale scrisori, “rar ocoleşte primejdia, până când lumina adevărului divin se revarsă asupra cititorului, învăţâtndu-l ce să caute şi ce să evite.” Pentru că citind învăţăm să gândim, să selectam informaţii şi să facem asociaţii între acestea. Poate că matematica îţi dezvoltă gândirea logică, practică, dar cititul te învaţă să gândeşti, aducând informaţii din toate sferele vieţii, istorie, cultură, contexte sociale, geografie, limbă, pe care mai apoi le asociază într-un fel sau altul permiţându-ţi ţie, cititorul, să foloseşti acele informaţii atât pentru înţelegerea textului pe care-l parcurgi cât şi pentru a înţelege alte texte care ar putea avea vreo legătură, într-un fel sau altul, cu alte lecturi.

Şcoala din Romania, sau cel puţin cele pe care le-am frecventat eu – poate alţii au avut norocul unor profesori cu o gândire mai liberă, mai deschisă – m-au învăţat că există un mod “corect” de a citi şi interpreta o carte, impus de o autoritate – critici literari – care ştiu mai bine decât mine ce şi cum trebuie să citesc. Însă Albert Manguel spune un lucru care mi-a plăcut enorm: “... noi eram de acord cu faptul că nicio lectură nu poate fi vreodată categorică. Cu o singură diferenţă importantă: ceea ce de Man considera a fi o anarhică ratare, noi vedem o dovadă a libertăţii noastre de cititori. Dacă în lectură nu există un “ultim cuvant”, atunci niciun fel de autoritate nu ne poate impune o lectură “corectă”. Cu timpul, ne-am dat seama că unele lecturi sunt mai bune decat altele – mai informate, mai lucide, mai provocatoare, mai plăcute, mai tulburătoare. Dar proaspăt descoperitul sentiment al libertăţii nu ne-a părăsit niciodată şi, chiar şi acum, savurând o carte pe care un anume recenzent a recomandat-o sau dând la o parte o alta, care a fost pătimaş ridicată în slăvi, cred că-mi pot aminti cu claritate acel sentiment rebel.”

După cum spuneam la început, nu pot sa vorbesc despre această carte decât într-un mod foarte personal pentru că Istoria lecturii m-a surprins încă de la primele pagini. De ce? Pentru că vorbește despre cărți şi despre ce înseamnă să fii cititor şi iubitor de carte de parcă ar vorbi despre mine şi despre ceea ce simt eu în privinţa cărţilor şi-a cititului, fără de care viaţa mea nu ar fi la fel. Aceste pagini îmi transmit un sentiment de apartenenţă la o comunitate a unor oameni ca mine şi brusc nu mă mai simt singură şi ciudată într-o lume în care scrisul şi cititul aproape că s-au redus la lumea virtuală a reţelelor de socializare.

[Vreau cartea Istoria lecturii]

  • PLUSURI

    bogăţia de informaţii, stilul prietenos, chiar cuceritor al scriiturii

  • RECOMANDARI

    celor pentru care cărţile, ca obiecte şi ca instrumente de cunoaştere, sunt ceva vital

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Artă și moarte în mijlocul Holocaustului

 


Titlu: Pianistul
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2019
Traducere: 
Numar pagini: 280
ISBN: 978-606-779-584-4

Cu câteva luni în urmă, la una dintre primele ediții ale clubului de carte „Citim pentru schimbare” din Chișinău, am propus spre dezbatere un subiect extrem de sensibil, din punctul meu de vedere, și anume: promovarea excesivă a subiectului Holocaustului în mediul literar. Evident, nimeni nu contestă valoarea istorică, amprenta dureroasă a acestui eveniment, dar am văzut reacții ale cititorilor care spuneau că văd deja prea multe titluri la acest subiect. Eu mă număr printre oamenii care consideră că această temă poate fi analizată din zeci, mii de perspective, deoarece potențialul empatic, morala acestui eveniment este aproape atemporală și înțelegerea sa pe deplin ne-ar scuti, pe viitor, de repetarea unor astfel de scenarii bolnave.

Ca dovadă a faptului că Holocaustul este încă o rană sângerândă, stau multitudinea de mărturii pe care le-au lăsat supraviețuitorii, victimele, dar și călăii care au servit mașinării naziste ideologice. Să luăm, ca exemplu, istoria lui Władysław Szpilman, care în cartea sa autobiografică, Pianistul, dezvăluie întreaga oroare a realității de a fi evreu, în Polonia cucerită de naziști.

Volumul reflectă perioada cuprinsă între 1939 și 1945, vremuri abrupte, întunecoase și extrem de dureroase pentru acest popor ales, pe care cineva l-a condamnat la exterminare metodică. Dificultatea majoră care transpare din foile narațiunii nu ține doar de dimensiunea fizică, căci rănile trupești se vindecă în timp, ci și de cea morală, căci traumele, denigrarea, blamarea și stigmatizarea cu care au avut de a face evreii a fost fără egal.

Cartea este un jurnal de trăiri, emoții, pe care eroul nu le ascunde, nu le cosmetizează, ci le dezvăluie cu sufletul deschis, cu toată sinceritatea, astfel încât mesajul reflectat să ajungă la cititor cât mai oportun și mai direct. Vedem în istoria sa crâmpeie de analiză sociologică (de exemplu, schimbarea conduitei în rândurile conaționalilor săi), economică (măsurile pecuniare impuse de regim) și politică, în care se îmbină și propriile sale trăiri, frici și remușcări.

