joi, 18 iunie 2020

Aaron Florian şi naşterea patriotismului modern - Patria, patriotul şi patriotismul

Aaron Florian
Patria, patriotul şi patriotismul
Editura Vremea, 2020


 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Aaron Florian şi naşterea patriotismului modern

Teoriile politice, sociale şi economice fundamentate de revoluţionarii români de la 1848 au trecut prin numeroase procese de evaluări şi reevaluări. Paşoptiştii au fost elogiaţi fie drept cei care inaugurează calea către modernizare şi occidentalizare, fie au fost acuzaţi, din cauza folosirii unor modele culturale străine, de trădarea adevăratei identităţi naţionale (în ciuda faptului că aportul lor teoretic la definirea acestei identităţi a fost hotărâtor). Din rândurile celor activi în preajma Revoluţiei de la 1848 face parte şi Aaron Florian, profesor, istoric şi publicist greco-catolic cu origini transilvănene, dar care a trăit cea mai mare parte a vieţii în Ţara Românească[i]. El poate fi considerat un exemplu tipic de cărturar român de la mijlocul veacului al XIX-lea care şi-a desfăşurat activitatea într-una dintre numeroasele epoci de tranziţie a culturii şi societăţii româneşti.

S-a născut în anul 1805, în familia lui Ioan Florea, preot greco-catolic şi învăţător în satul Rod, situat în bogata zonă a tradiţiilor româneşti din Mărginimea Sibiului. A urmat studii elementare la Sibiu, gimnaziale la Blaj şi universitare la Pesta. Din 1826 a fost adus la sud de Carpaţi de Dinicu Golescu pentru a conduce şcoala întreţinută de acesta şi unde a devenit responsabil cu predarea majorităţii disciplinelor. Debutând în activitatea didactică sub directa oblăduire a marelui boier şi cărturar de inspiraţie iluministă, Florian îşi va păstra toată viaţa încrederea în posibilităţile nelimitate ale educaţiei şcolare, văzută ca factor al emancipării populare, dar şi ca principal instrument al afirmării şi difuzării ideii naţionale.

În 1831 a obţinut postul de profesor de Geografia şi Istoria sfântă la Şcoala Centrală din Craiova, iar în 1832 s-a stabilit în Bucureşti, unde a ocupat Catedra de Istorie Universală la clasele I-II umanioare de la "Sf. Sava", printre elevii săi numărându-se şi mulţi dintre viitorii revoluţionari paşoptişti. În paralel cu cariera didactică, el a desfăşurat şi o entuziastă activitate de ziarist, într-o perioadă de pionierat a presei româneşti. Cel care îi va înlesni debutul în viaţa publicistică din Ţara Românească a fost chiar Ion Heliade Rădulescu, transilvăneanul împrumutând de la omul de cultură muntean un anumit spirit întreprinzător manifestat în multe dintre activităţile sale desfăşurate în perioada pre-revoluţionară. De exemplu, pe lângă colaborarea constantă la publicaţiile girate de creatorul Curierului românesc, Florian a reuşit editarea gazetei România, prima apariţie cotidiană din istoria presei naţionale, dar care a avut o existenţă efemeră, de numai un an.

Ca o recompensă oficială a capacităţilor şi realizărilor sale, profesorul de istorie de ,,Sf. Sava" a fost înnobilat în mod simbolic de către domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica cu rangul boieresc de medelnicer. O altă recunoaştere a cunoştinţelor sale, în special în domeniul trecutului naţional, o reprezintă şi numirea în funcţia de secretar al ,,Comisiei Documentale pentru transcrierea hrisoavelor mănăstirilor", post pe care l-a deţinut începând cu anul 1842.

În anii 1848-1849, Aaron Florian s-a implicat în evenimentele revoluţionare atât din Ţara Românească, cât şi din Transilvania. Astfel, după ce a participat la Marea Adunare Naţională de la Blaj, a fost numit de guvernul revoluţionar de la Bucureşti în funcţia de administrator al judeţului Dolj, iar după intervenţia trupelor turceşti în Ţara Românească s-a refugiat la Sibiu, unde a deţinut funcţia de secretar al Comitetului Naţional Român. Ameninţat de intervenţia trupelor maghiare în Transilvania, a revenit la sud de Carpaţi, unde a fost însă arestat de noile autorităţi contra-revoluţionare. După ce a fost anchetat în mod amănunţit, a fost expulzat alături de alţi profesori de origine transilvană implicaţi în evenimentele din Ţara Românească. În următorii ani a fost nevoit să trăiască o perioadă la Sibiu, iar apoi în capitala imperială habsburgică, confruntându-se cu mari dificultăţi materiale.

După aproximativ un deceniu de exil, Aaron Florian a obţinut acordul autorităţilor de a se reîntoarce în Ţara Românească şi de a reocupa o catedră la "Sf. Sava", iniţial ca profesor de Retorică, apoi de Istorie universală şi chiar de Statistică. El a mai activat în diferite comisii din cadrul Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, având o contribuţie importantă la întocmirea programelor, a regulamentelor şcolare şi a proiectelor de legi privind învăţământul, participând inclusiv la verificarea manuscriselor cărţilor didactice şi la înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, în cadrul căreia a deţinut, pentru scurt timp, Catedra de Istorie critică şi universală. Meritele culturale deosebite ale lui Aaron Florian au căpătat o adevărată recunoaştere în 1870, când acesta a devenit membru al Societăţii Academice Române, la alcătuirea statutelor căreia contribuise încă din 1863. În 1871, în urma unor divergenţe cu Christian Tell, ministru al Instrucţiunii, dar şi din cauza unor probleme mai vechi de sănătate, s-a retras definitiv din viaţa publică, trăind într-un anonimat aproape total, până la decesul său din anul 1887, la vârsta de 82 de ani.

În concluzie, dincolo de preocupările sale în diverse domenii, cele mai constante şi îndelungate eforturi au fost depuse de cărturarul transilvănean pentru edificarea unui învăţământ românesc modern, cariera sa în acest domeniu întinzându-se pe aproximativ patruzeci de ani. Cărţile cu scop educativ tipărite de profesorul de la "Sf. Sava" s-au bucurat de un mare succes în mediul şcolar şi în afara acestuia, circulând şi fiind cunoscute inclusiv în Moldova şi Transilvania. Perioada de maxim randament intelectual a fost atinsă de Aaron Florian în anii premergători Revoluţiei de la 1848, atunci când vor apărea cele mai importante lucrări ale sale.

În 1834 el a debutat cu două volume: Catihismul omului creştin, moral şi soţial şi Elementuri de gheografie pentru trebuinţa tinerilor începători, ambele destinate unor scopuri didactice. Primul a fost un adevărat ,,bestseller", fiind retipărit până în 1889, sub diferite denumiri, în douăzeci şi opt de ediţii, în timp ce manualul de geografie va mai cunoaşte până în 1839 încă trei tiraje.

În 1835 apare primul volum din Idee repede de Istoria Prinţipatului Ţării Rumâneşti, cea mai cunoscută scriere a sa, considerată a fi primul manual de Istorie românească într-un moment când aceasta nu era încă o disciplină distinctă în şcolile de stat din Muntenia. În volumul al II-lea, personajul central este Mihai Viteazul, menit să întruchipeze, în viziunea lui Florian, idealul unităţii tuturor românilor, concept preluat şi mult amplificat mai târziu de fostul său elev de la "Sf. Sava", Nicolae Bălcescu[ii].

Tot în 1835 el mai editează o nouă lucrare didactică intitulată Elementuri de Istoria Sfântă a legii vechi şi a celii nouă, al doilea său mare succes editorial, care până 1883 va ajunge să totalizeze douăzeci şi două de ediţii în diferite variante revizuite. Fiind o adaptare a Bibliei pe înţelesul micilor şcolari, volumul se dorea un supliment şi o completare la Catihismul omului creştin, moral şi soţial.

Nereuşind să termine grandiosul proiect vizând istoria statului muntenesc, din care a reuşit să tipărească doar trei volume din cele opt preconizate, el se va orienta spre întocmirea unei lucrări de sinteză care să cuprindă într-un singur tom întregul trecut al Ţării Româneşti. Această nouă realizare cu un scop didactic mult mai bine definit o va publica în 1839, fiind urmată de alte două ediţii, în 1843 şi 1847.

În 1840 este finalizată prima parte din Vocabularul franţezo-românesc, la care lucraseră Aaron Florian, Petrache Poenaru şi Gheorghe Hill, al doilea volum fiind tipărit în 1841, ambele apărute la comanda şi sub egida Colegiului "Sf. Sava", unde erau profesori toţi cei trei autori.

În 1843 îi apare una dintre cele mai interesante cărţi, Patria, patriotul, patriotismul[iii], în care se pot identifica uşor multe dintre ideile şi idealurile politice şi naţionale ale generaţiei paşoptiste. Comparativ cu majoritatea lucrărilor editate de Florian, aceasta nu va cunoaşte decât o singură ediţie, fapt datorat, cel mai probabil, ,,sensibilităţii" tematicii abordate, care putea stârni mari suspiciuni din partea oficialităţilor statului.

În 1845 este tipărit manualul de istorie universală Elemente de istoria lumii, bazat pe bogata experienţă acumulată de profesorul ardelean în predarea acestei materii în învăţământul din Muntenia. Lucrarea depăşeşte tot ce se realizase până atunci în acest domeniu prin diferite traduceri şi compilaţii.

După întoarcerea din exilul post-revoluţionar, numărul scrierilor originale tipărite de Aaron Florian s-a redus semnificativ, profesorul de la Sf. Sava concentrându-se mai ales pe reeditări actualizate ale unor volume apărute în deceniile anterioare. În 1858, pornind de la o parte a conţinutului celui de al doilea tom din Idee repede de Istoria Prinţipatului Ţării Rumâneşti, el va scoate o nouă carte intitulată Mihaiu II Bravulu, biografia şi caracteristica lui, revenind astfel asupra domnitorului unificator într-un moment în care simbolistica legată de numele acestuia era mai de actualitate ca oricând.

În perioada interbelică, Nicolae Iorga a publicat rezumatul cursului de istoria românilor ţinut de Florian la "Sf. Sava" în preajma Unirii Principatelor din 1859, revizuindu-şi, cu acest prilej, opiniile iniţial defavorabile asupra activităţii didactice desfăşurate de cel care îl precedase la Catedra de Istorie Universală a Universităţii din Bucureşti[iv].

În 1870 îi apare şi o ultimă lucrare originală, un mic volum de numai 64 de pagini, în care Florian face o scurtă analiză a sistemului public de învăţământ, evidenţiind şi posibile măsuri pentru îmbunătăţirea generală a acestuia.

*
Citind cu atenţie paginile scrise de Aaron Florian, nu putem să nu observăm remarcabila sa mobilitate intelectuală, care îi permite să asimileze, să concilieze şi să adapteze realităţilor autohtone idei şi concepte provenite din diferite curente cultural-ideologice occidentale, mai vechi sau mai noi. Încă de la început trebuie spus că natura educaţiei primite, specificul funcţiei sale didactice, dar şi locul pe care a ajuns să-l câştige în societatea muntenească pre-paşoptistă au reprezentat handicapuri serioase pentru aderarea lui Aaron Florian la idei politice de tip revoluţionar. Obiectivele general-educaţionale urmărite în şcolile din Principate în prima jumătate a secolului al XIX-lea se încadrează tendinţelor instituţionalizate din Europa acelor vremuri, caracterizate mai ales de un puternic conservatorism. În perioada Regulamentelor Organice, baza civismului dorit a se impune în şcoli se constituia, în concepţia autorităţilor, din morala creştină şi cultivarea loialităţii faţă de instituţiile statului. În Catihismul omului creştin, moral şi soţial, prima scriere publicată de Aaron Florian şi destinată utilizării în învăţământul primar, el încercă să răspundă acestor cerinţe. Obiectivele educaţionale promovate de profesorul de istorie de la "Sf. Sava" sunt clar definite chiar în paginile acestuia, ele fiind foarte departe de orice idealism romantic de tip revoluţionar. Pentru început, copilului îi sunt oferite spre asimilare cunoştinţe şi noţiuni considerate indispensabile integrării sale în comunitatea social-creştină. Lucrarea este structurată pe categoriile de datorii ale individului, pe lângă cele clasice, întâlnite în orice catehism creştin (faţă de Dumnezeu, faţă de sine şi faţă de ceilalţi oameni), un capitol separat ocupându-se de aşa-numitele ,,Datorii deosebite" în care sunt cuprinse şi ,,Datoriile supuşilor faţă de stăpânire". În contradicţie cu avânturile revoluţionare care îl vor însufleţi mai târziu, Florian afirmă aici că ,,[...] datoriile supuşilor către stăpânire sunt cele mai de frunte: pentru că după Dumnezeu, aice pe pământ stăpânirea îngrijeşte de buna petrecere şi fericirea tuturor oamenilor; [...] Stăpânirea face şi ţine liniştea şi pacea în ţară; [...] Stăpânirea prin poruncile sale învaţă pe oameni să facă orice lucru bun pentru fericirea lor, şi îi opreşte de la orice lucru rău care le vatămă fericirea". În schimbul multiplelor beneficii, oamenii au următoarele obligaţii faţă de omniprezenta şi omnipotenta autoritate a statului: ,,[...] să o asculte, să-i fie credincioşi al doilea după Dumnezeu, [...] să plătească fieşce care cu bucurie dajdie ce i se cere, [...] şi în sfârşit supuşii, pentru atâte faceri de bine, sunt datori a se ruga lui Dumnezeu pentru Stăpânire ca s-o ţie în pace şi linişte ca să poată face pe supuşi fericiţi". În Elementuri de istoria sfântă a legii vechi şi a celii nuoă, tipărită în 1835, încă din Precuvântare autorul îşi exprimă convingerea că, numai prin intermediul unei educaţii moral-creştine făcute în spiritul ,,fricii de Dumnezeu", tinerii pot deveni ,,[...] oameni cinstiţi în societatea omenească, şi numai atunci vor putea muri fericiţi dobândind răsplătirea faptelor lor".

Opiniile exprimate în textele sale de început sunt, în mare parte, în concordanţă cu cele ale domnitorilor pre-paşoptişti, adepţi ai unor reforme de tip moderat, dar care doreau şi obţinerea unei loialităţi necondiţionate din partea supuşilor. Prima carte a lui Florian a continuat să fie tipărită în aproape întregul secol al XIX-lea, cele douăzeci şi opt ediţii ale Catihismul omului creştin, moral şi soţial dovedind că acest volum a răspuns exigenţelor unor autorităţi diverse, aparţinând unor regimuri politice de orientări diferite (de la cel al Regulamentelor Organice la monarhia constituţională a lui Carol I), dar care îşi menţineau neschimbată dorinţa fidelizării indivizilor încă de la cele mai fragede vârste. Aceste concepţii, de o puternică expresie conformistă şi conservatoare, pot părea surprinzătoare la viitorul luptător paşoptist. Era însă o perioadă în care emigrantul transilvănean depunea eforturi pentru a-şi construi o stabilă carieră profesională, inevitabil dependentă de bunăvoinţa oficialităţilor vremii.

Pe de altă parte, încă din Catihism, intelectualul ardelean detalia ideea necesităţii cimentării unor sentimente de solidaritate între cei care au o patrie comună, fiecare om fiind dator ,,[...] să iubească pe toţi compatrioţii săi ca pe nişte fraţi ce s-au născut, cari trăiesc şi cari petrec tot într-o patrie cu dânsul, căci printr-aceasta se măreşte şi se înmulţeşte cinstea patriei". Indivizii care nu manifestau devotamentul datorat ţării natale erau blamaţi de Florian cu deosebită vehemenţă: ,,Acela care nu-şi iubeşte şi nu-şi cinsteşte patria nu e vrednic să lăcuiască pe pământul ei; nu e vrednic să aibă nimic pe pământul patriei şi nu e vrednic nici să trăiască pe pământul ei." Cartea se termina cu o parafrazare după un celebru vers latin despre datoria sacrificiului suprem în slujba ţării, deoarece ,,[...] patriotul cel bun trebuie să fie încredinţat că, cerând trebuinţa, nimic nu este mai dulce si mai cinstit ca când moare pentru patria sa".

După aproape zece ani de la apariţia manualului Catihismul omului creştin, moral şi soţial, el publica un mic volum intitulat Patria, patriotul şi patriotismul, unde ideile sale politice sunt sensibil modernizate şi mai concordante cu spiritul revoluţionar al vremurilor ce se apropiau. Într-o lucrare dedicată evoluţiei conceptului de ,,patrie" în cultura română, Ştefan Lemny cataloghează cartea lui Aaron Florian ca fiind prima creaţie originală românească pe această temă[v]. Volumul reprezenta un adevărat ghid de educaţie cetăţenească în sensul cel mai avansat al termenului echivalent pentru acele timpuri, fiind vehiculate aici importante idei politice de inspiraţie liberală şi democratică, idei care începeau să se impună în mediile progresiste româneşti. Surprinde în mod plăcut modernitatea unor noţiuni care se regăsesc în paginile cărţii: societate civilă, clasa de mijloc, neutralitate, opinie publică, cetăţeni, legislaţie, jurisdicţie etc. Dincolo de o anumită simpatie a ardeleanului pentru despotismul luminat, el credea că forma cea mai evoluată de patriotism se regăseşte în ,,republicile adevărate, aşezate pe principii populare", organizate după modelul greco-roman dezvoltat în Antichitate, deoarece numai în acest caz cetăţenii îşi pot manifesta liber şi în mod voluntar sentimentele de ataşament faţă de patrie.


[i] Acest text este bazat pe lucrarea mea de doctorat publicată sub titlul Aaron Florian (1805‑1887) între Iluminism şi Romantism, cuvânt înainte: Iacob Mârza, Editura Argonaut, Cluj‑Napoca, 2014.
[ii] Mihai Alin Gherman, ,,Între literatură şi istoriografie: Florian Aaron, Idee repede de istoria prinţipatului Ţării Rumâneşti", în Annales Universitates Apulensis, Series Philologica, nr. 4, tom I, 2003, p .141.
[iii] Textul a fost republicat integral de Mihai Alin Gherman în Literatura română din Transilvania între preiluminism şi preromantism, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj‑Napoca, 2004, pp. 128‑156.
[iv] Nicolae Iorga, ,,Cursul de istoria românilor al lui Florian Aaron", în Revista istorică, XIII, nr. 7‑9, 1927, pp. 256-272.
[v] Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 130.

Introducere la Temniţele Clujului. Caravanele Ardealului

Septimiu Popa
Temniţele Clujului. Caravanele Ardealului
Editura Vremea, 2020



 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere. Septimiu Popa

Septimiu Popa este unul din "scriitorii uitaţi", după titlul unei cărţi de istorie literară a regretatului Nae Antonescu, în care sunt evocaţi câţiva dintre aceştia. S-a născut în anul 1885, la Şalcău, judeţul Sibiu, ca fiu al unui preot greco-catolic. A făcut liceul şi teologia la Blaj, devenind un mare admirator al oraşului "de credinţă şi tărie românească". După absolvirea Teologiei blăjene a fost preot în mai multe sate din Ardeal şi colaborator harnic la mai multe publicaţii, îndeosebi la cele din Transilvania. În 1916 este arestat şi întemniţat, la Cluj, împreună cu alţi preoţi şi intelectuali ardeleni, gazetari şi învăţători, acuzaţi de autorităţile ungare de propagandă pentru unirea Transilvaniei cu România. Acest moment biografic este înfăţişat în colecţia de schiţe, amintiri şi povestiri Temniţele Clujului, carte cu valoare de document autobiografic, dar şi una din cărţile ce se alătură, prin unele pagini, literaturii de detenţie.

În 1920 este numit profesor de religie la Şcoala Normală de Fete din Cluj, dar îşi continuă cu aceeaşi hărnicie activitatea gazetărească publicând articole şi schiţe în paginile ziarelor şi revistelor Unirea şi Cultura creştină din Blaj, Tribuna (Arad), Patria, România nouă, Ţara noastră (Cluj), Adevărul literar, Universul literar (Bucureşti), Familia (Oradea), semnând cu numele propriu sau cu pseudonimele Teodor Lazăr şi Adelina Istrate. Întrebat de către un gazetar despre acest din urmă pseudonim, a spus că atunci când scrie pentru fete semnează Adelina Istrate, iar când scrie pentru băieţi semnează Septimiu Popa sau Teodor Lazăr.

Membru al Societăţii Scriitorilor din Ardeal, a colindat oraşele din Transilvania cu ocazia unor şezători literare, având succes deosebit în faţa ascultătorilor la lectura unor duioase povestiri sau evocări. Astfel, la Dej, în cadrul unei asemenea şezători, după mărturia lui Virgil Carianopol din volumul Scriitori care au devenit amintiri, atunci când a citit schiţa "Pe lângă plopii fără soţ", "a emoţionat sala până la lacrimi".

A publicat în timpul vieţii următoarele volume: Temniţele Clujului, Cluj, 1937, Caravanele Ardealului, Cluj, 1938, Cuiul de la inimă, Timişoara, 1944, Mângâierea bunului creştin (predici), Cluj, 1925, Flori din grădina Raiului: femei sfinte în biserica lui Hristos, Sibiu, 1933. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, se stabileşte la Timişoara, unde a trecut la cele veşnice în 1946, la numai 61 de ani.

Numele său a fost pomenit ocazional după 1990. L-am inclus în antologia Povestitori ardeleni (1974) cu schiţa "Caravanele Ardealului". În 2004 am reeditat întregul volum Caravanele Ardealului, la editura craioveană Didactica nova, iar părintele cărturar Viorel Thira îi consacră un frumos medalion în volumul Crâmpeie din viaţa preoţimii noastre, Casa de Editură Dokia, Cluj-Napoca, 2016.

Cea mai frumoasă carte a lui Septimiu Popa este Caravanele Ardealului, prinos de recunoştinţă al autorului pentru Blajul studiilor şi formaţiei intelectuale şi morale, pe care intenţiona s-o publice, aşa cum aflăm din succintul "Cuvânt înainte", în 1937, când Mica Romă îşi aniversa două secole de la întemeierea sa de către Episcopul Inochentie Micu-Klein. A apărut însă un an mai târziu şi se încadrează în seria evocărilor istorice şi literare ale Blajului inaugurată de Al. Lupeanu-Melin cu Evocări din viaţa Blajului, Tipografia Seminarului, Blaj, 1937, continuată de Ion Agârbiceanu cu Licean...odinioară, Bucureşti, 1939 şi Radu Brateş, Aspecte din viaţa Blajului, 1942 etc.

Septimiu Popa şi-a ales, pentru intitularea volumului, povestirea cu care se deschide cartea: Caravanele Ardealului - evocând un trecut îndepărtat, de la începuturile Şcolilor Blajului, când, vorba poetului, "nu erau trenuri ca azi", şi şcolari (dieci) din toate ţinuturile bătrânului Ardeal se îndreptau în şiruri tot mai numeroase spre mica noastră Romă, formând adevărate "caravane".

Este potrivită şi ca introducere această evocare, pentru că faima Blajului se datorează în primul rând şcolilor sale, iar portretele evocatoare ce urmează arată strânsa legătură între istorie, biserică şi şcoală - constituind o treime sacră pentru apărarea şi ridicarea neamului românesc atât de urgisit. Descinderea lui Inochentie Micu-Klein, în mai 1737, în modesta aşezare "de la îmbinarea blândelor Târnave" echivalează cu un adevărat "descălecat" voievodal, proiectând măreţ şi vizionar "o cetate de credinţă şi mândrie românească"; Blajul este al lui - cu catedrală, reşedinţă episcopală (şi apoi mitropolitană), cu şcoli, pe care n-a avut bucuria să le vadă el însuşi deschise, căci se afla în exil la Roma, şcoli cărora urmaşul său şi întemeietorul lor, Petru Pavel Aron, le dă un nume ce a devenit legendar: "fântânile darurilor". Nume de cuprindere metaforică şi de recunoştinţă ce se îngemănează cu numele eminescian al oraşului: aşa cum spunem Blajului "Mica Romă", aşa spunem şcolilor sale "fântânile darurilor". Pentru menţinerea, înzestrarea şi creşterea lor în vremuri potrivnice neamului românesc, s-au îngrijit, cu jertfe şi abnegaţie, toţi marii ierarhi: Petru Pavel Aron, care îi numea pe aceşti primi şcolari, "cor meum" (inima mea), aprigul Grigore Maior, un al doilea Inochentie Micu-Klein, întemeietorul "beneficiului" de pâine, semn distinctiv şi pitoresc în Şcolile Blajului, numit "ţipău", Ioan Bob, Alexandru Sterca Şuluţiu, Ioan Vancea de Buteasa (al doilea întemeietor de şcoală blăjeană), Vasile Suciu (ctitorul impunătoarelor edificii şcolare blăjene după Marea Unire - Institutul Recunoştinţei, Şcoala Normală de băieţi, Liceul comercial, Liceul de arte şi meserii "Sf. Iosif").

Nu există moment însemnat din istoria Transilvaniei în care contribuţia Bisericii Blajului şi a Şcolilor Blajului să nu fie decisivă: "oriunde vom deschide cartea de istorie" vom găsi numele arhiereilor blăjeni, ale dascălilor şi ale "studenţilor" sau alumnilor blăjeni - la Supplex Libellus Valachorum (1791), la Revoluţia de la 1848, în care studenţii (cum erau numiţi elevii din ultimele două clase de liceu) şi teologii Blajului au fost "micii apostoli ai ideii naţionale" şi romanul lui Eminescu, Geniu pustiu, înfăţişând acelaşi moment istoric, are personaje ca Toma Nor sau Ioan, al căror entuziasm revoluţionar îl înţelegem mai bine citind aceste pagini: în vremea Memorandului, în Războiul de Întregire a neamului, la Marea Unire din 1918 etc.

Dacă ar fi scris numai asemenea evocări, Septimiu Popa ar fi fost un epigon al lui Al. Lupeanu-Melin, mai înzestrat în reînvierea trecutului într-un ton solemn şi într-o aură legendară. Lui Septimiu Popa îi reuşesc mai bine schiţele istorice din care nu lipseşte umorul. "O istorie din alte vremuri" (titlu sadovenian) vorbeşte de lipsurile îndurate de învăţăceii şcolilor blăjene la începuturile lor, cu inventivitatea sustragerii "mălaiului" din coşarele episcopiei, urmată de o prea aspră pedeapsă; alte secvenţe evocatoare ne înfăţişează "balul filantropic" din Şcolile Blajului, iubirile platonice ale tinerilor (liceeni şi liceene... de odinioară), care, fascinaţi de Eminescu, fetişizau "plopii fără soţ". Amestecul de duioşie şi tragism din povestea "Adămuţ cel micuţ" sau din "Doi oameni care nu pot să mai existe" dau originalitate acestor evocări şi, aşa cum notează un memorialist al şezătorilor ardelene din perioada interbelică, cu asemenea povestiri Septimiu Popa avea un deosebit succes. Ilustrativă este evocarea despre "curentul antieminescian din Ardeal", care, pornind de la "studiul critic" Mihailu Eminescu, Blasiu, 1891, al lui Al. Grama şi încercând o explicaţie, în bună parte plauzibilă şi convingătoare a lui, renunţă la tonul eseistic, istorico-literar şi sfârşeşte cu o întâmplare anecdotică: dacă Eminescu era "interzis", datorită lui Grama, câţiva ani, la sfârşitul secolului al XIX-lea, elevii îl citeau cu plăcerea sporită a fructului oprit. Aşa se face că un profesor bonom, care-i ierta pe elevii care nu-şi pregăteau lecţia, dacă ştiau o "poezie frumoasă" (şi aceasta nu poate fi decât de Alecsandri, Bolintineanu sau Andrei Mureşanu, idolul blăjenilor), are surpriza să asculte... "Adio" de Andrei Mureşanu: "De-acuma nu te-oi mai vedea/ Rămâi, rămâi cu bine..." Profesorului i se pare că această armonie poetică nu poate aduce cu stihuirea ştiută de el a lui Mureşanu şi îşi încordă atenţia şi ascultarea. Şcolarul continuă: "De astăzi, dar, tu fă ce vrei/ De astăzi nu-mi mai pasă/ Că cea mai dulce-ntre femei/ Mă lasă/". S-a lămurit, pişicherul de şcolar spusese o poezie de Eminescu (şi încă una de dragoste, aprig condamnate de Al. Grama) sub masca protectoare a lui Andrei Mureşanu. Se supără foc şi aruncă cu cheile camerei sale spre şcolar, umple catalogul de "scaune" (note de patru) şi iese din clasă furios ca un Jupiter tonans. Este o schiţă care ar putea figura în orice antologie literară despre şcoală, prin pregnanţa scenică a acţiunii, prin vioiciunea detaliului comportamental şi mai ales prin "stratagema" genială a "şcolerului". Tot astfel oratoria celebră a canonicilor Ştefan Roşianu şi Vasile Suciu (viitorul Mitropolit), porecliţi de către ţăranii din jurul Blajului cu spiritul lor ciufelnic, "Negrul" şi "Grosul", datorită înfăţişării lor, capătă valenţe umoristice în comentariile ţăranilor: "Să vă fie bine uscate mânecile cămăşii, măi fârtaţi. Că s-apucă Negru şi vă face să lăcrimaţi, ca neşte copii şi ca neşte muieri. Vine apoi Grosul la rând, iar atunci vă trece într-altă lume. El vă face să râdeţi, de să vă prăpădiţi, nu alta. Aşa apoi durerea se va întoarce în bucurie, cum spune Scriptura..."

Amestec de grandoare epică (dominantă, în tonul Evocărilor din viaţa Blajului ale lui Al. Lupeanu-Melin), dar cu masive inserţii de umor, nostalgie şi duioşie la rememorarea acelor tempi passati, Caravanele Ardealului se poate citi ca un roman istoric al Blajului, al Bisericii şi Şcolilor sale, în secvenţe cu registre evocatoare alternative, toate constituind o mărturisire de recunoştinţă a unui fost învăţăcel pentru "urbea scolastică" a românilor ardeleni de altădată.

*
Mai puţin cunoscută este cea de-a doua carte importantă a lui Septimiu Popa, Temniţele Clujului. Cartea este izvorâtă dintr-o tristă experienţă biografică: în septembrie 1916, a fost arestat şi apoi întemniţat la Cluj de autorităţile ungare înfricoşate de atitudinea patriotică a preoţilor români care sperau că sfârşitul războiului va aduce şi împlinirea unităţii naţionale. Autorităţile din Ardeal suspectau orice atitudine, orice convorbire sau expresii din scrisori particulare, care li se păreau că au un înţeles alegoric-subversiv. Iată ce ne spune preotul Septimiu Popa în legătură cu motivul arestării şi întemniţării sale: în urma unei percheziţii s-a găsit, în locuinţa sa, o scrisoare trimisă de preotul Emil Marcu din comuna Tic, prin care acesta solicita prezenţa şi asistenţa religioasă a şapte preoţi în cazul în care "mama sa, grav suferindă, va deceda": "Onorate întru Hristos Frate! Te încunoştinţez că bătrâna mea mamă e greu bolnavă şi în tot momentul mă aştept la moartea ei. Îşi trăieşte, poate, ultimele clipe. Pentru cazul morţii m-am hotărât să-i fac o înmormântare frumoasă chemând la prohod şapte preoţi harnici şi vrednici, cum eşti tu. Atunci îţi voi trimite o telegramă scurtă, iar tu, primind-o, pleacă la drum. Eu te voi aştepta cu trăsura la gara din Aghireş. Al tău iubitor frate, Emil Marcu". Scrisoarea fiind interceptată, au fost trimişi detectivi în satul preotului Emil Marcu, care au aflat că "bătrâna lui mamă" (biologică) este bine-sănătoasă. Atunci rândurile scrisorii au căpătat înţeles alegoric: bătrâna mamă, grav bolnavă - Imperiul Austro-Ungar în pragul prăbuşirii, moartea ei iminentă şi prohodul proiectat - eliberarea Transilvaniei şi unirea ei cu patria-mamă.

Cartea cuprinde douăsprezece schiţe, publicate iniţial în revistele clujene Patria şi România nouă. La sugestia unor prieteni, Septimiu Popa le-a adunat într-un volum unitar. În Cuvântul înainte el mărturiseşte cu modestie că "n-a făcut cauzei naţionale româneşti un serviciu atât de special încât să merite marea cinste a arestării". Unele schiţe sunt portrete de preoţi români care au suferit bucuroşi această "cinste" a arestării şi întemniţării pentru cauza naţională: "Popa de la Şelimbăr", "Popă de două confesiuni". Şi tot un "frate în Hristos" este considerat compozitorul Gheorghe Dima, ajuns, la rându-i, în "temniţele Clujului", bucuros să împărtăşească soarta preoţilor români ortodocşi sau greco-catolici, pentru că schiţele acestei cărţi înfăţişează armonia confesională a românilor, o armonie atât de mişcătoare, încât autorul mărturiseşte că de dragul acesteia ar mai face câteva luni de puşcărie. "Popa de două confesiuni" este exemplară pentru această atitudine: din cauza întemniţării multor preoţi, unele sate rămâneau fără păstor sufletesc şi atunci preotul unit greco-catolic îl înlocuia pe cel ortodox, sau invers.

Schiţele nu sunt dominate de o atmosferă dramatică. O excepţie face schiţa "Rudeniile", unde este vorba despre o ţărancă de pe Someş care a mers la Cluj să-şi cumpere var pentru a-şi vărui casele. În târg, văzând-o cu sacul pe umăr, o altă femeie o întreabă de ce îşi văruieşte casele tocmai în pragul iernii şi ea răspunde că-şi aşteaptă "rudeniile" în vizită. Auzind discuţia, un jandarm ungur a interpretat că femeia aşteaptă armata română; este bătută crunt, arestată şi închisă, deşi avea acasă un copil sugar. Supusă la tot felul de umilinţe şi torturi, biata femeie îşi pierde minţile. După un timp Septimiu Popa o găseşte la casa de nebuni, în totală inconştienţă, strigând sfâşietor să fie lăsată să-şi alăpteze copilul.

Aproape dramatică este şi schiţa "Un cântec de iubire", care transpune, sub forma unei povestiri, balada lui Coşbuc "Rugămintea din urmă". Un fecior ardelean devine pentru o vreme tovarăşul de celulă al autorului şi-i mărturiseşte marea sa dragoste pentru o fată din sat. Este trimis în război, dar înainte de plecare îi înmânează preotului Septimiu Popa o scrisoare pentru iubita sa; flăcăul moare pe front, iar fata, după o lungă aşteptare, se stinge şi ea de dorul lui. Chemat să slujească la prohod preotul îşi aminteşte, vinovat, că nu a înmânat scrisoarea ce-i fusese încredinţată, dar, acum, în cântecele mângâietoare ale slujbei de înmormântare, cuvintele scrisorii îi apar ca un "cântec de iubire", cu atât mai emoţionant cu cât au rămas necunoscute celei căreia i-au fost adresate.

Orice scriere "cifrată" provoca spaimă oficialilor maghiari. Septimiu Popa povesteşte că, la începutul secolului XX, îndrăgostiţii din Ardeal aveau un "alfabet al amorezaţilor", în care literele erau notate cu cifre. Astfel propoziţia "Te iubesc dragă" se scria: 15 325631 4511, îndrăgostiţii ştiind corespondentul în litere al fiecărei cifre. Scriitorul "cifrează", după acest alfabet, o pastişă la incendiara poezie "La arme!" de Şt. O. Iosif, poruncă poetică de angajare în războiul de reîntregire a neamului, ceea ce avea să-i aducă înăsprirea pedepsei, dar, acordându-i-se timp pentru transcrierea cifrului, el înlocuieşte toponimele ardelene Mureş, Someş, Olt cu râuri şi locuri din Basarabia şi astfel se salvează.

Septimiu Popa a fost un fumător pătimaş. Coperta ediţiei princeps, de altminteri singura, înfăţişează un preot la ferestruica închisorii din Cluj, căreia o fată frumoasă, în costum naţional, îi întinde o cutie de chibrituri, un dar nesperat. Prizonierul află că este fiica unui preot de pe Valea Secaşului, arestată odată cu tatăl ei. El o va revedea peste ani, ca soţie a unui distins învăţător din Alămor. "Popii de la Şelimbăr" îi prezice că va scăpa de spânzurătoare şi va prinde sfârşitul războiului, aducător de întregire naţională.

În celula închisorii se auzea zilnic dangătul clopotelor. La căderea Bucureştiului, temnicerul îl invită şi pe autor să se bucure de aceste dangăte, însă, pentru el, e un cântec de jale. Pentru istoria presei, interesantă este schiţa "Universul în flăcări". La Blaj ajungeau, cu mari dificultăţi şi riscuri, câteva publicaţii din Bucureşti, care-i însufleţeau pe blăjeni în nădejdile lor de împlinire a visului de unitate naţională. Una dintre cele mai citite gazete era Universul, pe care o primea şi librăria Seminarului Teologic, al cărei director era Octavian Măcelariu şi pe care acesta o împrumuta preoţilor români, cu rugămintea stăruitoare "să o ascundă bine". Cinci preoţi i-au cumpărat Universul şi toţi au ajuns la închisoare, dar niciunul nu l-a trădat pe conducătorul librăriei.

Scriere autobiografică şi pagină de istorie memorialistică, această carte întregeşte literatura transilvană a închisorilor de la începutul secolului XX, anticipând paginile romaneşti semnate de Mihail Diaconescu, Sacrificiul, Radu Ciobanu, Heralzii, Horia Bădescu, Joia patimilor ş.a.