Spiritul rapace - Arhitecţi în recluziune

Vlad Mitric-Ciupe
Arhitecţi în recluziune. Interviuri şi documente
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Spiritul rapace
prefaţă de Sorin Lavric

Când l-am cunoscut pe Vlad Mitric-Ciupe, la un colocviu de istorie la mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, nu bănuiam că am înaintea ochilor un cercetător rapace. În virtutea unei asociaţii greşite de idei, legăm rapacitatea de un soi de lăcomie violentă al cărei deznodământ e jaful. În realitate, rapacitatea porneşte dintr-un imbold cupid de ordin superior, scopul lui fiind de a strânge cât mai mult din fiinţa lumii înconjurătoare. E rapace acel spirit căruia apetitul de a-şi însuşi mediul i-a devenit o a doua natură. Orice intelectual a cărui poftă de cunoaştere depăşeşte media e atins de această formă nobilă de lăcomie culturală. În fond, condiţia erudiţiei e curiozitatea cu tentă rapace.

Şi cum Vlad Mitric-Ciupe a absolvit Arhitectura în 2010, mediul de care e legat prin formaţie e chiar breasla arhitecţilor, a cărui istorie recentă a cercetat-o temeinic, intrând în arhive (CNSAS şi Arhivele Naţionale Istorice Centrale). Rezultatul a fost volumul Arhitecţii români şi detenţia politică. 1944-1964. Între destin concentraţionar şi vocaţie profesională, apărut în 2013 la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, de departe cea mai consistentă lucrare dedicată vexaţiunilor la care au fost supuşi arhitecţii în timpul regimului comunist. În fond, Vlad Mitric-Ciupe, din arhitect s-a preschimbat în istoric al tagmei, arătând un simţ al trecutului pe care alţi reprezentanţi ai istoriografiei nu-l au. Simţul în cauză cere un fler aparte, adică o orientare spontană pentru a cărei descriere nu am un termen mai bun decât cel de "spirit rapace". Un istoric e rapace dacă, descurcându-se prin încâlceala documentelor, intuieşte unde anume se află adevărul. Opusul spiritului rapace e cecitatea istoricului fără nas fin, genul de minuţios steril care se îngroapă în cazuistici minore, pierzând busola până la a nu mai şti ce urmăreşte.

Din acest spirit rapace s-a ivit un al doilea volum, de data aceasta un tom de memorialistică semnat de arhitectul german Jean Schafhütl: Anii pierduţi. Amintirile unui arhitect deportat în URSS, apărut la Editura Vremea în 2015. Meritul lui Vlad Mitric-Ciupe e că a descoperit la propriu manuscrisul, care se afla în casa surorii lui Schafhütl, doamna Aurora Sima, a cărei grijă de a păstra varianta românească a memoriilor fratelui decedat nu fusese dublată de dorinţa de a le publica. Rapacitatea bună, de recuperator infatigabil, a făcut ca Vlad Mitric-Ciupe să simtă repede că are în mâini o mărturie valoroasă sub unghi documentar, drept care, făcând diligenţele de rigoare, a publicat-o, cu sprijin financiar din partea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Mai mult, pe Vlad Mitric-Ciupe curiozitatea l-a îndemnat să treacă de la scormonirea arhivelor la dialogul cu protagoniştii epocii, urmarea fiind cartea de faţă, în paginile căreia cititorul va găsi şapte dialoguri cu tot atâţia supravieţuitori ai închisorilor vremii. Ce-i defineşte e că toţi au absolvit Arhitectura. Deşi diferă în ton, cele şapte dialoguri au acelaşi leitmotiv - viaţa în închisoare şi traiul în România comunistă -, fiecare fiind un testimoniu făcut în cheie personală, când mai sec, când mai miezos, când mai rece, când mai patetic. Vlad Mitric-Ciupe e un interlocutor răbdător, ascultându-şi preopinenţii fără a le întrerupe peroraţia, dar totodată e un întrebător consecvent, aducându-i pe vorbitori la tema discuţiei, atunci când, furaţi de amintiri, se abat de la universul penitenciar sau de la climatul politic. În consecinţă, conversaţiile sunt solidare graţie unuia şi aceluiaşi liant: redau gustul comunismului într-o dublă ipostază, carcerală şi socială.

Şi cum un gust nu poate fi sugerat prin generalităţi, trebuind de aceea să fie surprins în detalii concrete, fiecare protagonist evocă câte un colţ din lumea penitenciară: o tortură aparte, o execuţie sălbatică, portretul unei brute sau figura luminoasă a câte unui coleg de celulă. Apoi, cele şapte mărturii vin din partea unor intelectuali, a căror minte poate face saltul de la amănunte la verdicte, cititorul aflând judecăţi verosimile în privinţa alogenilor care au adus comunismul în România.

În al treilea rând, câţiva dintre vorbitori se ridică la o înţelegere spirituală a episoadelor prin care au trecut, asta însemnând că judecă istoria din unghi religios. Tot ce li s-a întâmplat nu cere doar cauzalităţi de tip istoric, ci mai ales o finalitate de ordin spiritual, caz în care fiecare dramă devine o probă de iniţiere. Impresia cea mai stăruitoare cu care rămâi la capătul lecturii e că cei şapte au trecut printr-o experienţă a cărei intensitate i-a împins spre un prag de înţelegere pe care altfel, în lipsa experienţei, nu ar fi avut-o. Aşa se face că cei şapte sunt "lămuriţi", în ei sedimentându-se un gen aparte de intuiţie a sensului: e intuiţia cu tentă religioasă în virtutea căreia viaţa, în loc să fie absurdă, capătă un scop clar. E concluzia încurajatoare a întregului volum: că există un sens chiar în miezul celor mai macabre întâmplări.

Cuvântul autorului
de Vlad Mitric-Ciupe

Deşi studiul şi cercetarea perioadei comuniste ne preocupă de ceva vreme, concentrarea asupra breslei arhitecţilor s-a petrecut abia acum câţiva ani, iar unul dintre motivele focusării l-a reprezentat tocmai parcurgerea unui volum de amintiri^[i]. Deşi de o valoare incontestabilă şi mai mult decât binevenită, lucrarea prezintă doar câteva aspecte ale vieţii şi modului în care un arhitect putea să-şi arate măsura talentului în timpul regimului comunist.

Pornind de la supoziţia că, în timpul dictaturii, trebuie să fi trăit şi proiectat şi profesionişti care s-au luat - într-un fel sau altul - la trântă cu regimul, am demarat cercetarea în urma căreia am publicat un prim volum monografic^[ii]. După ce am prezentat biografiile a 75 de arhitecţi condamnaţi politic, investigaţiile noastre au continuat, numărul celor identificaţi de noi ajungând astăzi la peste 170, stare de fapt ce presupune necesitatea apariţiei unei a doua ediţii. Suplimentar însă, alături de alte direcţii complementare de investigaţie, toate cu formele lor particulare de valorificare, se impunea şi apariţia unui volum de interviuri.

Sensul lucrării de faţă este unul fără echivoc. Alături de izvoarele arhivistice şi menţionările din lucrările memorialistice, apelul la istoria orală este metoda indispensabilă de analiză a temei propuse - destinul individual al arhitecţilor care au cunoscut forma cea mai dură a represiunii, respectiv detenţia politică. Astfel, acest volum prezintă viziunea proprie şi directă a celor opt arhitecţi foşti deţinuţi politic care mai erau în viaţă la nivelul anului 2012, cu regretul dispariţiei anterioare a tuturor celorlalţi.

Iată, prin urmare, o primă clasificare a personajelor noastre: marea majoritate ne-a părăsit, unii încă din timpul executării sentinţei, alţii după eliberare, înainte de momentul 1989 sau chiar mai aproape de zilele noastre, doar câţiva având astăzi posibilitatea să ne transmită povestea lor. Putem aplica însă şi alte criterii de clasificare a subiecţilor noştri. Cu surprindere am descoperit, spre exemplu, că arhitecţii condamnaţi se încadrează în aproape toate prevederile codului penal din epocă, amintind aici apartenenţa politică la toate formaţiunile existente în acel timp (inclusiv la partidul comunist), participarea la eforturile de rezistenţă naţională, acuzaţii care vizau crimele de război şi împotriva umanităţii, implicarea în organizaţii catalogate drept subversive, tentative de trecere frauduloasă a frontierei, chestiuni legate direct de practica arhitecturii şi multe altele.

Din perspectiva duratei condamnării şi a intervalului executării acesteia, putem diferenţia cel puţin două grupuri: cei care şi-au executat integral pedeapsa, deţinuţii fiind eliberaţi prin expirarea acesteia, şi cei care au ieşit din închisoare în urma decretelor de graţiere din primii ani ai deceniului al şaptelea. Or tocmai aceste borne - durata condamnării şi anul eliberării - îi împart iarăşi în categorii distincte pe profesioniştii asupra cărora ne aplecăm, din punctul de vedere al destinului post-concentraţionar, referindu-ne aici atât la reintegrarea socială şi profesională, cât şi la relaţia cu Securitatea^[iii].

Un alt interesant criteriu care se poate aplica este acela al apartenenţei la o minoritate etnică sau culturală. Avem în vedere aici, alături de majoritarii români, impresionante cazuri de arhitecţi români de origine germană, evreiască, italiană, maghiară şi aromână. Deşi, la prima vedere, acest aspect pare lipsit de importanţă, tocmai originea etnică a contribuit - în multe situaţii - dacă nu la arestarea, măcar la agravarea situaţiei penale a celui în cauză. Punctăm exemplele arhitecţilor evrei acuzaţi de sionism, dar şi a macedo-românilor catalogaţi apriori drept legionari-faşişti.

Nu în ultimul rând, observăm că au fost întemniţaţi politic arhitecţi diplomaţi, studenţi şi elevi. Cazul elevilor este unul clar: tineri adolescenţi care, din diferite motive, au fost condamnaţi şi au luat drumul puşcăriilor şi care, după eliberare, târziu, când au avut dreptul să-şi finalizeze studiile, au ales să devină arhitecţi. Situaţia studenţilor este însă ceva mai interesantă, pentru că discutăm - evident - de studenţi la arhitectură. Deşi această calitate era una comună, cazurile presupun o diversitate teribilă, dacă ne gândim numai la momentul arestării - acoperindu-se aproape întreg intervalul 1945-1962 -, la reluarea sau nu a studiilor după ieşirea din puşcărie - din diferite motive, de permitere a accesului sau de renunţare voluntară -, la reuşitele şi performanţa profesionale. Din raţiuni fireşti dar şi din cauza documentării noastre târzii, la peste 20 de ani de la căderea regimului comunist, supravieţuitorii de astăzi făceau parte - la momentul arestării - din ultimele două categorii: studenţi şi elevi.

Deşi acoperă soarta unui număr redus - opt cazuri din cele peste 170, dialogurile noastre fac trimitere la o multitudine de situaţii şi ipostaze, (re)aducând în prezent şi frânturi ale unor destine apuse. În acelaşi timp, subliniem dualitatea privirii de ansamblu în raport cu apropierea de particularităţile breslei arhitecţilor şi a şcolii de specialitate. La vârsta senectuţii, personajele noastre au ales să împărtăşească crâmpeie de viaţă, suferinţă (dar) şi iluminare, atât pentru tinerii şi viitorii arhitecţi, cât şi pentru publicul larg. Francheţea şi disponibilitatea efortului recuperator, în interesul cunoaşterii şi al adevărului, revin permanent pe parcursul lecturii. Şi pentru că regretăm imposibilitatea de a dialoga şi cu alţi arhitecţi condamnaţi politic - cei care s-au stins între timp -, aducem aici un pios omagiu lui Alexandru Tătaru, cel care ne-a părăsit în august 2015.

Afirmaţia a cunoaşte pentru a nu se mai repeta niciodată poate părea astăzi o platitudine. Există şi interogaţii similare lui qui prodest. Cu toate acestea, şi în cazul celor opt interlocutori ai noştri, drama prin care au trecut transcende cauzalitatea strict istorică. Ne alăturăm şi noi concluziei lui Sorin Lavric: există un sens în miezul celor mai macabre întâmplări. Invităm cititorul să-l descopere.

---

[i] Viorica Curea (coord.), Arhitecţi în timpul dictaturii. Amintiri, Editura Simetria, Bucureşti, 2005.

[ii] Vlad Mitric-Ciupe, Arhitecţii români şi detenţia politică. 1944-1964. Între destin concentraţionar şi vocaţie profesională, I.N.S.T., Bucureşti, 2013.

[iii] Pentru mai multe detalii, a se vedea şi Vlad Mitric-Ciupe, "Destinul postconcentraţionar al arhitecţilor întemniţaţi politic (1944-1964). Studiu de caz: arhitectul Ioan Puşchilă", în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), Identităţi sociale, culturale, etnice şi religioase în comunism, pp. 79-93, I.I.C.C.M.E.R., Editura Polirom, Iaşi, 2015.

Introducere la Apocalipsa lui Pavel sau ghid pentru lumea de dincolo

Apocalipsa lui Pavel
Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă
traducere de Smaranda Mărculescu Bădiliţă şi Cristian Bădiliţă
ilustraţii de Marian Zidaru
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 

Intro

Cristian Bădiliţă este istoric al creştinismului timpuriu, doctor al Universităţii Paris IV - Sorbona, autor a numeroase studii despre tradiţia creştină a primelor veacuri, coordonator al traducerii Septuagintei, traducător al Noului Testament.

Marian Zidaru, unul dintre cei mai importanţi artişti români contemporani, este sculptor, desenator, pictor. "Munca lui Marian Zidaru încearcă să edifice punţi, să stabilească legături între teritoriul religios şi cel artistic, altădată unite. Ne aflăm în plină utopie, dar o utopie asumată, care imprimă forţă elaboratelor lui construcţii." (Ioana Vlasiu)

Smaranda Marculescu Bădiliţă, este cercetător la Institutul Sources chrétiennes, Lyon. A predat limba şi literatură latină la Universitatea din Rouen. Doctor al Universităţii Paris IV-Sorbona cu o teză despre inspiraţie şi profeţie la Philon din Alexandria. Lucrări şi articole despre Philon din Alexandria, Plutarh, literatura iudeo-elenistică.

***
Introducere la Apocalipsa lui Pavel sau ghid pentru lumea de dincolo

Apocalipsa lui Pavel s-a bucurat de o extraordinară răspîndire şi popularitate în Occidentul medieval pînă în secolul al VII-lea (chiar şi mai tîrziu), elemente din viziunea (visio) Apostolului fiind apoi preluate de folclorul religios. Să amintim doar, spre a-i fixa dintru început importanţa, că textul a inspirat Comedia divină a lui Dante şi, probabil - împreună cu Apocalipsa lui Ioan şi alte surse biblice şi patristice - multe din scenele Judecăţii de apoi de pe zidurile mînăstirilor din Nordul Moldovei. Originalitatea lui constă în descrierea amănunţită a pedepselor aplicate sufletelor păcătoase în iad, imediat după ieşirea lor din trupuri. Dimensiunea eshatologică, întîlnită în multe alte apocalipse anterioare (iudeo-creştine sau creştine: Ezdra, Enoh, Apocalipsa lui Ioan sau Apocalipsa lui Petru) lasă, în cazul de faţă, locul unei dimensiuni pre-eshatologice. Autorul încearcă să răspundă, cu mijloacele sale teologice şi literare următoarei întrebări: ce se întîmplă cu sufletul fiecărui individ după moarte? Unde va sălăşlui sufletul respectiv pînă la Judecata de apoi? Cine-l va lua în primire? Apocalipsa lui Pavel este primul text creştin care pune problema concretă a sorţii sufletelor individuale pe lumea cealaltă. Şi "rezolvă" această problemă, în felul său, cu mijloacele vremii sale, trasînd un grafic al destinului individual postum, care, departe de a fi căzut în desuetudine, persistă în subconştientul creştin-european chiar şi în ziua de astăzi.

(...)

Conţinutul şi structura Apocalipsei lui Pavel

Apocalipsa lui Pavel se legitimează în faţa cititorilor şi ascultătorilor prin următorul fragment din Epistola a doua către corinteni: "Cunosc un om în Cristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit în felul acesta pînă la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus (arreta rhemata), pe care nu se cuvine omului să le grăiască" (2Cor. 12, 2-5). Viziunea propriu-zisă a fost, la origine, "înrămată" cu bun gust şi bună ştiinţă, dar numai o parte a cadrului a ajuns pînă la noi în versiunea latină lungă, anume, povestea descoperirii manuscrisului sub temelia fostei locuinţe a lui Pavel din Tars, prin intervenţie dumnezeiască. Textul, împreună cu sandalele Apostolului, poposesc în mîinile împăratului Teodosie, la Constantinopol. Acesta păstrează originalul şi trimite o copie la Ierusalim, cetatea sfîntă.

Viziunea începe cu un "protest" al elementelor naturii (soare, lună, mare, rîuri, pămînt) împotriva omului, singura creatură păcătoasă din univers. Elementele cer învoire de la Dumnezeu să pedepsească prin teribile cataclisme neamul omenesc, dar Domnul, în infinita-i bunătate, refuză, repetînd de mai multe ori: "Pe toate le ştiu. Ochiul meu vede şi urechea mea aude, dar răbdarea mea îi suportă (sustinet) pînă cînd se vor converti şi se vor pocăi. Iar dacă nu se vor întoarce către mine, îi voi judeca pe toţi."

După acest preambul mizantropic sîntem îndemnaţi să ne rugăm, mai cu seamă dimineaţa şi seara, cînd îngerii fiecăruia dintre noi se adună "la raport" în faţa Creatorului. Ceremonia este descrisă în doi timpi (care, de altfel, vor alterna pe tot parcursul apocalipsei): unul, al jubilaţiei (îngerii prezintă faptele bune ale oamenilor), celălalt, al întristării (îngerii prezintă faptele rele).

La cererea lui Pavel, îngerul însoţitor şi interpret îi arată trei scene de judecată: prima, a unui drept; a doua, a unui păcătos; în sfîrşit, pentru originalitate, a unui mincinos dat de gol prin confruntarea cu doi martori-victime (bărbatul pe care îl ucisese şi femeia cu care preacurvise).

Următoarea escală este paradisul. Lîngă poarta de la intrare, pe două tablete suspendate de două coloane de aur, se găsesc înscrise numele celor care, trăind pe pămînt, au gîndul îndreptat mereu către Domnul. În paradis, ca şi în alte apocalipse iudeo-creştine, Pavel îi întîlneşte pe Enoh (transformat în înger, după 3 Enoh) şi pe Ilie, ridicat cu trup cu tot la ceruri. Restul vizitei e trecut sub tăcere, conform promisiunii făcute îngerului însoţitor.

Apostolului i se îngăduie, în schimb, să descrie Cetatea lui Cristos, aflată dincolo de porţile cerului, în mijlocul lacului Acherusios. Cetatea, toată din aur, este înconjurată de douăsprezece ziduri; în fiecare zid, cîte o poartă; de cele patru laturi, cîte un rîu: de lapte, de miere, de vin şi de untdelemn. O lumină de o intensitate incomparabilă cu cea de pe pămînt scaldă o vegetaţie urieşească. Noul Ierusalim, situat în centrul pămîntului transfigurat, va fi locul ultimei Parusii a Mîntuitorului. În mijlocul cetăţii, un altar magnum et excelsum valde; lîngă altar, regele David ţinînd în mîini un psalterion şi o citeră, cîntă Alleluia, cu glas puternic, care răzbate pînă la ultima centură de zid. Îngerul îi explică lui Pavel că imaginea pe care o are înaintea ochilor este copia fidelă a ceea ce se întîmplă în al şaptelea cer, unde regele iudeu intonează imnuri de slavă înaintea Tatălui şi a Fiului.

Penultima etapă a călătoriei vizionare: locul de pedeapsă a sufletelor nelegiuite şi păcătoase, situat la apus, "în afara Oceanului care împrejmuie pămîntul". Aici Apostolul asistă la o mulţime de torturi, al căror model trebuie căutat într-o altă apocrifă, redactată mai devreme, Apocalipsa lui Petru, şi care trebuie să fi servit drept model-sursă autorului apocrifei noastre. Curios lucru, dar foarte semnificativ, Cristos nu-şi face direct apariţia decît la sfîrşitul viziunii infernale. Mişcat de rugăciunile condamnaţilor, susţinute de cele ale lui Pavel, Domnul se pogoară din cer, însoţit de o suită îngerească şi, printr-un discurs solemn, acordă sufletelor pocăite (dar prea tîrziu, după kairos) o îndulcire a pedepsei (literal: "răcorirea sufletelor", întrucît majoritatea chinurilor se operau la temperaturi extraordinare), altfel spus o "zi şi o noapte de odihnă". Evident, îngerii răi nu sînt deloc mulţumiţi, dar trebuie să se supună hotărîrii divine.

Ultima parte descrie o altă vizită în paradis, dar de data aceasta în paradisul terestru, locul unde Adam şi Eva au comis păcatul neascultării. Pavel se întîlneşte aici cu Fecioara Maria, cu patriarhii (încă o dată; îi mai văzuse în Cetatea lui Cristos), cu Moise, Iezechiel, Lot, Iov, Noe şi Ilie. Aci textul se întrerupe brusc. Sfîrşitul nu se poate reconstitui. În versiunea coptă, Pavel este adus din nou pe Muntele Măslinilor, de unde-l răpise îngerul.

(...)

Cuvînt de încheiere

Apocalipsa lui Pavel ne dă o extraordinară lecţie de iubire şi îngăduinţă. Nu faţă de rău, ci faţă de cei răi, care se pot converti chiar şi după ceasul din urmă: cu ajutorul lui Isus şi al rugăciunilor venite din partea sfinţilor şi din partea credincioşilor neindiferenţi. Tradiţia Bisericii ortodoxe atribuie lui Vasile cel Mare a cincea rugăciune de la vecernia Cincizecimii. De fiecare dată cînd o citesc mă gîndesc la plînsul îngerilor şi al lui Pavel în iad şi-mi spun că Dumnezeu nu poate decît să o împlinească: "Stăpîne Atotţiitorule, Dumnezeule al Părinţilor, Care şi la acest praznic, cu totul desăvîrşit şi mîntuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dîndu-ne nouă mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mîngîiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare, auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea şi întristarea şi suspinarea".

Cuvânt înainte la Francmasonerie şi companionaj

René Guénon
Francmasonerie şi companionaj
Editura Herald, 2016
Traducere din franceză de Gabriel Avram

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt înainte

Cea mai spectaculoasă lucrare a destinului, cea care i-a consolidat lui René Guénon (1886-1951) statutul de mare maestru spiritual, va fi fost postumă, firească, asemenea unui premiu acordat pentru întreaga activitate. În anii de după dispariţia fizică a mărturisitorului predaniei, receptarea operei guénoniene s-a amplificat treptat, evidenţiindu-se astfel misiunea sa de argonaut al spiritului şi apostol al tradiţiei primordiale. Claritatea şi rigoarea discursului acestui veritabil spiritus rector şi, cu deosebire, dimensiunea adânc vizionară a mesajului său îi aduc astăzi, ca suprem omagiu pe care contemporanii i l-au refuzat, un impresionant număr de adepţi şi o recunoaştere universală.

Cu certitudine, fiind întruchiparea simplităţii înseşi, Guénon n-ar fi acceptat să i se atribuie astfel de superlative şi epitete precum cele menţionate în paragraful anterior. Ele însă n-au fost inventate de semnatarul textului introductiv, ci i-au fost conferite de către exegeţii săi, împreună cu solide argumentaţii care susţin toate aceste distincţii. La rândul lor, comentatorii operei guénoniene n-au făcut altceva decât să constate aura de legendă a personajului.

Desigur, Guénon însuşi n-a dorit să devină un model, un sfânt sau un ghid spiritual; el a trăit simplu şi s-a manifestat ca un om instruit şi de mare valoare, iar prin opera pe care ne-a lăsat-o a încercat să amplifice percepţia sacrului şi a moştenirii spirituale, sugerând totodată necesitatea redresării Tradiţiei în Occident.

După ce, în ultimul deceniu, lucrările guénoniene au apărut, rând pe rând, şi în limba română, biografia autorului este, în prezent, cunoscută şi de aceea nu vom insista decât asupra relaţiei sale speciale cu masoneria. De asemenea, vom puncta, în continuare, câteva aspecte cu privire la doctrină, simbolism şi istoria Ordinului masonic, tocmai pentru a facilita o mai bună înţelegere a studiilor guénoniene de circumstanţă, reunite în această lucrare.

*

I. Privită retrospectiv, viaţa lui Guénon este mai curând liniară, uniformă şi neimportantă sub raportul acţiunii şi al implicării în tumultul vremurilor. Deşi contemporan cu cele două conflagraţii mondiale şi cu nenumărate alte evenimente notabile, derularea vieţii acestui ilustru explorator întru cele spirituale nu pare a fi presărată cu întâmplări ieşite din comun. În toată seria de fapte ce alcătuiesc cursul monoton al vieţii sale, singura excepţie de la regulă ar putea fi ruptura brutală produsă prin părăsirea lumii în care s-a născut şi s-a format şi mutarea sa definitivă la Cairo.

În mare parte, peregrinările iniţiatice consumate în perioada 1904-1914 pot justifica şi ilustra abilitatea cu care Guénon, la maturitate, utilizează informaţia adecvată şi, în funcţie de tema aflată în dezbatere, administrează o argumentaţie atât de competentă. Calificarea sa evidentă lasă să se întrevadă nu doar o înţelegere superioară a adevărurilor subtile, ci şi o bogată experienţă personală realizată prin trăirea nemijlocită a contactului cu realitatea iniţiatică. Putem să-i atribuim lui Guénon, de ce nu, chiar şi o posibilă revelaţie iluminatorie, de natura celor descrise mai târziu în cărţile sale despre stările multiple ale fiinţei şi devenirea omului. În fond, o astfel de trăire la propriu a unor stări de conştiinţă non-ordinară ar explica multe din reuşitele ulterioare. Un om care la doar 23 de ani a putut să scrie un eseu cu o atât de profundă încărcătură ezoterică precum "Demiurgul" dă semne certe că posedă o comprehensiune deosebit de extinsă în comparaţie cu semenii săi şi că această capacitate n-a fost obţinută doar prin simpla acumulare de cunoştinţe.

De altfel, încă din prima sa carte, apărută în 1921, Guénon tratează ca un desăvârşit cunoscător stările mistice, cum le numeşte el, stări pe care omul le poate atinge doar în urma unui proces de dilatare a conştiinţei individuale. Tocmai de aceea şi nu doar ca o simplă supoziţie ar putea fi luată în calcul ipoteza potrivit căreia, în acel deceniu al căutărilor iniţiatice, morfologia şi neurofiziologia creierului guénonian au cunoscut modificări semnificative care, la rândul lor, au determinat o anumită efervescenţă creatoare, o vizibilă creştere a capacităţilor intelectuale, emoţionale şi spirituale şi, ca atare, o amplificare a clarităţii cugetului său.

În anul 1906, Guénon a intrat în contact cu Papus şi cu celebra sa Şcoală hermetică pariziană unde novicele de atunci învăţa să "vadă" realitatea dintr-o altă perspectivă. Deosebit de interesat şi de receptiv în ceea ce priveşte problematica spirituală, tânărul nostru nu a trecut neobservat: la scurt timp a fost iniţiat într-o lojă masonică apropiată Ordinului martinist (structură iregulară). În paralel, avansează foarte repede în cadrul Ritului Scoţian unde ia contact cu idealurile, simbolistica şi revelaţiile gradelor înalte. De menţionat că Guénon n-a trecut niciodată, în mod regular, prin gradele de ucenic, calfă şi maestru mason. Este posibil însă ca el să fi fost iniţiat, sub spadă sau printr-un ritual simplificat, de către un Inspector General 33^° al Ritului Scoţian. În epocă, au mai existat astfel de situaţii.

Tot acest iureş iniţiatic îl va fi ajutat pe Guénon să constate, între altele, starea de profundă decădere a masoneriei în raport cu preceptele Tradiţiei. Fire polemică fiind şi decepţionat peste măsură de neospiritualismele care făceau ravagii în acele timpuri, tânărul iniţiat are o atitudine de frondă faţă de ierarhii vremii. Totodată, încercând o reformare din mers, va întemeia, împreună cu o parte din fraţii care-i împărtăşeau convingerile, Loja Melchitzedek şi apoi Ordinul Templului Renovat a cărui conducere o preia pentru scurt timp.

În anul 1910, Guénon a fost exclus din Ordinul martinist, însă îşi va continua activitatea masonică, de la începutul anului 1912, în Loja Thebah din obedienţa Marii Loji a Franţei; va participa cu regularitate la lucrările acestui atelier până în 1916. Izbucnirea războiului are ca efect, inclusiv, o masivă intrare în adormire a lojilor masonice din întreaga Europă. În linii generale şi foarte succint spus, aici se încheie experienţa masonică guénoniană. În anul 1912, va primi iniţierea ca ucenic în tariqa Şadhiliya şi astfel opţiunea sa pentru sufism devine pe deplin asumată prin jurământ şi consacrare. Din acel moment, René Guénon nu va mai părăsi calea sufită, până la finele vieţii sale.

După război, poate şi ca urmare a decepţiilor pe care le-a trăit, interacţiunea lui Guénon cu fenomenul masonic va fi mult mai rezervată. Până în 1930, când va pleca definitiv în Egipt, Guénon îşi va concentra efortul pe editarea lucrărilor sale şi pe publicarea unor articole cu conţinut ezoteric, unele dintre acestea fiind replici sau corecţii la diverse apariţii editoriale, mai mult sau mai puţin riguroase în raport cu preceptele tradiţionale.

Ajuns la Cairo (avea pe atunci 44 de ani), Guénon nu se arată interesat să intre în legătură cu masoneria egipteană, cu toate că, la acea vreme, atelierele din capitala Egiptului erau frecventate de numeroşi europeni şi de autohtonii educaţi în Occident. Pe scurt, pentru perioada 1931-1951, biografii lui Guénon nu au identificat date şi informaţii care să ateste participarea acestuia la viaţa masonică din ţara de adopţie.

În fine, mai există totuşi un episod semnificativ care ar trebui menţionat aici, anume aprinderea luminilor în Respectabila Lojă La Grande Triade, fondată în 1947. Iniţiativa a aparţinut unui grup de masoni animaţi de redresarea Tradiţiei, aşa cum este aceasta prefigurată de către Guénon în cărţile sale. Aşadar, a fost suficient spiritul guénonian pentru ca manifestarea să se producă; seduşi de tezele bine-cunoscute, protagoniştii au purces la constituirea acelei elite restauratoare, invocată iniţial în cartea despre criza lumii moderne. Contele Mordvinoff, un rus exilat la Paris, deosebit de erudit, a reunit în jurul acestui proiect câţiva entuziaşti printre care Ivan Cerf, Claude Gagne, Marc Billis, Francis Saillard, Louis Jourdin, Pierre Benkemoun. Prin lojă au trecut şi alţi oameni importanţi precum Antonio Coën, Michel Dumesnil de Grammont, Marcel Maugy, Marcel Clavelle. S-a scris mult despre acest atelier masonic; la un moment dat, se constată chiar şi o deschidere semnificativă către sufism. Mihail Vâlsan, om de o fineţe şi de o erudiţie covârşitoare, confirmă în scrierile sale faptul că această lojă ar fi încercat să asimileze practica spirituală dhikr.

De precizat că Guénon nu a participat la aprinderea luminilor şi nu a fost niciodată membru al acestei grupări masonice. Totuşi, este cunoscută o legendă potrivit căreia atelierul ar deţine un Tablou al Lojii de Maestru desenat de către Guénon însuşi. Fraţii sunt în continuare foarte rezervaţi în a da relaţii despre acest subiect. Se spune, de asemenea, că acest Tablou al Lojii, foarte semnificativ sub aspect simbolic, este în acelaşi timp şi total diferit de ceea ce se ştie, în mod curent, din iconografia masonică.

*

II. Referitor la cartea Francmasonerie şi companionaj: studii şi articole - una dintre cele mai complexe lucrări dedicate fenomenului iniţiatic - cunoaştem că aceasta a fost foarte aşteptată în mediul masonic românesc. Graţie clarificărilor inserate în text, lucrarea devine nu doar actuală, ca problematică şi atitudine, ci şi profund canonică. Inevitabil, cartea ne transmite şi unele detalii privind experienţa iniţiatică a autorului. În stilul său bine cunoscut, Guénon ne semnalează confuziile şi erorile autorilor vremii şi ne prezintă în contrapartidă punctele sale de vedere, pentru elucidare şi o mai bună înţelegere. Autorul demonstrează astfel cu prisosinţă o cunoaşterea exemplară a istoriei Ordinului masonic şi a doctrinei acestuia, deopotrivă. În multe privinţe, Guénon emite imperial şi fără explicaţii unele judecăţi de valoare şi raţionamente absolut sclipitoare. Trebuie spus că unele dintre acestea au un evident conţinut polemic, fapt care i-a adus numeroase atitudini ostile.

Cartea, deosebit de necesară pentru cultura masonică din România, nu este altceva decât o colecţie de articole publicate de-a lungul timpului în diverse reviste. Ele au fost anume lăsate, de către Guénon, în afara operei sale editate antum. Parcurgând lucrarea, vom constata cu surprindere că, în final, nu găsim nicio explicaţie edificatoare la întrebarea cum de a putut fi alcătuită aceasta, fără ca autorul să fi frecventat cu regularitate o lojă masonică. Desigur, scurta perioadă pariziană anterioară Primului Război Mondial, amintită mai sus, constituie o excepţie, aceasta fiind însă insuficientă pentru a lămuri misterul.

Om cultivat şi cu o perspicacitate deosebit de ascuţită, Guénon a înţeles foarte repede esenţialul, îndeosebi ca urmare a lecturilor, a intuiţiei sale extraordinare, şi nu numai. În esenţă, metodologia guénoniană relevă trei orizonturi spre care tind raţionamentele sale calificate: (i) decriptarea simbolurilor în registrul sacralităţii omului şi a lumii; (ii) analiza şi interpretarea ritualurilor (ezo)exoterice; (iii) cercetarea lingvistică bazată pe compararea termenilor, observarea rădăcinii cuvintelor şi locuţiunilor, identificarea înţelesurilor sapienţiale ascunse, uitate şi, astfel, "invizibile" la o primă citire. Astfel, a formulat el celebrele sale verdicte cu privire la ezoterism şi iniţiere, în general, şi la masonerie, în special.

În aceste studii despre francmasonerie şi companionaj, adunate postum între două coperţi, Guénon a apelat în mod repetat la o analiză comparativă a unui aspect tradiţional raportând acest "obiect" al cercetării sale la altele similare, existente în tradiţii diferite. Cazul în sine este o strălucită ilustrare a faptului că Tradiţia este unică şi că un ordin iniţiatic nu poate fi (re)inventat prin eludarea surselor riguros tradiţionale. Tot astfel, doctrina tezaurizată istoric, împreună cu instrumentarul iniţiatic specific nu pot fi activate decât prin punerea în scenă a ritualurilor, interpretarea corectă a simbolisticii şi, nu în ultimul rând, printr-o îndrumare calificată a aspirantului - căutător de Adevăr şi Lumină.

Pentru Guénon, realitatea supremă şi Adevărul ultim este Principiul, cauza cauzelor, esenţa supraumană şi unicul obiect de studiu al metafizicii. Aici, în "ochiul furtunii", identifică autorul toate tendinţele care se vor metamorfoza ulterior în realităţi precare şi trecătoare; doar aceste semne subtile se impun a fi "citite" cu preponderenţă dacă, în sfârşit, înţelegem că trebuie să ne păstrăm acţiunile în acord cu Voinţa divină. În mare parte, în aceasta constă unicitatea şi originalitatea evidentă a operei guénoniene. De aceea, în prezent, când ştiinţa însăşi (prin fizica cuantică, psihologia transpersonală şi concepţiile inovatoare privind neurofiziologia creierului uman etc.) se apropie de Dumnezeu, actualitatea lui René Guénon devine cu atât mai stringentă şi mai misterioasă.

Din perspectivă doctrinală, Guénon ne asigură că, dintre toate organizaţiile europene cu pretenţii iniţiatice, Francmasoneria şi companionajul sunt singurele care pot revendica o descendenţă autentic tradiţională şi aceasta în ciuda faptului că, în prezent, se poate constata o accentuată stare de decădere a celor două societăţi în raport cu cerinţele Tradiţiei. Ignoranţa generalizată, manipularea devastatoare şi domnia cantităţii sunt citate cel mai adesea ca fiind la originea prăbuşirii coloanelor noastre. Pe de altă parte, Joseph de Maistre susţine că "Totul ne dă de înţeles că Francmasoneria vulgară este o ramură desprinsă şi, poate, coruptă dintr-o tulpină veche şi respectabilă". În acelaşi sens, Guénon face următoarea precizare: "Prea de multe ori ne înşelăm când ne gândim doar la masoneria modernă, fără să înţelegem că aceasta este pur şi simplu o deviaţie". Primii responsabili de acest lucru sunt, după cât se pare, pastorii protestanţi Anderson şi Desaguliers, care au redactat Constituţiile Marii Loji a Angliei, publicate în 1723, şi care au făcut să dispară toate vechile documente pe care au pus mâna, pentru ca să nu se vadă toate inovaţiile pe care le-au introdus şi pentru că aceste documente conţineau formule care li se păreau supărătoare, cum ar fi obligaţia de a fi credincios lui Dumnezeu, Sfintei Biserici şi Regelui, ceea ce era o marcă incontestabilă a originii catolice a masoneriei.

Această activitate de deformare a fost dusă de protestanţi vreme de cincisprezece ani care s-au scurs de la moartea lui Christopher Wren, ultimul Mare Maestru al Masoneriei vechi (1702), şi până la înfiinţarea noii Mari Loji a Angliei (1717). Cu toate acestea, ei au lăsat să existe simbolismul, fără să ştie că acesta, pentru cine-l înţelegea, mărturisea contra crimei lor, la fel de evident ca şi textele scrise care, de altfel, n-au fost toate distruse. Iată, pe scurt, rezumatul a tot ceea ce trebuie să ştie cei care doresc să combată cu eficacitate tendinţele masoneriei actuale.

Guénon se pronunţă asupra multor problemele spinoase ale doctrinei masonice care, şi atunci ca şi acum, au primit deseori soluţionări diletante, fanteziste şi total lipsite de relevanţă în raport cu preceptele Tradiţiei. În situaţia că vom ignora această stare şi în lipsa unor clarificări conforme cu ordinea supremă, masoneria va mărşălui haotic, în continuare, "...pe acelaşi drum al rătăcirii, cu spatele la lumină, orbecăind prin aceleaşi tenebre, continuând să confunde lucrările de zidărie cu cele masonice".

Cu privire la conceptul de regularitate, de pildă, în lucrare poate fi studiat un articol (datat 1910) denumit "Ortodoxie masonică", tot astfel cum cel mai instruit mason din secolul al XIX-lea, Jean-Marie Ragon, şi-a intitulat lucrarea sa de căpătâi. În concepţia lui Guénon, încercarea de a defini regularitatea masonică pe baza unor considerente strict istorice constituie o gravă eroare. Ortodoxia masonică rezidă, înainte de toate, "...în a urma cu fidelitate Tradiţia, în a păstra cu grijă simbolurile şi formele ritualice care exprimă această Tradiţie şi care sunt un fel de veşmânt al ei, precum şi în a respinge orice inovaţie suspectă de modernism".

Guénon acordă o atenţie specială gradelor înalte, explicând utilitatea acestora în ceea ce priveşte realizarea spirituală propriu-zisă a recipiendarului. Referirile sale la micile şi marile mistere sunt edificatoare, iar informaţiile despre acestea se impun a fi corelate cu cele revelate în cadrul altor lucrări ale autorului. Guénon vorbeşte explicit despre realizarea ascendentă şi cea descendentă, iar Mihail Vâlsan, continuatorul operei sale, aduce noi elemente întru clarificarea acestor concepte ezoterice. În esenţă, ni se spune că, după ce a primit succesiv lumina gradelor înalte ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, până la gradul 30 (Cavaler Kadoş), iniţiatul este dator să se întoarcă în lume, asemenea unui avatar, pentru a dărui lumina şi cunoaşterea. Iată aşadar, pe scurt, în ce constă nobilul sacrificiu pe care trebuie să-l înfăptuiască un veritabil iniţiat în ceea ce priveşte construirea Templului ideal al umanităţii.

Cu referire la absenţa, în Occident, a iniţierii feminine autentice, Guénon precizează că adevărata raţiune a acestei "supărătoare lacune" constă în faptul că "...toate iniţierile care au subzistat sunt esenţialmente bazate pe meserii a căror exercitare aparţine exclusiv bărbaţilor". În continuare, el taxează fără drept de apel "masoneria mixtă" ca fiind iregulară, aceasta reprezentând pur şi simplu "...o tentativă de a transplanta în domeniul iniţiatic [...] concepţia «egalitară» care, refuzând să vadă diferenţele naturale ce există între fiinţe, ajunge să le atribuie femeilor un rol ce le aparţine doar bărbaţilor..."

Cititorul va găsi, de asemenea, în lucrare, numeroase referiri la unele aspecte de ordin istoric sau la personalităţi importante care, prin charisma şi prestaţia lor, au marcat evoluţia Ordinului. Din prima categorie, se impun a fi enumerate momentele referitoare la înfiinţarea Ordinului Aleşilor Cohen, la Stricta Observanţă şi la Superiorii Necunoscuţi. Dintre personalităţile masonice asupra cărora s-a oprit Guénon, menţionăm: Elias Ashmole, Swedenborg, Willermoz, Saint-Martin, Adam Weishaupt, Ragon şi, mai ales, Martinez de Pasqually. Vom identifica, totodată, numeroase pasaje dedicate explicării simbolisticii tradiţionale pe care însă nu le vom enumera aici, nici chiar în formulă restrânsă. Vom lăsa cititorului bucuria de a se încărca cu argumentaţia guénoniană, atât de convingătoare şi de riguros formulate sub aspect doctrinal.

*

III. Deşi s-au scurs şase decenii şi jumătate de la dispariţia lui Guénon, el continuă să rămână chiar şi pentru generaţia actuală un veritabil pontif întru cele neştiute. Într-adevăr, René Guénon a fost un însetat cercetător al spiritualităţii universale care a ales să devină maestru sufit. El s-a născut şi s-a format ca iniţiat în Europa, iar misiunea sa asumată, admirabil îndeplinită, a fost aceea de a ne sensibiliza în legătură cu Tradiţia, într-o lume decăzută spiritual şi într-o epocă marcată de ateism şi de un materialism agresiv. Pentru sacrificiul personal, pentru minunata sa operă şi pentru discipolii care l-au urmat cu deplină şi neclintită convingere, Guénon va rămâne definitiv în galeria marilor maeştri. Cele două nunţi1 care au însemnat ceva în viaţa lui, prima infertilă, cu Berthe Loury (1912), cea de-a doua fecundă şi împlinită cu Fatima Hanam Ibrahim (1934), sunt parcă reflexii ale celor două patrii spirituale guénoniene - Occidentul şi Islamul.

La finalul acestui text introductiv, cel mai potrivit omagiu pe care l-am putea aduce studiilor guénoniene reunite în volumul de faţă nu poate fi altceva decât un simplu îndemn la lectură. Pe măsură ce va înainta în parcurgerea cărţii, cititorul avid de cunoaştere va simţi, poate, un mic regret în momentul când va trece la pagina următoare şi, cu siguranţă, din dorinţa de a cuprinde mai mult şi de a intra mai adânc în logica autorului, va reveni asupra anumitor pasaje. Şi apoi, se va surprinde reflectând, ca şi noi de altfel, la toată această subtilă incursiune pe care ne-o propune Guénon în ceea ce am putea denumi sfânta credinţă a celor aleşi.

Prefaţă la Însemnări din timpul ocupaţiei germane

Pia Alimăneştianu
Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918)
Editura Corint, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

***

Prefaţă

Recitind, după mulţi ani, însemnările Piei Alimăneştianu am resimţit un soi de nostalgie. Aceea a unor timpuri din tinereţea petrecută în sânul familiei Brătianu, nostalgia după reşedinţa familiei de la Florica, unde am trăit numeroase clipe din adolescenţă.

Nu am cunoscut-o pe autoare, cel de-al optulea copil al lui Ion C. Brătianu şi al Piei Pleşoianu, în schimb, dintre cei pomeniţi de Pia Alimăneştianu îmi amintesc de Sabina Cantacuzino, "Tanti By", de Maria Pillat şi, bineînţeles, de Dinu (Constantin) I.C. Brătianu, care mi-a fost bunic. Nu direct, dar care, dacă se poate spune aşa, mi-a fost bunic "vitreg", nu însă în sensul peiorativ al termenului; a fost, faţă de mine, un adevărat bunic, de la care am rămas cu cele mai bune amintiri pe care le poţi avea despre cineva pe care l-ai considerat un simbol.

Însemnările din acest volum mi-au trezit însă şi alt gen de nostalgii, din păcate negative, dacă le pot numi pe acestea aşa. Este bineînţeles vorba despre ocupaţia germană a Bucureştiului, din timpul Primului Război Mondial, pe care, vrând-nevrând, o alătur ocupării României şi a Bucureştiului de către "brava Armată Roşie eliberatoare", în 1944.

Ca martor al ocupaţiei din 1944, nu pot să nu compar abuzurile de tot felul ale unor armate de ocupaţie, deşi în 1944 sovieticii se pretindeau aliaţi. Aceleaşi jafuri, aceleaşi asasinate, aceleaşi atrocităţi pe care nu cred că oamenii de astăzi, contemporanii mei, le pot percepe în întreaga lor oroare. Mai surprinzător ar putea să pară că armata unei ţări de înaltă civilizaţie, ca Germania, s-a comportat aşa cum se descrie în aceste Însemnări.

În urma înfrângerilor succesive, provocate de considerabila superioritate în efective şi în dotări materiale a armatelor germano-bulgaro-austro-ungaro-turce, armata română s-a retras în Moldova, guvernul şi Familia Regală stabilindu-şi reşedinţa la Iaşi. Armata combătea pe mitica linie fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, linie invocată şi mai târziu, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, de către prea mulţi necunoscători ai realităţilor militare şi istorice.

Cititorului de astăzi cred că ar putea să i se pară uimitor că familia prim-ministrului ţării, Ion I.C. Brătianu, a putut fi "abandonată" inamicilor de atunci ai ţării. În textul Piei Alimăneştianu este foarte clar explicată cauza rămânerii părţii feminine a familiei Brătianu în teritoriul ocupat de inamic. De fapt, nu-i urmaseră pe fraţii Brătianu, în refugiul de la Iaşi, mama lor (văduva lui Ion C. Brătianu), Lia Brătianu (soţia lui Vintilă, ministrul de Război), Sabina Cantacuzino, cea de-a doua fiică a lui Ion C. Brătianu şi autoarea acestor însemnări. Aceasta din urmă arată: "ura mare este asupra Brătienilor, fiindcă dânşii au provocat războiul - ură aţâţată şi de germanii din ţară şi, spre ruşinea noastră, şi de românii germanofili [...]. Brătienii au considerat că este de datoria lor să arate că şi familia lor suferă alături de oamenii din partea de ţară ocupată [...]". Într-adevăr, membrii familiei Brătianu au fost supuşi, ca şi mulţi alţi români patrioţi, silniciei ocupaţiei germane care, după cum arată autoarea, proceda la abuzuri inimaginabile. Abuzuri însă nu neapărat gândite de către ocupant, cât inspirate acestuia de o serie de alogeni care se puseseră în slujba lui. Aceste fapte o fac pe autoare să spună: "Pe zi ce trece simţim mâna de fier a învingătorului mai grea asupra noastră şi, cu cât o simţim mai grea, cu atât se cimentează o solidaritate, o adevărată fraternitate între noi, românii rămaşi sub dominaţie străină, afară bineînţeles de germanofili". Aceştia din urmă menţionaţi de autoare îmi trezesc amintirile anilor 1944-1947, când acelaşi tip de indivizi s-au aliniat ocupanţilor, trădându-i pe cei care constituiau majoritatea românilor.

