miercuri, 3 mai 2017

Scrieri 4 [Scurtă istorie a satului natal, Burdusacii (II)]

C.D. Zeletin
Scrieri 4
Editura Spandugino, 2013

*****

Scurtă istorie a satului natal, Burdusacii (II)

Prima parte a acestui articol aici.

Oprişeştii

Cea dintâi atestare documentară cunoscută de noi constă în cartea de întărire emisă la Suceava de Alexandru ("Alexăndrel") Voievod, la 21 decembrie 1452. Documentul, în slavonă, începe aşa: "Cu mila lui Dumnezeu, Noi Alexandru Voievod, Domnul Ţării Moldovei, facem cunoscut şi cu această carte a noastră tuturor, care vor căuta la dânsa sau vor auzi citindu-se, că această adevărată şi credincioasă slugă a noastră, pan Trişor, fiul lui Şandru de la Iucaş, a slujit nouă drept şi credincios. De aceea, noi văzându-l cu dreapta şi credinciasa slujbă, l-am miluit cu osebita noastră milă şi i-am dat şi i-am întărit ocinile lui, satele anume Oprişeşti la Zeletin şi Cârna şi Răchitişul şi la Dobrotvor, unde este popa Duma, şi la Iucaş, unde este casa tatălui său şi margine şi Melis.... Toate aceste să-i fie uric cu tot venitul, lui şi fratelui său, Tador, şi copiilor lui şi nepoţilor lui şi strănepoţilor lui şi răstrănepoţilor lui şi întregului neam al lui, nestricat niciodată, în veci.

Iar hotarul acestor sate să fie după toate vechile hotare, pe unde din veac au umblat (s.n.)..." Această din urmă precizare este importantă, deoarece vorbeşte despre existenţa Oprişeştilor şi Cârnei de pe Zeletin cu mult înaintea redactării acestui hrisov (21 decembrie 1452). De altfel, Mihai Costăchescu, cu circumspecţia istoricului adevărat, spune că satul "... era cred şi în veacul al XlV-lea" şi că îşi trage numele de la un străvechi Opriş, deşi tradiţia orală leagă toponimul Oprişeşti de oprişuri, stăvilarele morilor de apă de pe pâraiele Gunoaia şi Zeletin, numeroase în vechime, de cele de la Gunoaia aducându-şi aminte şi cel ce scrie aceste rânduri. Prepoziţia de la începutul uricului: "... facem cunoscut şi cu (s.n.) această carte a noastră..." lasă a se înţelege că domnitorul mai emisese un document similar, care, probabil, se va fi pierdut. Pergamentul, cu pecetea distrusă, se găsea în anii când Mihai Costăchescu îşi publica analectele, la Academia Română (LXXV/1), împreună cu o copie dăruită de Ioan Bogdan (ms. 126).

"Tador" pare să fie ortografierea slavizată a lui Toader, Toader Iucaş. "Pan Trişor" este "Petrişor", diminutivul lui Petru Iucăş, fiul lui Şandru de la Iucăş, care a dat numele satului Şăndreşti (nu Sendreşti, cum se pronunţă astăzi, ceea ce ne duce cu gândul la vreun Şendrea, de altfel, derivat tot din Şandru). Şandru de la Iucaş era fiu al lui Laslău Globnicul, "care trebuie să fi trăit pe la 1400". Acest "zelos strângător de dajdii, străin, pare-se, după mine, de populaţia localnică românească", ai cărui descendenţi s-au românizat complet şi în foarte scurtă vreme, primise în dar sate băştinaşe româneşti, atât prin părţile Zeletinului, cât şi prin ale Cracăului. Acestor descendenţi le va statornici Ştefan cel Mare, printr-un suret emis la Vaslui în ziua de 22 ianuarie 1495, stăpânirea a nouă sate, printre care "Petreştii pe Zeletin şi Plăcintenii, Oprişeştii, Cârna şi Răchitişul în acelaşi hotar".

Numele de Şandru este, de altfel, românesc, aşa după cum este şi Mustea. "Ce mai frumoase nume româneşti decât ale lui Oţel, Bârlea, Oanţă, Vulpaş, Negrilaş, Ştefan, Şandru (s.n.), Borcea, Săcară, Borş, Cârjă?" se întreabă N. Iorga, vorbind despre pisarii de cărţi domneşti din secolul al XVI-lea, pomenind printre alţii şi numele Mustea. Numele Giurgiu se întâlneşte şi astăzi în Burdusaci, pronunţat Giorgíu.

Pentru importanţa ce-o are în istoria locurilor de care ne ocupăm, dăm arborele genealogic al lui Laslău Globnicul, în varianta, de mai mare credit, a lui Mihai Costăchescu. Din motive tehnice, îl plasăm la capitolul Anexe, pagina 448.

Gh. Ghibănescu lămureşte antroponimul Iucaş, a cărui tulpină vine de la malorusul iok sau iug, echivalentele românescului Ghiţă, cărora li s-a adăugat sufixul -.

Am avut surpriza plăcută să descopăr pe cel puţin doi dintre aceşti descendenţi în inscripţia gravată pe bârna de deasupra uşii bătrânei biserici Sfinţii Voievozi a cimitirului comun Burdusacilor şi Oprişeştilor. Inscripţia este însoţită de străvechi elemente de artă decorativă românească, de o torsadă monoxilă (frânghie sculptată în trupul scândurii) şi este scrisă cu litere chirilice în româneşte. A fost studiată, împreună cu experţi de la Arhivele Naţionale din Bucureşti de către preotul Nicolae Dimoftache, tatăl meu, cu mai bine de şaptezeci de ani în urmă, în seminarul de epigrafie al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, sub conducerea profesorului pr. N. Popescu, şi depusă în copie la Arhivele Naţionale.

Biserica a fost ridicată pe vremea lui Vasile Lupu (1634-1653), însă într-alt loc, la Piciorul Cârnei, pe un tăpşan la stânga cum intri în Pădurea Ursoiul. Din cauza răririi Cârnei în timp, sătenii s-au hotărât să mute biserica la Burdusaci, sat care se îndesea şi n-avea lăcaş de închinare. Legenda spune că, în dreptul locului unde ea se află astăzi, carele ce transportau de la Cârna biserica desfăcută, pentru a fi înălţată din nou "în Valea Bucşăi, unde a fost atunci satu supt numili de Burdusaci," se stricau toate pe rând, nemaiputând să înainteze. Tălmăcită ca un semn dumnezeiesc, întâmplarea aceasta a hotărât sătenii să ridice biserica în dreptul acelui loc, însă pe deal, în câmp, departe de Burdusaci şi peste mână pentru Oprişeşti, în locul unde se află şi astăzi.

Biserica Sfinţii Voievozi rămâne una dintre cele mai vechi din Moldova. În prezentarea lui exhaustivă, Dorinel Ichim consideră că acest sfânt locaş poate fi considerat cel mai vechi monument de arhitectură medievală de lemn care s-a păstrat până astăzi în judeţul Bacău. Sinodicul dispărut în evenimentele din ultimul război mondial menţiona însă ca dată ă înălţării ei anul 1487, dată pe care nu avem cum s-o controlăm. Uitată cu desăvârşire, biserica Sfinţii Voievozi îşi aşteaptă istoriograful pe care îl merită din plin. Şi restaurarea. Cel ce scrie aceste rânduri, născut la Burdusaci dar trăitor în Bucureşti de peste 50 de ani, a achiziţionat în urmă cu mai bine de 30 de ani şase scânduri masive de stejar pentru a proteja extrem de preţioasa inscripţie cu obloane, scânduri care se află şi astăzi, în anul 2004, depuse în biserică. Nici un tâmplar al locului, din câţi au fost solicitaţi, nu s-a învrednicit să ducă la bun sfârşit iniţiativa. Acum, în 2013, biserica stă să se năruie...

Iată textul inscripţiei: "I.H. +. Cu numele Tatălui, cu agiutorul Fiului şi Duhului Sânt, amin. Aciastă sântă besearecă s-a făcut cu hramu Sânţii Arhangheli Mihail i Gavreil. Vă dnăi Io Vasilie Voevod pomeni Gospodi; N Ionaşco, Toader Zeletin, Anasonia, Parasca, Siica, Ion Musta, Danat, Ivaşco, Savin, Toderică, Aniţa, Tofana, Siica, Nasonica, Vasilia, Ion Stratul".

Îl întâlnim, aşadar, iarăşi pe Oană Muste ("Ion Musta") şi pe nepoata lui, Parasca. Este posibil ca "Toderică" din această inscripţie să fie ori Toader, fratele lui Isaia Muste, ori Toader fiul lui Isaia Muste din arborele genealogic al Globnicului. Cf. Arborele genealogic la Anexe.

Sinodicul parohiei, pomenit în Anuar..., s-a pierdut în vara tulburatului an 1944, când soldaţii ruşi au pătruns în biserica Sfântul Nicolae, au spart turla spre miazăzi, instalând un tun şi mitraliere cu care trăgeau spre lunca Zeletinului în germanii ce-şi căutau ieşirea, prin Gura Sohodolului, spre Adjud. În el era menţionat anul ctitoriei acestei biserici; 1487. Printre ctitori se aflau Ion Zota, Sâica, Ionaşcu, Paraschiva şi Varlaam, credem însă că acestea sunt nume amestecate din perioade diferite. Este posibil, de asemenea, ca anul 1487 să nu fie anul ctitoriei bisericii Sfinţii Arhangheli. De altfel, N. Stoicescu îl pune sub semnul întrebării. Totuşi, Anuarul din 1909 al Casei Bisericii27 repetă acelaşi an, 1487, al ctitoriei. Este plauzibil ca el să fi fost comunicat de către preotul paroh de atunci, Alexandru Motăş (1856-1927), care va fi luat informaţia din acelaşi sinodic. Anuarul precizează că "biserica filială e de lemn; s-a făcut în 1487; posedă 18 ha pămînt donat de bătrâna Siica şi 8 ha donate de Const. Vidră". Preotul Alexandru Motăş a slujit cele două biserici ale satului începând din anul 1878.

Atestările ulterioare ale Oprişeştilor se succed cu destulă regularitate, chiar de la începutul secolului al XVII-lea. Astfel, la 2 iunie 1611, în faţa voievodului Constantin Movilă, aflat în cea de-a doua domnie, vin cu pricini "oameni de sat Oprişeşti". Un suret din 12 martie 1615 pomeneşte pe un oarecare "Balotă din Oprişăşti". O lună mai târziu, la 15 aprilie 1615, întâlnim un "Obrejia ot Opreşeşti". Prin 1621 sau 1622, Gheorghe, feciorul Salomeii vinde partea sa din Oprişeşti lui Ion Pascu, "ficiorul lui Zeletin". Un zapis din 7 iulie 1668 pomeneşte iarăşi de un "sat Oprişăşti", iar un altul din 2 martie 1672 de "Vlasâi de Oprişăşti". Anul 1675 este însemnat deoarece răzeşii din Oprişeşti încep să-şi vândă răzăşiile marelui logofăt Miron Costin. Să fi avut oare marele cronicar în tinereţe vreo însărcinare prin aceste locuri dată de domnitorul a cărui domnie a sprijinit-o în tinereţea lui şi a fericit-o atât de mult mai târziu, şi cumpărarea de pământuri de la răzeşii de prin aceste locuri ale Ţării de Jos? Sau legătura cu părţile Zeletinului s-a făcut ulterior, când, în 1669, voievodul Gheorghe Duca, numindu-l mare vornic al Ţării de Jos, Miron Costin trebuia să călătorească în sudul ţării? E posibil ca numirea lui, în 1685, ca staroste de Putna să se datoreze nu numai dorinţei domnitorului Constantin Cantemir de a-l ţine departe de curtea domnească, ci şi unei bune cunoaşteri a locurilor şi a oamenilor. Deşi marele logofăt osândea, în paragrafele consacrate lui Vasile Lupu, lăcomia de toate felurile a voievodului pe care "nu-l încăpea Moldova", s-a arătat el însuşi grăbit să-şi sporească averea şi s-o pună în concordanţă cu titlurile nobiliare polone, de care beneficia încă din copilărie, şi cu prestigiul său de mare cărturar. În orice caz, după cum ne asigură Ion Neculce, Miron logofătul a venit din Polonia scăpătat... Căsătoria cu Ileana Movilă, nepoata de fiu a voievodului Simion Movilă, îi va aduce uriaşele moşii ale hatmanului Isac Balica, pe care nepoata acestuia, Ileana, îl va moşteni. Ulterior, Miron Costin va continua să cumpere pământuri în ţinuturile Dorohoilor, Iaşilor şi Tecuciului. Printre acestea din urmă se vor afla şi pământurile din Oprişeşti. Fiul marelui logofăt, Ioniţă Costin, era un om foarte învăţat, ca şi tatăl şi fraţii lui, Nicolae şi Pătraşcu. Într-o scrisoare din 24 iulie 1693 către Congregaţia De Propaganda Fide, profesorul său, iezuitul Francesco Renzi, îşi informa superiorii că: "aici toată floarea nobilimii (moldoveneşti, n.n.) vorbeşte latineşte şi mulţi dintre dânşii sunt chiar foarte învăţaţi..." şi-l pomeneşte, printre aceştia, şi pe serdarul Ioniţă Costin. El va continua pe tatăl său în achiziţionarea de pământuri la Oprişeşti. Astfel, la 4 octombrie 1675, Ion şi Toader din Corni, feciorii lui Tudosă şi nepoţi ai Tomii din Oprişeşti, dăruiesc ocina şi moşia lor "din Oprişeşti ci este pe Zeletin la ţinut Tecuci" lui Ioan, fiul logofătului Miron Costin. Peste câteva luni, la 14 ianuarie 1676, Toader şi Ioan din Cârna, "ficior lui Sidor nepot Tolii de Oprişăşti", fac danie părţile lor de moşie tot lui Ioniţă, fiul logofătului Miron Costin. La sfârşitul aceluiaşi an, 1676, Radu şi feciorii lui, Crucian şi Strat, vând a cincea parte din "stâlpul Popeştilor de sat Oprişăşti" marelui logofăt Miron Costin, parte care cuprindea livezi, iazuri, vad de moară, fânaţuri, podgorii. Preotul Ioan Mironescu din Oprişeşti ("Părintele Jenică") ne încredinţa, prin anii 1960-1962, că toponimul Oprişeşti descinde din numărul mare de oprişuri, stavilare, trebuitoare morilor... La 6 ianuarie 1677, voievodul Antonie Russet ("Antohi Rusăt") dă un ispisoc întăritor marelui logofăt Miron Costin, care a cumpărat de la "Vlasă şi ficior lor Savin, Neculai, Grigori, Dămian, Irimia şi sora lor Salomia, ce au avut după părinţii lor dispre Ursă a patra parte din stâlpul lui Balotă fost din sat Oprişăşti". Vecinătatea Oprişeştilor cu Ursa este încă un argument pentru identificarea Burdusacilor de astăzi cu foştii Oprişeşti de Jos, care corespundeau probabil, actualei părţi de pe şosea a Burdusacilor. Un alt suret, de prin anii 1684-1685, aminteşte de "Gheorghe şi Arsănie feciorii lui Drăgostin ot Oprişeşti". Suretul pomeneşte şi de un "Irimie Drăgostin ot Burdusaci"; menţionarea într-un acelaşi document a Oprişeştilor şi a Burdusacilor ca entităţi toponimice separate ne face să credem că pe la sfârşitul secolului al XVII-lea Burdusacii de astăzi se conturau ca aşezări de sine stătătoare şi este posibil ca încă de pe atunci Oprişeştilor de Jos să li se fi spus Burdusaci. Mult mai târziu, la 1 martie 1713, un suret precizează poziţia Cârnei faţă de Oprişeşti, iar un altul, din 11 iunie 1739, vorbeşte despre descendenţii ctitorului burdusăcean Ionaşcu Surdul: "Grosul din Oprişeşti şi Simion sin Vlasie ot tam şi Constantin sin Stratul nepot lui Ionaşco Surdul răzeş ot tam..." Târziu, la 19 decembrie 1799, un document domnesc emis de voievodul Constantin Alexandru Ipsilanti, detaliază şi rezolvă un conflict răzăşesc, în care întâlnim pentru întâia oară numele Ciochină, perpetuat până astăzi în Burdusaci; Manolache Radovici avea o moară la apa Zeletinului; Neculai Ciochină şi-a construit şi el una în josul precedentei şi "ridicând-o peste măsură ar fi înecat moara jăl(iutorului)". În sfârşit, mai întâlnim, târziu, încă o menţionare "Oprişăştii di giuos" (14 martie 1827); este printre cele din urmă din secolul 19, ultima - din cele cunoscute nouă - fiind cea aflată în însemnarea cuprinsă în josul a 12 pagini ale unei cărţi de ritual, Apostolul, tipărită în 1835 şi păstrată la biserica Sfântul Nicolae din Burdusaci: "Această sfântă carte ce se numeşte Apostolul este a Sfintei biserici cu hramul Sfinţilor Maimarilor Voievozi Mihail şi Gavril ce este veche, făcută de strămoşul nostru Ionaşcu Surdul pe hotarul moşiei Oprişeşti de Gios, (cumpărată, n.n.) cu preţul de 30 lei, pentru care am iscălit aici N. lonaşcu".

Pârâul Zeletinul

Este, poate, cel mai vechi toponim atestat documentar al acestor meleaguri. Menţionat pentru întâia oară într-un uric emis de Alexandru cel Bun în Suceava la 24 iulie 1428, îl vom întâlni din nou într-un hrisov sucevean emis la 21 decembrie 1452, într-un suret din 25 aprilie 1481 şi în două surete ale lui Ştefan cel Mare, emise la Vaslui, unul în ziua de 16 ianuarie 1495, unde este grafiat "Zălitin", şi altul la 22 ianuarie 1495, unde este grafiat "Zeletin". Ulterior va reveni cu o relativă regularitate în actele cancelariilor.

Etimologia este slavonă, unde zeleon (citit în două silabe) înseamnă verde. Rădăcina cuvântului s-a conservat în toate limbile slave. Termenul defineşte văile verzi; un Zeletin în părţile Rădăuţilor şi un altul în munţii Buzăului sunt văi verzi, cu lunci şi păşune.

Cu câteva zile înainte de a se pierde într-un accident de tren, regretatul lingvist, academicianul Emil Petrovici îmi spunea într-o convorbire avută în biroul de la Academie al poetului Alexandru Philippide, că toponimul Zeletin nu derivă din adjectivul slavon zeleon, ci de la un antroponim polonez, de la un pan Zeleantin, aşa cum Colentina ar veni de la un pan Coleantin şi nu de la Colea'n tină. " - Am şi scris despre asta!" mi-a spus; am cercetat ulterior, fără să deţin informaţia bibliografică (urma să mi-o trimită prin poştă), dar nu am dat peste relatarea lui care, de altfel, nu-mi pare plauzibilă; faptul că Zeletin denumeşte exclusiv văi verzi şi nu localităţi, cât şi distribuirea lui în zone foarte diferite ale României, unele sustrase nu numai influenţei, dar şi incidenţelor întâmplătoare poloneze, face să nu dăm credit prea mare acestei interpretări.

Avându-şi izvoarele la o altitudine de 460 m, punctul de vărsare în râul Bârlad la 47 m., iar parcursul de circa 80 km, Zeletinul are o pantă de 5 m/km, ceea ce corespunde unui regim hidrografic destul de tânăr. Din punct de vedere geologic, pârâul prezintă fenomene de îmbătrânire; albia îşi schimbă locul, cursul devine meandriform, aluviunile sosite pe de dealuri sporesc mereu, pieptul şesului creşte şi panta scade. Absurditatea lacurilor de acumulare construite, în anii comunismului, pe un simplu pârâu sporeşte degenerarea vechiului relief prin curgerea dealurilor şi împuţinarea fluxului apei la izvoare... Zeletin primeşte 24 de afluenţi.

Zeletin e însă întâlnit şi ca nume de familie, împrumutat probabil de la valea cu acelaşi nume. După cum am văzut, printre ctitorii bisericii Sfinţii Arhangheli din Burdusaci, al căror nume este încrustat pe grinda de deasupra uşii de intrare, se află şi Toader Zeletin. E posibil ca acesta să fie tatăl lui Ion Pascu, "feciorul lui Zeletin" din Oprişeşti, despre care vorbeşte un document din 1622. Printre marii boieri amintiţi într-un hrisov emis la Iaşi în ziua de 18 ianuarie 1628, se află şi Vasile Zeletin din Dănceni, ţinutul Tecuciului. Este, probabil, acelaşi Vasile Zeletin pe care-1 vom regăsi şase ani mai târziu într-o scrisoare trimisă din Iaşi de către voievodul Vasile Lupu, la 27 iunie 1634, din care aflăm că Vasile Zeletin era spătărel de Sparta, sat în ţinutul Tutovei, după toate probabilităţile Hălăreştii, astăzi în comuna Iana, judeţul Vaslui.

Urmând Uricariului (tomul II, pag. 248), Alexandru Papadopol Calimah sugerează faptul că, în cazul lui Zeletin, antroponimul a existat mai întâi şi el a dat ulterior naştere toponimului: "în judeţul Tecuciu. Găsim pomenindu-se nume ale vechii aristocraţii moldoveneşti; pe Nicoară în Nicoreşti (...), pe Zeletin (1428) în Zeletin". Istoricul tecucean spune acest lucru ca şi cum ar fi existat o localitate cu numele de Zeletin.

O catagrafie din 1859 a proprietarilor de moşii din ţinutul Tecucilor (Gh. Ghiţulescu, Monografia istorică a Târgului Tecuci, Curierul Tecuciului, 3 aprilie 1939, V, 8-9, p. 5) îl citează pe un alt Vasile Zeletin din Beneşti, ca proprietar de moşie.

Cârna

Acestui sat de pe Zeletin, aşezat la 3-4 km nord de Burdusaci, i s-a schimbat în anii comunismului străvechiul şi atât de expresivul nume în Lunca, toponim uzat, loc comun, termen lipsit chiar de conţinut, deoarece în dreptul Cârnei şesul nu mai are de foarte multă vreme nici urmă de salcie. Oamenii continuă, totuşi, să-i spună Cârna.

I-am întâlnit pentru întâia oară numele în suretul din 21 decembrie 1452, prin care Alexandru Voievod întăreşte lui Trişor, fiu al lui Şandru de la Iucaş, şi fratelui său, Toader, stăpânirea peste satele Cârna şi Răchitişul. "Este un sat străvechi - spune Mihai Costăchescu - care era poate şi în veacul al XIV-lea. Îşi are numele de la o străveche stăpână poreclită Cârna. Răchitişul este Răchitoasa, dar trebuie să fi fost sate unul lângă altul." Într-adevăr, un suret din 23 aprilie 1678 vine să confirme supoziţia lui Mihai Costăchescu, precizând existenţa concomitentă a celor două sate; "...partea lor ce să va alege din satul Răchiteşul şi din satul Răchitoasa..."

Un suret din 10 octombrie 1492 întăreşte Burei şi surorei sale, Neacşei, "giumătate sat din Cârna de pi Zăletin, parte din gios, pe amândouă părţile Zăletinului, iar hotarul acei giumătăţi de sat din Cârna să fíi după hotarâle vechi, pe unde au umblat de veci. Această parte au avut Burii cumpărătură de la Toader Iucaş şi alte niamuri".

Uricul din 22 ianuarie 1495, deja amintit, întăreşte coborâtorilor din Laslău Globnicul, între altele, şi "... pe Zeletin... Cârna". Îl pomenesc mult mai târziu două urice, din 14 ianuarie 1676 şi din 25 martie 1677, în care îl găsim aici ca stăpân pe Ioniţă Costin, fiul lui Miron Costin. Un zapis din 30 decembrie 1676 aminteşte, printre altele, nume de prin aceste locuri, pe un "Ion ot Cârna", iar altul din 1 martie 1713 fixează poziţia şi structura satului, vorbind despre "săliştea Cârnii, de pe apa Zeletinului..." Din acest document aflăm că existau trei cătune: Cârna de Sus, Cârna de Jos şi Corboaia, toate alcătuind Cârna, cu loc de prisacă, dat danie mânăstirii Răchitoasa de către răzeşi.

Multe din aceste nume ale vechimii se păstrează şi astăzi. Cum e şi firesc, altele au dispărut.

În schiţa Noroc fără minte, de pildă, publicată postum, Calistrat Hogaş îşi plasează personajele într-o cafenea, probabil din Tecuci. Găsesc aici nume burdusăcene, ca Motăş ori Ţarălungă, pe care le-am apucat (un strămoş îndepărtat al meu, preotul Gheorghe Ţarălungă, era paroh la Burdusaci în 1813), ori nume dispărute, ca Ţuchel sau Ciuhureanu.

O întrebare din Noroc fără minte:
"- Mă Codrene, se auzi strigând din fundul cafenelei, către poliţai, Ţuchel de la Burdusaci (s.n.), mă Codrene, aflat-ai tu, bre, cine o fi spart casa lui Toader Pohrib din Bulgari?"

Expresii şi întorsături de vorbire proprii ţinuturilor tecucene şi vremii: "D-apoi că doar tot pe-acolo stă şi Velca lui Enciu cu care tratează amor Romano" sau "Şi numai unde se hotărâră ei să se ducă la Romano etc.".

Parabole din natură

Margaret Gatty
Parabole din natură, vol I
Editura Propero în colaborare cu Societatea Ornitologica Română, 2016

Ttraducere de Gheorghe Fedorovici, Marian Sorin Rădulescu
ilustraţii de Geordiana Chiţac


*****
Intro

Scrisă în perioada victoriană, cunoscută pentru tonul didacticist moralizator, această carte, în patru volume, reprezintă o voce distinctă a acelor vremuri.

Prin intermediul alegoriei, din dragoste pentru ştiinţă şi copii, Margaret Gatty a căutat să înapoieze naturii misterul şi mirarea de care a fost sărăcită din pricina investigaţiei modernităţii. Introducerea unor subiecte mai profunde sau mai dramatice este o încercare de a ne prezenta lumea naturală ca o scenă în care se desfăşoară drame morale capabile să atingă atât intelectul, cât şi sufletul cititorului.

Dorinţa autoarei a fost ca aceste povestiri să fie citite copiilor, astfel încât, împreună, cei mici şi cei mari să pornească în această aventură comună de a descoperi, prin intermediul naraţiunii, orânduiala şi sensul vieţii.

***
Capitolul 7. Aşteptarea

"Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului"
(Plângerile lui Ieremia, 3.26)

Fără îndoială, Greierele de casă avea o viaţă tare necăjită până când oamenii şi-au zidit primele locuinţe şi au aprins focuri în vetre. De-atunci stă în cotloanele călduroase ale vetrelor, de unde-şi cântă melodia sa veselă şi iese uneori să se încălzească la lumina arzătoare a focului. El, care iubeşte atât de mult căldura, nu găsea adăpost decât în vizuini, scorburi de copac şi prin găuri scobite în pietre şi stânci, ori prin alte asemenea unghere mohorâte şi umede. În plus, trebuia să îndure dojana vietăţilor ce aveau parte de un adăpost călduţ şi nu-i împărtăşeau nevoia de voioşie.
- De ce nu te duci pe câmp să ţopăi şi să cânţi împreună cu verişoara ta, Lăcusta? - îl întrebă morocănos Păianjenul, care-şi ţesea pânza într-una din văgăunile unde-şi găsise adăpost Greierele. Sunt sigur că ai avea picioare destul de lungi, dacă ţi le-ai desface. E doar o stare mofluză ce vă face, pe voi Greierii, să vă jeliţi din unghere întunecate. Ar trebui să vă folosiţi de picioare şi să ţopăiţi de bucurie. Şi să mai ştii că ai putea cânta mult mai tare, dacă ai vrea.

Greierele se gândi că ar putea să se schimbe, dar ştia că pentru asta trebuia să se raporteze altfel la ce făcuse până atunci. Ceva nu mergea defel, însă ce anume nu ştia. Toate celelalte vieţuitoare - animale, păsări şi insecte - păreau destul de fericite. Păianjenul, de pildă, se simţea aşa bine în gaura pe care el, Greierele, o găsea atât de searbădă. Şi nu doar Păianjenul era mulţumit, ci şi Muştele, Albinele, Furnicile, până şi Cârtiţa ce uneori ieşea din vizuina ei şi spunea poveşti minunate cu peripeţiile ei subterane. Apoi păsările cu trilurile lor voioase, vieţuitoarele mari ce se plimbau ca uriaşii pe câmpii. Toţi, absolut toţi erau fericiţi cu ce aveau. Fiecare avea căminul pe care şi-l dorea şi nimeni nu invidia pe nimeni.

Cu el însă era altfel: nu-şi găsea locul nicăieri. Mai mult: întotdeauna, fără să ştie de ce anume, i se părea că doreşte ceva care-i lipsea şi la care nu putea ajunge. Ceva care să-l scoată din unghiul mort al lâncezelii. Bietul de el! Credea că este pe veci condamnat să zacă-n cotloane întunecate, cu toate că ştia că picioarele i-au fost făcute ca să zburde în voie. Şi cât de puţini îi ascultau cum cântă, deşi era înzestrat cu un glas ce putea să transmită şi altceva decât nişte jelanii.

Uneori, câţiva Greieri se adunau laolaltă şi dezbăteau această chestiune. Îşi priveau picioarele lungi şi îndoite şi-şi ziceau că sunt asemenea celor de Lăcustă. Totuşi, le repugna ideea de a o urma în iarba răcoroasă şi de a ţopăi ziua întreagă. Odată, un Greier cu mare abnegaţie, s-a gândit să meargă pe câmp să-şi întâlnească verişoara cea verde. Voia să-i ceară părerea, să-i dea un motiv pentru care viaţa Lăcustelor pare aşa de odioasă pentru rudele ei atât de apropiate. Şi s-a dus. Iar când Lăcusta s-a lăsat convinsă, ascultând cu atenţie, a tăcut câteva clipe, a fost cuprinsă de un mare interes pentru soarta neamurilor ei. Avea inima simţitoare datorită vieţii trăite în iarbă şi sensibilităţii ei muzicale. Lăcusta s-a hotărât să-şi viziteze verişorii şi să vadă cum i-ar putea ajuta. Poate - îşi spunea - e doar o indispoziţie trecătoare, ori poate o afecţiune cronică moştenită din familie. Sau poate e o neglijenţă din copilărie ce s-ar putea însă remedia cu un tratament adecvat.

Lăcusta porni spre copacul scorburos unde-şi găsiseră adăpost Greierii. Ajunse repede, căci merse în salturi tot drumul. Cu o ultimă săritură ajunse în mijlocul lor, unde aterizase mai mult voios decât politicos. Ştiind că verişorilor săi nu le place veselia, şi-a reţinut cu grijă orice însufleţire iar apoi a început să examineze atent picioarele şi genunchii tuturor Greierilor. Le-a desfăcut pe rând şi s-a uitat îndeaproape la fiecare. Căci, credea ea, "trebuie să fie vreo problemă cu articulaţiile". Dar nu găsi nimic în neregulă. Greierii aveau corpurile şi picioarele ca şi Lăcustele. Le lipsea numai energia pentru a le folosi.

Ce-o fi crezut şi ce-o fi spus după această descoperire uluitoare, nimeni nu ştie. Cert e că, la sfârşitul cercetării sale, a început să se agite şi zise tare:
- Scuzaţi-mă, dragi prieteni. Am o crampă la piciorul stâng şi trebuie să sar.

Şi a sărit. O dată, de două ori, de trei ori. Cu ultima săritură ieşi din copac. Şi, fie dinadins, fie că uitase, cânta de zor în timp ce sărea, iar la verişorii săi, Greierii, nu se mai întoarse nicicând.

Ah, această jinduire după viitor mai bun, însă nesigur... Ce insuportabilă tortură, ce amară deznădejde să vezi cum desăvârşită e toată făptura în afară de tine! Ce dureros contrastul, ce copleşitoare şi nemiloasă lupta dintre lanţurile de fier ale realităţii şi aripa în zbor a visului.

O Cârtiţă bătrână şi harnică ieşi într-o zi din vizuina ei să vadă ce se mai întâmplă pe pământ. Auzi jelirea Greierului şi zise:
- La ce bun, prieten drag, toate aceste gemete şi bănuieli? Spui că toate vieţuitoarele, în afară de tine, sunt desăvârşite şi fericite. Ei bine, s-ar cuveni să înţelegi că şi tu eşti desăvârşit, în felul tău, chiar dacă n-ai aflat încă. Şi tu vei fi cândva fericit, chiar dacă acum mai ai de aşteptat. Crezi tu că ţesătura asta fină din care e făcută lumea poate fi maculată cu un strop de noroi, doar ca să necăjească o făptură neînsemnată ca tine? Nici să nu gândeşti, pentru că nu e deloc aşa! Şi să nu-ţi închipui că fiecăruia îi merge bine din prima. Chiar şi celor mai buni le e greu la început. Am o oarecare experienţă, aşa că ştiu ce spun. Dar la urmă totul se rezolvă, sunt sigură de asta. Iată, bănuiesc că niciodată nu ţi-a trecut prin cap ce greu trebuie să-i fie unei Cârtiţe tinere când începe să sape o vizuină. Crezi cumva că ştie de ce face asta sau pentru ce o face? Nicidecum. Lucrează doar pe întuneric, fără să ştie încotro se îndreaptă. O, Doamne! Dacă ar fi încetat să se mai frământe şi să mai fie atât de suspicioasă, ce greu i-ar fi fost să adulmece - aşa, fără vreun motiv cunoscut, fără ca să afle vreodată de ce şi pentru ce. Dar toate se rezolvă în cele din urmă. Aşa s-a întâmplat şi cu noi. Îmi amintesc destul de bine: am tot aruncat pământul afară din vizuină până când locul proaspăt curăţit s-a dovedit un adevărat palat. Apropo, trebuie să te duc o dată la noi în vizuină. O să-ţi placă şi vei învăţa o lecţie cu folos. Vezi, până la urmă am aflat ce rost avea să râmăm pământul.
- Da - spuse Greierele -, numai că voi mereu trudiţi cu un rost. Şi eu, dacă ar trebui să trudesc, aş avea nădejde. Greu e să lâncezeşti, să nu ai nimic de făcut decât să aştepţi.
- Prostii! - zise Cârtiţa. Fiecare făptură are ceva de făcut. Tu, de pildă, trebuie mereu să cauţi soarele. Ştii doar cât îţi plac razele şi căldura pe care le trimite, aşa că ar trebui să le cauţi şi să te bucuri de ele cât poţi de mult. Iar după ce apune soarele, n-ai decât să vânezi cea mai cochetă văgăună şi să profiţi de ea. În privinţa celorlalte, trebuie să aştepţi. Şi, te asigur, aşteptarea e uneori la fel de folositoare ca munca.

Boul cel tânăr se afla în câmpiile din apropiere. Alerga peste tot şi-şi apleca botul nătâng spre fiecare lucru ce-i ieşea în cale. Nimeni nu ştia de ce. Se agita cât era ziua de lungă şi-şi necăjea mulţi prieteni şi cunoştinţe. Pe alţii îi făcea să râdă. Câinii, mai ales, se amuzau şi-l lătrau necontenit - chiar aproape de botul său, căci îşi pleca adesea capul spre ei. Într-un final, misterul s-a dezlegat. Două corniţe frumuşele ieşeau din capul prietenului nostru, astfel că întreaga sa vânzoleală căpăta un sens. Pe una din potăile afurisite ce îl tot hârjoneau a aruncat-o cât colo de durere. Totul se aranjează în cele din urmă, prietene! Orice sete este, în final, potolită. Ce-i al tău e pus deoparte, de asta să fii sigur! Poate că e nevoie să aştepţi o vreme. Dar aşteaptă şi vei vedea că totul, până la urmă, se va rezolva.

Sfatul Cârtiţei a venit într-un moment foarte prielnic pentru Greieri, căci o Maimuţă răutăcioasă tocmai le spusese că, dacă tot n-au niciun rost şi sunt nefericiţi, poate ar fi mai bine pentru toţi ca ei să moară, de inaniţie sau într-un alt fel, să scape lumea de ei. Judecata dreaptă a Cârtiţei i-a făcut să vadă lucrurile într-o lumină nouă. Nădejdea este un simţământ atât de firesc şi de plăcut, încât atunci când au ajuns să-l cultive, a prins să rodească un fel de fericire în inimile lor. Pe scurt, Greierii s-au hotărât să aştepte şi să caute soarele, aşa cum fuseseră sfătuiţi de prietena lor, Cârtiţa.

Nu se cunosc prea multe despre începuturile Grierilor de casă. Se presupune însă că au călătorit mult, preferând ţările cele mai calde. Se zvonea, la un moment dat, că unele familii au rămas în urmă pentru că descoperiseră un fel de Greiere Elysium la gurile vulcanilor. Adevărul acestor presupuneri nu a putut fi confirmat. Fără îndoială că, dacă ar fi ajuns acolo, ar fi fost opăriţi de prima erupţie, aşa că nu e de mirare că o astfel de ipoteză n-a fost nicicând întru totul verificată.

Între timp, câteva generaţii au dispărut. Lucrurile au rămas neschimbate. Cuvintele Cârtiţei au fost transmise din tată-n fiu, devenind vorbe de duh ce aduceau Greierilor multă mângâiere:
- Totul se aranjează până la urmă. Orice sete, la final, va fi potolită. Ce-i al lor e pus deoparte. Aşteaptă şi totul, în cele din urmă, se va rezolva.

De nădejde nu duceau lipsă prietenii noştri în aceste vremuri de încercare. Oriunde mâna omului aprindea un foc - fie că erau nişte hoinari în inima pădurii, fie nişte turişti veniţi cu cortul - Greierii se umpleau de emoţie şi nădejde. Aproape că înţelegeau şi se bucurau de împrejurarea ivită. Când însă hoinarii sau turiştii plecau, dezamăgirea Greierilor fu amară.

Mulţi n-au pregetat să-i necăjească, spunându-le că asta le e soarta. Orice licărire de nădejde le era strivită de ironia acidă a celor ce îi condamnau să se resemneze.
- Nu vom crede aşa ceva! - strigau Greierii, cu inimile zdrobite. Totul se va aranja în cele din urmă! - cântau ei cât puteau de tare. Totul are un sens!

Şi, cum Greierii cântau îndârjiţi aceeaşi melodie, cei care îi necăjeau s-au săturat să-i tot asculte şi i-au lăsat în pace. Aşa au rezistat acestor insinuări, în fond, plauzibile.

Dar a venit şi ziua cea fericită! Prima flacără aprinsă în vatra din vechime a pus capăt nevoilor Greierului de casă. Când, în serile de iarnă, focul ardea în casele oamenilor, toate îndoielile şi necazurile Greierului au încetat. S-au evaporat asemenea viselor unei nopţi agitate, pe care le-a biruit lumina zilei şi realitatea. Cât de copleşiţi de bucurie erau Greierii! Ce tare ţopăiau de fericire!
- Ştiam că aşa se va întâmpla! Buna Cârtiţă a avut dreptate! Cei ce ne-au necăjit s-au înşelat! Totul e desăvârşit acum şi nimeni nu e mai fericit ca noi!
- Bunico, spune-mi te rog cum se numeşte insecta care cântă aşa tare în ungherul de lângă vatră? - întreabă micuţa ce şade visătoare pe canapeaua din lemn de stejar.
- Nu o aud, draga bunicii, zise bătrâna surdă şi oarbă. Dar de cântă, înseamnă ce e fericită şi se bucură la fel ca mine de flăcările astea călduroase. "Toată făptura să-L laude pe Domnul!"

Nu e de mirare că, dintre toate vocile care se aud în jurul acestor flăcări călduroase, niciuna nu este mai înaltă şi mai plină de recunoştinţă decât cea a Greierului răbdător. A "răbdat", îndurând frică şi întuneric, a nădăjduit pe când era în neştiinţă, iar acum lăcaşul lui răspândeşte căldură şi lumină. Şi, dacă a primit înţelepciunea unei făpturi mai amărâte şi mai nevăzătoare decât el, nu e singurul care a fost astfel îndreptat.

Acum ştim de ce Greierii vin în grupuri mari în casele noastre şi prosperă în preajma focului din vatră, de ce cântă atât de tare şi de mult, încât, uneori - îmi pare rău să spun - sunt vânaţi de gazdele exasperate. Dar se spune că aceste făpturi zumzăitoare aduc noroc în casa unde se aciuiesc. Şi e adevărat! Pentru că aduc cu ele povestea unor promisiuni îndeplinite şi cântă melodia unui vis frumos devenit realitate. Şi chiar dacă e fără cuvinte, acea muzică ascunde o voce pentru toţi cei ce ştiu să asculte şi să se bucure de armoniile şi tainele Naturii.

Politica locului de joacă

Stanley I. Greenspan, Jacqueline Salmon
Politica locului de joacă
Editura Herald, 2016

Traducere din engleză de Walter Fotescu

***
Intro

Metodele şi ideile lui Stanley Greenspan rămân în continuare foarte actuale, după cum demonstrează excelenta carte Politica locului de joacă: cum să înţelegi viaţa emoţională a copilului tău. Când copiii încep şcoala, în mod ideal, ei ar trebui să aibă deja câteva capacităţi absolut necesare pentru debutul vieţii în societate (să îşi poată controla impulsurile, să facă distincţia dintre realitate şi fantezie, să fie capabili să asculte şi să se concentreze, să fie capabili să exprime nevoi, dorinţe, neplăceri, să poată stabili relaţii agreabile cu ceilalţi). În schimb, foarte mulţi copii au un comportament agresiv, disfuncţional şi par incapabili să se concentreze în clasă. Din păcate, aceste "dizabilităţi" ajung să fie etichetate deseori drept tulburări de atenţie sau de învăţare, rezultatul fiind că cei mici ajung treptat să îşi însuşească aceste etichete şi să îşi piardă încrederea în sine şi în propriile abilităţi.

În acest volum scris într-un limbaj accesibil, Stanley Greenspan oferă nu doar explicaţii clare, ci şi soluţii valoroase părinţilor ai căror copii au fost diagnosticaţi cu probleme de atenţie sau de învăţare. De fapt, mulţi copii nu au nevoie de tratament medicamentos ori de severitate, ci de atenţie suplimentară din partea părinţilor. Prin intermediul unei metode structurate în cinci paşi (floortime, timp pentru rezolvarea problemelor, identificarea cu punctul de vedere al copilului, împărţirea provocărilor în etape mai mici, stabilirea limitelor), părinţii învaţă să ofere copilului timp şi sprijin necondiţionat, ajutându-l să îşi transpună emoţiile în planul ideilor şi să înveţe să se integreze în diverse grupuri.

Prefaţă

Cu câţiva ani în urmă, am făcut o călătorie cu avionul împreună cu fiul meu Jake, pe atunci în vârstă de 7 ani. El s-a urcat fără teamă în avion, legănându-şi cu mândrie rucsacul de pânză groasă, plin ochi, purtând însemnul echipei Washington Redskins. Odată urcaţi în avion, la sugestia lui, am jucat câteva partide de UNO. Jake a fost un competitor aprig şi m-a bătut vesel, de două ori. Apoi, tot mai plictisit, a deschis fermoarul rucsacului. M-am uitat la el, aşteptându-mă să scoată o minge de fotbal sau vreun alt joc. În schimb, scotocind adânc printre lucrurile sale, Jake, cu ochi somnoroşi, a scos jucăria lui favorită, o balenă de pluş, m-a cuprins cu braţele şi a adormit.

Momentul acesta împreună cu Jake a sintetizat pentru mine cele două realităţi simultane ale copiilor de vârstă şcolară: apetitul pentru competiţie şi independenţă şi permanenta şi enorma lor nevoie de siguranţă, apropiere şi iubire.

Politica locului de joacă este rezultatul multor ani de cercetări şi investigaţii clinice privind dezvoltarea emoţională a copiilor. Este rezultatul a două cărţi anterioare pe care le-am scris - Primele sentimente şi Parteneriatul esenţial -, în care explorez lumea emoţională a copiilor mici şi a preşcolarilor şi expun o hartă a dezvoltării lor. În Politica locului de joacă, extind această hartă emoţională la copiii cu vârste între 5 şi 12 ani - perioada şcolii primare.

Anii de şcoală primară reprezintă o etapă critică în dezvoltarea psihologică. Din mici minuni intens emoţionale, iubitoare, fermecătoare, încăpăţânate, jucăuşe şi creative, apte să dea cu uşurinţă frâu liber fanteziilor şi sentimentelor în curs de formare, copiii se transformă în fiinţe mai logice, capabile să raţioneze, să înveţe şi să-şi controleze impulsurile. Ei părăsesc limitele familiei şi se avântă în lumea largă. Încep să interiorizeze simţul moralităţii şi să-şi formeze conştiinţa. Învaţă să se identifice afectiv cu alţii. Învaţă cum să-şi facă prieteni şi să facă faţă complexităţii grupului semenilor, să-şi asculte profesorii, să stea liniştiţi, să-şi facă planuri de viitor.

Dar pentru părinţi acestea sunt generalităţi. Avem nevoie de lucruri concrete. Cum ne putem îndruma copiii spre oportunităţi, departe de capcane şi dincolo de inevitabilele dificultăţi ale anilor de şcoală primară? Cum putem să-i ajutăm cel mai bine să folosească anii aceştia ca să deprindă şi să stăpânească noi lecţii emoţionale, pregătindu-i, totodată, pentru impetuozitatea adolescenţei şi provocările maturităţii? Cum îi putem ajuta să treacă prin exigenţele şcolii şi prin lumea adesea crudă a "politicii terenului de joacă", atunci când prietenii capătă o importanţă absolută? Ce putem face dacă un copil pare să reacţioneze la stresul vârstei şcolare cu agresivitate sau cu introvertire? Dar dacă se apropie pubertatea, iar un copil (sau un părinte) este speriat sau nepregătit?

Sfatul care li se dă îndeobşte părinţilor este să ofere iubire, sprijin şi un exemplu bun şi să spere la ce este mai bun. Politica locului de joacă este concepută pentru a oferi părinţilor informaţii mai concrete ca să-i înţeleagă şi să-i ajute pe copii în fiecare etapă din această perioadă critică a vieţii lor. Am descris şi vom explora trei etape prin care trec copiii, de la vârsta de aproximativ 5 ani şi până la 12 ani, în timp ce se desprind treptat de dependenţa emoţională de familie şi se deschid spre lume: "Lumea este a mea", când lumea copiilor este centrată pe ei înşişi, pe fantezia lor bogată şi pe familie; "Lumea înseamnă ceilalţi copii", când predomină politica locului de joacă; şi "Lumea din mine", când copiii încep să-şi dezvolte un sentiment lăuntric mai puternic legat de identitatea personală.

Vom examina mai îndeaproape provocările majore cu care se confruntă părinţii copiilor de şcoală primară. Cititorii pot urmări cum părinţii îşi soluţionează dificultăţile folosind cinci principii pe care le voi prezenta în detaliu.

Majoritatea sfaturilor obişnuite adresate părinţilor par prea limitate. Bobby nu îşi poate face prieteni, şi de aceea trebuie să se alăture unor echipe sau activităţi de grup; Gina este prea agresivă şi de aceea părinţii trebuie să-i impună limite şi să nu mai fie exagerat de protectori; sau Raj joacă prea mult jocuri Nintendo, şi de aceea are nevoie de activităţi atractive care să-i ocupe timpul. Şi aşa mai departe. Dar aceste probleme sunt rareori încadrate într-un context mai larg. Deseori, acestea sunt expresia superficială a unui proces evolutiv mai profund. La fel ca în proverbiala poveste cu cei trei orbi care examinează un elefant, ghidurile de parentaj fac diverse observaţii perfect riguroase, dar nu izbutesc să recunoască situaţia în întregul ei.

Trebuie să privim dintr-o perspectivă mai largă problemele copiilor noştri şi să le privim mai degrabă ca pe nişte oportunităţi - o modalitate de a explora şi înţelege toate faţetele dezvoltării lor. Dacă reuşim să înţelegem procesul de dezvoltare subiacent, putem percepe strădaniile copilului ca fiind semne ale efortului de a creşte, nu probleme cronice sau încercări de a-i enerva pe adulţi.

Cele cinci principii (sau cei cinci paşi), conturate în capitolele 1 şi 8 şi ilustrate în toată cartea, folosesc experienţele obişnuite, de zi cu zi, care au loc (sau care ar trebui să aibă loc) în familie şi le pun în slujba dezvoltării copilului. Ideea centrală din spatele acestor principii este că evenimentele zilnice, de rutină, deja prezente în majoritatea familiilor, au un enorm potenţial de a-i ajuta pe copii să se dezvolte emoţional şi să facă faţă provocărilor şi schimbărilor. Cu alte cuvinte, ai deja abilităţile necesare pentru a-ţi ajuta copilul. Cheia este să ştii cum să le foloseşti.

Capitolul I. Anii de şcoală primară

Copiii nu cresc în lumea care le-a modelat părinţii. Când noi eram copii, Lucy şi Ricky aveau paturi separate. Bikinii lui Goldie Hawn erau cel mai deşănţat lucru pe care îl puteam vedea la televizor, iar imaginile fugitive cu nudişti dansând la Woodstock erau cele mai colorate imagini permise la ştirile de seară. Ne rugam mamele să ne cumpere tenişi Beatles. L-am urmărit pe Neil Armstrong păşind pe Lună, iar părinţii noştri polemizau pe tema mişcării de emancipare a femeilor.

Copiii noştri vin de la şcoală şi îşi sună părinţii la birou, ca să-i anunţe că au sosit. Jumătate dintre ei vor creşte cu părinţi divorţaţi, mulţi cu fraţi vitregi, surori vitrege, bunici vitregi. Deşi încearcă să imite cinismul relaxat al lui Bart Simpson ("Nu te ambala, omule!"), ei speră să salveze lumea reciclând cutii pentru lapte şi caserole din polistiren expandat. Videoul şi televizorul aduc în camerele lor sexul, războaiele drogurilor, cocaina şi crima.

Provocările cu care se confruntă copiii noştri - în prezent şi în viitor - sunt atât de dificile, încât sarcina noastră pare imposibilă. Dar fiecare generaţie a trebuit să facă faţă unor provocări aparent la fel de insurmontabile cu privire la educarea copiilor. Fiecare generaţie îşi vrea copiii înţelepţi, sănătoşi, înzestraţi cu o judecată bună şi cu valori corecte, într-o lume care pare ostilă acestor calităţi. Mai mult decât atât: deşi noi, ca părinţi, vedem pericolele care îi ameninţă pe copiii noştri în prezent, nu putem să prevedem provocările cărora ei vor trebui să le facă faţă ca adulţi în secolul următor. Aşadar, cum îi putem pregăti pe copiii noştri? La întrebarea aceasta se poate răspunde numai cunoscându-le foarte bine structura interioară. Dacă ne cunoaştem copiii, putem să-i ajutăm să-şi dezvolte caracterul şi personalitatea, să-i pregătim să devină adolescenţi sănătoşi şi flexibili, iar apoi adulţi capabili să facă faţă tuturor obstacolelor pe care viaţa şi societatea le vor ridica în calea lor.

De-a lungul anilor, am elaborat un fel de hartă a dezvoltării sănătoase şi mature a personalităţii, care prezintă experienţele fundamentale - reperele emoţionale esenţiale - pe care copiii trebuie să le parcurgă. Aceasta presupune mai mult decât măsuri care atestă gradul lor de dezvoltare, precum comportamentul, dezvoltarea fizică sau felul în care copiii tind să privească tipurile de experienţe - reperele emoţionale - de care au nevoie în fiecare stadiu al vieţii ca să evolueze emoţional. De exemplu, copiii trebuie să înveţe de timpuriu să se apropie cu căldură şi plăcere de alţi oameni. Odată ce pot face acest lucru, ei sunt capabili să înveţe să comunice - la început, prin limbajul corpului, expresii ale feţei şi gesturi. Pe urmă, după ce ajung să poată comunica, ei sunt capabili să înveţe cum să folosească noţiuni ca să-şi reprezinte dorinţele şi emoţiile şi să comunice ce vor sau ce simt. În cele din urmă, ei învaţă să facă conexiuni între aceste noţiuni şi emoţii, încât pot începe să-şi dezvolte o conştiinţă de sine mai bine organizată, de-a lungul şcolii primare. Fiecare etapă se construieşte pe cea precedentă.

Etapele acestea le voi detalia mai târziu în capitolul de faţă, şi despre ele voi vorbi pe tot parcursul cărţii. Ce vreau să transmit aici este că, în fiecare etapă, copiii deprind abilităţile de bază care le permit să evolueze către etapa următoare. Capacitatea lor de a gândi, raţiona şi simţi devine tot mai sofisticată, pe măsură ce ei trec de aceste repere-cheie emoţionale. Aşa cum vom vedea în cartea de faţă, odată depăşite reperele, acestea îi vor însoţi pe copii tot restul vieţii. Vi le puteţi imagina ca pe fundamentul pe care copiii îşi construiesc identitatea personală şi cele mai importante aptitudini. Dacă, din indiferent ce motiv, fundaţia aceasta este şubredă - dacă reperele nu sunt atinse -, efectele pot fi resimţite pe toată durata vieţii copilului, şi chiar în viaţa adultă. De exemplu, dacă Rodney, în vârstă de 8 ani, nu a învăţat să se apropie de oameni cu căldură şi încredere, îi va fi greu să fie atent la ce spun părinţii şi profesorii. Poate avea probleme de comportament, poate fi diagnosticat cu probleme de învăţare sau se poate închide în sine. Părinţii şi educatorii trebuie să fie conştienţi nu numai de provocările cu care se confruntă un copil la o anumită vârstă, ci şi de reperele anterioare care ar fi trebuit atinse, aşa încât să-l poată ajuta pe copilul care trebuie să recupereze. Din fericire, nu este niciodată prea târziu să ajuţi un copil să atingă aceste repere emoţionale, şi pe tot parcursul cărţii voi discuta cum se poate face acest lucru.

Acest capitol introductiv trasează harta interioară a copilului şi explică reperele emoţionale esenţiale. Există trei etape distincte prin care trece copilul în perioada şcolii primare şi care se bazează pe stadiile timpurii ale copilăriei şi anilor preşcolari. Pentru început, mă concentrez asupra acestor etape, iar mai târziu în acest capitol voi reveni pentru a examina aptitudinile emoţionale necesare copiilor în anii şcolii primare.

"LUMEA ESTE A MEA"

Primul stadiu din perioada şcolii primare are la bază abilitatea de a se asocia cu alte persoane, de a comunica, de a-şi închipui şi gândi. Stadiul acesta, "lumea este a mea", care se desfăşoară în general de la 4 ani şi jumătate până la aproximativ 7 ani, joacă un rol foarte important în viaţa unui copil. Eu cred că în acest stadiu este generată o mare parte din creativitatea viitoare, deoarece la vârsta aceasta copiii dobândesc o mare parte din înzestrarea lor, din capacitatea de a visa şi din îndrăzneală. Pentru copiii aflaţi în acest stadiu, totul este încă posibil - există un sentiment al măreţiei şi omnipotenţei. Ei sunt curioşi în privinţa vieţii, au o expresivitate cutezătoare ("Eu sunt cel mai bun!") şi un sentiment profund de uimire în faţa lumii. Băieţeii îşi pot imagina că sunt Superman, o Ţestoasă Ninja, Super Mario sau Batman, în timp ce fetiţele se văd în chip de Cenuşăreasă, Cat Woman, Barbie sau Beauty - sau, bineînţeles, tot o Ţestoasă Ninja ori Super Mario.

Micuţa Rachel, de exemplu, poate să transforme terenul de joacă în oceanul ei personal, unde Tăticul este Regele Triton, iar păpuşa ei este Flounder.
- Rege Triton, stai acolo! porunceşte ea. Tu trebuie să stai de pază, ca să nu vină piraţii!

Sau Harold se apropie de o păpuşă-clovn mare, din lada cu jucării, şi începe să boxeze cu ea, anunţând:
- Pot să bat pe oricine. Eu sunt Superman!

Nu toţi copiii îşi dramatizează sentimentele atât de făţiş. Unii preferă să dirijeze spectacolul într-un mod calm şi tăcut sau cu o abordare timidă şi subtilă. Ei pot concepe scenarii elaborate şi produce picturi şi desene remarcabile, pline de viaţă.

În stadiul acesta însă, majoritatea copiilor se plasează, ostentativ, în mijlocul scenei. Ei vor ca totul să fie amuzant, palpitant şi plăcut. Sunt dispuşi să lucreze, atât timp cât munca lor este distractivă şi pasionantă. Drept urmare, unele aspecte mai banale ale şcolii - literele şi socotitul - li se vor părea destul de plictisitoare. Unii copii, mai ales cei cu aptitudini mai avansate, vor îndrăgi chiar şi lumea aparent dificilă a învăţăturii. Un factor-cheie este cât de greu îi vine unui copil să înveţe.

Coordonarea motrice se îmbunătăţeşte la vârsta aceasta. De exemplu, acum copiii sunt capabili să arunce şi să lovească mai precis, sau să ţopăie şi să sară. Îmbunătăţirea coordonării motrice de fineţe înseamnă că ei pot să-şi lege şireturile de la pantofi, să înveţe să scrie literele şi să deseneze forme geometrice: pătrate, triunghiuri şi romburi. În paralel cu aceste aptitudini, ei încep să înţeleagă lumea lor în noi moduri. De exemplu, pot alinia formele în funcţie de lungimea acestora şi pot începe să distingă gradaţii ale intensităţii sentimentelor lor, de pildă: "Sunt puţin supărat, cam supărat sau foarte supărat?"

După cum probabil ştiţi deja, stadiul acesta este numit de regulă "oedipian": s-a sugerat că băieţii au fantezii sexuale despre mama lor, fetele, despre tatăl lor, iar copiii dezvoltă rivalităţi puternice faţă de părintele de sex opus, rivalităţi care coexistă cu sentimentele de iubire. Mai puţin ştiut este că etapa aceasta inaugurează un nou tip de relaţie: cea triunghiulară. Mama şi tatăl nu se mai substituie cu uşurinţă, ca atunci când copilul era mai mic şi obiectivele de bază erau siguranţa şi încrederea. Prin urmare, relaţia copilului cu părinţii săi capătă aspectul dramatic al unei telenovele. Copilul îşi imaginează fel de fel de rivalităţi, triunghiuri şi intrigi. Fiul dumneavoastră poate începe să se poarte mai competitiv şi să fie mai arţăgos cu tăticul. El îl iubeşte în continuare şi îi caută afecţiunea şi atenţia, dar, de asemenea, ţine să arate că poate face unele lucruri mai bine decât tatăl lui. Copilul se va strădui să o impresioneze pe mămica, în detrimentul tăticului; ba chiar uneori va porunci: "Ieşi afară, tati!", în timp ce îi arată mamei cum a învăţat să imite un samurai. Alt exemplu: Ashley, în vârstă de 6 ani, se cuibăreşte lângă tăticul ei şi îl roagă să-i citească. Dacă mămica întreabă: "E timpul să-ţi citesc şi eu?", Ashley răspunde scurt: "Nu. Te chem eu când am terminat".

Aceste comportamente pot descumpăni, în cel mai bun caz. Dar nu trebuie să uităm că ele fac parte dintr-un model mai extins, în care sunt incluse tipuri de relaţii mai complicate; de asemenea, prin aceste comportamente, copiii îşi încordează muşchii, experimentând ce înseamnă să fie şefi şi să controleze triunghiul în aşa fel încât să-şi îndeplinească scopurile.

În plus, prezenţa a trei oameni în sistem îi oferă copilului o flexibilitate emoţională sporită. Relaţia copilului cu părinţii săi este acum triunghiulară, în loc de "unu la unu", iar el nu trebuie să privească relaţia cu fiecare părinte în parte ca pe o situaţie de tip "totul sau nimic", în care un adult este văzut ca satisfăcându-i nevoile sau nu. Dacă mămica este uneori puţin distantă, fetiţa îşi poate curta tăticul - în speranţa că mămica va fi geloasă -, în loc să dispere şi să plângă, aşa cum ar fi făcut înainte. Iar dacă fetiţa se află în etapa în care nu are ochi decât pentru tăticul, ea se poate preface că-l ignoră şi să acţioneze cu sfială, aşezându-se lângă mămica şi aşteptând ca el să o abordeze. Este un moment favorabil ca părinţii să echilibreze mai bine relaţiile. Un tată obsedat de muncă poate face eforturi pentru a deveni mai disponibil, pentru a prelua o parte din dependenţa copilului şi din nevoile sale de siguranţă. Şi tăticul poate fi un sprijin, la fel de bine ca mămica.

Când copiii sunt capabili să-şi privească lumea printr-un sistem triunghiular, intensitatea sentimentelor lor este amortizată şi acest sistem le asigură rezultate alternative. Dacă, de exemplu, un băiat este supărat pe mama lui, el poate recurge la fantezie ca să o izgonească din regatul său, fără să se teamă (ca mai înainte) că, din cauza supărării sale, va fi abandonat. Acum el poate pretinde că este tovarăş de arme cu tăticul şi că pornesc împreună în aventură, eventual în căutarea unei domniţe desăvârşite, aflată în primejdie. Evident că, în realitate, băiatul nu este pregătit să o părăsească pe mămica, dar cel puţin are acum flexibilitatea ca, în imaginaţie, să joace diferite scenarii bazate pe sistemul său triunghiular. După cum se poate vedea, triunghiul este un sistem eficient de verificări şi echilibrări emoţionale, permiţând copiilor să facă faţă unor sentimente complicate fără izbucniri capricioase.

Toată discuţia aceasta despre sistemele triunghiulare nu este menită să excludă familiile monoparentale. Acestea pot oferi un mediu excelent de creştere şi dezvoltare emoţională, la fel ca familiile cu doi părinţi. Ingredientele au importanţă aici, nu faptul că sunt oferite de una sau două persoane. Bineînţeles că relaţiile triunghiulare sunt mai uşor de cultivat într-o familie cu doi părinţi. Dar, dacă li se oferă suficientă siguranţă de bază, căldură, iubire şi susţinere pentru nevoia lor de autoafirmare, con comitent cu limite ferme impuse de părinţi, copilul dintr-o familie monoparentală va învăţa să caute şi să experimenteze relaţii triunghiulare. De exemplu, el se va folosi de fraţi şi surori, de prieteni, de profesori sau de partenerul părintelui - de oricine este disponibil - pentru a crea triunghiuri.

În acelaşi timp, indiferent dacă trăiesc sau nu împreună, părinţii nu pot pierde din vedere faptul că între ei doi există o alianţă fundamentală. Copilul trebuie să realizeze că, oricât de mult s-ar strădui să-şi asigure alianţa unuia sau altuia dintre părinţi, alianţa este familia. De aceea, părinţii care îi implică pe copii în dificultăţile conjugale, trăgându-i într-o parte sau în cealaltă, le îngreunează foarte mult creşterea emoţională.

La vârsta aceasta este important să îţi încurajezi copilul să exploreze relaţii mai complicate. În ultimă instanţă, mare parte din creşterea emoţională a copiilor este construită pe baza aceasta. De la mama şi copilul care îl înving pe tată la un joc, la un părinte sau un alt adult care ia partea copilului într-o dispută de opinie cu celălalt părinte, tonul emoţional poate să transmită empatia şi simpatia care îi vor înlesni copilului explorarea subtilităţilor relaţiilor.

Alianţele tată-copil pot fi deosebit de utile în acest stadiu de dezvoltare deoarece, în familia tipică, cel mic are deja o dependenţă primară faţă de mama lui şi trebuie să devină mai independent de ea. Bazându-se mai mult pe tată, copilul se simte mai liber să exploreze şi să-şi încerce puterile, fără a înceta să se simtă în siguranţă. O alianţă cu tatăl poate, de asemenea, să atenueze sentimentele puternice ale copilului faţă de mamă. De exemplu, dacă mama Mariei, de 7 ani, este supărată şi autoritară (şi care părinte nu este aşa din când în când?), Maria poate apela la tatăl ei. Dacă tatăl şi copilul reuşesc să înfrunte mânia şi autoritarismul ei, copilul va putea să iubească din nou o mamă care nu mai este copleşitoare şi înfricoşătoare. Reciproc, dacă tăticul este supărat, copilul poate învăţa să încheie o alianţă cu mama, ca metodă de atenuare a fricii care îl copleşeşte. Totodată, o alianţă mamă-copil împotriva tatălui îl poate ajuta pe copil să înţeleagă că alianţele se pot alcătui în numeroase feluri şi că este liber să încerce şi să formeze unele noi.

Deoarece în stadiul acesta un copil învaţă să vadă lumea mai mult din perspectiva a trei persoane ("eu, mami şi tati"), cu toate intrigile şi rivalităţile ce pot să apară de aici, el duce cu sine, în lume, acest punct de vedere. Viaţa lui la nivelul fanteziei se extinde: intrigile capătă mai multă consistenţă şi scenariile devin mai complicate. Lupta nu se mai duce corp la corp (vrăjitoarea malefică atacă păpuşa neajutorată). În schimb, ca să dăm un exemplu, Robbie, în vârstă de 6 ani, poate pretinde că este atacat de un monstru spaţial, dar că în final este salvat de un robot uriaş.

Puteţi observa că aceleaşi tipare se repetă în cazul prietenilor - reali sau imaginari - copilului dumneavoastră. O fetiţă de 5 ani, de pildă, are doi prieteni imaginari pe care îi ceartă: le arbitrează disputele, le corectează manierele la masă şi decide care dintre ei merge la plimbare cu maşina, cu mămica sau cu tăticul. Prietenii imaginari pot îndeplini unele dorinţe ale copiilor, jucând anumite roluri - însoţitorul de nădejde, tovarăşul de aventuri sau protectorul împotriva răului. Câteodată, prietenii imaginari sunt persoane aflate în dificultate, pe care copilul le protejează.

Copii pot interpreta scenariile acestea şi împreună cu prietenii reali. Ei pot începe să instige un prieten împotriva altuia. Chloe, de exemplu, îi spune lui Beth un secret despre Jennifer. "Promite-minu-i spui lui Jennifer", îi ordonă ea lui Beth. "Promite-mi!" În acelaşi timp, ea îi spune lui Jennifer un secret despre Beth. De asemenea, copiii pot începe să se folosească de un prieten, sau de prieteni, ca să transfere o parte din sentimentele lor de dependenţă faţă de părinţi. Ei pot dezvolta o pasiune nestăvilită faţă de un prieten sau faţă de un adult. Ei vor dori să vadă acel prieten tot timpul şi vor vorbi despre el în permanenţă, ca şi cum ar ţine la acea relaţie ca la ochii din cap.

La vârsta aceasta, copiii încă se pot pierde în fanteziile lor, savurându-le deplin, ca şi cum ar fi reale. Dar veţi observa că, de obicei, ei pot distinge între fantezie şi realitate. Deşi captivaţi de desenele animate, ei vor realiza probabil că acestea nu reprezintă o imagine riguroasă a lumii. Copilul dumneavoastră va anunţa: "Eu sunt Terminatorul", dar după aceea vă va zâmbi complice sau va ridica din umeri, ca şi cum ar spune: "Doar mă prefac". Un băiat de 5 ani poate fi implicat într-o fantezie elaborată în care el este un campion la arte marţiale care încearcă să salveze o prinţesă. Dar, de obicei, el este în stare să discearnă între fantezia sa şi realitatea mamei, care îi spune să adune piesele jocului Game Boy împrăştiate prin toată camera.

În acelaşi timp însă, anii în care "lumea este a mea" pot fi o perioadă de mari spaime, deoarece grandoarea şi bogăţia fanteziilor copiilor sunt o sabie cu două tăişuri. Ei se sperie cu uşurinţă de propria putere. Se tem de vrăjitoare ascunse sub pat, de fantome ori bandiţi care vor intra în cameră să-i răpească. Vor să sară în patul mamei şi al tatei, pentru a fi apăraţi.
"Cum de ţi-e frică să mergi la culcare?" - o întreabă tatăl pe fiica lui -, "când azi-dimineaţă erai o prinţesă aşa de puternică şi tăiai capetele duşmanilor, ba chiar şi ale celorlalte prinţese?"
"Chiar şi prinţeselor li se face frică", va răspunde fata, în timp ce se ghemuieşte lângă tatăl ei. "Şi oricum, atunci nu era întuneric."

Cu toate că sentimentul realităţii li se consolidează, pot persista insuliţe de credinţă în magie; de pildă: "Vrăjitoarele ar putea exista. Eu nu cred că există, dar e posibil să existe".

Sau un băiat de 7 ani va spune: "Visul este atât de înspăimântător, dar eu ştiu că nu e adevărat. Totuşi, încui uşa şi mă ascund sub plapumă, fiindcă nu sunt foarte sigur".

Contrar grandorii pe care o manifestă în medii familiare, la vârsta aceasta copiii pot deveni ruşinoşi sau timizi în împrejurări noi. Manny, un băieţel de 5 ani, se joacă de-a Ţestoasele Ninja şi pretinde că este Michelangelo, dar când sosesc musafiri, se agaţă de mămica.

În paralel cu imaginaţia lor înfloritoare, vedem de asemenea cum copiii încep să-şi dezvolte latura logică şi aprecierea realităţii - deşi latura imaginativă o va întrece pe cea raţională până la intrarea în stadiul următor. Ei învaţă cum să-şi instige fraţii unul împotriva altuia (după cum probabil că ştiţi, aceasta este vârsta la care rivalităţile dintre fraţi se amplifică nestăvilit). Învaţă să argumenteze mai eficient; de pildă, atunci când fratele mai mic vrea să meargă la culcare mai târziu decât fratele mai mare, el poate aduce argumente ingenioase, precum: "Nu înţeleg de ce trebuie să mă culc înaintea lui Barry. Sunt mai mic decât el, deci corpul meu are nevoie de mai puţin somn!"

Dacă totul merge bine, copiii depăşesc etapa aceasta având anumite capacităţi: percepţia realităţii începe să devină mai fermă, dar ei continuă să aibă o fantezie activă şi un sentiment de grandoare şi omnipotenţă. Ei sunt capabili să abordeze relaţii mai complicate şi, în felul acesta, devin mai stabili emoţional. Încep să-şi dezvolte capacitatea de a simţi emoţii mai "adulte", precum vinovăţia sau empatia (deşi empatia se pierde cu uşurinţă atunci când copiii sunt invidioşi sau competitivi). Şi sunt capabili să experimenteze o gamă largă de emoţii şi drame emoţionale - de exemplu, orbitând în jurul dependenţei, rivalităţii, furiei şi iubirii. Toate aceste abilităţi îi pregătesc pe copii să se desprindă din sânul familiei şi să iasă în lumea largă.

"LUMEA ÎNSEAMNĂ CEILALŢI COPII"

În al şaptelea şi al optulea an de viaţă, orizontul copiilor se extinde şi lumea lor creşte. Ei ies din stadiul orientat spre familie al dezvoltării şi intră în lumea haotică a relaţiilor cu semenii. Îndepărtându-se de intrigile relaţiilor triunghiulare de acasă, ei se cufundă în politicile terenului de joacă. La vârsta aceasta, coordonarea motorie se îmbunătăţeşte şi mai mult. De exemplu, copiii pot să sară coarda, să arunce şi să prindă o minge cu un grad de precizie rezonabil. Când aleargă, pot schimba rapid direcţia. Sunt capabili să scrie mai fluent şi desenele lor se îmbunătăţesc. Pot să deseneze figuri umane proporţionate mai realist. Sunt în stare să înţeleagă şi să comunice multe idei şi concepte înrudite şi sunt mai bine pregătiţi să-şi expună dorinţele, nevoile şi fanteziile. Pot să grupeze lucrurile pe categorii - fie că este vorba de numere, forme sau prietenii. Pot să înţeleagă cum funcţionează numerele (adunarea, scăderea şi aşa mai departe); pot să înţeleagă conceptul de formă geometrică şi să facă deosebire între diferite tipuri de prietenie.

Interesul lor pentru intrigi, rivalităţi şi relaţii triunghiulare păleşte puţin, la fel şi o parte din bogăţia lumii lor imaginare. În stadiul acesta este mai probabil ca ei să pretindă că sunt ofiţeri de poliţie care îi ţin la respect pe indivizii răi, de exemplu, decât războinici ninja care salvează lumea. Fără să mai fie atât de expansiv şi de grandios, acum obiectivul lor este să stăpânească aptitudinile pe care le-au deprins.

Copiii se autodefinesc acum mai puţin în termenii modului în care îi tratează părinţii lor, şi mai mult în funcţie de cum se încadrează în grupul colegilor de şcoală. Imaginea despre sine începe să fie definită de grup - de ierarhia puterii care domină pe terenul de joacă -, în loc de a fi determinată numai de părinţi sau de convingerile lor interioare (care apar mai târziu). În toate privinţele, de la aptitudinile sportive până la popularitatea înfăţişării, inteligenţă şi îmbrăcăminte, copiii se compară cu ceilalţi. La vârsta aceasta, copiii îţi pot spune cu rigoare uimitoare cine are cele mai cool haine, cine spune cele mai mari minciuni, cine citeşte cel mai bine, cine aleargă cel mai repede şi cine este cel mai îndrăgit şi admirat băiat din clasa a treia.

Cel puţin la început, definiţia pe care copiii o dau realităţii lor sociale este foarte concretă: "Dacă Brian crede că sunt un prostănac, înseamnă că aşa sunt". Asta nu înseamnă că nu se simt iubiţi sau preţuiţi de mămica şi de tăticul. Dar încep să întrevadă o nouă realitate: s-ar putea ca ei să fie "prostănaci", deşi părinţii lor îi iubesc şi îi preţuiesc. Ei se autoevaluează în cadrul grupului în funcţie de ceea ce cred prietenii lor: "Erin crede că picturile mele cu cascada sunt nasoale; prin urmare, trebuie că ele sunt nasoale, şi eu sunt nasol!" Respectul lor de sine e în creştere sau în cădere, în funcţie de părerea prietenilor. Oricât de mult am vrea să-l asigurăm pe copilul nostru că este o persoană dulce şi adorabilă, pe care noi o iubim, viaţa poate fi dureroasă dacă, de exemplu, el se află pe locul al treilea în topul prietenilor unui copil al cărui cel mai bun prieten ar vrea să fie.

În pofida acestor noi suferinţe şi frământări, copiii beneficiază mult de intrarea în grup şi de autodefinirea ca membri ai grupului. De exemplu, ei dobândesc o enormă abilitate de a gândi complex. Pentru a gestiona cu succes complicaţiile multiplelor relaţii din cadrul grupului, ei trebuie să înveţe să raţioneze la un nivel foarte sofisticat. Ei învaţă că: "Poate că Michael vrea să se joace cu Flynn nu fiindcă mă urăşte sau fiindcă sunt prostănac, ci pentru că astăzi Flynn este cel mai bun prieten al lui, iar eu sunt pe locul al doilea şi Joey este pe locul al treilea. Dar asta se poate schimba, mai ales dacă o să-l invit de câteva ori la mine acasă şi o să-l las să se joace cu jucăriile cele noi pe care le-am primit de ziua mea".

Abilitatea aceasta de a diagnostica dinamica grupului îi ajută pe copii să-şi dezvolte aptitudini cognitive şi sociale care vor fi foarte valoroase la şcoală - şi dincolo de şcoală, în lumea reală -, deoarece mare parte din lumea în care vor activa (în următorii aproximativ nouăzeci de ani) va implica această dinamică. De aceea, pentru ei, cel mai bine este să sară în apă şi să înveţe să înoate. Dacă nu o fac, vor avea puţine ocazii să înveţe, de exemplu, că viaţa funcţionează în cea mai mare parte în nuanţe de gri, nu în extreme de tipul "totul sau nimic". Pentru a putea evalua aceste nuanţe de gri, este nevoie de înţelegerea faptului că sentimentele şi relaţiile pot exista în termeni relativi.

Invitaţie la ritual

Adrian Mihăescu
Invitaţie la ritual
Editura Vremea, 2016




*****
Cuvânt-înainte sau un poet cu râs numeric personal

Înainte de orice, volumul Invitaţie la ritual frapează realmente prin jocul cuvintelor. Cred că în peste 90% dintre cele 49 de poeme întâlnim această jonglerie stilistică aflată la limita artificialităţii. Realizate într-o gamă variată, de la simpla compunere de cuvinte (primul cânt din Reauavestire) şi până la inventarea unora noi (centrifugim, naşterea prin cézanniană) sau alăturarea lor paradoxală (deformată corect, clarnevăzătorul ochi, al foamei nou-nebotezate), aceste calambururi par când urmarea meşteşugului brut al unui jucător de scrabble împătimit (omizi somnivore, spectre umbreliforme se întretaierarhic), când a fineţii unui ţesător lingvist (M-am săturat de pacea ţesută la războaie; obişnuiam să naufragiem vis-à-vis de vis; Apa Sâmbetei cum coboară din Vinerea Seacă).

Explozia de referinţe livreşti se situează şi ea aproape de graniţa aceea dintre preţiozitatea căutată şi autenticitatea trăirii. În contextul unei lirici fracturate pe alocuri când de texte scurte, dar încărcate de poeticitate ca nişte incizii (Jūnin toiro, Anda Luiza, Înfăşurarea suprafeţelor, Linişte), când de altele care pot sta mai degrabă sub apanajul panseurilor decât al lirismului [Unsprezece uleiuri, Experimentul (discuţie), Adiabatica (discuţie)], toată această preţiozitate (ca o bisectoare în Ereignis, bormaşina lui Fibonacci, m-am stafidit aproape giaco-mettic, ca o sanie-fantomă/ pe panta lui Rhei, Întoarcerea în celula lui Lavochkin) poate bulversa cititorul. Şi nu neapărat în sensul negativ al cuvântului. E clar că modalitatea de exprimare e de natură să şocheze, dar toată această abundenţă de metafore, toate aceste imagini greu de "digerat", aparent absurde sau lipsite de sens (Mereu ceva e gata să se petreacă/ să ne atragă în oul binecunoscut/ cu braţele adâncului întinse ca o jumătate de pasăre/ ce zbate ora în care se zahariseşte nechezatul cuielor/ ruginite de carne), deşi se adresează în principal raţionalităţii şi cerebralităţii, au capacitatea de a stârni aceea trepidaţie interioară, fără de care un text nu s-ar putea numi poem şi n-ar fi un act artistic.

Invitaţia la ritual suferă cumva de acea lipsă a tumultului interior, a angoasei, a căutării, a marilor probleme existenţiale. Moartea pare un punct terminus, căci "scara" ce duce spre divinitate este, cel puţin momentan, întreruptă: La a şasea treaptă/ am găsit o pereche de aripi otrăvitoare /.../ Celelalte trepte sunt în renovare/ mă anunţă un martir, iar sinele poetic gata să accepte datul unui destin imposibil de schimbat (sunt tot ceea ce aş putea fi vreodată /.../ mă nasc pentru acelaşi destin), într-o istoricitate ciclică (şi ce rămâne se deconstruieşte/ în ce va fi). Atmosfera unde are loc iubirea e toxică (Era o umezeală malignă în miezul găunos al nopţii), aceasta fiind mai degrabă o despărţire, o imposibilitate a comuniunii în doi (Când pleacă ea/ belvederea devine un patinoar sterilizat de întuneric/Când ea se întoarce/încep unanim să mă descompun). Femeia (clepsidra prin care mi se scurge fericirea) nu reuşeşte să devină "jumătatea" în măsură să completeze (Avem acum împreună/ suficiente împăcări fosilizate/ pentru două cochilii separate), întâlnirea cu ea lăsându-i poetului amara senzaţie de utilaj împotmolit în zaţ, de gări inundate. Sinele poetic se evidenţiază cel mai bine pe axa unei existenţe psiho-sociale (suntem degajările ceainicului/ ce fierbe ura acestor lumi în travaliu), a pragmatismului (Mi-am luat doctoratul în pragmatism/ la sfatul prietenilor cu multe capete) şi chiar a cinismului (Poate de aceea mă simt ca colonul regelui Henric/ în mileniul în care/ arta e un termen de valabilitate).

Aşadar, chiar dacă Invitaţia la ritual suferă pe alocuri din cauza unei - să-i spunem - lipse de unitate, abundă în jocuri de cuvinte şi ne pune la încercare cultura şi cunoştinţele generale, se poate înscrie în zona unei poetici manieriste, în care guvernează inteligenţa şi raţionalul, dar în care se poate zări fluturarea unui sine poetic cu potenţial pentru sondarea profunzimilor existenţei.

Restul e trăire. Şi muncă. Şi, de ce nu, râs. Fiindcă este absolut necesar să râdem/ cât aşteptăm în anticamera morţii/ să fim ştampilaţi cu zodia plângerii.

(Maria Nicula)

Fragmente

Metamorfoze matinale
Am ajuns teferi înainte de mulgerea luminii
la Marele Rift al Memoriei
de unde obişnuiam să naufragiem vis-à-vis de vis
ca o bisectoare în Ereignis
verzi şi mâncaţi de omizi somnivore
când tu ai început să te fluturi crudă
ca o desperechere de proră
iar eu
să secret cerneală.

Scrâşnirea pleoapelor
Mi s-a amputat salcia cu care îmi bărbieream
solzii cariaţi de numismatică.
Apa Sâmbetei cum coboară din Vinerea Seacă
îmi iau rămas bun de la Paznicul meu
în fiecare Duminică.
Undeva la finele coridei
un vultur alăptează un leu.

Prim Alfa
Mă numesc Adrian
şi mă tem de cuvinte fiindcă verbele nu obosesc
domnule Mihăescu.
Existenţa mea
este un portal excavat de fluturi tectonici
dataţi în preistoria iubirii
prin care se rostogoleşte de-o simultaneitate de ori
existenţa mea ca un jeton filosofal
ca un bombardament peste Taciturnul
unde am încolăcită şi femeia de care sunt atras
cu o forţă egală cu acea deportare din Paradis.
Cu ochii mari ca piloţii de vânătoare
pariam pe Mustang-urile ce arau cerul
ca pe un hipodrom al foamei nou-nebotezate.
Îmi frecam sufletul de trup pentru a mă încălzi
dormeam prin rezervoarele tancurilor
eram dezbrăcaţi
spălaţi în funinginea celor doi corbi
târându-ne ca nişte scarabei sub ninsoarea de confeti
prin tranşeele contorsionate ale frunţilor
la inaugurarea eclipsei de creier.

După cum ştiţi
creierul meu este un acvariu cu balene sudoripare
în care se varsă Cosmosul
atunci când se schimbă apa.
Le-am rugat pe domnişoarele incolore
să nu o arunce
mai vizitez grota unde aripa ei s-a frânt
în mii de arhangheli
să ud macii ce prosperă în seceta de serotonină.
M-a vizitat şi Caravaggio azi
când ascultam albastru profund.
Era bine
îşi curăţa stiletul de acuarelă.
I-am spus pentru a supravieţui veşniciilor
pictorul trebuie să inhaleze praful
de pe culorile fluturilor.
Se apropie vremea când toate se vor nesfârşi
şi cum unitatea de măsură a iubirii este durerea
îmi rod timpul până rămân fără unghii
măturând cu genunchii
cioburile acestei nopţi de cristal.

Unsprezece uleiuri
Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge.
deducem demitizat: Aurora este fecundă praxiologic.
Cu un ochi râde şi cu altul plânge.
deducem dialectic: Psihismul este susceptibil de o ambivalenţă latentă sau tulburarea afectivă bipolară este o virtute a psihismului.
Cui pe cui se scoate.
Indefinit. Expresie folosită probabil
cu o natură argotică în cercurile de narcomani.
Cum e stăpânul, aşa e şi sluga.
Dedublată în aşchia care nu sare departe de trunchi.
Cu fundul în două luntre.
Cenzurată datorită caracterului profund.
Banii n-au miros.
Sinestezie vespasiano-monetară.
Adevărul se spune la despărţire.
deducţie sentimentală: Axioma iubirii. 16

În ţara orbilor, chiorul este împărat.
Caracter politic. Nu necesită clarificare.
Când omul cade îi piere şi umbra.
deducţie poetică: Varii vastităţi hermeneutice
datorită caracterului revelatoriu.
Gellu Naum.
Gel pentru ungerea pieselor realiste.
Dacă tăceai, filosof rămâneai.
deducem reflexiv: Dacă tăceam, filosof rămâneam. 17

Jūnin toiro
Decojind portocaliul
se ating
limbile unui alt gust.

A zecea frecvenţă a cercului
Spectre umbreliforme se întretaierarhic
spiralizând Pâlnia
şi mă opream la fiecare picătură
şi le plângeam electric.

Lavinizare
Mercurul solariza dimineaţa
iar dama de lângă mine se deschide ca o rană
cu obuzele spânzurate de sfârcuri
geamandurile hăului geo-stratificat ca o ceapă
în care convieţuiam cu plutirea.
Mi-a spus că plângea de dinainte
dar la cât de cocoşat sunt
ar fi mai ortopedic clopotul unei catedrale
şi astfel câţiva ani de kilometri am fost nomazi
Tristan şi Isolda moartă după trandafiri
Samson şi Dalila când lucrai ca frizeriţă în Sevilla
şi-n pauza de masă
ne sărutam prin gardul de la Ravensbrück
şi aşa mai departe până când
îmi reproşai că mai departe de atât e aproapele
să împachetez şi gardul
alături de miocardul de credit
din care vei ciuguli când sentimentele se vor scumpi
şi să le pun în punga de cadouri lăsată la intrare
de teamă să nu depresurizăm realitatea.
Eram invitatul emisiunii
transmise de cameleonul de pe pieptul ei
probabil suma zoomorfică a măştilor noastre
mânjite de sinceritate.
Acolo pe omoplatul acelui hău se ţinea carnavalul.

Bunul nostru rege: Ferdinand

Ion Bulei
Bunul nostru rege: Ferdinand
Editura Meteor Press, 2017



***
Intro

În cartea de faţă autorul nu îşi propune un discurs exhaustiv despre unul dintre suveranii noştri, de data aceasta despre Ferdinand. Ambiţia autorului e doar să încerce un dialog sincer cu cititorii săi. Şi o face sintetizând mai multe volume de corespondenţă, semnate de Carol I, de Ferdinand, de principesa şi regina Maria, de fratele lui Carol, Wilhelm, de Wicki, sora Mariei, în traducerea în limba română a istoricului Sorin Cristescu (remarcabil efort de a ne pune la dispoziţie surse de prima mână).

Acestei corespondenţe i-am alăturat referiri din însemnările zilnice ale Mariei dintre 1916 - decembrie 1918, îngrijite de Anca Bărbulescu şi Lucian Boia, şi rapoartele diplomatice austro-ungare de la Bucureşti, dintre 1878-1914. La toate acestea se adaugă relatările privind atmosfera de la Peleş şi Pelişor, la începutul marelui război, şi se adaugă jurnalul doctorului Ioan Cantacuzino din anii Primului Război Mondial, rămas nepublicat.

Izvoarele acestea laolaltă mi s-au părut o bună oportunitate de a scrie ceva despre "bunul rege Ferdinand". Cu atât mai mult cu cât în atmosfera evocatoare a 100 de ani de la constituirea României Mari personalitatea lui apare destul de "umbrită" de aceea a soţiei sale. Chiar şi atunci când, formal, personajul principal a fost Ferdinand. În toate momentele el apare ca soţ al Mariei, şi nu Maria ca soţie a lui. Pentru că ea avea mulţi cunoscuţi, avea prieteni, şi avea calităţile necesare unui administrator de ţară. Discuţiile cu oamenii politici, cu partidele politice tot el trebuia să le conducă. Numai că... cei mai mulţi dintre oamenii politici se duceau nu la Ferdinand ci la Maria. Pentru că ştiau unde e centrul puterii.

Argument

În cartea de faţă autorul nu şi propune un discurs exhaustiv despre unul dintre suveranii noştri, de data aceasta despre Ferdinand. Ambiţia autorului e doar să încerce un dialog sincer cu cititorii săi. Şi o face
sintetizând mai multe volume de corespondenţă, semnate de Carol I, de Ferdinand, de principesa şi regina Maria, de fratele lui Carol, Wilhelm, de Wicki, sora Mariei, în traducerea în limba română a istoricului Sorin Cristescu (remarcabil efort de a ne pune la dispoziţie surse de prima mână).

Acestei corespondenţe i-am alăturat referiri din însemnările zilnice ale Mariei dintre 1916 - decembrie 1918, îngrijite de Anca Bărbulescu şi Lucian Boia, şi rapoartele diplomatice austro-ungare de la Bucureşti, dintre 1878-1914. La toate acestea se adaugă relatările privind atmosfera de la Peleş şi Pelişor, la începutul marelui război, şi se adaugă jurnalul doctorului Ioan Cantacuzino din anii Primului Război Mondial, rămas nepublicat.

Izvoarele acestea laolaltă mi s-au părut o bună oportunitate de a scrie ceva despre "bunul rege Ferdinand". Cu atât mai mult cu cât în atmosfera evocatoare a 100 de ani de la constituirea României Mari personalitatea lui apare destul de "umbrită" de aceea a soţiei sale. Chiar şi atunci când, formal, personajul principal a fost Ferdinand. În toate momentele el apare ca soţ al Mariei, şi nu Maria ca soţie a lui. Pentru că ea avea mulţi cunoscuţi, avea prieteni, şi avea calităţile necesare unui administrator de ţară. Discuţiile cu oamenii politici, cu partidele politice tot el trebuia să le conducă. Numai că... cei mai mulţi dintre oamenii politici se duceau nu la Ferdinand, ci la Maria. Pentru că ştiau unde e centrul puterii.

Non multum sed multa

Ultimele cuvinte ale regelui Ferdinand I al României, înainte de a trece la cele veşnice, în noaptea de 19 spre 20 iulie 1927, au fost: "Mă simt obosit... obosit... obosit". Fusese obositoare domnia lui? O domnie deloc lungă, din septembrie 1914 până în iulie 1927. Treisprezece ani. Puţin faţă de domnia lui Carol I, ce durase 47 de ani. Dar... non multum sed multa. Pentru că, deşi scurtă, domnia lui a fost plină de evenimente, de schimbări radicale, de zbucium şi trăiri. O domnie care a trecut printr-un război european şi mondial, cu toate transformările aduse în plan regional. Europa imperiilor anului 1914 devine, în 1918, Europa statelor naţionale. România Mică din 1914 devine, în 1918, România Mare. Unde este, aşadar, locul lui Ferdinand I în toată această operă de transformare?

Dacă priveşti atent fotografiile de grup în care apare Ferdinand, cum oricare dintre noi ar putea avea curiozitatea s-o facă, îl vedem, de cele mai multe ori, într-o poziţie marginală. De parcă ar vrea să iasă din poză şi să plece. Nu să intre în atmosfera de ansamblu a fotografiei. Pentru că este o atmosferă creată de ceilalţi, nu de el. Şi, atunci, ţi revin în minte multe dintre cuvintele aşternute de regina Maria în marea ei operă memorialistică Povestea vieţii mele. Cel mai des nume întâlnit în această operă este acela al soţului ei, sub forma de alint, Nando. Dar aproape de fiecare dată menţionat critic. Ca în însemnarea din 10 aprilie 1921: "Nando este prost dispus, toată ziua a fost arţăgos, nestăpânit, pus pe ceartă şi asta făţiş, fără să ţină seama de oaspeţi. Era într-adevăr detestabil şi prost crescut în astfel de momente". Sau, într-o altă însemnare, din 16 martie 1922, la Copăceni, unde familia regală avea o casă: "Am făcut desigur planuri de ameliorări. Este colţul favorit al lui Nando, dar toate îmbunătăţirile pe care le face rămân doar în stadiul de planuri... El nu poate nici măcar să agaţe un tablou, să schimbe locul unui scaun, sau să-l determine pe altul s-o facă". Cu alte cuvinte, voia să ne spună regina, soţul ei era absolut incapabil să se ajute singur, nu era nici un bun organizator, nici om de acţiune. Şi ea deplângea lipsa acestor calităţi. Se poate crede că Maria nu-l mai iubea pe Ferdinand când scria aşa despre el? Fără îndoială. Dar oare l-a iubit vreodată? La început, da (sau poate Maria crezuse că asta înseamnă a iubi). Dar acest început rămăsese undeva departe. Cartea aceasta, ca şi cea care a precedat-o, Regina Maria. Puterea amintirii, înfăţişează un cuplu dinastic, al doilea, după Carol şi Elisabeta, cu toate aparenţele fericirii şi cu prea puţine din satisfacţiile ei. Un cuplu destinat îndelungilor aşteptări. Douăzeci şi doi de ani au aşteptat Ferdinand şi Maria să-i înlocuiască pe Carol şi Elisabeta. Şi, când aşteptarea a luat sfârşit, în 1914, a luat sfârşit şi la belle epoque în Europa. O altfel de viaţă va duce acest cuplu în război şi după. Cei doi nu guvernaseră încă în Vechiul Regat, şi istoria i-a adus în fruntea României Mari. Alte realităţi, alte probleme, altă lume. O lume care o bucură pe Maria şi o provoacă: "Dacă aş fi eu rege!" exclama ea la 1/15 august 1916. Dar îl însingurează pe Ferdinand. Vin şi bolile. Întâi la el şi... din nou la el. Şi... ceea ce toţi se temeau că avea să se întâmple s-a întâmplat.

Ceea ce propunem, cu această nouă lucrare, nu este doar un gest de politeţe al istoricului de dincolo de timp (adică este foarte firesc să scriem şi povestea soţului după ce am scris povestea soţiei). Ceea ce ne-a interesat a fost să observăm cum, coborând parcă din istoria noastră mai veche şi din mândria prusacă, Ferdinand al României, produs al istoriei şi totodată o victimă a ei, exprimă cum nu se poate mai limpede un proces de asimilare.

În cazul de faţă, asimilarea personajului principal de către mediul peste care i-a fost dat să domnească. Linia dinastică construită de Carol I a fost aşezată de Ferdinand I pe tronul împlinirii naţionale.

"Voi veni acum în România"

La 27 martie/8 aprilie, trimite răspunsul său generalului Florescu (acceptul de a face parte din Senat). Şi adaugă, pentru unchiul său: "Poţi să-ţi imaginezi cu ce mare bucurie voi veni acum în România, unde acum, ca român, pot lua parte eu însumi la viaţa politică într-o poziţie de a cărei importanţă şi deosebită semnificaţie sunt pe deplin conştient şi îmi voi da toată silinţa să o duc la îndeplinire. Mă bucur nespus să cunosc toate raporturile, să intru în contact cu liderii politici, să-i cunosc din propriile mele observaţii şi din relaţiile mele cu ei, cu atât mai mult cu cât până acum nu i-am putut judeca aşa cum trebuie, doar din relatările ziarelor unde adesea precumpăneşte senzaţionalul". Visa mult tânărul Nando. În curând va constata că aşteptările sale aveau să rămână neîmplinite. La 8 aprilie 1889, îi scria regelui, de la Cannes: "La sfârşitul lunii mă voi duce în România ca să mă instalez definitiv acolo; (începe) un mare şi important capitol din viaţa mea, chiar cel mai important". "Acum se apropie clipa plecării mele, nota el apoi de la Lugano, şi deja mă simt cu totul român şi sunt mândru că-mi voi putea dedica toată activitatea acestui brav popor."

Tot în primăvara lui 1889, în strânsă legătură şi cu un articol din Novoie vremea privind chestiunea dinastică în România, tânărul Ferdinand se stabileşte în ţară pe 19 aprilie. Este întâmpinat la Vârciorova de generalul Anghelescu şi de maiorul Perticari. Adresează cuvinte de caldă colegialitate Regimentului 17 Dorobanţi. La Bucureşti e aşteptat de regele Carol şi de regina Elisabeta, de prim-ministrul Lascăr Catargiu, de mitropolitul primat Iosif, de generalul Florescu, de M. Kogălniceanu, N. Creţulescu, Th. Rosetti, P.P. Carp,D.A. Sturdza, P.S. Aurelian, C.Nacu, M. Pherekyde, Al. Marghiloman, de studenţii universităţii bucureştene. "Sosirea lui Nando s-a transformat într-una din cele mai măreţe manifestări, care poate fi comparată cu festivităţile încoronării. Nicio notă discordantă nu a tulburat acest eveniment atât de important pentru viitor. Până şi Hitrovo (ministru rus la Bucureşti - n.n.) a trebuit să apară la gară îmbrăcat în uniformă de gală şi din toate părţile am primit dovezi de dragoste şi ataşament, care i-au fost aduse cu toată căldura şi lui Nando. A făcut aici tuturor cea mai bună impresie, iar reticenţa lui a plăcut şi a fost considerată timiditate. A avut deja ocazia să ţină scurte cuvântări în româneşte, limbă în care se exprimă frumos, aşa că toată lumea a fost uimită să vadă că el deja îi vorbeşte graiul şi va continua să se pregătească în acest sens cu Păun." Iată cum îl vede Robert Scheffer, secretarul particular al reginei Elisabeta între 1886-1891: "Era înalt, zvelt, fără barbă, cu o faţă agreabilă pe care sângele neamului Braganza, din care se trăgea după mamă, o înnobila cu o distincţie exotică. Părul blond, ochii albaştri, puţin cam stângaci în comportare, cu vorba înceată: părea timid şi dezorientat"

Despre primirea făcută la sosirea în ţară, Nando îi scrie fratelui său Carlo. Tot acestuia îi scrie despre oamenii politici cu care a intrat în contact. Despre L. Catargiu şi Gh. Vernescu, atât de rău văzuţi la Berlin, el scrie că sunt oameni foarte cumsecade, în niciun caz nu sunt rusofili. Adaugă aici ceea ce îi spusese unchiul său Carol, şi anume că este absolut incorect ceea ce se crede la Berlin. "Despre Orient, scrie Nando, nu poate judeca decât cineva care îl cunoaşte şi care trăieşte aici de mulţi ani şi cunoaşte oamenii precis, aşa ca Unchiul." I-a cunoscut şi pe P.P. Carp, care i s-a părut "extrem de pătimaş" (cel puţin aşa era în chestiunea numirilor partizane făcute de G. Vernescu la Curtea de Casaţie: C. Orbescu, preşedinte, A.C. Şendrea şi M. Antonescu, membri), pe Th. Rosetti, "un om foarte liniştit", pe D.A. Sturdza, "care încă mai păstrează ranchiună", pe Al. Marghiloman, "un om încă tânăr, foarte distins şi care arată cam ca un sportman, ceea ce, de altfel, şi este". A cunoscut şi câteva doamne şi observă că "unele sunt persoane foarte amuzante". Îi întâlneşte şi pe ceilalţi miniştri, în afară de L. Catargiu şi G. Vernescu, deja menţionaţi: Al. Lahovari, N. Gherassi, C. Boierescu, Gr. Păucescu şi G. Manu. "O impresie absolut deosebită", cum se exprimă el, i-a făcut generalul G. Manu, "un om care ţine cu fermitate la principiile sale, antirus, trecut prin şcoala prusiană şi care gândeşte ca un prusac în toate privinţele".

Referindu-se din nou la P.P. Carp, laudă lipsa de egoism a acestuia, care ar putea fi de folos ţării, dar critică aplecarea lui spre chestiuni exclusiv personale. Oare poporul român este la fel ca elita lui, se întreabă Ferdinand? Se declară însă împotriva judecării poporului după elita lui conducătoare.

Aceasta din urmă nici nu este românească, spune principele, preluând o judecată comună în veacul al XIX-lea. "Cu puţine excepţii are toate defectele unei anumite societăţi din Paris." La o privire mai atentă, observă că doamnele sunt în majoritate foarte cochete, iar tinerii foarte spilcuiţi. Ofiţerii îi fac o impresie în general bună. "Sunt destoinici, cu maniere distinse mai toţi. N-au unii dintre ei o disciplină de serviciu, mai cu seamă la cavalerie. Soldatul este destoinic. Nu există niciun partid rusofil în ţară, observă Ferdinand. Sunt doar câţiva mauvais sujets, cumpăraţi cu bani ruseşti, pe seama cărora de obicei se face haz. Cumpărate sunt şi unele ziare, care sunt pur şi simplu gropi de bălegar, care doar aruncă minciuni prin lume, pe care însă oamenii cu ceva minte le recunosc ca atare. Toate laolaltă nu pot servi decât ca water closet paper, dar cel puţin fundul meu îmi este prea gingaş ca să mă pot folosi de ele."

După venirea în România, programul lui Ferdinand, cu unele excepţii, este: serviciu de la ora 6:00 la ora 9:00 la compania pe care o conduce, apoi audienţe; uneori mai vine profesorul Vasile Păun şi face cu el exerciţii de limba română. După-amiază alte audienţe, seara plimbare cu unchiul, uneori plimbări călare. După masa de seară biliard cu unchiul. Din scrisorile sale ne facem o idee despre felul în care Nando şi petrecea timpul liber. Călătorea în diferite părţi ale ţării şi ale Europei, îi plăceau zonele montane, şi pe acestea le frecventa cu predilecţie. Îi plăcea vânătoarea şi de aceea nu refuză, nici ca principe, nici ca rege, mai târziu, o invitaţie pe terenurile de vânătoare ale lui P.P. Carp sau Al. Marghiloman. Îl atrag tenisul de câmp, patinajul şi participă la balurile de la Palat sau organizate de protipendada bucureşteană. Merge la teatru, practică jocuri de societate, ca biliardul. Şi, mai ales, citeşte. "Se ţinea la curent cu toate manifestările cugetării şi geniului omenesc, citea întruna cărţile cele mai variate şi literaturile cele mai diverse", cum ne spune I.G. Duca. "Nimeni nu-l întrecea în bibliofilie, în heraldică şi în tactul cu care ştia să aleagă o ţigară bună de Havana", ne spune şi C. Argetoianu.

În vara lui 1889 călătoreşte prin Elveţia şi Austria. La întoarcere, se opreşte la Sinaia, "unde a avut loc obişnuita primire plicticoasă". În septembrie, merge în Dobrogea, la Constanţa. "Mă interesează acum foarte mult să cunosc şi această zonă a ţării." Descrie trecerea Dunării, peste braţul Borcea, păsările şi animalele din Deltă: bâtlanii cenuşii, albi, negri, păsările de pradă, mai ales vulturii cenuşii şi şoimii. Merge pe Dunăre cu iahtul "Ştefan cel Mare". La Cernavodă sunt primiţi de prefectul Scheletti, care vorbeşte foarte bine germana, şi de primar, care-i întâmpină cu pâine şi sare. Era zona intrată de curând în componenţa ţării. La Constanţa, primire strălucitoare, cu gardă de onoare, şi aceeaşi cutumă: primarul cu pâine şi sare. Găzduire într-un hotel foarte mare (neclar care). Seara, dineu şi luminaţie, retragere cu torţe. A doua zi vizitează şcoli şi clădiri publice, cunoaşte o mulţime de oameni, vede spitale, închisoarea, trebuie să asiste la slujbele de la biserica grecească, de la cea armenească, de la geamie şi de la sinagogă. Aici vizitează noua navă de luptă "Elisabeta", crucişătorul cu patru tunuri de 15 cm, şi alte vase mai mici. În drum spre Constanţa, vizitează Galaţiul pentru fortificaţiile de aici. În octombrie, ia parte la manevrele de la Iaşi, pe care le descrie cu multe amănunte fratelui său Carlo, insistând pe desfăşurările de trupe în retragere spre Bacău. "Au fost câteva momente foarte frumoase şi, în general, s-a manevrat bine, dar mai ales trupa a fost incredibil de energică după patru zile de marşuri şi bivuacuri." Merge şi la Focşani, unde inspectează fortificaţiile construite aici de ofiţerul german Maximilian Schumann. Celebrul constructor de edificii militare tocmai murise în august 1889 ("moartea lt.-colonelului Schumann, notează principele, este o mare pierdere nu doar pentru noi, ci şi pentru întreaga ştiinţă").

Ferdinand menţionează şi întâmplări pe care vârsta sa nu putea să nu le reţină. La Focşani, scrie el, "noi am locuit în casa unui mare domn, Apostoleanu, care are o fată foarte drăguţă; eu am locuit şi am dormit în camera ei. "La chambre exhalait un delicieux parfum de femme fille", regret că nu a dormit şi ea în acelaşi pat, ar fi fost ceva". Dincolo de această glumă de tinereţe, e de observat că în respectiva casă a deputatului liberal Gh. Apostoleanu va fi semnat armistiţiul României cu Puterile Centrale, de la Focşani, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917. Pe 6 octombrie 1889, la marea paradă a celor 22.000 de soldaţi participanţi la manevre, Ferdinand defilează cu regimentul lui. Reîntors de la manevre, el îi povesteşte fratelui său despre concertele de pian pe care le dădea Elena Bibescu, fiica lui Manolache Costache Epureanu. Talentata pianistă făcuse studii la Viena, dar şi la Paris, unde luase lecţii cu ArthurRubinstein. Debutase la Teatrul din Bucureşti, în februarie 1873, când fusese cerută în căsătorie de Al. Bibescu, fiul fostului domnitor Gh. Bibescu. Este şi perioada în care la Bucureşti concertau unii dintre marii violonişti ai vremii. Tocmai atunci venise la Bucureşti şi un teatru de operă. Ferdinand îi scrie fratelui său despre toate aceste manifestări culturale pentru a-i arăta că Bucureştiul era legat de Europa, şi lumea în care trăia acum nu era una străină de frumuseţea şi strălucirea culturală a celei din care venise. De aceea, el susţine propunerea pe care unchiul şi mătuşa i-o făcuseră fratelui său Carlo, aceea de a petrece la Bucureşti vacanţa de iarnă. Îi şi recomandă varianta cea mai bună de călătorie: "Pleci dimineaţa la ora 8 din Berlin şi ajungi la Viena la ora 10 noaptea, înnoptezi acolo, ţi recomand hotelul Munsch, a doua zi pleci din Viena la ora 8:45 dimineaţa, prin Pressburg (Bratislava) la Budapesta şi apoi mai departe până la Vârciorova şi a doua zi eşti aici"

De data aceasta, Carlo n-a venit. În iarna 1889-1890, Europa este prinsă de o epidemie de gripă. Mai mult, toată regalitatea europeană e în doliu, ca urmare a decesului împărătesei Augusta, soţia împăratului Wilhelm I. Împărăteasa era foarte apropiată de familia lui Ferdinand, "cea mai bună prietenă a bunicului şi mereu o prietenă devotată a familiei şi cea mai solidă verigă de legătură între noi şi împărat; acum va trebui menţinută această legătură, căci, ca să fim bine văzuţi de împărat sau, ca să mă folosesc de o expresie mai comună, ca să fim bine notaţi la el, este extrem de important!". Şi, în continuare, despre această legătură cu împăratul, Ferdinand face o interesantă constatare: "Există ceva de care vreau să te avertizez foarte serios, dragul meu Carlo, anume să nu-ţi scape vreun cuvânt dezaprobator la adresa împăratului, căci se va afla imediat totul şi asta ţi poate face enorm de mult rău. Acesta este sfatul pe care ţi-l dau şi care merită urmat, ţi mai spun din când în când asemenea lucruri pentru că ţi vreau binele şi pentru că nimeni nu-ţi va spune aşa ceva". Într-adevăr, se ştie că Wilhelm al II-lea era foarte suspicios cu rudele sale. Dar nu se bănuia că şi la Bucureşti ar fi putut exista un control al comportamentelor acestora. Ferdinand îi mai atrage atenţia şi asupra lui Albert von Sachsen-Altenburg, care fusese în serviciul ţarului Alexandru al III-lea şi care, după 1855, ajunsese general în armata germană, comandant al Brigăzii 3 de Cavalerie a Gărzii Imperiale.

Ceea ce se încerca evident era încadrarea lui Ferdinand în contextul general românesc. Din păcate, o încercare nedusă la capăt, nesistematizată potrivit unui plan şi, ca atare, lăsată la voia întâmplării. În realitate, Carol I ţinea prea mult la prerogativele puterii sale şi nu voia să cedeze nimic din ceea ce credea că poate face şi singur. Nando devine ofiţer al armatei germane. Într-un astfel de context, Consiliul de Miniştri român îi propune suveranului ca Ferdinand să fie şi ofiţer al armatei române. Carol I declară că este necesară încuviinţarea împăratului german, a bunicului şi a tatălui principelui moştenitor, şi îi cere lui Leopold să facă demersurile necesare pentru a o obţine. Din motive neclare, care ţineau probabil de ritmul lucrărilor Ministerului de Externe german, aprobarea lui Wilhelm al II-lea întârzie. Într-o scrisoare către fratele său Leopold, Carol declara că în România nu va fi niciodată situaţia din Bulgaria. Nu va fi nici situaţia internă mereu frământată de conflictele dintre diferitele grupări şi tendinţe, nici confruntarea de influenţe din exterior. Îi cerea fratelui său să vină în România cu cei doi fii ai săi şi să participe la sfinţirea bisericii Curtea de Argeş. În ceea ce priveşte uniforma, el susţinea că Ferdinand va purta uniforma armatei române.

Ferdinand devine membru al Senatului României. Hotărârea înaltului for, semnată de gen. I.Em. Florescu, este transmisă Camerei Deputaţilor şi apoi trimisă, sub formă de notificare, Curţilor regale şi imperiale europene. Primeşte titlul de Alteţă Regală, principe al României, şi de moştenitor prezumtiv al Coroanei. Se rezolva astfel definitiv problema titlului său, în sensul notei lui Bulow ministrul Germaniei la Bucureşti. Ferdinand primeşte o scrisoare din partea Senatului la care răspunde în limba română, cu un text întocmit de regele Carol, în care fiecare cuvânt e cântărit şi judecat. Carol intercalează şi un pasaj referitor la Elisabeta, deoarece "intrigi răuvoitoare au răspândit zvonul că ea ar fi ostilă reglementării succesiunii la tron". Sigur că regina Elisabeta numai fericită nu era văzând cum se ocupa tronul pe care ea îl visase pentru fiul pe care nu-l va avea niciodată. Situaţia nu avea însă altă ieşire. Şi, în faţa evidenţei, ea salută rezolvarea chestiunii dinastice în acest fel. Regina, cu speranţa unei minuni, tot aşteptase până în ultima clipă că va aduce pe lume un principe moştenitor. N-a fost să fie. Chiar avea importanţă faptul că Ferdinand era un neamţ blond, cu doi ochi blânzi, albaştri, că avea o faţă drăguţă de locotenent, o mustăcioară blondă, răsucită pe buza superioară, cum crede Eugen Wolbe?

Adică această aparenţă crea de la început sentimentul alterităţii şi deci era importantă în receptarea imaginii suveranului? Chiar dacă admitem că acum un secol aparenţele erau mai importante decât vor fi ulterior, tot nu le putem privi decât ca pe elemente de curiozitate. Adică nu acestea au jucat un rol esenţial, într-un fel sau altul, în receptarea tânărului prinţ. Atunci când şi aduce aminte, regele Carol şi mai trimite nepotul pentru a se familiariza cu serviciul administrativ. Îl detaşează pe la diferite ministere şi instituţii pentru a observa felul în care funcţionau. Dar regele nu-l lasă niciodată pe nepot să decidă singur asupra vreunei probleme de guvernare. Mamei sale, Carol îi scria, la 18/30 septembrie 1893, că afacerile stăteau grămadă şi că "din păcate trebuie să-ţi spun că n-am în Nando cine ştie ce sprijin". Dar nici nu-i dădea prilejul s-o arate. La 7 mai 1890, Goluchowski îi scria ministrului de externe austro-ungar, Kalnoky, că, prin venirea lui Ferdinand, se făcuse un pas important în stabilizarea României în contextul dat. Fusese luat din mâna Rusiei un element foarte des folosit de propaganda ei: nerezolvarea chestiunii dinastice. Faptul acesta ar fi trebuit exploatat de diplomaţia Puterilor Centrale. Or, constată Goluchowski, aceasta nu s-a întâmplat. Poate şi pentru că venirea lui Ferdinand n-a produs nicio schimbare în funcţionarea mecanismului puterii în România. Foarte mulţi erau convinşi că i se va încredinţa tânărului prinţ o funcţie de conducere în armată, că va avea o curte princiară proprie şi, în acest fel, integrarea lui în treburile ţării avea să fie mult mai rapidă. "Străin şi necunoscut, aşa cum era el când a venit, acesta era singurul mijloc de a-l instrui în modul cel mai eficient şi mai rapid pentru menirea sa viitoare şi a-l familiariza cu oamenii şi cu situaţiile, lucruri pe care nu le-a putut deprinde prin educaţia sa din străinătate." Şi Goluchowski continuă pe acelaşi ton. Remarcă faptul că, din punct de vedere militar, Ferdinand continua să îndeplinească atribuţiile unui locotenent pe care le primise la venirea sa în ţară. Explicaţia dată de Curtea Regală era că nu existau încă norme legislative de înaintare în grad în cazuri speciale, cum era acesta. În acelaşi timp, a avea o Curte proprie constituia un drept care se tot amâna. În schimb, prinţul era tratat rău, era mereu supravegheat, fără prea multe legături cu exteriorul. Prinţul moştenitor era ţinut în frâu prea strâns. Pe de altă parte, nici acesta nu "se înghesuia" să fie băgat în seamă, tutela sub care era ţinut de unchiul lui fiind de bună voie acceptată. Din fire era, cum o să vedem, prea timid. Piedică reală în libera manifestare a unui personaj public.

Până la urmă, interesul cu care diplomaţii Puterilor Centrale urmăreau o chestiune, în fond, de familie nu avea legătură cu felul de educaţie ce i se dădea tânărului Ferdinand. Avea legătură cu aşteptata lui căsătorie. Viitoarea mireasă nu trebuia să fie o rusoaică. Pentru că ar fi tulburat raporturile României cu Viena şi Berlin. Numele care circula prin mediile diplomatice de la Bucureşti era acela al marii ducese Xenia, fiica ţarului. "Nu mă îndoiesc nicio clipă că o rusoaică ortodoxă ar fi foarte bine primită în anumite cercuri de aici, dar nu ar fi deloc recomandabil pentru noi să rămânem nepăsători în faţa unei asemenea perspective şi de aceea consider de datoria mea să-i atrag atenţia Ex. V. în mod special asupra acestei probleme, în speranţa că, la următoarea venire a regelui Carol la Viena, se va ivi posibilitatea să i se explice M.S. necesitatea căsătoriei moştenitorului tronului cât mai curând şi să reacţionăm a priori ideii care s-ar putea manifesta în favoarea alegerii unei prinţese din Casa imperială rusă."

Între timp, Carol veghea asupra nepotului său cum credea el că era mai bine. Pe 1 octombrie 1890, îi scria fratelui său Leopold: "Nando... se simte foarte bine. Şi-a reluat serviciul la Batalionul de Vânători de cum s-a întors; şi acesta şi va mobiliza resursele ca Nando să aibă totuşi o distracţie plăcută. Am pus să i se organizeze pentru sâmbătă o vânătoare de urşi, la care aş lua şi eu parte dacă mi-ar permite nesfârşitele afaceri ale statului" (rămâne întrebarea de ce nu era folosit şi Ferdinand în rezolvarea acestor afaceri ale statului? De ce Ferdinand era bun pentru vânătoarea de urşi, dar pentru treburi în administraţie nu?).

"Un timp de fericire"

La 14/26 septembrie 1892, Ferdinand se întoarce la Sinaia, "după ce vreme de două săptămâni am trăit într-o fericire de nedescris la Coburg. Mă înţelegi că nu am putut găsi prea mult timp pentru scris câtă vreme am fost cu micuţa mea scumpă şi dragă, căci fiecare clipă a fost doar pentru ea", îi scria el fratelui său Carlo. Se vor întâlni, îi spune el, pe 10 ianuarie 1893, când va fi "ziua mult dorită care mă va face cel mai fericit dintre pământeni şi când voi putea spune că Missy e cu totul a mea. Ziua mult dorită... şi când mă gândesc am aşa un sentiment ciudat care mă stăpâneşte. Am fost logodiţi destul de mult timp, şapte luni, dar a fost un timp de fericire şi aş vrea ca şi tu, când vei fi cândva în situaţia aceasta, să fii la fel de fericit ca mine". Încep să fie discutate şi chestiuni materiale. Soacra lui Ferdinand este interesată de renta pe care o va primi la Bucureşti Missy, interesată de trusou, care era foarte bogat, şi de locul unde va fi ţinut la Bucureşti, de cadouri. De Crăciun, Missy primeşte o parură completă de turcoaze de la tatăl ei şi o diademă şi alte bijuterii de la mama ei. "Cadourile curg din toate părţile din Anglia, scrie Ferdinand, de la cunoscuţii lui Missy şi părinţii acestora; s-au strâns cam 120 de bucăţi, iar astăzi şi m稱ne vor fi expuse pentru public."

La 19/31 octombrie 1892, regele Carol ajunge la Sinaia, unde sunt invitaţi miniştrii pentru a ţine o şedinţă de Consiliu. La Sinaia se întoarce şi Ferdinand, pe care Carol se grăbeşte să-l ia la promenadă şi la biliard. La Peleş vine şi I. Văcărescu, tatăl Elenei, rechemat din postul său de ministru plenipotenţiar. Carol are o lungă explicaţie cu el. I. Văcărescu şi exprimă dorinţa de a-l vedea şi pe Nando, dar Carol îi interzice. Regele îi trimite Elisabetei mai multe scrisori (la 17/29 decembrie este şi ziua ei). Vorbeşte cu ironie despre "tremurul mesei", despre "parcul spiritelor". Nu crede în şedinţele de spiritism. Şi nici în tot felul de credinţe obscure cu care E. Văcărescu o înconjurase pe Elisabeta. La 22 decembrie/3 ianuarie, pleacă la Pallanza unde încă se află regina. La Budapesta se întâlneşte cu împăratul Franz Joseph. Îl vede şi pe prim-ministrul Szapay, care îl întâmpină la Buda, şi îi vorbeşte de Transilvania. La Pallanza discută îndelung cu Elisabeta despre Ferdinand, care este aşteptat şi el să sosească de la Sigmaringen.

La 30 decembrie/11 ianuarie se alătură celorlalţi membri ai familiei. Cu toţii se gândesc cu bucurie la apropiata căsătorie. Se întorc în ţară împreună.

Faţă de ceea ce a fost la nuntă (la care a fost prezent şi Wilhelm al II-lea), faţă de călătoria la Viena, împreună şi cu Alfred, fratele Mariei, şi unde tinerii căsătoriţi au fost bine primiţi de Franz Joseph, faţă de călătoria cu trenul până la Bucureşti, faţă de toate acestea, descrise pe larg de Maria în memoriile sale, Ferdinand adaugă în scrisorile lui alte diverse întâmplări ale unei călătorii de nuntă. Tinerii căsătoriţi sunt întâmpinaţi cu tot fastul necesar la venirea lor în ţară. "Pe la ora unu după-amiază am ajuns aici după o călătorie foarte plăcută într-un tren foarte confortabil şi după ce micuţa noastră a dormit foarte bine toată noaptea; aşa că s-a prezentat foarte odihnită şi arăta într-adevăr atât de bine şi de fermecătoare, încât simpla ei prezenţă a cucerit toate inimile." Este încântat de festivităţile de primire la sosirea în Capitală. La fel ca tânăra lui soţie, este impresionat de aceste dovezi de simpatie. A ciocnit paharul cu o mulţime de oameni, s-a declarat încântat de costumele populare, de aerul sărbătoresc pe care l-au luat Bucureştii în acele zile. Şi Ferdinand îi descrie soacrei sale festivităţile care au urmat, prezentarea a circa 1.000 de domni şi doamne, oferirea de cadouri (300.000 de franci pentru scopuri caritabile): un ornament de masă într-adevăr foarte frumos, costume populare româneşti "absolut încântătoare", o faţă de masă foarte frumos lucrată... Seara un bal la teatru pe care municipalitatea l-a oferit în onoarea lor. Un teatru foarte frumos decorat, amintind de teatrele de la Curtea regilor Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea. În a treia zi de la venire, în cinstea lor, e dat un dineu de circa 100 de persoane. Scrie Ferdinand încântat: "Missy s-a comportat admirabil şi şi-a dat silinţa să fie cât mai amabilă cu putinţă. Trebuie să spun că a arătat extraordinar de fiecare dată şi toată lumea a fost încântată de ea.

Primirea care ni s-a făcut din partea întregii populaţii a fost într-adevăr grandioasă şi extrem de călduroasă, pe toate feţele se citea bucuria sinceră, aşa că prima impresie a lui Missy despre noua ei patrie a fost foarte, foarte bună. Cu cât stai mai mult împreună cu acest copil drăgălaş, cu atât mai mult înveţi să-l preţuieşti şi să-l iubeşti; într-adevăr trebuie să fiu veşnic recunoscător lui Dumnezeu că m-a făcut să mă îndrăgostesc de această fiinţă admirabilă şi pentru mine e cel mai mare noroc că ea s-a obişnuit atât de bine cu noua ei viaţă de femeie măritată". Şi Ferdinand face un fel de legământ cu el însuşi: "Voi face tot ce stă în puterea mea să o protejez şi să mă îngrijesc de ea, de comoara mea preţioasă şi voi încerca să înlătur prin dragostea mea tot ceea ce a lăsat ea acasă de dragul meu şi sper că măcar într-o anumită măsură voi reuşi să fac acest lucru".

O vede pe tânăra lui soţie capabilă să facă faţă cu succes noii ei situaţii şi, împreună cu el, să ducă la capăt proiectul lor de viaţă. Cu atât mai mult cu cât foarte repede ea rămâne gravidă. Faptul îl face să privească viitorul "fericit şi plin de încredere". Sigur că Maria nu se simţea bine fizic, dar totul era firesc în situaţia în care se afla. Ferdinand, deşi ocupat, după cum ne spune, cu batalionul pe care-l avea în grijă, caută să reducă orele de serviciu în aşa fel încât s-o lase cât mai puţin singură pe soţia lui. Carol nu-i deranjează în această perioadă şi nu vine la ei decât atunci când iau masa. Missy cântă, pictează. Ferdinand îi citeşte. "În orice caz nu ne-am plictisit", îi scrie el soacrei sale în februarie 1893. "Majoritatea timpului o petrecem în micul budoar al lui Missy. Acolo este un colţişor foarte plăcut, unde ne sărutăm după pofta inimii şi glumim şi suntem cei mai fericiţi, şi atunci te gândeşti numai la tine însuţi şi la propria fericire atât de mare." Împreună discută planurile de sistematizare a Cotrocenilor şi regretă că aceasta se va face în doi ani şi nu mai devreme. Ziua de 10 mai 1893 n-o serbează aşa cum tinerii şi-ar fi dorit. Ferdinand ar fi vrut să-i arate soţiei sale cum este ţara în sărbătoare. Îi scrie fratelui său Carlo că Missy s-a amuzat de minune mai cu seamă vizitând expoziţia de flori din parcul Cişmigiu. Alte prilejuri de amuzament n-au fost, pentru că, în aprilie 1893, fuseseră mari inundaţii de pe urma cărora Capitala a avut de suferit (la 26 aprilie Bucureştii erau sub ape). În aceste condiţii, Carol decide ca sărbătorirea zilei naţionale să se limiteze doar la serviciul religios şi la parada militară. Banii economisiţi astfel au fost folosiţi pentru sinistraţi.

Este o perioadă în care Ferdinand trimite multe scrisori soacrei sale. Scrisori în care nu încetează să laude comportamentul Mariei. "În general este mereu aceeaşi şi mereu veselă faţă de mine şi treptat se împacă cu situaţia ei şi priveşte viitorul cu bucurie. Faţă de lume nu lasă să se vadă nimic din starea ei şi este mereu amabilă şi zilnic câştigă tot mai mult inimile oamenilor." Tinerii însurăţei organizează ceaiuri la care invită mai ales doamne. Pe unele dintre acestea Maria le invocă adesea în jurnalul ei. Organizează, de asemenea, dineuri mai restrânse. În primele luni, tinerii nu se duc la Sinaia. Nici anotimpurile nu erau propice, nici starea de sănătate a Mariei nu îndemna la călătorii. Ferdinand se duce la Iaşi. Pune o piatră fundamentală la Universitate. El nu se bucură precum o face unchiul său Carol de astfel de ceremonii. Le descrie cu ironie. Îi place mersul cu trenul pe noua linie ferată care străbate o parte foarte frumoasă a Moldovei, trecând prin "splendide păduri seculare", printre "minunate văi înflorite". La gară "o primire colosală cu multă gălăgie şi încă şi mai multă lume în frac; pe cei mai mulţi nici nu-i cunoşteam". "A fost o festivitate frumoasă, îi scrie Ferdinand fratelui său: doar că soarele ardea îngrozitor, iar cuvântările pe care a trebuit să le ţin sau să le ascult nu au avut darul să mă răcorească niciun pic. Asta a durat cam o oră, după care am făcut o vizită mitropolitului Moldovei..., un moşneag fără prea multă cultură, dar destul de instruit (sic!), nu vorbeşte decât româneşte şi este teribil de încăpăţânat în sensul că eu mă cert încontinuu cu el; este mereu nemulţumit de tot, în fine un om cu care este greu de trăit, dar cu toate acestea este destul de manevrabil când îl abordezi ca pe un copil şi îi lauzi seminarul, pe care pretinde că l-a făcut el însuşi, dar care a fost construit cu banii statului. După această vizită care a durat aproape trei sferturi de oră, m-am dus, fireşte, tot timpul însoţit de preşedintele de Consiliu, Lascăr Catargiu, un om îngrozitor de plicticos, la un banchet de 170 de invitaţi oferit de primăria Iaşului. Unul din acele prânzuri de oraş de provincie care a debutat cu zacuscă, fripturi de porc necomestibile, caviar, despre care nimeni nu mai ştie de când datează, sardele în ulei rânced etc., dar pe care bunii ieşeni l-au devorat cu mare plăcere în mai puţin de o oră şi jumătate, restul nu era prea rău, în fine, după ce am stat vreme de două ore şi jumătate ne-am ridicat ca să facem un scurt cerc. Alături de mine mitropolitul, care vorbeşte puţin, şi domnul Catargiu care vorbeşte şi mai puţin. Din fericire vizavi se afla ministrul Cultelor, un tânăr foarte instruit şi foarte, foarte inteligent, care, sunt sigur că o să-ţi placă foarte mult (era vorba, desigur, de Take Ionescu - n.n.). N-au fost decât şase toasturi pe care le-am pregătit dinainte, altminteri am fi contat pe vreo douăsprezece. După masă am mai vorbit câteva minute şi pe urmă a început un turneu de vizite în diferite şcoli care au durat cam şase ore; la ora şapte am plecat şi am ajuns la Bucureşti luni dimineaţa, chiar la micul dejun." Plecase sâmbătă seara. Făcuse un drum pe care îl făceau navetiştii Iaşi-Bucureşti şi atunci, la 1893, şi după aceea, şi îl fac şi astăzi. Pentru Missy era prima oară când se afla departe de Nando. "Ea ar fi vrut să mă însoţească, dar ar fi fost prea mare oboseala."

Pentru tinerii căsătoriţi apare o veste bună: se termină lucrările la "Casa Pădurarului", de la Sinaia, şi, în aceeaşi zi, reîncepe reconstrucţia Cotrocenilor. Ferdinand e bucuros că "lui Missy îi merge, slavă Domnului, cât se poate de bine şi se bucură de aerul tare şi proaspăt". Soseşte şi Ducky, sora lui Missy, şi bucuria lor este cu atât mai mare. Se duc împreună la Urlătoare, la Buşteni, la Predeal, la Poiana Ţapului, la Poiana Stânii. Cele două tinere împart premiile celor mai buni ţintaşi din batalionul lui Ferdinand. La Peleş o au ca invitată pe regina Natalia, soţia lui Milan Obrenovici al Serbiei. Ea era româncă de origine, fiica unui colonel din Basarabia, Petre Keşcu, şi al Pulcheriei Sturdza. Cunoscând-o, cele două fete au văzut şi cum trece istoria pe lângă ele. Căsătoria Nataliei cu Milan avusese loc în octombrie 1875, divorţul 12 ani mai târziu. Fiul lor, născut în 1876, ajunge rege în 1889 şi este asasinat împreună cu soţia sa, Draga Mašin, pe 29 mai/11 iunie 1903, în timpul sângeroasei lovituri de stat care înlătură familia Obrenovici de la putere în Serbia. Ca oaspete al lor la Sinaia îl au şi pe Lecomte de Nouy, arhitectul francez invitat de Carol I şi angajat pentru a restaura câteva dintre cele mai reprezentative lăcaşe de cult din România: Biserica Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, Biserica Curtea de Argeş, Biserica Sf. Dumitru din Craiova, Biserica Mitropoliei din Târgovişte. Opera sa reparatorie a fost controversată, dar s-a făcut. Multe altele, poate mai puţin controversate, au rămas doar pe hârtie.

Mariei îi plăcuse tatăl lui Ferdinand. Îl găsea inteligent, cult, modest, de un admirabil altruism, un excelent cunoscător al artei. Despre Antonia, mama lui Ferdinand, nu avea aceleaşi bune păreri. I se părea că trăieşte într-o cochilie înconjurată de prejudecăţi religioase, de reguli şi formule. Nici unchiul lui Ferdinand, Carol, regele României, nu-i făcuse o impresie prea bună şi nici regina Elisabeta, pe care logodnicii o văzuseră la Segenhaus. Aştepta să-i cunoască mai bine. Prilejul de a-i cunoaşte se iveşte după căsătoria tinerilor principi şi aşezarea lor în ţară. În desfăşurarea tuturor acestor întâmplări din viaţa lor, Maria scrie despre sine că era "o nevinovată mică, prostuţă, cu un căpşor plin de visuri şi iluzii. Plină de elan, dar dezarmată şi nepregătită am pornit în viaţă". Şi mai departe: "Aşa am păşit pe drumul spinos, bogat în capcane, al destinului meu. Şi nimeni nu m-a pus în gardă: Fii atentă! Şi nimeni nu mi-a explicat că această viaţă nu este un vis, ci realitate palpabilă, amară". Eugen Wolbe vede deosebirile temperamentale dintre Maria şi Nando, dintre "omul datoriei, zgârcit la vorbă, mereu serios, mai degrabă înclinat spre melancolie decât spre seninătate sufletească" şi "copila mondenă, vorbăreaţă, lăuntric liberă, o fiinţă fericită în frumuseţea ei triumfătoare, o fiinţă încă neîmpovărată de rigorile vieţii şi responsabilităţii"