Ce mi s-a părut absolut fenomenal la această carte, a fost nuanțarea corectă, fără extremisme, fără ură congestionată, o redare clară și corespunzătoare a unor realități indubitabile. În plus, mi s-a părut extrem de reușită paralela dintre supraviețuire, artă și echilibru spiritual. Władysław Szpilman nu este, așa cum s-ar părea, un om puternic în sensul clasic, dar este un om care nu refuză să lupte. O face încet, meticulos, fugind din calea dușmanului, dar păstrând o notă de maturitate și de gândire lucidă. Anume pentru aceste caracteristici, am apreciat valoarea sa ca om, de-a lungul întregii narațiuni.

Sincer? Cred că aș introduce cartea asta pe grila lecturilor obligatorii în școală. De ce? Pentru că are tot ce îi trebuie ca să cultive în tineri un model de curaj, de integritate și de verticalitate, valori vitale în această realitate incertă.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    Uitare, hipnoză, vis

     

    Titlu: Sexualitate și psihanaliză. Contribuții la psihanaliză
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2012
    Traducere: 
    Numar pagini: 279
    ISBN: 978-973-111-284-8
    Cumpara cartea

    Primele articole scrise de Ferenczi (1908-1914), publicate în romînește în acest volum, fac portretul unui practician entuziast, cu ipoteze interesante și tehnici terapeutice care ies din cadrul psihanalizei clasice.

    Articolele se bazează teoretic pe noua psihologie a vremii, propusă de Freud, iar practic pe observațiile clinice ale autorului, care trece de la aplicarea sugestiei și a încurajării, practicate de medicii timpului său, la metoda analitică. Prin urmare, în aceste articole putem revedea câteva teorii de bază ale psihanalizei, care vizează dezvoltarea psihosexuală stadială a copilului, originea nevrozei în conflictul intrapsihic, diferența de grad dintre normal și patologic, interpretarea viselor, utilizarea transferului și contratransferului în relația analitică. Ferenczi le ilustrează prin cazuri clinice diverse, comentate într-o manieră accesibilă, clară și rafinată, cu diferite referințe la literatură și cultura maghiară.

    Ferenczi face primele aprecieri cu privire la tehnica activă, care pare să fi fost sursă de inspirație pentru abordările centrate pe persoană din psihoterapiile ulterior apărute. Tehnica activă presupune încurajarea sau interzicerea unor anumite comportamente ale pacientului, așa încît să se producă tensiunea psihică necesară elaborării de material asociativ. Această tehnică este asociată cu atitudinea empatică, a cărei necesitate Ferenczi a susținut-o împotriva recomandărilor lui Freud și despre care va scrie mai detaliat în jurnalul său clinic. El a recunoscut limitele tehnicii active, care poate însemna repetarea dureroasă a traumei inițiale fără a o rezolva, însă și-a dat de asemenea seama că influența analistului asupra pacientului este mai mare decît considera Freud și că impasibilitatea sau neutralitatea acestuia nu limitează această influență. Problema analistului rămîne cum să folosească această influență (transferul), dar și contratransferul pentru vindecare (Introiecția și transferul. Simptome tranzitorii în analiză ).

    Alte teme abordate în acest volum sunt tratamentul impotenței psiho-sexuale, analiza viselor, după modelul indicat de Freud, elementul homosexual din paranoia, dezvoltarea capacității simbolice la copil, analiza cuvintelor obscene. După cum se observă numai din enumerarea temelor, ele sunt diverse și fac referire la aspecte ce țin atît de patologia propriu-zisă, cît și de cea a vieții cotidiene. Ferenczi subliniază că normalitatea și patologia nu sunt două lumi separate, ci se află pe același continuum, diferențele de intensitate în comportament sau adecvarea acestuia la realitate făcînd posibil pentru medici să integreze persoana într-o categorie sau alta. Ceea ce aduce psihanaliza ca inovație este înțelegerea realității persoanei, prin analiza cauzalității psihice și a tuturor relațiilor dintre eu și lume care pot fi aduse la suprafață. Dacă în momentul de față există terapii cîte probleme și persoane, croite după gustul personal sau ideologia timpului și a locului, la 1900 psihanaliza era singura formă sistematică de a trata oamenii din punct de vedere psihologic. DIntre psihanaliști, se poate spune că Ferenczi a fost un vizionar, poate fără să vrea, fiindcă structura sa de personalitate l-a făcut să sesizeze limitele implicării inexpresive a analistului-oglindă și să aibă curajul implicării empatice, emoționale, împotriva tuturor recomandărilor. Ceea ce rămîne și astăzi pentru practicieni ca subiect de reflecție este dacă în general exprimarea emoțională a terapeutului este mai utilă decît neutralitatea sau specificul pacienților „dictează” tipul de abordare.

    • PLUSURI

      Ideile sunt exprimate într-o formă clară și sunt ilustrate prin analize de caz. Elemente de originalitate. Rafinament în speculație.

    • RECOMANDARI

      Amatorilor de psihanaliză și celor care sunt pasionați de cultura ideilor din secolul XX.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: