miercuri, 31 august 2016

Reprezentări ale memoriei în filmul documentar

Alexandru Solomon
Reprezentări ale memoriei în filmul documentar
Editura Polirom, 2016



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Intro

Alexandru Solomon (n. 22 iunie 1966, Bucureşti) a absolvit în 1991 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, secţia Imagine Film. Preparator universitar la IATC (1992-1995), apoi asistent universitar (1997-2001 şi din 2011 pînă în prezent) la Universitatea Naţională de Arte, departamentul Foto-Video.

Membru din 1994 al comitetului director al Fundaţiei Arte Vizuale şi director al Festivalului One World Romania (2011-2016).

A colaborat ca operator-şef la filme de ficţiune cu regizori ca Nicolae Mărgineanu (Priveşte înainte cu mînie, 1993), Andrei Blaier (Crucea de piatră, 1994), Sinişa Dragin (În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, 1999), Titus Muntean (Examen, 2003).

A scris şi regizat peste cincisprezece documentare, printre care Omul cu o mie de ochi (2001), Marele jaf comunist (2004), Cold Waves - Război pe calea undelor (2007), Kapitalism - reţeta noastră secretă (2010), România: patru patrii (2015).

"Lucrarea lui Alexandru Solomon îşi asumă subiectivitatea reflexivă a discursului nu ca opţiune narativă, ci ca pe o profesiune de credinţă, împărtăşită şi cu alţi realizatori de film documentar, care îi servesc drept ilustrare şi argumentare. Rezultă un peisaj critic de afinităţi elective ale filmului documentar din ultimele decenii, onest şi profund în acelaşi timp." (Vintilă Mihăilescu)

Fragmente

În ultimele luni ale anului 1989 urma să realizez împreună cu un coleg de la regie, Paul Cozighian, un film documentar cu tema "23 august 1944". Ar fi fost un film de montaj, cu materiale de arhivă. Era vorba de o temă obligatorie, cea de anul IV, semestrul II. I se spunea "film de integrare în producţie", pentru că intenţia sistemului educaţional era de a ne pregăti pentru lumea reală în care aveam să intrăm după terminarea facultăţii. Perspectivele de angajare erau puţine, se putea alege între o carieră în filmul de ficţiune, în studiourile de la Buftea, sau una în Studioul "Alexandru Sahia", dedicat documentarului. Acestea erau cele două posibilităţi majore de "integrare în producţie". Cunoşteam "Sahia" (făcusem practică în studio) şi nu era o perspectivă îmbietoare, din cauza cenzurii şi a faptului că majoritatea filmelor produse acolo trebuiau să răspundă unei comenzi politice.

N-am mai apucat să facem filmul respectiv, pentru că regimul Ceauşescu s-a prăbuşit în decembrie 1989. În primăvara anului 1990 am deturnat tema de examen şi am realizat un alt film cu mijloacele puse la dispoziţie de Institut pentru filmul de comandă. Se numea Întâlnire la subsol şi era mai degrabă un fel de eseu, fără comentariu, filmat la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, situat chiar în piaţa centrală a oraşului unde avuseseră loc confruntări violente începând din 22 decembrie 1989. Galeria românească a respectivului muzeu fusese parţial distrusă atunci şi, întrucât, în mod inexplicabil, se trăsese insistent asupra ferestrelor clădirii, multe dintre tablouri erau împuşcate. Majoritatea picturilor erau portrete de secol XIX şi am filmat chipurile personajelor istorice, venite dintr-o lume boierească de mult apusă, privindu-ne de pe pânzele găurite de gloanţe. Am montat aceste portrete în paralel cu lucrările de artă din epoca socialistă, sculpturi şi tablouri purtătoare de semne ale unei ideologii care tocmai părea că fusese înlăturată. Acestea fuseseră expulzate din galerie între timp şi trimise în subsolul clădirii, deoarece imediat după Revoluţie s-a trecut la reorganizarea sau, mai degrabă, la purificarea ideologică a muzeului. Toată această operaţiune de deturnare a unei teme de examen era, desigur, din partea mea, un gest simbolic. Am contrapus - destul de simplist - nostalgia pentru o lume aristocratică repulsiei faţă de propaganda unui regim care încercase să şteargă urmele acelei nobilităţi. Într-un mod tributar tocmai acestui tip de propagandă, montajul meu lăsa să se înţeleagă că lucrările de artă din subsol erau răspunzătoare pentru distrugerea memoriei, a acelei părţi din istoria ţării care merita acum revalorizată.

Privind retrospectiv, mi se pare însă şi mai relevant că am ales să filmez artefacte culturale în loc de oameni vii. Puteam, în egală măsură, să ies pe stradă cu camera, dar acesta era un reflex care îmi lipsea. Strada era stăpânită în acele luni de confuzie şi din tumultul acela nu înţelegeam mare lucru. Probabil că alegerea mea a fost condiţionată şi de faptul că aveam extrem de puţină peliculă la dispoziţie, ceea ce nu mi-ar fi permis deloc să urmăresc un fenomen viu pentru o perioadă cât de cât semnificativă.

****
Odată cu democratizarea tehnicii video, cu miniaturizarea aparatelor de acest tip, observaţia documentară discretă a unor porţiuni de realitate altminteri interzise a devenit un fapt banal. Cineastul solitar, singur cu el însuşi sau cu personajul lui, este o realitate recentă care a modificat radical modul de a face documentar. El poate dispune de o cameră în orice moment al zilei, fără costuri şi organizare de producţie, fără a fi incomodat de prezenţa unor tehnicieni. În egală măsură, trecerea de la peliculă la formatele video şi apoi digitale a oferit posibilitatea de a înregistra cu costuri minime durate extrem de lungi. Rolele de peliculă aveau maximum 10 minute (în format de 35 mm) şi 20 de minute (în format de 16 mm). Acest obstacol a fost înlăturat. Documentaristul îşi poate permite, în aceste condiţii, să-şi observe cu răbdare personajele, să aştepte ca lucrurile să se întâmple şi să le înregistreze fără constrângeri de durată. Pe de altă parte, intimitatea asigurată de tehnică favorizează şi abordările personale, autobiografice. "Această minusculă cameră digitală mă împingea să realizez ceva personal, îmi făcea poftă să mă infiltrez în film într-o manieră carnală...", spune Agnès Varda despre prima ei experienţă de acest gen.

Cu treizeci de ani în urmă, Andrei Tarkovski visa la un cinema total, în care ar fi posibil să devenim martorii unei existenţe omeneşti ce se transformă şi se condensează într-un film. "Situaţia ideală pentru munca cinematografică s-ar prezenta, după mine, astfel: având la dispoziţie milioane de metri de peliculă, să putem filma secundă după secundă, zi de zi, an de an, toată viaţa unui om de la naştere până la moarte, urmând ca în montaj autorul să păstreze doar două mii cinci sute de metri, respectiv o oră şi jumătate de film - şi ar fi interesant ca mai mulţi realizatori să lucreze cu aceste milioane de metri de peliculă: fiecare film ar fi atât de diferit." Poate că astăzi suntem mai aproape - din punct de vedere tehnic - de acest cinema total, în care milioanele de metri de peliculă au fost înlocuite de posibilităţi uriaşe de stocare digitală, iar camere tot mai miniaturale însoţesc viaţa fără să o perturbe, dar viziunea lui Tarkovski nu rămâne mai puţin fantasmatică, şi asta din mai multe motive. Ea presupune că aparatul de luat vederi este o prezenţă invizibilă, neutră şi că aparatul se află mereu amplasat în poziţia cea mai propice observaţiei. Pe de altă parte, Tarkovski pare să sugereze că montajul este singurul moment în care intervenţia subiectivă a cineastului modelează materialul, ca şi cum viaţa înregistrată de un ochi rece, tehnologic, s-ar transforma de la sine în acest material, un material care ar păstra inevitabil tot ceea ce este viu, cu alte cuvinte, ar avea expresie şi ar fi capabil să capteze emoţia în absenţa unui ochi uman, cald, dar imperfect, care să ghideze echipamentul. Sunt sigur că Tarkovski nu avea în vedere filmarea vieţii unui om cu o cameră de supraveghere fixată undeva la distanţă, în colţul de sus al locuinţei acestuia...

****
De multe ori, atitudinea documentaristului este definită, construită, înainte de trecerea la montaj (ceea ce nu înseamnă că minimalizez rolul montajului). În faza de montaj, regizorul şi monteurul lucrează mai ales asupra dramatizării realităţii; ei încearcă să găsească o logică acelor fragmente găsite, o logică narativă sau - alteori - o logică poetică ce alcătuieşte o compoziţie coerentă cu viziunea cineastului.

În acest sens, este extrem de interesantă opera lui Frederick Wiseman, un mare cineast american care a realizat, începând de la jumătatea anilor 1960, peste 40 de filme ce au fost definite ca "observaţionale". Wiseman declară că nu îşi pregăteşte niciodată filmele. Procedura lui e următoarea: alege un loc, o instituţie anume care îl interesează ca nod de interacţiune, ca sumă de probleme sociale, îndeobşte un ospiciu (în Titicut Follies, 1967), un birou pentru asistenţă socială (în Welfare, 1975), o secţie de poliţie (în Domestic Violence, 2001) sau, mai recent, cabaretul Crazy Horse în filmul cu acelaşi titlu (2011). Desigur, uneori este nevoit să viziteze măcar o dată acel loc înainte de filmare, dar merge acolo mai degrabă pentru a se întâlni cu responsabilii instituţiei şi a încheia un acord, niciodată pentru "a observa" fără camera de luat vederi. Cu alte cuvinte, evită să observe în prealabil. Apoi, odată stabilită înţelegerea administrativă, Wiseman revine cu echipa şi camera de filmat şi se instalează pentru mai multe luni în locul respectiv. Nu intervine asupra situaţiilor la care asistă. Nu filmează interviuri (în toată opera lui Wiseman de până acum există un singur interviu în care un interlocutor se adresează camerei, în Primate, 1974). Adună enorm de mult material (între 90 şi 250 de ore per film, conform propriilor lui declaraţii), iar filmul prinde formă la montaj. Din acest punct de vedere, poate că modul de lucru al lui Wiseman se apropie cel mai mult de visul lui Andrei Tarkovski, pe care l-am citat la începutul capitolului... Dar, din experienţă personală, bănuiesc că pe parcursul filmării regizorul american îşi defineşte filmul alterând, adaptând felul de a filma în raport cu ceea ce deja a filmat, modificând ceea ce alege să filmeze după un examen de memorie al scenelor pe care le-a înregistrat. Există ceea ce aş numi un montaj mental, prin care regizorul îşi construieşte filmul pe măsură ce îl filmează. Nu cred că putem vorbi de observaţie în absenţa unei priviri care urmăreşte ceva. Wiseman însuşi refuză termenul "observaţional", spunând că acesta "presupune că dai aceeaşi valoare şi unui lucru, şi celuilalt, ceea ce nu este adevărat". Şi adaugă, despre sintagma fly-on-the-wall: "Din câte ştiu, musca nu este o fiinţă inteligentă, dotată cu sensibilitate". Spre exemplu, un numitor comun al filmelor sale este preocuparea lui pentru reprezentarea procedurilor, a codurilor de relaţii între autorităţi (instituţii) şi indivizi. În filmele lui nu există personaje principale, ci grupuri de oameni care joacă diferite funcţii. Această preocupare dirijează privirea autorului şi conduce selecţia fragmentelor de realitate operată prin filmare.

****
Un obstacol important în calea reevaluării critice a materialelor de arhivă este tocmai puterea lor de seducţie, despre care vorbeam la începutul acestei secţiuni. După căderea regimului Ceauşescu, imaginile de arhivă care înfăţişau trecutul precomunist al României erau privite cu o nostalgie specială. Am căzut şi eu "victimă" acestei fascinaţii, stimulată de perceperea acelor vremuri ca o epocă de aur ce promitea un parcurs al ţării convergent cu cel al Occidentului, un parcurs care a fost întrerupt brutal de instalarea regimului impus de armatele sovietice. În acelaşi timp, m-am confruntat destul de curând cu capcanele imaginilor de arhivă. Caracterul problematic al arhivelor devenea mai evident în documentele filmate după începutul celui de-al Doilea Război Mondial, care conţineau numeroase indicii ale unor manipulări propagandistice. Am vorbit deja despre retorica naraţiunii în aceste filme şi jurnale de actualităţi. Într-unul dintre ele, intitulat Războiul nostru sfânt (1942), este reprezentată intrarea trupelor ruseşti în Chişinău la sfârşitul lunii iunie 1940, odată cu ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică. Un ofiţer sovietic vorbeşte de pe turela unui tanc mulţimii adunate de jur împrejur, în timp ce le arată oamenilor un portret al lui Stalin. În cadrul următor, camera insistă asupra chipurilor entuziaste ale celor strânşi în jurul tancului, care aclamă şi aplaudă. Evident, materialul fusese filmat de autorităţile sovietice pentru propriile scopuri propagandistice şi fusese apoi abandonat când acestea au fost obligate să se retragă din oraş, în primele luni ale războiului. În filmul realizat de serviciile române de propagandă, care au recuperat materialul sovietic, imaginile descrise mai sus sunt însoţite de un comentariu ce indică insistent că cei care au întâmpinat cu entuziasm trupele ruseşti - şi care apar în imagini - sunt numai evrei din Chişinău. Comentariul reia teza autorităţilor de la Bucureşti, formulată încă din iunie 1940, cu ocazia retragerii trupelor române din Basarabia în urma anexării brutale a acestei regiuni de către URSS. Comunicatele oficiale au vorbit insistent atunci despre presupusa colaborare cu sovieticii a populaţiei evreieşti din Moldova şi Bucovina - prin sabotaje şi atacuri asupra soldaţilor români -, teză care a motivat masacrele antisemite de la Iaşi, Dorohoi, Siret şi din alte localităţi din nordul ţării. Este doar un caz în care reinterpretarea imaginilor de arhivă capturate de la inamic le schimbă radical sensul şi adaugă o dimensiune propagandistică de semn contrar. El demonstrează felul în care aceleaşi imagini ajung să fie folosite ca probe ale unor discursuri ideologice cu intenţii politice diametral opuse. Autorii montajului nu îi dau spectatorului niciun indiciu asupra contextului în care au fost realizate imaginile şi nici asupra distanţei dintre scopul iniţial al imaginilor şi perspectiva discursului pe care îl prezintă ei înşişi. Dar acest exemplu subliniază şi faptul că imaginile în sine nu povestesc nimic, nu luminează asupra sensului a ceea ce vedem. Tocmai de aceea, aura arhivelor trebuie interogată constant. Problema este că, în acelaşi timp, această aură nu trebuie distrusă: vibraţia existenţială a înregistrărilor audiovizuale dintr-o lume dispărută este calitatea lor cea mai de preţ.

Torţionarele lui Hitler

Wendy Lower
Torţionarele lui Hitler. Femei germane pe câmpurile naziste ale morţii
Editura Meteor Publishing, 2016

Traducere din limba engleză de Eugen Damian


Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Cartea lui Wendy Lower investighează rolul femeilor germane pe Frontul de Est nazist. Participarea acestora la Holocaust, inclusiv în postura de ucigaşe sângeroase, a fost în mare măsură ignorată. Autoarea identifică trei niveluri de "contribuţie" - martorele, complicele şi ucigaşele - şi încearcă să extragă motivele care le-au determinat acţiunile.

Pe baza cercetărilor desfăşurate pe durata a douăzeci de ani în arhivele Holocaustului, a accesului la documente post-sovietice şi a interviurilor luate unor martori germani, sunt dezvăluite pentru prima oară acţiunile directe a circa 500.000 de tinere femei pe câmpurile de luptă şi în lagărele de exterminare.

Torţionarele lui Hitler va desfiinţa unele dintre cele mai adânci convingeri privind rolul femeilor în timp de război şi va arăta că genocidul a fost comis şi cu sprijinul şi participarea lor directă, deşi dovezile au putut fi ascunse mai bine de şaptezeci de ani.

***
Fragment
Generaţia pierdută a femeilor germane

Bărbaţii şi femeile care au creat şi administrat sistemele fundamentate pe teroare ale celui de-al Treilea Reich au fost uimitor de tineri. Atunci când, în ianuarie 1933, la vârsta de 43 de ani, Hitler a fost numit cancelar al Germaniei, peste două treimi dintre adepţii săi aveau sub 40 de ani. Viitorul şef al Biroului Principal de Securitate al Reichului, Reinhard Heydrich, avea 37 de ani când a prezidat Conferinţa de la Wannsee şi a dezvăluit planurile de asasinare în masă a evreilor din Europa. Legiunile de secretare care au menţinut în stare de funcţionare maşinăria de ucidere în masă aveau între 18 şi 25 de ani. Infirmierele care au lucrat în zonele de război, care au asistat la experimentele medicale şi au administrat injecţii letale erau şi ele nişte tinere profesioniste. Iubitele şi soţiile elitei SS-ului, a căror sarcină consta în asigurarea viitoarei purităţi a rasei ariene prin intermediul copiilor sănătoşi, se aflau - aşa cum se impunea - la o vârstă fertilă, potrivită aducerii pe lume a urmaşilor. Vârsta medie a unei femei gardian din lagărele de concentrare era de 26 de ani; cea mai tânără de-abia avea 15 ani atunci când a fost trimisă la post în lagărul Gross-Rosen din Polonia anexată de nazişti.

Regimurile fundamentate pe teroare se hrănesc cu idealismul şi cu energia tinerilor, modelându-i sub formă de cadre ale mişcărilor de masă, ale forţelor paramilitare şi chiar în calitate de făptuitori ai genocidului. Bărbaţii germani care au avut ghinionul să se maturizeze în timpul Primului Război Mondial au devenit un lot distinct, deformat în moduri pe care încă mai încercăm să le identificăm. Un istoric consideră că această generaţie de tineri a fost formată din ideologi înrăiţi şi "intransigenţi" şi din profesionişti siguri pe ei care şi-au concretizat ambiţiile în cadrul elitei SS-ului ca promotori ai maşinăriei Holocaustului din Berlin. O generaţie de tinere şi-a jucat şi ea rolul în cadrul genocidului, dar nu la cârma acestuia, ci ca agent operativ al maşinăriei. Ceea ce a evidenţiat activista desprinsă din rândul tinerelor profesioniste şi al soţiilor care au făcut posibil Holocaustul - femei care au plecat spre est în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi au devenit martore directe, complice şi făptuitoare de crime - a fost faptul că era o baby boomer a Primului Război Mondial, concepută la finalul unei ere şi la începutul alteia noi.

La sfârşitul anului 1918, imperiul german s-a prăbuşit ca urmare a înfrângerii militare, soldaţii s-au răzvrătit, iar kaiserul, declarat criminal de război, a fugit în Olanda. Lumea patriarhală a vechiului regim s-a prăbuşit, iar pe ruinele sale totul a părut posibil din punct de vedere politic.

Pentru femei, noua orânduire - primul experiment democratic al Germaniei, după modelele american şi britanic - a adus după sine şansa unei libertăţi şi a unei puteri mai individuale în Occidentul modernizat. Femeile germane au votat pentru prima dată în ianuarie 1919 şi au dobândit o egalitate formală cu bărbaţii, cel puţin pe hârtie, prin Constituţia de la Weimar. A fost o schimbare extraordinară, având în vedere faptul că, pană în 1908, femeilor germane le-a fost interzis accesul la activităţile politice şi, ca persoane de sex "inferior" în cadrul societăţii, au ocupat poziţii subordonate, considerate de ele fireşti. Deoarece femeile au fost forţate de Primul Război Mondial să pătrundă în sfera publică a activităţilor legate de război - în fabrici, tramvaie şi birouri guvernamentale -, ele au avut o experienţă politică redusă, iar cele mai multe s-au mulţumit să se considere apolitice. Odată cu implozia monarhiei, arena politică, pană atunci închisă, s-a deschis brusc în faţa femeilor.

Republica de la Weimar a fost martora unei explozii a mişcărilor la care a participat pleava societăţii, a grupurilor paramilitare şi a partidelor politice de toate culorile. Numai la München, Partidul Nazist aflat în formare s-a numărat printre alte 40 de astfel de mişcări de la începutul anilor 1920. Majoritatea se autointitulau cu mândrie völkisch, adică "populare", dar, în acest caz, "populaţia" la care se făcea referire era exclusiv cea germană. Aceste mişcări populare au fost arogant naţionaliste, xenofobe şi antisemite. [...]

Orientarea extremă a femeilor germane spre dreapta nu a început odată cu Partidul Nazist. Dintre cele 30 de partide politice ale perioadei Republicii de la Weimar, femeile au votat într-o proporţie redusă, dar nu disproporţionat, cu Partidul Nazist, chiar atunci când popularitatea acestuia în cabinele de votare şi-a atins apogeul, adică în 1932. Pentru femeile conservatoare, Partidul Nazist era în realitate opţiunea cea mai puţin atractivă, deoarece naziştii nu le acceptau ca membre şi nici nu le treceau pe buletinele de vot. Politicianismul modern, a cărui strategie era stabilită în berării sau în stradă, era treaba bărbaţilor. Către sfârşitul anilor 1920, femeile puteau participa la demonstraţii sau puteau purta uniforme, dar nu aveau voie să apară în faţa Führerului. În cărţile de istorie oficiale ale partidului, Surorile Svasticii Roşii, cum erau cunoscute infirmierele care aveau grijă de Sturmtruppen, sunt amintite pe un ton sentimental: s-a vărsat mult sânge în acele prime zile ale luptei, iar rănile au fost tratate de acele infirmiere din cadrul mişcării. Idealizate, femeilor care au sprijinit mişcarea nazistă în anii 1920 li s-au atribuit roluri auxiliare. Totuşi, anumite femei au fost atrase în mişcarea lui Hitler şi au luat iniţiativa formării unor organizaţii de sprijin, cum ar fi de pildă Liga de Luptă a Femeilor (1926), care s-a străduit să obţină integrarea socială şi politică a femeilor în comunitatea naţională. Femeile germane care au îmbrăţişat cauza lui Hitler şi-au făcut datoria în cabinele de vot, în birourile partidului şi acasă. [...]

Deşi au fost susţinătoare active ale mişcării naziste, femeile germane nu pot fi învinuite că au votat pentru ascensiunea lui Hitler la putere. Hitler nu a fost ales în mod democratic; mai curând a fost numit cancelar de o cabală a clasei dominante, formată din nişte bătrâni care s-au gândit că s-ar putea folosi de impertinenţa tinereţii pentru a zdrobi stânga şi pentru a restaura conservatorismul.

Imediat după numirea sa, Hitler şi susţinătorii lui au exploatat toate oportunităţile şi ambiguităţile legislative pentru a transforma Germania într-o dictatură a partidului unic şi într-o naţiune a exclusivităţii rasiale. Drepturile civile au fost suspendate în februarie 1933, după mai puţin de o lună de guvernare, iar opozanţii politici au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori şi în nou înfiinţatul lagăr de concentrare de la Dachau. Sindicatele au fost desfiinţate, prăvăliile evreilor au fost boicotate, iar cărţile arse. Întregul sistem de asistenţă socială a fost "restructurat", forţându-i să se "pensioneze" pe cei care nu aveau descendenţă ariană. Aproximativ 8.000 de femei comuniste, socialiste, pacifiste şi "asociale" s-au numărat printre persoanele persecutate. [...]

Hitler a declarat că locul unei femei este atât acasă, cât şi în cadrul mişcării. La adunarea de la Nürnberg din 1934, a folosit tipica retorică marţială. "Ceea ce bărbatul oferă în materie de eroism pe câmpul de luptă femeia egalează prin perseverenţă nelimitată şi sacrificiu, prin interminabilă durere şi suferinţă", declara el. "Fiecare copil pe care-l aduce pe lume este o bătălie, o luptă pe care o poartă pentru existenţa poporului ei... Şi asta deoarece Comunitatea Naţional-Socialistă a Volk-ului a fost creată pe un fundament ferm tocmai pentru că milioane de femei au devenit cele mai loiale şi mai fanatice tovarăşe ale noastre." În cuvântările ţinute în 1935 şi 1936 în faţa Organizaţiei de Femei a Partidului Nazist, Hitler a declarat că o mamă cu cinci, şase sau şapte copii sănătoşi şi bine crescuţi avea realizări mai importante decât o femeie avocat. El a respins drepturile egale pentru femei, aşa cum cerea marxismul, "deoarece împing femeia într-o zonă în care va fi în mod necesar inferioară. Ea va fi pusă în situaţii care nu-i pot consolida poziţia - atât faţă de bărbat, cât şi faţă de societate -, ci doar i-o vor slăbi". Numărul femeilor cu diplome de absolvire a învăţământului superior sau care aveau funcţii politice era restricţionat de anumite proporţii. Aşa cum a conchis Alfred Rosenberg, ideologul Partidului Nazist: "Aşadar, femeilor trebuie să le fie accesibile toate posibilităţile de dezvoltare a energiilor lor. Dar trebuie să fie clar un singur lucru: numai bărbatul trebuie să fie şi să rămână judecător, soldat şi conducător de stat."

Noi şi Orientul arab

Nadia Anghelescu
Noi şi Orientul arab
Editura Polirom, 2016



Citiţi introducerea acestei cărţi.

***
Intro

Nadia Anghelescu (n. 27 aprilie 1941, Hărţăgani, jud. Hunedoara) a absolvit liceul la Carei şi Facultatea de Filologie (arabă-română) la Universitatea din Bucureşti (1962). Doctor în filologie (1971) cu o teză de lingvistică. De la terminarea studiilor pînă la pensionare a fost cadru didactic al Facultăţii de Filologie (apoi de Limbi Străine) din cadrul Universităţii din Bucureşti: profesor (1991), şef al Catedrei de Limbi Orientale (1977-1994), director al Centrului de Studii Arabe al Universităţii (1994-2009). A predat cursuri de antropologie lingvistică arabă la Institutul Pontifical de Studii Arabe şi Islamologie de la Roma (1991), la Collège de France din Paris (1992), la Ecole Normale Supérieure din Paris-Fontenay-aux-Roses (1999) şi la Université Lyon III "Jean Moulin" (2001-2002).

A publicat zece volume, între care Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă (1986; tradus în Italia - Silvio Zamorani, Torino, 1993 - şi Franţa - L'Harmattan, Paris, 1995, reeditat în 1999 şi 2002), Orientalistica şi dialogul culturilor (în arabă, Sharjah, 1999), La langue arabe dans une perspective typologique (2004).

De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut Identitatea arabă. Limbă, istorie, cultură (2009), Mic jurnal cu amintiri (2013) şi Introducere în islam (2014).

*
De-a lungul istoriei, arabii au avut o contribuţie esenţială la dezvoltarea ştiinţei şi culturii mondiale. Volumul Nadiei Anghelescu oferă o panoramă asupra acestei civilizaţii care la un moment dat se întindea din Spania şi Africa de Nord pînă în Egipt, Siria şi vechea Mesopotamie. Studiile referitoare la identitatea, limba şi literatura arabe se împletesc cu cele care tratează rolul orientalisticii în cunoaşterea Orientului arab, stereotipurile privind islamul şi lumea arabă, dialogul dintre Orient şi Occident, islamul şi creştinismul. Într-un moment în care, atît în Est, cît şi în Vest, mulţi se lasă pradă resentimentelor, e bine să nu uităm, ne îndeamnă autoarea, "ce au adus arabii civilizaţiei universale, ce au putut să construiască: nu numai cetăţi, ci şi o mare cultură, o mare literatură".

Din cuprins: La originile identităţii arabe / Orientalistica, pentru şi contra / Orientaliştii, denigratori ai Orientului? / Netraductibil şi netradus în traducerile din limba arabă / Incursiuni în literatura arabă: teme şi figuri / Despre iubire, în Spania cucerită de arabi / Iubirea în metafore arabe.

Fragment
Stereotipuri privind islamul şi lumea arabă

(articol apărut în Adevărul literar şi artistic, 15 sept. 1996, nr. 5 (336), p. 8.)

De multă vreme mă gândesc să fac un mic inventar al stereotipurilor care şi-au făcut loc la noi (câteodată nu numai la noi, ci în lumea occidentală în general) în legătură cu islamul şi cu musulmanii, în legătură cu lumea arabă şi cu arabii, în legătură cu relaţiile dintre toate acestea. În momentul în care am început să scriu mica Introducere în islam, apărută în 1993 la Editura Enciclopedică, îmi propusesem chiar să încep prin a spune ce nu este islamul, lucru la care am renunţat, în parte, pentru că nu cred că definiţiile negative sunt mai utile celor care încearcă să utilizeze corect conceptele decât sunt listele de "greşeli" posibile într-o limbă străină celui care nu şi-a însuşit bine regulile de utilizare a elementelor limbii respective. Dar, ca să merg mai departe cu această comparaţie, toată lumea ştie că este mult mai greu să înveţi bine o limbă după ce ai început prin a o învăţa prost, la fel cum ştim cu toţii că este greu să renunţăm la clişeele comode de gândire pentru a ne aventura în spaţii necunoscute.

Cred că trebuie să încercăm să conştientizăm automatismele noastre de gândire (la asta mă refer aici atunci când vorbesc despre stereotipuri) şi să ne dezvăţăm de un limbaj care ne împiedică să înţelegem corect, atât de corect cât se poate, o realitate de însemnătatea islamului, un fenomen prezent pretutindeni în zilele noastre şi cu care suntem confruntaţi nu numai prin intermediul presei, ci şi prin contactele directe cu musulmanii mai vechi şi mai noi.

Aşa cum spuneam şi cu alte ocazii, până mai ieri pentru noi turcii erau musulmanii prin excelenţă: cronicarul zice despre Mihnea Vodă că "s-a turcit", nu că a trecut la islam, iar ceea ce lumea numea "obiceiurile turceşti" privind căsătoria, rugăciunea, postul erau de fapt practici ale islamului. După eliberarea unora dintre actualele ţări arabe de sub dominaţia otomană şi, mai recent, după eliberarea lor de sub dominaţia engleză sau franceză şi după "boomul petrolului", lumea arabă a început să apară în plină lumină a istoriei: pentru unii dintre noi, ca şi pentru mulţi alţii din Europa, musulmanii erau sinonimi cu arabii.

Este adevărat că religia islamică îşi are leagănul în Peninsula Arabă a secolului al VII-lea, dar nu trebuie să uităm că ea s-a extins chiar în secolul de după apariţia sa până dincolo de graniţele Chinei, în Orient, şi până la graniţele Franţei, în Occident, şi că, după ce şi-a redus întinderea o vreme, ea a cunoscut o nouă expansiune prin turcii otomani - spre Asia, mai ales, dar şi spre zonele noastre, în sud-estul Europei. Aşa cum în perioada dominaţiei arabe islamizarea unor teritorii s-a produs fie prin aşezarea unor triburi arabe în teritoriile respective, fie prin trecerea la islam a unora dintre locuitorii lor, şi în perioada dominaţiei otomane islamul se extinde fie prin populaţiile turcice aşezate în noile teritorii, cum este, de pildă, cazul musulmanilor turci şi tătari aşezaţi în Dobrogea, fie prin islamizarea unor populaţii locale, cum este cazul musulmanilor din Bosnia. Că nu există o afinitate specială a unor populaţii pentru islam o dovedeşte şi faptul că o parte a ţiganilor locuitori în România este musulmană, pe când o altă parte, cea mai mare, este creştină, cum o dovedeşte şi faptul că unii dintre musulmanii mai noi din România sunt români, tot aşa cum în Franţa găsim şi musulmani francezi, nu numai imigranţi din nordul Africii sau din alte zone cu populaţii preponderent musulmane.

În perioada primelor cuceriri, răspândirea islamului era adesea însoţită de arabizarea populaţiilor respective, arabizare care însemna în primul rând adoptarea limbii arabe. În secolele de strălucire a culturii arabe (mai ales secolele VIII-XII), limba arabă a fost utilizată şi în mediile intelectuale din ţări care vor renunţa ulterior la utilizarea ei, cum este Iranul. Mă simt îndemnată să repet adesea că limba persană este o limbă indo-europeană (cu puternice influenţe arabe în vocabular, ce-i drept) şi că ea este deci înrudită cu limba română mult mai mult decât este înrudită cu araba, limbă semitică, strâns înrudită cu ebraica. Iranul şi Irakul împărtăşesc aceeaşi religie, islamul (chiar dacă există unele diferenţe, asupra cărora nu este cazul să stăruim aici), dar sunt ţări cu populaţii de origini diferite, cu tradiţii culturale diferite, cu limbi diferite şi, mai mult, având relaţii nu întotdeauna cordiale între ele: toate acestea nu împiedică unele dintre ziarele noastre să le confunde, pornind, probabil, nu numai de la religia lor comună, ci şi de la primele trei litere identice... Pentru unii, iranienii sunt arabi pur şi simplu pentru că sunt musulmani.

În urmă cu mai bine de un an, unul dintre ziarele noastre serioase îl îndemna pe un iranian care comisese nu mai ştiu ce fel de delict să se întoarcă acasă în Arabia lui... Nu numai că acest lucru este imposibil, dar arată încă o dată că pentru unii dintre concetăţenii noştri rasism poate să însemne antisemitism, însă nu şi propovăduirea urii împotriva arabilor, împotriva ungurilor, împotriva iranienilor, împotriva ţiganilor şi a altora. Aceeaşi publicaţie vorbea altă dată despre "o şleahtă de arăboaice cu puradeii lor" care-şi aşteptau soţii la ieşirea din arest. Traduceţi această nefericită formulă în altă limbă şi veţi obţine "un grup de femei de origine arabă împreună cu copiii lor", ceea ce nu sună nicidecum rasist: mie mi se pare că sună rău, foarte rău, foarte "incorect politic". Adaug că turcii, cunoştinţele noastre musulmane mai vechi, şi arabii, cunoştinţe mai noi, sunt şi ei confundaţi uneori: unii se aşteaptă ca aceia care cunosc "limbile arabe" (sic!) să cunoască şi turca, probabil având în minte faptul că limba turcă osmană folosea scrierea arabă, la care a renunţat în epoca modernă, în epoca de avânt a laicismului.

Multe dintre publicaţiile noastre, mulţi dintre cei din jurul nostru folosesc indistinct termenii "islam" şi "islamism". Am publicat la un moment dat în Ararat un articol pe această temă, încercând să arăt că nu este o confuzie fără urmări, căci poate să ne împiedice să înţelegem ce se întâmplă astăzi în lume - în Algeria, de pildă, dar nu numai acolo. Islamul este religia care propovăduieşte credinţa într-un singur Dumnezeu (Allah) şi care afirmă că Muhammad este trimisul lui Dumnezeu căruia i s-a revelat Coranul, o religie născută la Mecca în secolul al VII-lea şi care a impregnat, mai apoi, o întreagă civilizaţie. Sub numele "islamism" sunt cuprinse astăzi o serie de tendinţe, relativ recente, de "purificare" a islamului, toate având în comun propaganda pentru un islam politic. Politic, adică legat de putere, de conducere pe baza principiilor Cărţii, împotriva tuturor inovaţiilor, împotriva tuturor tendinţelor laiciste, împotriva uzurpatorilor, adică împotriva tuturor conducătorilor din ţările musulmane în care islamiştii nu au preluat puterea. Musulmani sunt toţi indivizii care aderă la islam, musulmane sau islamice sunt toate ţările în care islamul este religie dominantă (în majoritatea lor, religie de stat): islamişti sunt indivizii, islamiste sunt grupările care aderă la curentele islamiste şi care pot, eventual, să acceadă la putere pentru a-şi pune în aplicare principiile. La ultimele alegeri din Turcia a câştigat un partid islamist, şi nu islamic, islamiştii din Algeria pun la cale acte teroriste împotriva adversarilor lor care i-au împiedicat să ajungă la putere etc. N-ar fi nici un fel de dramă să adăugăm sau nu sufixul -ism la islam dacă nu ne-am întâlni cu cei doi termeni distincţi în publicaţiile străine şi în traducerile din aceste publicaţii şi n-am risca să nu mai înţelegem nimic din ce se întâmplă în spaţiul islamic sau în legătură cu musulmanii.

Confruntarea dintre islam şi islamism este una în cadrul islamului privit ca religie, dar şi ca civilizaţie născută sub puternica influenţă a acestei religii: victimele confruntării se întâmplă să fie şi creştini, dar cel mai adesea sunt musulmani. Ignorând toate acestea, unele publicaţii din Occident - şi de la noi, prin urmare - cultivă spaima faţă de un islam "fanatic", "agresiv", conceput ca un bloc unitar, rezultat al ignorării diferenţelor care separă nu numai diversele tendinţe în cadrul religiei islamice (secte, fundamentalism şi restul, tradiţionalism şi modernism etc.), ci şi diversele ţări musulmane, cu regimuri politice diferite, cu interese adesea diferite, aflate în sfere de influenţă diferite. Războaie între ţările în care islamul este religie dominantă, alianţe care se fac şi se desfac, organizaţii panislamice multiple, unele durabile, dar şi destule altele cu existenţă efemeră - toate acestea fac din unitatea islamului o aspiraţie care le apare departe de realizare chiar şi unor musulmani.

Pe de altă parte, aceeaşi teamă, aceeaşi psihoză fac diverse ţări musulmane, diverşi musulmani să conceapă un Occident monolitic ridicându-se ameninţător asupra lor. Un Occident văzut ca fiind mult mai creştin decât este, căci altfel cum s-ar confrunta cu religia islamică? Aici, în Europa, mulţi se plâng de desacralizare, de avansarea laicizării; acolo, în ţările islamice, mulţi vorbesc despre noi cruciade pe care Occidentul le are în pregătire. Ideea - lansată cu prea multă uşurinţă aici, în Europa Occidentală - că Occidentul, scăpat acum de vechiul adversar, Rusia şi ţările din blocul răsăritean, îşi va fabrica un nou adversar în islam este luată în serios de destui musulmani.

Am participat în 1995 la o conferinţă internaţională, organizată la Amman, cu tema Musulmanii şi dialogul dintre civilizaţii. Alături de deschiderea către dialog, pe care am observat-o la mulţi dintre cei prezenţi, începând cu prinţul moştenitor al Iordaniei, sub al cărui patronaj s-a desfăşurat reuniunea respectivă, am fost mirată să constat cât de mare era numărul comunicărilor care se refereau la confruntare, care aveau în titlu ideea de confruntare a islamului cu Occidentul. Unii dintre cei pe care i-am întrebat în legătură cu această prezenţă obsesivă a cuvântului "confruntare" şi a ideii de "confruntare într-o conferinţă consacrată dialogului" au justificat-o prin predispoziţia agresivă a Occidentului faţă de islam: o reacţie deci, teama justificată de necunoaştere, cum teamă justificată în mare măsură de necunoaştere este şi cea pe care o răspândesc publicaţiile alarmiste din Occident în legătură cu pericolul islamic.

Am primit de curând o invitaţie la un colocviu pe care îl organizează la Paris revistele Confluences Méditerranée şi Cultures et Conflits, cu o temă anunţată sub titlul La peur de l'autre. Dépasser la confrontation Islam-Occident. N-am să fiu la dezbaterea respectivă, dar mă simt solidară cu spiritul care pare s-o domine. Este vorba, după câte înţeleg, de a depăşi teama, de a cunoaşte şi a înţelege mai bine tot ce se întâmplă astăzi în lumea islamului şi în raporturile noastre cu aceasta. Mărturisesc şi că articolul de faţă a fost stimulat de titlul comunicării lui Paul Balta, istoric şi ziarist: Stéréotypes et réalités du monde arabe.

Cred că sunt multe stereotipuri, multe prejudecăţi în Occident în legătură cu islamul şi lumea arabă: ne întâlnim cu ele la tot pasul şi mă tem ca aceia care ar trebui să fie sensibili la ele să nu le lase să treacă neobservate, fie din sentimentul zădărniciei, fie ca să nu rişte acuzaţia de partizanat în favoarea islamului, cu care eu m-am întâlnit nu o dată.

Dar stereotipurile de partea cealaltă? "Occidentul corupt", "Occidentul aservit banului", Occidentul cu porniri imperialiste, pus să dărâme islamul, înfricoşat de ascensiunea acestuia, de forţa lui extraordinară de seducţie? Un ziar din Golf ne anunţa încă din titlul unui articol că secolul XXI va asista la prăbuşirea Occidentului. În scurtul răgaz care i-a mai rămas, Occidentul - unii occidentali - încearcă să înveţe, să afle cât mai multe despre lume în general, despre islam în particular, şi de aceea umple librăriile cu publicaţii dintre care unele nu numai informează, ci fac de-a binelea propagandă în favoarea islamului. Ca să putem vorbi despre dialog, despre dialog între religii, între civilizaţii, între oameni, trebuie să manifestăm cu toţii aceeaşi dorinţă de a dialoga, aceeaşi dorinţă de a-l cunoaşte pe celălalt. Spus pe scurt, aşteptăm să vedem în librăriile din ţările musulmane lucrări despre Occidentul adevărat, divers, lucrări care să explice forţa de atracţie a acestuia pentru tinerii orientali (dintre care unii ne vorbesc despre putreziciunea Occidentului din chiar inima acestuia), despre civilizaţia occidentală, despre creştinism şi despre creştini. Cunoaşterea reciprocă ar putea fi leac pentru "stereotipie", definită de Larousse drept "automatism exagerat observat la psihopaţii sau la nevropaţii care repetă continuu aceleaşi gesturi şi aceleaşi cuvinte".

În căutarea fiinţei

George Ivanovitch Gurdjieff
În căutarea fiinţei. A patra cale către conştienţă
traducere din limba engleză de Bogdan Brumă
Editura Herald, 2016



Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

***
Introducere

Mergi afară într-o noapte cu cer senin undeva într-un spaţiu deschis şi priveşte spre cer, la acele milioane de lumi aflate deasupra capului tău. Aminteşte-ţi că probabil, pe fiecare dintre ele, roiesc milioane de fiinţe, similare sau probabil superioare ţie în organizarea lor. Priveşte spre Calea Lactee. Pământul nu poate nici măcar fi numit un grăunte de nisip în această infinitate. Se dizolvă şi dispare. Şi cu el, şi tu - unde eşti tu?

Cunoaşterea relaţiei dintre om şi univers a existat din timpuri extrem de îndepărtate. Marea Cunoaştere este întotdeauna aceeaşi, dar forma în care este exprimată se schimbă, depinzând de loc şi de epocă. Ca şi limbajul care a evoluat de-a lungul secolelor, forma este cu greu comprehensibilă generaţiilor următoare. În cea mai mare parte este luată literal şi, în acest mod, conţinutul interior se pierde.

Marea Cunoaştere este predată prin succesiune din epocă în epocă, de la popor la popor, de la rasă la rasă. Marile centre ale iniţierii din India, Asiria, Egipt, Grecia, iluminează lumea cu o lumină strălucitoare. Numele venerate ale marilor iniţiaţi, purtătorii vii ai adevărului, sunt transmise cu respect din generaţie în generaţie. Adevărul este fixat prin scrieri simbolice şi legende, şi este transmis maselor de oameni pentru a fi conservate sub forma obiceiurilor şi ceremoniilor, în tradiţiile orale, în monumente, în arta sacră, prin calitatea invizibilă din dansuri, muzică, sculptură şi diverse ritualuri.

Este comunicată în mod deschis după anumite probe acelora care caută şi este conservată prin transmisia orală în lanţul acelora care ştiu.

După ce o anumită perioadă de timp a trecut, centrii de iniţiere se sting unul după altul şi cunoaşterea antică pleacă prin canale subterane în adânc, ascunzându-se de ochii căutătorilor. Purtătorii acestei cunoaşteri se ascund, de asemenea, devenind necunoscuţi celor din jurul lor. Totuşi, nu încetează să existe. Din timp în timp, curente separate ajung la suprafaţă, arătând că undeva, adânc în interior, chiar în zilele noastre, curge curentul puternic al adevăratei cunoaşteri a fiinţei.

Să pătrunzi dincolo de acest curent, să îl găseşti - aceasta este sarcina şi scopul căutării; căci găsindu-l, o persoană se poate dedica, având curaj, căii pe care intenţionează să meargă. Atunci rămâne doar "să ştii" pentru "a fi" şi "a face". Principiul cunoaşterii de sine este clar: ,,Pentru a şti, este necesar să descoperi cum să ştii".

Pe această cale, căutătorul nu va fi complet singur. În momente dificile va primi sprijin şi îndrumare, deoarece toţi cei care urmează această cale sunt conectaţi printr-o legătură neîntreruptă. Teoria ezoterismului este că omenirea este formată dintr-un cerc exterior mare, ce cuprinde toate fiinţele omeneşti, şi un cerc mic de oameni instruiţi şi cunoscători în centru. Aceasta produce liniile exoterice şi ezoterice ale civilizaţiei, care sunt paralele şi independente.

Invariabil, una dintre ele o depăşeşte pe cealaltă şi se dezvoltă, în timp ce cealaltă slăbeşte. O perioadă a civilizaţiei ezoterice vine atunci când există condiţii exterioare favorabile, politice şi de altă natură. Atunci cunoaşterea, îmbrăcată în forma învăţăturii corespunzătoare condiţiilor timpului şi locului, se răspândeşte peste tot.

Fiecare religie indică spre existenţa unui centru comun al cunoaşterii şi în fiecare carte sacră această cunoaştere este exprimată, chiar şi dacă oamenii nu doresc să o cunoască. În realitate, această cunoaştere este cu mult mai accesibilă decât presupunem de obicei. Nimeni nu ascunde nimic; nu mai există niciun secret, dar o muncă şi un efort enorm sunt necesare pentru a obţine şi a transmite cunoaşterea adevărată, atât din partea persoanei care dă, cât şi a celei care primeşte. Şi aceia care au această cunoaştere fac tot posibilul de a o împărţi cu cât mai mulţi oameni cu putinţă, străduindu-se întotdeauna să îi ajute să se apropie de aceasta într-o stare pregătită pentru a primi adevărul. Dar, la urma urmei, cunoaşterea nu poate fi impusă nimănui, şi o privire imparţială asupra vieţii omului mediu, asupra a ceea ce îl interesează şi îi umple ziua, va arăta imediat că întreaga problemă este că oamenii fie că nu doresc această cunoaştere, fie sunt incapabili de a o recepţiona.

Oricine doreşte cunoaşterea trebuie, în primul rând, să facă singur un efort iniţial de a găsi şi de a se apropia de sursă prin propriile puteri. Acest lucru poate fi îndeplinit lejer prin urmarea semnelor care, deşi sunt disponibile tuturor, vederea sau recunoaşterea lor este în general refuzată de către oameni. Cunoaşterea nu va veni niciodată la noi de la sine. Înţelegem aceasta foarte bine în ceea ce priveşte viaţa obişnuită, dar în ceea ce priveşte Marea Cunoaştere, atunci când admitem posibilitatea existenţei sale, cumva ne aşteptăm la ceva diferit. Ştim cu toţii destul de bine că, spre exemplu, cineva care doreşte să stăpânească limba chineză are nevoie pentru aceasta de câţiva ani de muncă asiduă. Ştim că cinci ani sunt necesari pentru a înţelege principiile medicinei şi probabil de două ori mai mulţi pentru pictură sau muzică. Şi totuşi există teorii ce susţin că putem obţine cunoaşterea fără niciun fel de efort, chiar şi în somnul nostru. Însăşi existenţa unor asemenea teorii demonstrează din nou de ce cunoaşterea ne este încă inaccesibilă. Totuşi, în acelaşi timp, trebuie să înţelegem că eforturile noastre independente pentru a obţine orice de acest gen nu pot avea succes. Putem obţine cunoaşterea doar cu ajutorul acelora care deja o posedă. Trebuie să înveţi de la cei care ştiu.

Cunoaşterea noastră din prezent se bazează pe percepţiile simţurilor - precum cea a copiilor. Dacă dorim să obţinem cunoaşterea realităţii, trebuie să ne schimbăm pe noi înşine, deschizându-ne spre o stare de conştienţă superioară prin dezvoltarea fiinţei noastre. Schimbarea cunoaşterii vine din schimbarea fiinţei. Trebuie ca mai întâi să avem cunoaşterea de sine şi cu ajutorul acesteia vom învăţa cum să ne schimbăm - dacă dorim aceasta. Sistemele şi şcolile pot indica metode şi căi, astfel încât atunci când suntem gata, noi cunoştinţe vor veni din exterior. Dar niciun sistem sau şcoală nu poate să facă munca pentru noi - trebuie să o facem noi înşine. Creşterea interioară, o schimbare a fiinţei, depind în întregime de munca pe care cineva trebuie să o facă personal.

În capitolele care urmează, multe lucruri vor fi explicate în mod schematic, incluzând legea unităţii care este reflectată în toate fenomenele; dar când folosim cuvinte ce au de-a face cu o cunoaştere obiectivă, cu unitatea în diversitate, încercările de înţelegere în mod literal duc la iluzie. Aşadar, nu luaţi nimic în sens literal. În această învăţătură, primul principiu este că nimic nu poate fi însuşit prin credinţă. Nu trebuie să crezi nimic din ceea ce nu poţi verifica tu însuţi.

I. Cunoaşte-te pe tine însuţi
Cine sunt eu?

Abordând diverse subiecte, am remarcat cât este de dificil să-ţi comunici înţelegerea, chiar şi atunci când trebuie să vorbeşti despre un subiect banal unei persoane pe care o cunoşti bine. Limba noastră este prea săracă pentru o descriere exactă şi completă. Şi am descoperit că această lipsă de înţelegere între doi oameni este un fenomen ordonat matematic, la fel de precis ca şi tabla înmulţirii. Înţelegerea depinde, în mare, de ceea ce numim "psyche"-ul interlocutorilor, şi mai apoi de starea acestui "psyche" la un moment dat.

Adevărul acestei legi poate fi verificat la fiecare pas. Ca să fii înţeles de un alt om, nu e suficient ca cel care vorbeşte să ştie cum să vorbească, trebuie ca şi cel care ascultă să ştie cum să asculte. Trebuie mai întâi să punem bazele unei înţelegeri comune.

Tot ce aş vrea să vă propun acum este să încercaţi să priviţi lucrurile, fenomenele care vă înconjoară şi în mod special pe voi înşivă dintr-un punct diferit de cel care vă este obişnuit sau natural. Să priviţi doar, pentru că a face mai mult nu este posibil decât cu voinţă şi prin cooperarea auditoriului, doar atunci când acesta încetează să asculte intr-un mod pasiv şi începe să asculte intr-o stare activă.

Foarte des, în conversaţiile cu oamenii, găsim, exprimată mai mult sau mai puţin deschis, ideea că omul, aşa cum îl întâlnim în viaţa obişnuită, ar fi intr-un fel centrul universului, "coroana creaţiei" sau cel puţin o entitate vastă şi importantă; că posibilităţile sale sunt aproape nelimitate, puterile sale aproape infinite. Acest punct de vedere are şi el un anumit număr de rezerve: se spune că, pentru aceasta, e nevoie de condiţii excepţionale, împrejurări speciale, inspiraţie, revelaţie şi aşa mai departe.

Totuşi, dacă studiem această concepţie despre om, vedem imediat că este făcută dintr-un ansamblu de trăsături care nu aparţin unui om unic, ci unui anumit număr de indivizi reali sau imaginari. Niciodată nu vom întâlni un asemenea om în viaţa reală, nici în prezent, nici ca personaj istoric în trecut. Pentru că orice om are propriile sale slăbiciuni şi, dacă vă priviţi îndeaproape, mirajul grandorii şi al puterii se spulberă.

Cel mai interesant, de altfel, nu este faptul că oamenii transmit altora acest miraj, ci că, din cauza unei trăsături particulare a psihismului lor, îl raportează la ei înşişi, dacă nu în totalitate, cel puţin în parte, ca pe o reflectare. Atât de mult încât, fiind nulităţi sau aproape nulităţi, îşi imaginează că ar corespunde acestui tip colectiv sau că nu se îndepărtează prea mult de el.

Dar dacă un om ştie cum să fie sincer faţă de el însuşi - nu sincer în sensul în care cuvântul este înţeles de obicei, ci nemilos de sincer - atunci, la întrebarea: "ce sunteţi?", nu va conta pe un răspuns confortabil. Astfel, fără să aştept până când veţi căpăta singuri experienţa despre care vorbesc, şi ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să spun, sugerez ca fiecare dintre voi să îşi pună întrebarea: "Cine sunt eu?". Sunt sigur că nouăzeci şi cinci la sută dintre voi vor fi descumpăniţi şi vor răspunde printr-o altă întrebare: "Ce vreţi să spuneţi?".

Asta arată că un om şi-a trăit viaţa fără să îşi pună această întrebare şi consideră firesc ca el să fie "ceva" şi încă ceva foarte preţios, ceva de care nu s-a îndoit niciodată. În acelaşi timp, este incapabil să explice altuia ce este acest ceva, incapabil să îi dea chiar cea mai mică idee, din moment ce nici el nu ştie. Şi dacă el nu ştie, nu înseamnă numai că acest "ceva" nu există, ci că nici nu ar putea să existe? Nu e ciudat că oamenii îşi acordă atât de puţină atenţie lor înşişi, cunoaşterii de sine? Nu e ciudat că ei închid ochii cu atâta îngăduinţă faţă de ceea ce ei sunt cu adevărat şi îşi petrec viaţa în plăcuta convingere că reprezintă ceva preţios? Ei uită să vadă vidul insuportabil din spatele superbei faţade create de modul în care se înşală singuri şi nu îşi dau seama că această faţadă nu are decât o valoare pur convenţională.

La drept vorbind, nu e întotdeauna aşa. Nu toată lumea priveşte la fel de superficial. Sunt oameni care caută, cărora le este sete de adevărul inimii şi fac eforturi ca să îl găsească, care încearcă să rezolve problemele pe care viaţa le pune, să ajungă până la esenţa lucrurilor şi a fenomenelor şi să pătrundă în ei înşişi. Dacă un om gândeşte sănătos, oricare ar fi drumul pe care îl urmează pentru a rezolva aceste probleme, trebuie în mod inevitabil să revină la el şi să înceapă prin a rezolva problema a ceea ce este el, a locului său în lumea care îl înconjoară. Căci fără această cunoaştere nu va exista un centru de greutate în cunoaşterea sa. Cuvintele lui Socrate: "Cunoaşte-te pe tine însuţi" rămân deviza tuturor celor care caută adevărata cunoaştere şi fiinţa.

Tocmai am utilizat un nou cuvânt: "fiinţă" - cu referire la care este important să înţelegem cu toţii acelaşi lucru. Tocmai ne-am întrebat dacă ceea ce un om gândeşte despre el însuşi corespunde cu ceea ce este el în realitate şi v-aţi întrebat despre ceea ce sunteţi. Iată un doctor, un inginer, un pictor. Sunt ei cu adevărat ceea ce credem noi că sunt? Putem să considerăm personalitatea fiecăruia dintre ei ca şi cum s-ar confunda cu profesia sa, cu experienţa pe care această profesie sau pregătirea sa i-a dat-o?

Orice om vine pe lume asemenea unei foi albe de hârtie; dar oamenii şi împrejurările care îl înconjoară rivalizează care să murdărească mai tare această foaie şi să o acopere cu inscripţii de tot felul. Educaţia, lecţiile de morală, lucrurile pe care le ştim şi pe care le numim cunoaştere intervin - toate sentimentele de datorie, de onoare, de conştiinţă etc. Şi toţi proclamă caracterul imuabil şi infailibil al metodelor de care ei se servesc pentru a altoi aceste ramuri ale arborelui "personalităţii" omului. Încetul cu încetul, foaia este murdărită, şi cu cât este mai murdărită cu pretinse "cunoştinţe", cu atât omul este considerat mai inteligent. Cu cât există mai multe inscripţii în locul numit "datorie", cu atât posesorul este considerat mai cinstit; şi aşa se întâmplă cu toate. Şi foaia astfel murdărită, văzând că murdăria i se ia drept un merit, începe să o considere preţioasă. Iată un exemplu a ceea ce noi înţelegem prin numele de "om", adăugând aici adesea chiar cuvinte de genul "talent" şi "geniu". Totuşi, "geniul" nostru îşi va strica ziua dacă nu îşi găseşte papucii lângă pat când se trezeşte dimineaţa.

Omul nu este liber nici în manifestările sale, nici în viaţa sa. El nu poate fi ceea ce ar vrea să fie, nici chiar ceea ce crede că este. El nu seamănă cu imaginea pe care şi-a făcut-o despre sine însuşi, iar cuvintele "omul - coroană a creaţiei" nu i se potrivesc.

"Omul" - asta sună cu mândrie, dar trebuie să ne întrebăm despre ce fel de om este vorba. Desigur, nu omul care se enervează pentru fleacuri, care îşi acordă atenţia problemelor meschine şi se lasă implicat în tot ceea ce îl înconjoară. Ca să ai dreptul să te numeşti om, trebuie să fii un om şi "a fi un om" nu este posibil decât datorită cunoaşterii de sine şi a lucrului cu sine, în direcţiile pe care le arată această cunoaştere de sine.

Aţi încercat vreodată să vedeţi ce se întâmplă în voi când atenţia nu este concentrată asupra unei anumite probleme? Presupun că, pentru majoritatea dintre voi, asta nu este o stare obişnuită, deşi puţini dintre voi, fără îndoială, au observat-o în mod sistematic. Poate că vă daţi seama de modul în care procedează gândirea prin asociaţii întâmplătoare, atunci când ea lasă să se desfăşoare scene şi amintiri fără legătură, atunci când tot ceea ce cade în câmpul conştienţei noastre sau numai o atinge uşor, suscită în noi aceste asociaţii întâmplătoare. Firul gândurilor pare să se înşire fără întrerupere, ţesând între ele fragmente de imagini, de percepţii anterioare, scoase din diverse înregistrări înmagazinate în memoria noastră. Şi, în timp ce aceste înregistrări se întorc şi se derulează, aparatul nostru formator urzeşte fără încetare, pornind de la acest material, înlănţuirea gândurilor. Înregistrările emoţiilor noastre defilează în acelaşi fel - agreabil şi dezagreabil, bucurie şi necaz, râs şi iritare, plăcere şi durere, simpatie şi antipatie. Cineva vă elogiază şi sunteţi mulţumit. Cineva vă face reproşuri şi buna dispoziţie se strică. Ceva nou vă atrage şi uitaţi imediat ce vă interesa atât de tare cu o clipă înainte. În curând, interesul vostru vă leagă de acest lucru nou atât de tare, încât vă cufundaţi în el din cap până în picioare; şi deodată nu îl mai aveţi, aţi dispărut, v-aţi legat de acest lucru, v-aţi pierdut în el. De fapt, el este cel care vă posedă, cel care vă ţine captiv, şi această rătăcire, această tendinţă de a se lăsa captiv este, sub multiple forme, proprie fiecăruia dintre noi. Asta ne leagă şi ne împiedică să fim liberi. Şi mai mult, asta ne ia forţa şi timpul, ne lipseşte de orice posibilitate de a fi obiectivi şi liberi - două calităţi esenţiale pentru cel care hotărăşte să urmeze calea cunoaşterii de sine.

Trebuie să luptăm ca să devenim liberi, dacă vrem să luptăm pentru a ne cunoaşte. A se cunoaşte şi a se dezvolta reprezintă o sarcină atât de importantă şi atât de serioasă, care cere un efort atât de intens, încât să o încerci intr-un fel obişnuit, printre multe altele, este imposibil. Omul care întreprinde această sarcină trebuie să îi rezerve primul loc în viaţa sa, care nu este atât de lungă încât să îşi poată permite să o risipească cu nimicuri.

Ce îl va face pe om capabil să îşi consacre în mod util timpul căutării sale, dacă nu libertatea faţă de orice ataşament? Libertate şi seriozitate. Nu acel serios al sprâncenelor încruntate, al buzelor strânse, al gesturilor măsurate cu grijă, al cuvintelor pronunţate printre dinţi, ci seriosul care înseamnă determinare şi persistenţă în căutare, intensitate şi constanţă, astfel încât chiar în momentele sale de odihnă omul îşi urmează sarcina sa principală.

Puneţi-vă întrebarea: sunteţi liberi? Mulţi ar fi tentaţi să spună "da", dacă sunt intr-o stare de relativă siguranţă materială, fără grija zilei de mâine, şi dacă nu depind de nimeni pentru subzistenţa lor sau pentru alegerea condiţiilor lor de viaţă. Însă libertatea de care avem nevoie nu depinde de circumstanţele exterioare. Ea depinde de structura noastră interioară şi de atitudinea noastră faţă de aceste circumstanţe exterioare.

De-a lungul vieţii, noi învăţăm fără încetare lucruri noi. Noi numim rezultatul acestei acumulări "cunoştinţe". Şi totuşi, în ciuda acestor cunoştinţe, nu părem a fi adesea departe de viaţa reală şi prin urmare neadaptaţi ei? Noi suntem pe jumătate formaţi, ca nişte mormoloci, sau, mai mult, adesea suntem pur şi simplu "instruiţi", adică avem fărâme de informaţii despre multe lucruri, dar toate astea rămân vagi şi neadecvate. Şi de fapt, acestea nu sunt decât informaţii. Asta nu putem s-o numim "cunoaştere". Cunoaşterea este proprietatea inalienabilă a unui om; ea nu poate fi nici mai mică, nici mai mare decât el. Pentru că un om "cunoaşte" doar atunci când "este" el însuşi această cunoaştere.

Cât despre convingerile voastre - le-aţi văzut vreodată schimbându-se? Nu sunt şi ele supuse fluctuaţiilor, ca şi tot ce este în noi? N-ar fi corect să le numim mai degrabă opinii decât convingeri, astfel încât ele să depindă de starea noastră la fel cum depind de informarea noastră sau poate, pur şi simplu, de starea digestiei noastre în acel moment?

Fiecare dintre voi nu este decât un banal exemplar de automat animat. Voi credeţi că un "suflet" şi chiar un "spirit" sunt necesare pentru a face ceea ce faceţi şi pentru a trăi aşa cum trăiţi. Dar poate că e suficientă doar o cheie pentru a întoarce arcul mecanismului vostru. Raţiile voastre de hrană zilnică contribuie la întoarcerea acestui arc şi la reînnoirea fără încetare a zadarnicelor piruete ale asociaţiilor voastre. Unele gânduri dezlânate se ivesc în acest plan secund şi încercaţi să faceţi din ele un tot, prezentându-le ca preţioase şi personale. La fel şi cu sentimentele şi senzaţiile care trec, stările, experienţele trăite, creăm mirajul unei vieţi interioare. Spunem că suntem fiinţe conştiente, capabile de raţionamente, vorbim despre Dumnezeu, eternitate, viaţa veşnică şi despre alte subiecte elevate; vorbim despre tot ce ne putem imagina; judecăm, discutăm, definim şi apreciem, dar uităm să vorbim despre noi înşine şi despre adevărata noastră valoare obiectivă. Căci suntem cu toţii convinşi că, dacă ne lipseşte ceva, putem cu siguranţă să îl dobândim.

Dacă, prin tot ceea ce am spus, am reuşit, chiar intr-o mică măsură, să arăt în mod clar în ce haos trăieşte această fiinţă pe care o numim om, veţi fi în măsură să găsiţi prin voi înşivă un răspuns la întrebarea ce îi lipseşte, ce îl poate aştepta dacă rămâne ceea ce este, ce poate adăuga ca fiind valabil la valoarea pe care el însuşi o reprezintă.

Am spus deja că anumitor oameni le este foame şi sete de adevăr. Dacă se gândesc la problemele vieţii şi sunt sinceri faţă de ei înşişi, ei se vor convinge în curând că nu le mai este posibil să trăiască aşa cum au trăit, nici să fie ceea ce au fost până acum; că trebuie cu orice preţ să găsească o ieşire din această situaţie şi că un om nu îşi poate dezvolta puterile şi capacităţile ascunse decât dacă îşi curăţă maşina de toate murdăriile care s-au depus de-a lungul vieţii sale. Ca să facă această curăţenie în mod raţional, e nevoie să vadă ce trebuie curăţat, unde şi cum; dar este aproape imposibil să vadă prin el însuşi. Pentru a vedea ceva de acest gen, trebuie să privească din exterior; şi, pentru asta, ajutorul reciproc este indispensabil.

Pe scurt, iată starea lucrurilor în ceea ce priveşte cunoaşterea de sine: pentru a face, trebuie să ştii - dar pentru a şti, trebuie să descoperi cum să ştii; şi asta nu o putem descoperi decât prin noi înşine.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

Migraţii

Laurenţiu Orăşanu
Migraţii
Editura Eikon, 2015



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Fragmente

(migraţia legionară)

În lagăr, cu sprijinul camarazilor din Cuibul său, a reuşit să se impună în faţa celorlalţi legionari. Deşi avea numai 22 de ani, cuvântul său era ascultat. Pentru legionarii cu mai puţină şcoală, Malciu era învăţătorul care le explica matematica şi fizica, geografia şi istoria. Ţară frumoasă, cu oameni curaţi, cu frica lui Dumnezeu, a dat eroi care s-au jertfit pentru ea. Exemplul lor trebuie urmat. Nu uita să-l pună pe Căpitan în rând cu Ştefan, cu Mihai Viteazul, cu Brâncoveanu. Cantemir nu - trădat de boieri sau nu, se oploşise pe la ruşi. Şi nici Carol I, şi nici Ferdinand. Nu Ferdinand făcuse România Mare, ci ţăranul român: prost înarmat, flămând, lăsat singur în faţa neamţului de rusul plecat la revoluţia bolşevică, ţăranul român n-avea de ce şi unde să plece. Mereu a rămas aici, indiferent de năvălire, pentru că aici era glia lui. În ea erau îngropaţi moşii şi strămoşii lui.

Ţară frumoasă, le spunea Malciu, dar ajunsă pe mâna unor netrebnici. Afacerişti gata s-o vândă străinilor, politicieni certându-se pe ciolan, regi dedulciţi la plăceri, îndestulându-şi ibovnicele şi linguşitorii cu redevenţe şi onoruri. Malciu punea pe toţi regii României păcatele lui Carol al II-lea. Mihai? Un puţoi manevrat de Antonescu. Aşa cum Lupoaica îl manevrase pe Carol al II-lea până când ajunsese să piardă tot: şi Cadrilaterul, şi Basarabia, şi Ardealul. Asta era problema: regii nemţi, aduşi din afară, nu pierdeau de la ei. Pământul acela pierdut fără luptă, fără a trage un foc de armă, pământul acela nu era al lor. De aceea nu-l apăraseră. Strămoşii lor nu erau îngropaţi în Ardeal sau în Basarabia. De fapt, nimic nu era al lor, din moment ce veniseră aici numai cu ce le încăpuse în cuferele de voiaj. Li se dăduse Domeniul Regal, ei doar pe ăsta îl apărau, când, de fapt, trebuiau să apere o ţară.

Dar vina nu era numai a regilor României. Vinovaţi erau şi Maniu, şi Brătianu, şi Titulescu, şi Iorga, şi Tătărescu. Nemaivorbind de otrepe ca Duca sau Armand Călinescu care, în loc să stârpească bolşevismul din ţară, trimiseseră la temniţă sau la moarte forţa tânără a neamului, singura care ar fi putut să scape ţara de distrugerea de dinăuntru şi de dinafară. Aşa a pierit Căpitanul, luptând cu credinţă în Dumnezeu pentru a face din România Raiul pe pământ. Aşa au pierit Nicadorii, Decemvirii, Moţa şi Marin, Răzbunătorii. Ca ei trebuie să trăiască şi să moară orice legionar: urmând exemplul Căpitanului. Până la sacrificiul suprem. El, Malciu, era pregătit pentru asta.

Camarazii lui din Cuib, legionari care îl cunoscuseră acţionând fără frică, în libertate, nu se mirau că Malciu n-o lasă mai moale nici în lagăr, când puteau cu toţii să păţească ce păţise Căpitanul. Când izbucneau conflicte între ei, sau între legionari şi comunişti, era chemat Malciu. Bine legat, cu braţele vânjoase, întărite de muncile câmpului, Malciu se impunea şi prin forţă, nu numai prin cuvânt. Se făcea temut, pentru a fi ascultat.

Odată, când erau în curte, "la aer", Malciu s-a legat de un comunist, unul Ghiţă. Era un fel de şef al lor, condamnat pentru greva de la C.F.R. din 1933. Şi el se impusese ca şef al deţinuţilor comunişti, aşa cum Malciu era căpetenia legionarilor din lagăr. Nu întâmplător îl alesese Malciu ca să-şi reverse oful.
- Voi comuniştii, voi aţi vrut să daţi Basarabia ruşilor. Asta chiar înainte de '40. Aţi urmat directiva Moscovei, aşa, ca între tovarăşi. Voi nu sunteţi români, măi, Ghiţă. Nu v-a păsat de fraţii noştri de dincolo de Prut, românaşi de-ai noştri, şi aţi făcut jocul lui Stalin. Cozi de topor, asta sunteţi! i-a strigat lui Ghiţă.

Ghiţă, şi el bine legat şi băţos din fire, nu s-a lăsat mai prejos:
- Voi aţi intrat în cârdăşie cu Antonescu, aţi jefuit şi aţi omorât. Şi îi tot daţi, în sus şi-n jos, cu patria. Câţi evrei aţi omorât la Rebeliune? Câţi la Iaşi, când cu pogromul, în 1941, Malciule?
- La Iaşi i-am prigonit pe ăia din casele din care li s-a semnalizat ruşilor, cu lumini, unde e oraşul. Altfel, sub camuflaj, nu ar fi ştiut aeroplanele lor unde să bombardeze. Şi, surpriză, ăia care au adus bombele ruseşti peste oraş s-au dovedit a fi evrei comunişti. Ce zici ,Ghiţă, de asta?

S-au repezit unul la altul. Până să-i despartă gardienii, şi-au dat pumni şi picioare în gură, s-au tăvălit prin praful din curte, răcnind ca apucaţii. S-au umplut de vânătăi şi de sânge. Două săptămâni de celulă a primit fiecare. Numai cu pâine şi apă.

A meritat, şi-a spus Malciu. Prin răbufnirea asta se eliberase, măcar în parte, de furie, de ură. Se gândea că toate asasinatele lor - cum le numeau duşmanii -, toate jertfele lor - cum le numeau ei, legionarii -, fuseseră săvârşite tocmai pentru a mai elibera din furie şi din ură. Furia împotriva guvernanţilor. Ura împotriva ucigaşilor Căpitanului. Împotriva vânzătorilor de ţară. Împotriva bolşevicilor, care uitaseră de Dumnezeu şi lucrau în numele Diavolului. Poate că greşiseră că nu continuaseră cu lupta politică şi se repeziseră la metoda asta radicală. Se dovedise că nu putuseră să convingă prin asasinate. Asocierea cu Antonescu, e drept, prea scurtă, îi găsise nepregătiţi să conducă. Ăla, vulpe vicleană, cum s-a văzut cu sacii în căruţă, i-a provocat şi s-a lepădat de ei ca de nişte zdrenţe. Ei, dacă ar fi trăit Căpitanul!

Când Antonescu, în căutare de carne de tun pentru frontul rusesc, le-a promis legionarilor libertatea în schimbul înrolării în armată, Malciu a ieşit la raport şi s-a cerut primul pe front. Motivul: voia să împuşte cât mai mulţi ofiţeri de-ai lui Antonescu, de-ai regelui. Nu din cauza câinelui roşu erau camarazii lui în puşcării? Nu-i trădase el pe legionari, mişeleşte, după ce ajunsese la putere sprijinindu-se pe umerii lor? Nu-l asasinase Carol al II-lea, mişeleşte, pe Căpitan?

Aşa se face că nici gând să fie trimis pe front. Nici gând să fie eliberat. Au plecat câţiva şi de la ei, ca să se lupte cu bolşevicii şi să elibereze Basarabia. Au plecat şi câţiva comunişti, ca să treacă linia de front, cât au putut de repede, şi să se alăture ruşilor. Numai câţiva dintre comunişti, mai naivi, mai cu drag de ţară, au plecat chiar cu gândul ca să lupte pentru ea. Printre ei a plecat şi omul lui Ghiţă, unul cu nume de neamţ, Maurer, un avocat care-l apărase în proces, la Craiova. Avocatul, cât timp a fost deţinut în lagăr, îşi comanda mâncarea din oraş, de la hotelul Mignon; asta când nu mânca acolo, însoţit de gardian. Aşa că nu plecase pe front pentru că n-ar mai fi suportat condiţiile în care erau deţinuţi...

(Migraţii reprezentative: Matei Gorganu alias Petru Culianu, Vlad Mirescu alias Mircea Eliade)

Datorită cărţilor profesorului Vlad Mirescu îl descoperise pe Giordano Bruno. Eretic, potrivnic bisericii, adept al teoriei lui Copernic, ars pe rug de inchiziţie - se putea scrie despre el. Chiar dacă nu avea sursele de documentare pe care profesorul le cita în Tratatul său, Matei trudi luni de zile la un eseu în care, pe lângă lucrurile cunoscute, investiga şi ezoterismul lui Bruno, căutările lui în zona ocultă, de comunicare cu spiritele, cu cei de dincolo. Poteca i-o arătase cartea lui Vlad Mirescu, Matei reuşi să o lărgească. Pe lângă susţinerea teoriei heliocentrice, practicile lui diavoleşti - cum le considera Biserica - îl duseseră pe Bruno la rug. Oare toate rezultatele căutărilor lui Bruno se pierduseră? Inchiziţia arsese toate lucrările lui? Cine ştie, poate că unele mai existau, păstrate prin cine ştie ce minune, prin vreo arhivă, prin vreo mănăstire din Italia, din Franţa sau din Elveţia, locuri în care filozoful poposise şi din care fusese, de fiecare dată, alungat.

Panteismul lui Bruno îl duse înapoi la Platon şi, înainte, la Spinoza, la Hegel. Analiză evoluţia ideilor de la unul la altul. Linia aceasta filozofică îl atrăgea. Raţional, judecând cauzal, Matei simţea că nu poate rămâne la monodeismul bisericii. Cu un singur Dumnezeu îi venea greu să explice lumea. Dar, dacă lumea întreagă, materială şi spiritual, era ea însăşi Divinitatea, în formele ei multiple? În ea ar fi putut să gândească liber, aşa cum gândise Bruno, fără constrângerea dogmelor bisericii. Ar fi putut să justifice şi să ducă mai departe eşafodajul filozofic al panteiştilor şi, de ce nu, să vină cu un sistem filozofic nou. Visul oricărui filozof! Ar fi fost în stare? se întreba Matei. Poate că nu, poate că da, cine ştie? Era pregătit să încerce.

Eseul său, analizat şi răs-analizat de conducerea revistei, apăru în trei numere succesive ale Revistei de Filozofie. Mai mult de o treime din el căzuse sub foarfecele redactorului-şef. Dacă lui, ca redactor, i se ciuntise lucrarea, la ce se puteau aştepta alţi autori? se gândi Matei. Nici măcar nu emisese nu-ştiu-ce idei subversive, nu contravenise liniei. Nimeni nu-i explică motivul ciuntirii textului său. Îşi explică singur: nu se putea acorda prea mult spaţiu unor filozofi idealişti într-o revistă de filozofie care, nu-i aşa, servea ideologia marxistă.

Fu surprins să constate că forfecarea nu eliminase nicio referinţă bibliografică la lucrările profesorului Vlad Mirescu, deşi lucrările citate nu erau traduse în ţară şi nu existau, în ediţiile iniţiale, în engleză, în nicio bibliotecă din România.

A expediat cele trei numere de revistă pe adresa Universităţii din Chicago. Într-o scurtă scrisoare către profesorul Mirescu, menţionă faptul că e vorba de o versiune prescurtată. Spera ca profesorul să înţeleagă despre ce fel de prescurtare era vorba. Vlad Mirescu îi răspunse cu o scrisoare binevoitoare de mulţumire. Matei se aştepta la mai mult. Nu la o remarcă privind originalitatea lucrării - în fond, mersese pe urmele profesorului, nu adusese nimic nou -, dar măcar o apreciere privind efortul său de analiză şi de sintetizare a concluziilor.

Prin eseul despre Giordano Bruno, Matei Gorganu crescu în aprecierea profesorilor de la facultate. Primi îndemnuri de a continua cu studiul filozofilor Renaşterii. Mai mult, Decanul îl chemă la el şi îl ajută să-şi întocmească un program de bursă în Italia. Îi indică universităţile la care ar fi putut fi primit, ca bursier, profesorii de la care ar fi avut de învăţat. Programul plecă la minister şi... nimeni nu mai ştiu nimic despre el.

Acceptat şi ca doctorand, tot de către Decan, cu o temă pe care singur şi-o alese: "Filozofia şi Miturile Renaşterii", Matei se cufundă în pregătirea examenelor şi a referatelor. Uitase de bursa din Italia. Ştia că se pleca greu în Vest. Organele suspectau pe oricine că va rămâne acolo. Decât să aibă pierderi, să se audă că unii dau cu piciorul raiului socialist, decât să fie acuzate că dăduseră aprobări cui nu trebuie, preferau să nu aprobe pe nimeni. Aşa că nu-şi făcuse prea multe iluzii atunci când fusese propus.

Trecuse mai bine de un an de atunci, când Decanul îl invită pe la facultate. Cu dată şi oră precisă. Decanul îl luă de braţ, ca pe un coleg, şi îi şopti la ureche:
- Dacă vrei să pleci, spune da. Mi-ar părea rău să ratezi bursa.

Fără ca să-i explice mai mult, fără ca să aştepte reacţia lui Matei, îl împinse în biroul Prodecanului. Acolo, pe fotoliul Prodecanului, stătea vechea lui cunoştinţă: Omul Rectoratului. Decanul îi lăsă singuri.

***

- Vă felicit, mă bucur că sunt primul, făcu Omul Rectoratului. Se ridică şi îi întinse mâna, peste birou. Va fi o experienţă utilă şi pentru dumneata, şi pentru Universitate. Şi pentru renumele nostru, al ţării.

Tonul său deveni ceva mai oficial, păstrându-şi totuşi blândeţea.
- Să aveţi grijă cum ne reprezentaţi, continuă Omul Rectoratului. Trebuie să ştiţi că acolo, în Vest, nu ne privesc toţi cu ochi buni. Realizările noastre nu sunt recunoscute. Sunt unii, chiar printre universitari, care ne sunt ostili. Dacă îi întâlniţi, am vrea să ştim şi noi. Dacă sunt lucruri care nu suportă amânare, vă adresaţi Ambasadei noastre de la Roma. Ne interesează orice despre orice persoană cu care veţi avea contacte. Când vă întoarceţi...
- Peste şase luni, atât e bursa, preciză Matei, ca să-şi tragă sufletul, ca să mai câştige timp.
- Atunci, când vă întoarceţi, ne vedem din nou şi îmi povestiţi ce, cum şi cine. Poate chiar, şi mai bine, puneţi totul pe hârtie, ca să ne fie mai uşor. De acord? îl întrebă Omul Rectoratului, privindu-l drept în ochi.

***

Documentându-se pentru eseu, Matei se duse şi la Maglavit. Stătu de vorbă cu Petrache Lupu, ciobanul căruia, în 1935, în trei rânduri, i se arătase Moşu', cum îi spunea el lui Dumnezeu. Avea acum peste 70 de ani. Petrache Lupu îi spuse aceeaşi poveste pe care o spusese atunci sătenilor şi mai apoi ziariştilor, doctorilor care îl consultaseră ca să vadă dacă e în deplinătatea minţilor şi, după război, organelor care se chinuiseră şi îl chinuiseră să-i scoată obscurantismul din cap. Pe chestia asta, nea Petrache Lupu făcuse şi ceva puşcărie, dar rămăsese neclintit: Da, îl văzuse pe Moşu'. Şi încă de trei ori. El era cu oile, Moşu' se iţise lângă o salcie.
- Avea părul lung până la călcâie, îl învelea tot, ca o sarică, glăsui el. Spuse că să ne pocăim, să nu mai păcătuim, că altminteri va fi foc şi pară pe capul nostru. Şi că să le spui asta la oameni. Să meargă la biserică, să asculte de părinţi şi să se roage. În rugăciune am trăit de-atunci, domnule dragă, şi uite că Moşu' nu m-a lăsat să pier. Şi zise că o să mai vină, io cred că d-aia mai trăiesc. Ca să vie el să-mi mai spuie ce să facă oamenii, că iar s-or depărtat de biserică, nu se mai roagă şi tăbară unii pe alţii. Dumneatale, domnule, ce eşti?
- Cercetător, răspunse Matei.
- Vine mulţi cerşetori la mine să-i lecuiesc. Care olog, care ciung, care de nu vede din naştere...
- Nu cerşetor, cercetător. Studiez poveştile populare, folclorul, nene Petrache.
- Aşa, înţelesei anapoda. Cerşetător! D-aia nu te opri din drum jandarul...
- De ce să mă fi oprit? se miră Matei.
- Păi nu te opri, că te văzu întreg, fără beteşug. Că pe toţi cu beteşug, care nu-i de pe-aci, îi opreşte, să nu vie la mine. Parcă îi chem io? Io dădui în scris, la anterogatar, că n-oi chema pe nime'. Da' ei tot vine, cu beteşuguri, cu supărări mari. Mai puţini ca pe vremuri, că mulţi e acu' pe la fabrici, are serviciu, are leafă, nu mai are timp să se caute.
- Spune-mi, nea Petrache, atunci când l-ai văzut pe Moşu', te aşteptai să-l vezi?
- Asta cum vine? Adică, dacă îl văzui când îl văzui, or mai 'nainte?
- Cam aşa ceva.
- Înainte să-l văz, nu fu nimenica lângă salcie, spuse Petrache Lupu după ce se gândi o vreme.
- Era aşa, ca un abur, îl întrebă Matei, sau era ca mine şi ca dumneata la trup?
- Fu şi duh, arătare, nălucă, dar avu ochii şi părul ca oamenii. Şi glasul Lui suna a glas de om. Fuse trist, ca şi cum îl necăjise copiii. Copiii lui, adicătelea noi, ţinu să explice Petrache Lupu.
- Se vede treaba că îi mai pasă de noi, îi întări Matei vorbele. A făcut lumea, ne-a făcut şi pe noi, dar nu ne lasă de izbelişte. Ţi s-a arătat matale taman pentru a ne spune că nu-i place cum mergem prin lumea pe care ne-a dat-o. Că o stricăm, că ne batem joc de ea. Şi că stă în puterea Lui să ne îndrepte cu povaţa, iar dacă nu, cu asprimea pedepsei.
- Aşa, dragă domnule, dumnetale văd că înţeleseşi mai bine decât mine de ce mi se arătă Moşu' mie. Toţi m-a întrebat: de ce ţi se arătă taman ţie, un cioban fără carte, cu limba şi auzul legat?

Chiar aşa! De ce Domnul sau Maica Precistă alegeau, pentru a li se arăta, numai oameni simpli? Sfânta Fecioară, Maica Domnului, se arătase, la Lourdes, în 1858, unei ţărăncuţe de 14 ani. În Portugalia, la Fatima, în 1917, tot Maica Domnului fusese zărită de trei copii. Lor, unor inocenţi precum acest Petrache Lupu, lor le spusese Prea-Sfânta că războiul acela care sfâşia Europa era pedeapsa Lui pentru păcatele oamenilor. Prin aceşti naivi, aceşti inocenţi, oamenii erau îndemnaţi la pocăinţă.

Cum se face că aceia aleşi pentru a primi şi a transmite mesajul Divinităţii erau oameni simpli, lipsiţi de educaţie şi de imaginaţie? se gândi Matei. Era greu de crezut că pe Petrache Lupu l-ar fi dus mintea să imagineze întâlnirile lui cu Moşu'. Şi nici că steaua de la răsărit se va revărsa peste ţara noastră, cu prăpăd, aşa cum îi spusese, la a patra întâlnire, Moşu'. Avea să se reverse cu sânge. Şi aşa s-a şi întâmplat. N-avea cum să ştie nea Petrache, acolo, lângă oile lui, ce e acela comunism şi cât se vor întinde ruşii peste noi.

Prin astfel de oameni alesese Divinitatea să ni se adreseze. Să ne transmită ceva. Nu să comunice, pentru că oamenii aceştia simpli fuseseră aleşi ca receptori, ca purtători de voce, nu ca să se discute cu ei. Nu pentru o comunicare în ambele sensuri. Nu ca interlocutori.

***

Dar ghicitoarele? Cum făceau ghicitoarele, când îţi citeau viitorul în palmă, sau în cărţi, sau dând cu bobii? Pentru că nu auzise că ele ar avea viziuni, că se pogoară asupra lor vreun duh care să le spună ce ne aşteaptă. Mulţi povesteau că ghicitul lor se adeverise. Majoritatea erau femei simple, ţigănci needucate, incapabile să inventeze o poveste pentru fiecare dintre cei care le treceau pragul. Erau ca Petrache Lupu.

Se duse la o ghicitoare de faimă, la care mergeau până şi nevestele ştabilor comunişti. Chipurile, ca să-i ghicească viitorul. Era oacheşă, dar ieşea din tiparul ghicitoarelor ţigănci. Elegantă, îmbrăcată după ultima modă, doamna Floriana era o femeie pe la 40 de ani, cu forme pline, dar bine proporţionate. Ochii verzi, pătrunzători - ochi de vrăjitoare.

Matei îi puse în palmă o hârtie de o sută. Doamna Floriana îi luă palma şi o privi lung. Din palmele ei, Matei simţi iradiind căldură. Căldura aceea i se răspândi în tot corpul. Încercă să nu privească la sânii ei plini, care mai că ieşeau din bluza de mătase. Dar căldura continua să-i inunde corpul.

Doamna Floriana îl privi apoi, tot lung, drept în ochi. Închizând pe jumătate ochii, începu să vorbească şoptit, de parcă ar fi fost în transă:
- Ai mare trecere la dame, dragă domnule. Le aprinzi şi tot dumneata le stingi focul. Iubeşti de două ori în viaţă, da' iubeşti tare. Nu văd aici, în palma dumitale, copii. Dar nu sunt sigură, uite, sunt două linii ale vieţii. De parcă trăieşti două vieţi. Încurcată palmă mai ai, rar am mai văzut aşa ceva.
- Drumuri se arată? întrebă Matei.
- Pleci la drum lung, negreşit. Pleci curând. Dar şi aici văd două plecări: una e sigur fără întoarcere... E ca un labirint... înaintezi printre pereţi înalţi, întortocheaţi... De-abia se vede cerul deasupra. Văd şi cărţi... multe cărţi, una peste alta.
- Or fi cărţile din biblioteci, o ajută Matei. Şi pereţii sunt rafturile.
- Nu... stai aşa... e o singură carte, se corectă ghicitoarea. Sunt şi stâlpi de lemn, şi scânduri... dar e şi mult zgomot, te asurzeşte. Nu poate fi bibliotecă... Văd şi şobolani mişunând peste tot... Nu se poate! Uite, drumul se deschide larg şi se vede toată lumea... Te plimbi prin lume şi toţi te primesc ca pe un stăpân. Ca pe un prinţ, ca pe un rege... Sigur sunt două drumuri diferite. Cred că ăsta e drumul al doilea... primul drum se înfundă în labirint. Ai grijă, domnule, ce drum alegi, că primul nu-mi place deloc.

Doamna Floriana, uşor încurcată în propria prezicere, îi ghici şi în cărţi. Îi dădu şi cu bobii. Încercă să-l dezlege de primul drum, ca de un pericol mare. De unde, la început, era zâmbitoare şi relaxată, pe măsură ce îi ghicea şi îi spunea lui Matei ce-l aşteaptă, ghicitoarea devenea tot mai gânditoare, mai încruntată.
- N-aş putea fi sigură de tot ce ţi-am spus, pentru că, efectiv, viitorul dumitale îmi apare tulbure. Şi în palmă, şi în cărţi, şi în bobi. Bunul Dumnezeu îţi va lumina calea, el o ştie în mod sigur. Noi, cu ghicitul, vedem numai crâmpeie din ce te aşteaptă. Atât cât ne îngăduie El să vedem.
- Nu ştiam că ghiciţi cu ajutorul Lui, declară, prudent, Matei. De fapt, ce se întâmplă când ghiciţi? Ce simţiţi? Mă interesează, pentru că studiez miturile, sunt un fel de om de ştiinţă. Lucrez şi la o teză de doctorat. M-ar ajuta mult să aflu cât mai multe despre magie.
- Văzusem în palma dumitale că n-ai venit numai pentru ghicit. E bine totuşi că mi-ai spus. Înseamnă că n-ai venit aici cu gândul că ghicitul e o mare înşelăciune. Că nu crezi în el pe deplin, asta mi-e clar. De aceea nici n-am putut să-ţi prezic decât aşa, în mare. Numai celor care cred li se poate prezice exact ce-i aşteaptă. Dar, trecem peste asta. Mă întrebi de secretele noastre...
- Cât puteţi să-mi spuneţi, dacă puteţi să-mi spuneţi. Vă daţi seama că, dacă eram convins că înşelaţi, că vă bazaţi pe neştiinţa şi pe disperarea oamenilor, mă rog, teza oficială, nu veneam la dumneavoastră. Faceţi vrăji, spuneţi-mi cum le faceţi. Mergeţi pe principii statistice, arătaţi-mi măcar unul din criterii. Citiţi în privirile sau în sufletul omului? Sau, cum?
- Văd că nu vă lăsaţi, zâmbi doamna Floriana. De aceea cred că veţi ieşi, până la urmă, în larg, pe drumul cel bun. Păi, cum ghicim? De unde ne vin prezicerile? De unde i-au venit şi lui Nostradamus, de unde le-au venit tuturor prezicătorilor. De niciunde.
- Dar vin de undeva, nu? nu se lăsă Matei.
- Da, acceptă doamna Floriana, vin de undeva. Numai că nu ştim de unde. Prezicerile nu ne vin statistic, cum spuneai. Nici astrologic nu le putem explica pe toate. Deşi multe dintre noi mergem pe harta astrologică. Şi nu greşim prea mult. Dar astrologia nu e totul. Ghicitul e adevărat şi precis numai atunci când simţim că ne vorbeşte cineva, dinăuntru. Atunci nu mai spunem vorbele noastre, ci vorbele ni le pune în gură cineva. Noi credem că e Dumnezeu cel care vorbeşte prin noi. Cei care ne acuză că facem vrăji zic că e vocea Diavolului.
- Prezicerea viitorului nu se învaţă din cărţi, nu? se interesă Matei.
- Nici vorbă. Ar fi prea simplu. Ne-am ghici cu toţii, singuri, ce ne aşteaptă. Ar fi prea frumos şi prea uşor. De fapt, înveţi de la mama, dacă şi ea este ghicitoare. Înveţi de la ea, să zic tehnica, dar înveţi numai până la un punct. Ca să ajungi ghicitoare adevărată, ca să faci vrăji, cum se zice, magie cum spui dumneata, trebuie să fii aleasă. Aleasă de o ghicitoare sau o vrăjitoare care a trăit sau care va trăi, cândva. Odată ce te alege, ea îţi va şopti, ea va vorbi prin tine. În fapt, ea ghiceşte.
- Aşa a fost şi astăzi? întrebă Matei, din ce în ce mai interesat.
- Bineînţeles. Te cunoştea. Te aştepta. N-a fost simplu pentru ea, nu ştiu de ce. Şoaptele îi erau încurcate, spunea şi apoi se corecta.
- Când a trăit? întrebă Matei. Unde? Ştiţi cine a fost?
- Numai vocea ei trece prin mine, niciodată n-o voi cunoaşte. Aşa se întâmplă cu toate ghicitoarele dăruite cu o voce de dincolo.
- De dincolo? Ce înţelegeţi prin asta?
- De dincolo de lumea noastră, preciză doamna Floriana. Sunt duse de aici, dar ne vorbesc. E drept, nu le aude toată lumea, le auzim numai noi. V-am spus, noi, cele dăruite pentru a fi alese.

Nu era prea mult, dar era ceva. Doamna Floriana îi spusese atât cât putea să-i spună. Secretul profesiunii, zâmbise Matei. Sau, poate, cine ştie, îi spusese chiar tot. Mai mult nu era de spus. Mai mult nu ştiau nici ele, alesele. Vocile le şopteau, ele preluau şi îţi spuneau ce te aşteaptă. Simplu, dacă nu cauţi alte explicaţii.

Nostradamus fusese mai norocos. Lui i-a şoptit Îngerul. Un abur, o nălucă, dar, în orice caz, mai mult decât o voce dinăuntru. La fel şi Petrache Lupu. Moşul lui se arătase. Vocea venise dintr-o alcătuire, dintr-un trup. Matei avea toate motive să creadă că vocile acelea dinăuntru veneau de la Dumnezeu. În niciun caz de la Diavol. Vrăjitoarele, se gândi el, fuseseră prigonite, unele chiar arse pe rug, pe nedrept. Preoţii nu acceptaseră ca Domnul să vorbească prin ele şi nu prin ei, trimişii lui Dumnezeu pe Pământ. Numai Diavolul putea să le şoptească, să le folosească drept uneltele sale ca să tulbure vieţile şi credinţa fiilor Domnului. Acesta fusese, dintotdeauna, motivul excomunicării vrăjitoarelor de către Biserică. Iar ele, vrăjitoarele, neştiind cu siguranţă de unde vin vocile acestea, se temuseră să se apere spunând răspicat că Dumnezeu e cel care le şopteşte. Altfel cine? Numai El, Atotputernicul, putea să ştie şi să le spună oamenilor ce îi aşteaptă. Căci numai El avea în mână soarta tuturor. Numai El rânduia lumea, pentru că El o crease. Era numai şi numai lumea Lui.

Însemna că de dincolo, cumva, se putea comunica înspre lumea noastră, se gândi Matei. Acolo viitorul oricărui trăitor de pe Pământ era cunoscut. Din când în când, prin Nostradamus, prin ghicitoare, lumea de dincolo comunica spre noi. Dar de aici spre ei, cei de dincolo, comunicase cineva?...

Doamna Floriana îl invitase să mai vină pe la ea. Matei o vizită des în cochetul ei apartament dintr-un bloc vechi de pe Bulevardul Dacia. Iniţiindu-i spiritul în ale ghicitului, doamna Floriana se ocupă deopotrivă de trupul învăţăcelului. Matei fu răsfăţat cum nu fusese răsfăţat de niciuna dintre colegele sale studente. Absorbea cu nesaţ. Magia şi amorul îi erau predate cu ştiinţă şi pasiune. Profesoara, strângându-l între şoldurile ei frumos arcuite, oferindu-şi sânii buzelor sale, îl încărca de energie. Şi tot ea avea grijă să nu-l lase să plece înainte de a-şi face, conştiincios, datoria de elev...

***

Într-o mănăstire din Veneţia, Matei descoperi o scrisoare trimisă din Germania de către Giordano Bruno către protectorul său, Giovanni Moncenigo. Scrisoarea, aflată în arhiva monsegniorului Moncenigo, scăpase de furia cu care Biserica îl vânase nu numai pe Bruno, dar şi toate scrierile sale.

În scrisoare, filozoful vorbea despre lucrarea sa "Cena de le Cenere" ("Cina cenuşii"), lucrare în care reluase şi susţinuse teoria heliocentrică a lui Copernic. Bruno recunoştea că nu citise, neavând de unde, lucrările cărturarului polonez. De aceea, se scuza el faţă de nobilul Moncenigo, prezentarea sa e cumva vagă şi lipseşte argumentaţia riguroasă. Nu-l studiase pe Copernic, ideile lui îi fuseseră şoptite. Şoptite de o voce dinăuntru, o voce care era şi nu era a lui. O voce acordată pe gândul lui, o voce atât de puternică, de convingătoare, încât îl făcuse să adere imediat la ideile lui Copernic. Ba, mai mult, extinsese heliocentrismul copernican postulând mai multe lumi, nu numai cea pe care polonezul îşi axase şi îşi demonstrase teoria. Acea voce îi şoptise şi teoria, aşa cum o lăsase Copernic, mort înainte ca el să se nască, dar şi continuarea ei. Giordano era, în acelaşi timp, şi un continuator, dar şi un descoperitor.

Să fie oare posibil? Să fi reuşit Giordano Bruno să fi comunicat cu Copernic? Să-i fi fost transmise, cumva, ideile aceluia, peste timp şi peste graniţa dintre lumea în care el trăia şi lumea în care Copernic se odihnea, atunci, de mai bine de treizeci de ani?

Bruno se născuse la cinci ani după moartea lui Copernic. Vigilenţa şi metodele Inchiziţiei nu putuseră să se schimbe într-un răstimp atât de scurt. Pe Copernic, Biserica îl lăsase în pace, deşi era primul care, punând Soarele în centru şi rotind Pământul în jurul lui, contrazicea geocentrismul. În schimb, Inchiziţia stătuse tot timpul cu ochii pe Bruno - un emul numai, unul pentru care heliocentrismul fusese numai o preocupare secundară. Fusese urmărit cu cerbicie, aşa cum trebuia urmărit un duşman de moarte. Copernic, în Polonia, fusese mai departe de braţul ferm al Bisericii, care elimina orice potrivnic din Spania, Italia, Franţa. Dacă ar fi găsit scrisoarea lui către Giovanni Moncenigo, cu şoaptele acelea, Inchiziţia ar fi avut un motiv în plus să-l ardă pe Giordano Bruno pe rug. Şoaptele acelea nu puteau fi decât vocea Diavolului. Dar, din tot ceea ce citise Matei, rezulta că Biserica găsise dovezi suficiente pentru a-l arde pe rug. Păcat că odată cu marele filozof pieriseră în flăcări şi alte dovezi scrise ale experimentelor lui. Mai cunoscute erau scrierile sale mai cuminţi, care însumau sau extindeau ideile altor filozofi din vremea sa, Marsilio Ficino şi Giovanni Pico della Mirandola: toţi trei puneau dragostea şi magia la baza tuturor sentimentelor şi alcătuirilor omeneşti. Heliocentrismul lui Bruno era excentric preocupărilor lui, străin preocupărilor celorlalţi doi. Oare acesta să fi fost singurul motiv pentru care Biserica îl târâse pe rug?

Citind atent scrierile lui Giordano Bruno despre eros şi magie, atent la ceea ce filozoful sugera numai, subliminal, evitând expunerea directă, deschisă, Matei detectă mărturii discrete ale unor deschideri. Fără a fi explicit, ca în scrisoarea către protectorul său, Bruno scria uneori despre idei care îi veneau pe neaşteptate, despre momente de graţie în care pana lui parcă scria singură. Faptul că nu pomenea de acele şoapte era lesne de înţeles: voia să-şi publice scrierile, ştia că Inchiziţia stă cu ochii pe el.

Asta pe partea de magie. Gândindu-se la ceea ce aflase la Bucureşti, de la doamna Floriana, Matei se simţi îndreptăţit să creadă că Giordano Bruno fusese, şi el, un ales. Un ales mai aproape de Nostradamus, cel care se sfârşise, aşa cum singur îşi prevestise, pe când Bruno avea cincisprezece ani. Se pare că prezicerile lui Nostradamus rămăseseră necunoscute marelui filozof. Nici nu trecuse suficientă vreme pentru ca prezicerile lui să se adeverească, astfel că Nostradamus era încă privit, pe atunci, ca un şarlatan. Dar, la fel ca Nostradamus, Giordano Bruno fusese un ales iniţiat, instruit, capabil să recepteze lucruri complicate, capabil să împingă mai departe cunoaşterea omenirii. Un ales complet opus celor trei copii din Fatima sau lui Petrache Lupu de mai târziu, ca şi vrăjitoarelor sau ghicitoarelor din toate timpurile.

Om al ideilor, ca unul care vedea, în toate, spiritul, Giordano Bruno se rezumase să ateste, discret, călătoria gândurilor, a ideilor, de dincolo spre noi. Mă rog, spre el, ca ales. Nu mersese mai departe. Nu se gândise la reîntrupare. El era numai mesagerul lui Copernic. Copernic nu era în el, Copernic îl vizita doar, uneori, doar pentru a-i şopti idei noi.

Pe atunci, pe vremea lui Giordano, hinduismul nu era cunoscut, se gândi Matei. Lumea, chiar şi filozofii cei mai cutezători, în inerţia ideilor Bisericii, credea în nemurirea pe care Dumnezeu o va dărui aleşilor săi, celor care o vor merita, cândva, dar nu ca o întoarcere pe Pământ. Nu ca o întoarcere într-un alt trup. Nu ca o nouă viaţă. Şi dacă, îndrăzni Matei să gândească, întoarcerile acestea sunt posibile? Dacă întoarcerile acestea s-au întâmplat şi încă se mai întâmplă? Să fi fost Giordano Bruno ales pentru reîntruparea lui Copernic?

Reîntrupare, nu, concluzionă Matei. Bruno, observator atent, inteligent, detectase acea voce, o pomenise în scrisoare fără să-şi dea seama a cui este. Nu cunoştea opera lui Copernic, nu-l identificase cu vocea. Oricui ar fi aparţinut, vocea aceea o auzea numai din când în când, nu sălăşluia în el. Nu, niciun spirit nu se reîntrupase în Giordano Bruno. Fusese numai un ales, ca şi alţii, pentru a i se vorbi de dincolo. Numai Iisus, El singur fusese ales să-l întrupeze pe Dumnezeu pe Pământ. Numai El putea fi considerat un adevărat Messia. Lui Bruno şi celorlalţi - simpli receptori - doar le parveniseră mesaje de dincolo, mesaje pentru ei sau pentru întreaga omenire. Atât.

Îi scrise profesorului Vlad Mirescu, semnalându-i scrisoarea găsită în arhiva Moncenigo. Îi trimise şi o fotocopie a documentului. Era a treia scrisoare pe care o trimitea din Italia la Chicago. În primele două, îi trimisese profesorului textele celor două conferinţe pe care le pregătise şi le susţinuse în faţa profesorilor şi studenţilor de la Facultatea de Filosofie la Padova, la Milano. Conferinţele lui fuseseră primite cu interes. Conducătorul stagiului său, profesorul Giulio Nerro, aprecia efortul său de documentare şi de sintetizare a unui material documentar atât de vast, într-un timp atât de scurt.

(alte migraţii şi sensul călătoriei)

Matei îşi dădea seama perfect. Ceea ce-i spunea Profesorul încerca el încă din anii în care Marele Savant trăia. Şi uite, după atâtea şi atâtea încercări eşuate, reuşise să comunice cu lumea de dincolo. Aşadar, dincolo exista. De dincolo încoace se vede, se aude, se emite. De aici nu se vede acolo. Sau, nu se vedea până acum. Doamne, chiar reuşise?
- O nouă religie, îi şopti Profesorul, răspunsul. O nouă religie, Matei. Asta e miza. Trebuie să încerci, tu întruneşti toate condiţiile. Dacă nu reuşeşti tu, nimeni nu va reuşi vreodată.
- Da, o nouă religie, Maestre. Creştinismul are la bază promisiunea lumii de dincolo. Moralitatea creştină e şi ea bazată pe ameninţarea cu Iadul, pentru păcatele lumeşti, sau răsplata Raiului, pentru o viaţă trăită în umilinţă, post şi rugăciuni. Ce ştiaţi acolo, ce am aflat şi eu, astăzi, acum, nu aduce, deocamdată, nimic nou. Doar certitudinea că dincolo există.
- Dar dacă reuşim să ne mişcăm oricând voim dintr-o lume în alta? îl ajută Profesorul.
- Dacă reuşim călătoria şi într-un sens şi în celălalt, reluă Matei, atunci nu mai suntem ţintuiţi acolo. Nu mai suntem la mâna lui Dumnezeu. Nu trebuie să aşteptăm Judecata de Apoi. Mila Lui. Putem să ne întoarcem oricând dorim. Şi să plecăm iar, acolo, tot aşa: când dorim. Am fi ca nişte Dumnezei. Am fi Dumnezei.
- Poate că nu chiar toţi, îl ajută din nou, Profesorul.
- Desigur că nu toţi vor fi în măsură să controleze călătoria, aprobă Matei. De aceea şi vorbim despre o nouă religie. O religie cu Dumnezeii pe Pământ. Şi preoţii îl reprezintă pe Dumnezeu pe Pământ, dar niciunul nu se pretinde Dumnezeu. Nici şamanii, nici zeii păgâni la care ne rugam în timpuri străvechi şi la care unele popoare se mai roagă şi acum, nici ei nu erau sau nu sunt, cu adevărat, Dumnezei. Nici unii, nici alţii nu stăpânesc călătoria. Nici măcar pe cea la dus. Nemaivorbind de întoarcere, să-i zicem Întoarcere, nu Înviere. Căci Învierea nu se poate repeta, ca în cazul lui Iisus. Întoarcerea, da.

O călătorie spre şi dinspre dincolo! se gândea Matei. Mulţi au povestit cum au făcut-o şi ce au văzut în timpul ei, dar se îndoia că o făcuse cineva cu adevărat. Majoritatea au fost în acel moment în moarte clinică. Ori, în acea stare, când trupul şi gândul sunt între, între viaţă şi moarte, între aici şi dincolo, impresiile şi halucinaţiile înlocuiesc senzaţiile şi percepţiile. Halucinaţiile nu duc la o concluzie, nu probează experimentul. Nu te poţi baza pe ele pentru a generaliza, pentru a extrage o metodă. Ele nu pot defini calea spre dincolo, o cale pe care să mergem cu toţii.

Mai mult, călătorii se influenţează unii pe alţii: e tunel luminos la unul, îl preiau toţi. Invariabil, Dumnezeu îi readuce pe lumea aceasta. Socotise greşit, nu le venise încă timpul.

Nu că era tentat, luase imediat hotărârea să plece, cât mai curând, dincolo. Să plece, ca să se întoarcă, aşa vedea el călătoria. Acum, cât era tânăr. Nu avusese el această premoniţie, că va muri tânăr? O va împlini. Îşi va îngheţa pe veci trupul şi mintea la vârsta marii creativităţi. Se va întoarce tot tânăr, va fi veşnic tânăr, indiferent de ipostazele în care se va întrupa aici, indiferent de forma - de duh, de spirit - pe care o va lua dincolo. Călător etern între două lumi!

Hotărârea o luase, dar nu-i era clar felul concret în care va părăsi lumea aceasta. O numea, deocamdată dispariţie. Ştia numai că dispariţia lui trebuia să fie înconjurată de mister. Nu răpus de boală, nu accident. Oricum, pe acestea două nu le putea comanda sau controla. Rămânea sinuciderea. Asta îi era la îndemână, oricând. Mai încercase aşa ceva în Italia. Sinuciderea l-ar fi îndepărtat însă de călătoria lui Iisus. Sigur, nu trebuia s-o repete - nici nu putea s-o repete cu exactitate -, dar, la Iisus, toate elementele favorabile au fost prezente: în public, martiriu, jertfire pentru salvarea sufletelor omeneşti. Sinuciderea nu i-ar fi adus însă notorietatea pe care Iisus o căpătase prin răstignirea pe cruce, în public. Chiar dacă n-ar fi Înviat, Iisus ar fi fost pomenit peste veacuri măcar pentru acea răstignire odioasă.

Asasinatul ar fi fost o altă cale. Îi veneau în minte cazurile celebre: Iulius Cezar, Lincoln, fraţii Kennedy, Martin Luther King. Misterul acelor tragedii nu se risipise nici peste zeci, sute sau mii de ani. Dar, pe de o parte, oamenii aceia erau deja celebri, erau cunoscuţi de întreaga omenire atunci când fuseseră asasinaţi. Pe el îl cunoştea numai comunitatea ştiinţifică, mai ales în America. Abia după Revoluţie începuse să fie cunoscut şi în ţară: publicat, recenzat, apreciat. Câteva sute de români îl citeau în "România liberă". Cam puţin.

La notorietate avea timp să mai lucreze, îşi spunea el. Dar cine să-l asasineze? N-avea duşmani. L-or fi urând fanaticii regimului nou de la Bucureşti pentru articolele lui anticomuniste publicate aici, în State, sau în ţară. Dar articole ca ale lui apăreau acum cu sutele şi niciun ziarist român nu plătise cu viaţa pentru aşa ceva.

Singură Biserica l-ar vrea dispărut de pe faţa Pământului. Asta dacă i-ar cunoaşte gândurile, dacă ar şti despre planurile lui de călătorie spre lumea de dincolo şi, mai ales, despre planurile lui de întoarcere. Biserica creştină a vegheat întotdeauna ca mitul Învierii să rămână unic. Iisus e unicul fiu al lui Dumnezeu trimis vreodată pe Pământ. Nu poate exista un altul ca El. Un nou Iisus ar pune Biserica în pericol. Ar putea da naştere unei noi religii. Dar, chiar dacă ar şti că el e capabil să călătorească dus şi întors, Biserica n-ar acţiona violent în cazul lui. N-ar pune pe cineva să-l asasineze. Pe ereticii ca Giordano Bruno îi arsese pe rug în public, în văzul tuturor, cu sentinţe în regulă, după procese răsunătoare. Dar vremurile acelea trecuseră. Biserica catolică îşi vlăguise puterile în lupta cu protestantismul. Nici învinsă, dar nici învingătoare, ieşise slăbită, împuţinată. Pierduse ţări întregi. Din Scaunul său de la Roma, Papa mai afurisea câte un eretic, mai vocifera împotriva divorţului sau cuplărilor nenaturale, mai îndemna la pace atunci când era invadată vreo ţară. Câştiga victorii mici, iluzorii, şi pierdea marile bătălii: sectele aşa-zis creştine se înmulţeau pe zi ce trece. Biserica ortodoxă nu fusese nici în trecut radicală. Ea lăsa în seama Domnului judecarea ereticilor care-i luau cuvântul în răspăr şi care nu-i respectau porunca. Iar până la Judecata de Apoi mai era... Biserica protestantă, mai activă când era vorba de a sprijini o cucerire teritorială aducătoare de bogăţii, nu se arătase la fel de energică atunci când tot felul de pastori se declaraseră trimişii lui Dumnezeu pe Pământ. Îi lăsase să predice în voie.

N-avea duşmani, nu-l ameninţase nimeni, dar asta nu însemna că nu putea inventa astfel de ameninţări. La începutul anului 1991 începu să se plângă colegilor, profesori la Universitate, şi studenţilor, că a primit repetate ameninţări cu moartea. La întrebarea cine crede că e în spatele acelor ameninţări? ridica din umeri. Mister. N-avea nicio idee despre cel sau cei care îi doreau dispariţia. A găsit şi mesaje pe computerul de la facultate. Cine să fie?

Nu respingea ideea unei combinaţii: asasinat şi sinucidere. Un asasinat care să pară sinucidere, sau o sinucidere care să fie luată drept un asasinat. Dacă ar fi reuşit aşa ceva, ar fi creat şi mai mult mister în jurul morţii sale. Dar cum să se sinucidă şi să dea impresia că a fost asasinat? Iar cealaltă variantă era şi mai dificilă, dacă nu imposibilă: n-avea duşmani, nu exista niciun potenţial asasin, de unde să-l ia pe cel care şi-ar fi cosmetizat actul, ca să pară o sinucidere?

Notorietatea. Notorietate dincolo de mediul universitar şi ştiinţific. Cum s-o câştigi mai bine decât apărând la televizor? Dacă Revoluţia n-ar fi fost transmisă în direct, la televiziune, ar fi ştiut de ea întreaga lume?

S-a dus la Chicago Fox şi le-a propus o emisiune. Un show, deşi termenul de show îl găsea impropriu. Va prezenta un amestec bine dozat de elemente de fizică, cosmogonie, astrologie şi ocultism, învăluind totul în mister. Va atrage audienţă, ce-ar fi să îi dea spaţiu de emisie, dacă se poate chiar în reţeaua naţională Fox?

***

Din când în când, în momentele de linişte, mai ales când lucra noaptea târziu, auzea vocea profesorului Mirescu. Îl aşteptau. Să nu se grăbească, să aleagă singur momentul potrivit. Şi să nu-i fie teamă. Ei sunt siguri că va reuşi.

Într-o seară, profesorul Mirescu îl întrebă:
- Te-ai gândit, Matei, cum se face că ai început să joci şah la un nivel destul de bun? Ţii minte că am încercat odată să joc cu tine şi am renunţat după acea încercare: aveai un nivel de copil care abia ştia să mute piesele.
- Da, mi-e şi ruşine când îmi aduc aminte, recunoscu Matei. Şi, acum doi ani, m-am trezit că ştiu pe de rost partidele lui Lasker. Sigur că m-am întrebat, dar n-am găsit explicaţia.
- Ai auzit vorbindu-se de o minte genială, un evreu tânăr, tot din Bacău, ca şi tine?
- Profesorul meu de fizică, de la liceu, a auzit de el. A murit în Primul Război Mondial?
- Da, despre acel tânăr vorbim. Wolfi Eichenck. Pasionat de şah. Voia să ajungă ca Lasker, campion mondial. Juca şah orb, n-avea nevoie de tablă de şah şi de piese. L-am cunoscut aici. O parte din el e în tine. Şi el a putut călători, aşa cum sunt convins că o vei face şi tu.
- Uimitor, professore. Cu alte cuvinte, în mine, Matei Gorganu, trăieşte acest Wolfi? În realitate sunt Wolfi Eichenck?
- Nu întru totul. Eşti şi el, eşti şi tu. De la el cred că mai ai şi dorinţa de a-l apăra pe rege. Şi acest tânăr a plecat la război şi a ajuns să-şi dea viaţa Pentru ţară şi rege. Şi pe tine te-a apucat subit grija faţă de ţară. Când?
- În 1988, spre sfârşitul anului, preciză Matei.
- Până atunci nu scrisesei nimic anticomunist, nu? Şi, deodată, ai început seria de articole din "România liberă". Poate că nu te-ai întrebat de ce. Acesta e motivul. Motivul pentru care Wolfi a plecat, în 1916, pe front. Şi regalismul tău?
- Tot subit a apărut, recunoscu Matei. Imediat după Revoluţie.
- Şi regalismul i-l datorezi lui Wolfi. Dar şi el îţi datorează ţie, în mare măsură, întoarcerea. O minte strălucită ca a lui nu putea să se întoarcă decât într-o minte strălucită ca a ta.
- Mai e ceva din Wolfi în mine? întrebă Matei.
- Nu-i eşti copie exactă, nu s-a reîntrupat în tine decât cu calităţile lui excepţionale. El, cât a trăit, a fost un visător. Tu eşti raţional. El - un neîndemânatec. N-a ştiut niciodată să-şi lege şireturile de la bocanci. Asta ca să-ţi dau numai un exemplu. N-a avut niciodată o iubită. A şi trăit prea puţin, a murit de tânăr. Tu te bucuri de viaţă şi pentru el. Patty, logodnica ta, e poate acea iubită pe care Wolfi n-a mai ajuns s-o aibă. Stau şi mă gândesc dacă nu cumva e şi ceva mai mult decât atât. Ea evreică... Străbunicul ei, Sami Weissman...
- Ce-i cu el?
- Sami Weissman a fost camarad, pe front, cu Wolfi Eichenck. A fost lângă Wolfi când acesta a murit. L-a dus la Bacău. Sami a păstrat cartea cu partidele lui Lasker. S-ar putea ca acea carte să mai existe în familia logodnicei tale. După acea carte ai jucat tu, atunci când l-ai provocat pe profesorul Brian. Vezi legătura? întrebă Vlad Mirescu.
- Să încerc, spuse Matei. Eu, prin partea Wolfi din mine, mă simt atras de Patty, urmaşa prietenului său de pe front, Sami Weissman. Poate că e şi mai mult decât atât. Să nu râdeţi...
- Ce anume?
- Poate că din acelaşi motiv mă simt atras de iudaism. Şi nu m-am oprit la studiu, vreau să trec la religia mozaică. Wolfi?

***

Într-adevăr, nu avea de ce să se teamă: întoarcerea era sigură, era controlabilă. Nu risca să se întoarcă în persoana unui troglodit. Va reveni, cu tot ceea ce ştia, într-o minte superdotată, capabilă să-l absoarbă, să-l asimileze şi să îmbogăţească astfel zestrea de cunoaştere a omenirii.

***

(misterul crimei lui Petru Culianu - scenarii metafizice)

Când inginerul Adrian Georgescu intră în birou, Matei Gorganu se ridică şi îi strânse mâna:
- Domnul Adrian Georgescu, da?
- Da, eu v-am telefonat. Vă mulţumesc că m-aţi primit, să mă scuzaţi dacă vă deranjez...
- Matei, domnule inginer. Niciun deranj. Înţeleg că sunteţi un apropiat al lui Patty...
- Am cunoscut-o pe bunica ei în România. În ultimii ani am fost apropiaţi. Simona, bunica lui Patty, m-a rugat să mă ocup de administrarea bunurilor familiei. De fapt, e mai mult decât atât. Mama lui Patty, Vera, e fata mea şi a Simonei. A fost, că s-a prăpădit. Simona a plecat din România însărcinată cu Vera. Eu n-am ştiut de asta multă vreme. Simona m-a ţinut departe de ea, a avut motivele ei. Abia când s-a prăpădit Vera, mi-a spus că era fata mea. De atunci, atât cât îmi dă voie ea, încerc să am grijă de nepoată, aşa cum aş fi vrut să am grijă de fata mea, dacă aş fi ştiut.

Se hotărâse brusc să-i spună ceea ce numai el, Simona şi Patty ştiau. Avea oare dreptul să spună altcuiva secretul lor? O făcuse spre binele lui Patty, ca să-i câştige încrederea logodnicului ei, ca să-şi justifice într-un fel vizita?
- Impresionant, făcu Matei. Ca o poveste de film. Nu vi s-a rupt inima când aţi aflat?
- N-aş vrea să vorbim prea mult despre asta. E vorba de trecut, trecutul nu-l putem schimba. Viitorul lui Patty mă interesează...
- Înţeleg, spuse Matei. Poate chiar vă îngrijorează. Dar eu pot să vă asigur că am cele mai bune intenţii faţă de ea. Ne vom căsători. Ştiu că asta e grija părinţilor fetelor în România...
- E tânără, e crudă şi, ca şi bunica ei, e naivă. Iar dumneata, domnule Matei, eşti atât de puternic. Te-am văzut aseară la TV. Păreai că poţi subjuga pe oricine, cu puterea minţii.
- Domnule inginer, fiţi sigur că nu mă joc cu Patty. Ce părere v-a făcut emisiunea?
- Ce să spun? Am fost surprins, nu ştiam că dumneata eşti profesorul despre care mi-a povestit Simona. Ca inginer, cred numai în lucruri palpabile. Cred în ceea ce văd. E drept, cred şi în Dumnezeu, şi asta fără ca să-l văd sau să-l aud. Dar religia e o excepţie. Crezi pur şi simplu. Nu îţi explici de ce. Dacă-mi daţi voie, chiar aveţi darul premoniţiei? Auziţi vocile acelea care vin dinspre viitor?
- Le aud, spuse Matei. Nu trişez. Nu încerc să epatez. Uneori mă feresc să spun chiar tot. Uite, dumneata mi-ai spus un secret pe care Patty nu-l ştie. Îţi voi spune şi eu ceva ce n-am spus nimănui. Asta pentru că vreau să verific ceva, iar dumneata m-ai putea ajuta. Acum câţiva ani, m-am trezit că joc şah foarte bine. Aşa, dintr-odată. Că joc refăcând partidele lui Lasker, fără să le fi studiat vreodată. Se pare că nu le joc eu, ci un tip, tot din Bacău, de unde sunt şi eu. Unul care s-a prăpădit pe front, în Primul Război Mondial. Era prieten cu Sami Weissman, străbunicul lui Patty. Îl chema Wolfi Einchenck. Ştiţi ceva despre asta? Aţi văzut vreo carte veche de şah, cu partidele lui Lasker, pe la familia Weissman?
- Da, Simona mi-a arătat o astfel de carte. Mi-a spus că tatăl ei, Sami, pe care l-am cunoscut şi eu, o păstra cu sfinţenie, ca pe o amintire de preţ de la un camarad de pe front.
- Aşadar bănuielile se confirmă, spuse, privind în gol, Matei. Să nu-mi cereţi vreo explicaţie raţională, domnule inginer. Iată o dovadă că existenţa noastră e compusă din mai multe apariţii. Că plecăm, dar ne şi întoarcem pe acest pământ. Vedeţi aşadar că nu exageram în ceea ce spuneam aseară în emisiune. Ba încă n-am spus tot, ca să nu sperii lumea. De aceea n-am întrebat-o pe Patty de existenţa acelei cărţi. Ea nu trebuie să se teamă de mine sau de forţa mea, cum nu trebuie să vă temeţi nici dumneavoastră.

Oricât de neîncrezător ar fi fost în astfel de lucruri, Adrian trebuia să admită că lucrurile prea se potriveau. Matei Gorganu era şi logodnicul nepoatei sale, era şi prietenul - revenit, reîntrupat - al lui Sami Weissman. Şi el avea misiunea să le curme viaţa. Amândurora. S-o facă să sufere pe Patty, sânge din sângele lui.

Trebuia să-l lovească, dar totul îl îndemna acum să-l cruţe pe acest profesor. Un om puternic, dar, în acelaşi timp, un visător. Poate chiar un deschizător de drumuri. Unul care controla minţile şi gândurile, cum nu reuşise nimeni până atunci.

Simţi nevoia să rupă tăcerea care se instalase:
- Am citit într-un ziar românesc că ai fost ameninţat. Ai idee, domnule Matei, cine ar putea fi?
- Nu ştiu, domnule Adrian. Vedeţi doar cu ce mă ocup. Pe cine să deranjeze cercetările mele?
- Nu ţi-e frică? Patty ce zice?
- Nu mi-e frică. Ştiu că voi muri tânăr. Iar faptul că ştiu că voi reveni, cândva, aşa cum a revenit acest Wolfi Einchenck, îmi dă puterea să ignor ameninţările acestea.
- Totuşi, insistă Adrian Georgescu, poate ar fi bine să-ţi iei măsuri de apărare.
- În ce sens?
- Uite, am fost deschişi unul cu celălalt. Am venit aici pentru că mă îngrijora situaţia lui Patty. Pe partea asta, dumneata m-ai liniştit. Dar nu pot să-l las pe logodnicul nepoatei mele să înfrunte pericolul cu pieptul gol. Matei, ai o armă?
- Nu, nici n-aş şti ce să fac cu ea.

Adrian îl scoase de sub haină pe Baby One şi i-l întinse peste birou.
- Ce-i cu ăsta? se miră Matei.
- Un fel de Beretta, construit de mine. N-are serie. Dacă îl găseşte cineva, nu ajunge nici la mine, nici la dumneata. Trebuie să te aperi, dacă va fi cazul. Uite cum se manevrează.

Scoase dintr-un buzunar încărcătorul şi îl montă în tocul pistolului. Îi arătă cum se manevrează închizătorul, cum să-l echilibreze în palmă şi cum să ţintească. Matei repetă mişcările, amuzat.
- Ştiţi ce? Lăsaţi-l aici, cine ştie? Poate că reuşesc să sperii pe cineva cu el. Îmi pare rău că nu mai putem sta de vorbă, peste zece minute intru la curs. Dar, ce-ar fi să veniţi din nou pe aici? Luni dimineaţa mai sunteţi în Chicago?
- Da, plec până la Joliet în seara asta, dar ne putem vedea luni. La ce oră? întrebă Adrian.
- La 9:30 dimineaţa. La zece intru la curs.
- Cred că nu trebuie să insist: te rog nu-i spune lui Patty despre vizita mea. Ştiu cum sunt tinerii, nu le place să te amesteci în viaţa lor.
- Sigur. Pe luni, domnule Adrian.
- Pe luni, Matei.

Ieşind din biroul lui Matei Gorganu, Adrian Georgescu încă se mai gândea la ce se întâmplase. Venise să-şi observe ţinta, să se întărească în hotărârea de a o executa, şi, când colo, se înduioşase. În loc să-l ameninţe cu pistolul, i-l oferise ca să se apere. Ce-o să-i spună lui Malciu? Ce va face luni? Ce avea să se întâmple cu profesorul?

Îi veni în gând ciobanul din Mioriţa. La fel ca el, Matei Gorganu vorbea - senin şi resemnat - despre moarte. Avertizat, ca şi ciobanul, n-avea de gând să se apere. Şi unul şi celălalt se lăsau în voia destinului. Lăsându-i pistolul, încercase să-l înarmeze împotriva destinului. Nu era însă sigur că profesorul îl va folosi, la nevoie.

Conducând spre ieşirea din campus, observă o Toyota maronie parcată pe o alee. Avea numere de Illinois. Spionul Bucureştiului era pe-acolo! Mai bine că n-a dat ochii cu el. Ăsta complica şi mai mult lucrurile. De ce n-o mai fi aşteptând Malciu? De ce s-o grăbi? Poate că securiştii au acelaşi gând ca şi el. Din ambiţie se grăbeşte, nu vrea să i-o ia altul înainte!

***

Pregătindu-şi notele pentru curs, Matei Gorganu se gândea şi la vizita inginerului, şi la telefonul securistului. Le dăduse întâlnire la aceeaşi oră, simţind că ora aceea venise. Luni era ziua lui de naştere. Împlinea 35 de ani. Era un moment potrivit, ideal chiar, nu putea aştepta altul mai bun. Securistul va acţiona, aşa i se părea normal. Nu era sigur ce va face inginerul, dar, în mod sigur, prezenţa lui va complica lucrurile. De aceea îi dăduse întâlnire tot atunci. Iar pistolul adus de el era un dar nepreţuit. Ştia cum îl va folosi.

Luni dimineaţa, Marcel Dragoman, îmbrăcat în salopeta gri-albastră, îşi ocupă postul de observaţie din balconaş. Era ora 9. Îl văzu pe Matei Gorganu intrând în birou la ora 9:15. A mai aşteptat: a zis ora 9:30, la 9:30 va intra în birou. Îşi puse mănuşile şi îşi pregăti pistolul: montă încărcătorul, ridică piedica. Oglinda era acolo, nu-i mai rămânea decât s-o spargă. Şi apoi să dispară.

William Seiffert se hotărâse să discute cu profesorul Gorganu ca de la bărbat la bărbat. O iubea încă pe Patty, o iubea cu disperarea că o pierduse şi tot cu disperare ar fi vrut-o înapoi la el. Dar Patty îl evita ori de câte ori el încerca să-i aducă aminte de ceea ce fusese între ei. "Ce a fost, a fost, Will. Îl iubesc acum pe Matei, nu mai e nimic de făcut. Putem rămâne prieteni..."

Auzi, îl iubea pe profesor! Îl iubea numai pentru că profesorul o făcuse să-l iubească. Se juca cu mintea ei, îi controla şi sentimentele. Îşi bătea joc de Patty, cum îşi bătea joc de toţi. Şi, dacă nu-i păsa prea mult de restul lumii, nu putea suporta s-o vadă pe marea lui dragoste înlănţuită în vrăjile de doi bani ale profesorului. Mersese şi el la şedinţele lui de spiritism în grup. Trucuri, vorbe, nimic concret. Premoniţia lui? Aiureli. Un singur lucru reuşise profesorul: o controla, telepatic, pe Patty. Făcea cu ea orice dorea. O folosea ca pe o jucărie. Ştia perfect de care sfoară să tragă, pe care buton să apese. Patty răspundea perfect la comenzile lui.

Colegii lor, văzându-l că suferă, îl îndemnau s-o uite. "Will, n-ai nicio şansă. El - profesor renumit, tu - ca noi toţi, la mâna lui. Ne dă notă de trecere sau nu. Cu ce s-o impresionezi? Cu cei douăzeci şi trei de ani? Cu faţa ta angelică şi cu trupul tău atletic? Păi nici proful nu arată deloc rău, la treizeci şi cinci de ani. Să fii în locul lui Patty, pe cine ai alege?"

De aceea venise mai devreme la curs, în acea dimineaţă de luni 29 aprilie. Ca să-i spună profesorului, deşi era sigur că ştie: că ţine la Patty şi că e gata să facă orice pentru ea. Chiar şi un gest disperat. Aşa îi va spune.

Urcând scările, William Seiffert se uită la ceas. Era 9:28. Mai era o jumătate de oră până la începerea cursului. Cine ştie, poate reuşea să-l convingă pe Matei Gorganu să renunţe la Patty.

Bătu la uşă şi auzi, dinăuntru, vocea profesorului: "Intră". Intră şi închise uşa în urma lui. Când se întoarse spre biroul profesorului, auzi o bubuitură.

După ce spuse "Intră", Matei Gorganu ridică pistolul şi îl lipi de ceafă. Cu degetul mare pe trăgaci, aşteptă ca vizitatorul din uşă să se întoarcă cu faţa spre el. Constată cu mirare că nu era Adrian Georgescu, nu era nici vreun necunoscut, trimisul Securităţii. Ce-o fi vrând Will, de a venit neanunţat? Se va lămuri el mai târziu. Apăsă pe trăgaci. Cu mirarea pe faţă îşi începu călătoria.

De lângă uşă, Will văzu cum capul profesorului se mişcă spre stânga, ca şi cum l-ar fi împins cineva, apoi cade cu zgomot, cu faţa în jos, pe tăblia biroului. După câteva clipe, lângă ceafa profesorului cădea mâna lui dreaptă. În cădere, din mână se desprinse un pistol. Pistolul se rostogoli pe birou. Încă mai fumega. Din părul de pe ceafă, sângele se scurgea, întinzându-se pe birou.

Will nu îndrăzni să facă niciun pas. N-ar fi văzut mai mult decât vedea de acolo, de lângă uşă, unde rămăsese încremenit. Capul şi mâna profesorului încremeniseră şi ele. Totul încremenise.

Se gândi să strige după ajutor. Să sune la Serviciul de Urgenţă, la 911. Cui i-ar fi folosit? Profesorului, în niciun caz. Iar pe el l-ar fi luat la întrebări: Ce căuta acolo? Cum de l-a găsit tocmai el, fostul iubit al logodnicei profesorului? Nu cumva era pistolul lui? Gelozie? Chiar trebuia să-l omoare?

***

În clădire domnea liniştea obişnuită. Niciun semn despre grozăvia care se întâmplase.

Marcel Dragoman se pregătea să coboare din balconaş, când văzu un tânăr intrând în biroul lui Matei Gorganu. Imediat după ce tânărul dispăru în birou, se auzi un zgomot. Oricine ar fi putut crede că e un pocnet de uşă închisă cu putere, dar pentru el nu putea fi decât explozia unui glonţ. Oare ce se întâmplase în biroul profesorului?

Era periculos să coboare. Risca să fie văzut. Aşteptă.

Nu trecu mai mult de un minut. Tânărul ieşi în fugă, busculând un bătrân care urca scările. Dragoman, care se pregătea să coboare, trebui să se întoarcă şi să se ascundă din nou balconaş. De acolo îl văzu pe inginerul Georgescu intrând în biroul lui Matei Gorganu.

Adrian Georgescu ajunsese la etaj, în capul scărilor. Tânărul care ieşise din biroul profesorului era gata-gata să-l răstoarne. Adrian Georgescu mormăi: Tinerii din ziua de azi. De ce s-or fi grăbind, când n-au nicio idee unde vor să ajungă?

Se uită la ceas. Era 9:30. Ajunsese la timp. Îi plăcea să fie punctual. Bătu la uşa lui Matei Gorganu. Nu-i răspunse nimeni. Aşteptă un timp, apoi intră.

Primul lucru pe care-l zări fu pistolul lui. Baby One era pe birou, cu ţeava îndreptată spre capul profesorului. Capul profesorului era năpădit de sânge. Sângele se scursese şi pe birou. Viaţa profesorului se scursese şi ea.

Se duse lângă birou. Gaura din ceafă, pistolul alături - părea sinucidere. De ce nu trăsese în tâmplă? Când te împuşti din spate, e mai greu să controlezi arma. Sau l-a împuşcat tânărul care ieşise din birou. Să fi fost acela trimisul Securităţii? Executorul, omul bărbosului? Dacă ar fi fost aşa, de ce ar fi folosit arma lui, arma pe care i-o dăduse el profesorului? Ce, n-avea Securitatea arme? Încercase Matei Gorganu să se apere şi tânărul acela l-a dezarmat şi apoi l-a executat cu Baby One? Posibil, dar tot sinuciderea i se părea mai plauzibilă.

Ori sinucidere, ori execuţie comandată de Securitate, nu mai era nimic de făcut pentru Matei Gorganu. Îşi făcu cruce şi se rugă pentru sufletul lui: Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească la El! Şi să-l întoarcă pe Pământ, aşa cum visase omul acesta netemător de moarte.

Dădu să plece, dar se întoarse şi se apropie de birou. Pistolul lăsat acolo ar fi fost o dovadă că profesorul s-a sinucis. Dacă-l lăsa acolo şi reuşea să dispară fără să fie văzut, n-avea de ce să se teamă: Baby One nu i-ar fi condus pe anchetatori la el. Şi chiar dacă ar fi ajuns la el, Adrian Georgescu ar fi arătat spre tânăr: acela fusese în birou în momentul împuşcăturii. El a venit după, nu putea fi incriminat.

Dar, nu era numai asta, nu de asta se întorsese din drum. Dacă lăsa pistolul acolo, Malciu ar afla că nu şi-a îndeplinit misiunea. Nu l-ar fi crezut, n-ar fi crezut nimeni pe lumea asta că a tras şi a plecat lăsându-şi arma la locul crimei. Iar Malciu îşi dorea nespus ca misiunea lor să reuşească. Ultima misiune. Nu putea să nu-i ofere satisfacţia mult dorită. Mai ales că nu îl costa nimic. Atâta doar că, negăsind arma cu care s-a tras, ancheta va trebui să înlăture varianta sinuciderii.

Cu un şerveţel din cutia de pe masă, Adrian Georgescu luă pistolul şi îl ascunse în buzunarul din interior al jachetei. Apoi, închizând uşa cu grijă, ca şi cum n-ar fi vrut să-l tulbure pe profesor, coborî, calm, scările şi se urcă în Fordul Taurus.

La ora 10:30 ieşise deja din zona Chicago şi gonea pe autostrada I-90 spre New York.

Marcel Dragoman îl văzu pe inginer coborând scările. Nici el nu stătuse mai mult de un minut în biroul profesorului. Ce făcuse acolo, n-avea cum să ştie. Dar, cu orice risc, trebuia să vadă ce e acolo. Căci ceva trebuie să fi fost: nu bubuie un pistol din senin, intră acolo, pe rând, doi inşi, şi pleacă la treburile lor ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu iese fum fără foc.

Coridorul de la etaj era gol. Privind în toate părţile, Dragoman se furişă în biroul profesorului. Ceea ce văzu acolo nu-l surprinse. Glonţul care bubuise făcuse o gaură în ceafa profesorului. Numai că nu se vedea nicăieri arma din care acel glonţ pornise. Cineva trăsese. Ia să vedem: inginerul Georgescu intrase în birou după ce ieşise de acolo tânărul, student sau ce-o fi fost. Inginerul ieşea din schemă, nu putea fi el cel care a tras. Nici nu era de crezut că Malciu îl trimisese şi pe inginer, şi pe tânăr, cu aceeaşi misiune. Înseamnă că inginerul sosise prea târziu, aşa cum sosise prea târziu şi el, Dragoman. Altcineva le-a luase înainte. Tânărul! Cu ce motiv? Sigur, nu era de-al lor, după cum era aproape sigur că nu era nici de-al legionarilor. Atunci, cine îl trimisese? Unde mai pui că timpul în care acţionase fusese scurt, poate prea scurt. A avut timp să intre, să-i dea ocol profesorului şi să-i înfigă glonţul în ceafă? Nu era sigur: bubuitura o auzise la câteva secunde după ce tânărul intrase în birou. Un timp prea scurt. Să se fi sinucis profesorul? Exclus. Ar trebui să aibă, lângă el, o armă.

Nu mai era nimic de văzut, nimic de făcut şi nici nu era timp de pierdut. Oricând putea intra cineva. Se strecură cu grijă afară din birou. Şterse clanţele uşii, ca să nu rămână nicio urmă. În câteva clipe, ajunse în balconaş şi, de acolo, ieşi prin luminator. Aplecându-se, aproape târându-se, coborî pe clădirea depozitului de alături. Îşi dădu drumul pe rafturi şi se îndreptă, în goană, spre ieşire. Prin uşa întredeschisă, se asigură că nu era nimeni prin preajmă. Ieşi pe alee şi, cu paşi egali, ca şi cum ar fi examinat arbuştii de pe margine, se îndreptă spre Toyota lui.

***

Câtă vreme nu vor găsi adevăratul făptaş, asasinul, ancheta va rămâne la acele bănuieli. Asta era! Putea să-şi revendice acţiunea. Nu în public, bineînţeles, dar putea să-i raporteze lui Rădoianu că misiunea a fost îndeplinită. Că-l redusese la tăcere pe duşmanul regimului de la Bucureşti. Dar, legionarii puteau să facă şi ei acelaşi lucru: să-şi revendice asasinatul. Cu atât mai bine. Nici ei n-o puteau face în public. Va rămâne, veşnic, un mister: securiştii sau legionarii?

Nici dacă ar fi plănuit-o în felul acesta n-ar fi putut ieşi mai bine. Misterul morţii profesorului Matei Gorganu! Ca un titlu de roman! I-ar fi plăcut şi profesorului, tot a fost el mare amator de mistere. I-ar fi plăcut. Dar acum nu mai poate să-i placă.