Din majoritatea românilor de atunci, mai spune autoarea, "alegerea ostaticilor se face nu după importanţă, ci după resentimente personale, cele mai multe după denunţuri [...]". Mai departe, Pia Alimăneştianu continuă: "Aproape mai toţi internaţii sunt din Partidul Liberal". Va trebui să ne oprim şi asupra acelei categorii de români care atunci, dar şi mai târziu, au devenit uneltele ocupanţilor. Aici ne vom referi la progermanii aflaţi fie în funcţii oficiale, fie oficioase. Chiar un reprezentant al ocupanţilor germani spunea: "Mă dezgustă românii aceştia care se ploconesc în faţa noastră, a vrăjmaşului".

Printre românii colaboraţionişti vom menţiona, dintre oamenii politici, în primul rând pe Petre Carp, care, după cum menţionează Pia Alimăneştianu "se străduieşte să convingă pe Marghiloman şi pe Maiorescu nu numai de schimbarea administrativă, dar şi de proclamarea abdicării Regelui Ferdinand [...]". Mai departe au propus abdicarea Regelui şi aducerea pe tronul ţării a unui fiu al Împăratului Germaniei. Dintre aceşti români care făceau parte din elita culturală sau politică, îi voi mai menţiona pe Gala Galaction, Ion Slavici, D.D. Pătrăşcanu, ca şi pe socialistul Stere. De altfel, se menţionează că ultimul a plecat în Rusia, pentru a-i convinge pe noii conducători de acolo să facă pace separată cu Germania. În această perioadă, vara lui 1917, autoarea se arată îngrijorată de evenimentele din Rusia. Pia Alimăneştianu exprimă mari îndoieli cu privire la "aliatul Rusia", de a cărui calitate se îndoieşte când afirmă "că la 1877, când i-am scăpat la Plevna şi în urmă ne-au luat Basarabia". Mai departe, pe aceeaşi temă, autoarea mai spune: "în aproape toate atentatele făcute asupra tatei (Ion C. Brătianu) era amestecată şi legaţiunea rusă [...]".

Cititorul de astăzi al acestor însemnări nu poate fi decât şocat de prezentarea "chemării" Mitropolitului Primat Dr. Konon Al. Donici care, situându-se împotriva intereselor ţării, le transmitea credincioşilor ortodocşi din România că "Ţara vrea pace!". Tocmai în momentul în care armata română era în plină bătălie cu armatele germane şi aliatele lor. Mitropolitul, făcându-se aliat al duşmanilor ţării, cerea: "Ţărani, târgoveţi, slujbaşi şi orice aţi fi, aveţi bună credinţă că biruitorul care intră în Moldova nu este setos de răzbunare, nu ucide, nu jefuieşte (sic!), nu dă foc, nu pustieşte". Mentalităţile conducătorilor Bisericii majoritare nu erau cu mult diferite nici acum 28 de ani, când îl sprijineau pe Ceauşescu.

Ultima notă a autoarei este din 3 decembrie 1918 când, de fapt, luase sfârşit un ciclu istoric. Pacea de la Bucureşti fusese încheiată pe 7 mai 1918. Alte desfăşurări ale istoriei naţionale urmau să se petreacă, ele culminând cu realizarea României Mari, după atâtea suferinţe ale românilor conduşi de Regele Ferdinand şi de Regina Maria, avându-l ca stâlp politic esenţial pe Ion I.C. Brătianu.

Însemnările Piei Alimăneştianu ne redau o societate românească pe care nu aş separa-o prea mult de cea de astăzi. Secolul care ne desparte de evenimentele de atunci ne arată o continuitate în esenţă a societăţii româneşti, cea de atunci nefiind atât de diferită faţă de cea actuală.

Derapajele regimului de la Ankara

Ahmet Insel
Turcia lui Erdogan Între visul democraţiei şi tentaţia autoritară
Editura Corint, 2017
Traducere din limba franceză de Geanina Tivdă

Citiţi un fragment din această carte.

***

Derapajele regimului de la Ankara

Turcia ţine de ceva vreme prima pagină a ziarelor. Distanţarea de Europa, întoarcerea către rădăcinile islamice, violenţele şi represiunea regimului Erdogan faţă de opozanţii săi şi răcirea relaţiilor cu statele occidentale reprezintă adevărate motive de îngrijorare. Într-o lume din ce în ce mai aplecată spre violenţă şi extremism, derapajele regimului de la Ankara nu sunt benefice pentru colţul nostru de lume.

Deşi ne leagă o istorie de secole, la o introspecţie mai atentă ne dăm seama că nu ştim foarte bine istoria celor de dincolo de Bosfor. O ştim din manualele noastre de istorie unde Turcia este aproape invariabil lupul cel rău, cotropitorul, invadatorul. Transformările şi mecanismele care au dus, de exemplu, la ajungerea la putere a lui Erdogan ne sunt în mare parte străine. Cartea pe care ne-o propune editura Corint încearcă să răspundă la o parte dintre aceste întrebări. Cartea se constituie astfel, într-un instrument util pentru cel care vrea să înţeleagă ce se întâmplă în Turcia zilele acestea. Ahmet Insel este politolog şi economist de renume, cu studii făcute la Sorbona şi cu simpatii kemaliste. Acest ultim aspect nu îl opreşte să analizeze cu obiectivitate greşelile şi scăpările kemaliştilor.

Deşi cartea se numeşte Turcia lui Erdogan, autorul ne atenţionează din primele rânduri că această carte nu este despre el. Şi are dreptate. Lui Erdogan i se schiţează o scurtă biografie abia în ultimul capitol al cărţii. Aflăm că liderul actual de la Ankara provine dintr-o familie modestă, dar nu săracă. Erdogan încarnează perfect, după cum subliniază autorul, poziţia antielitistă în raport cu normele republicii kemaliste. Nu provine din elita militară şi nici nu face parte dintr-o familie bogată ca alţi oameni politici cunoscuţi ai Turciei. Erdogan are două pasiuni pe care şi le-a cultivat din tinereţe: fotbalul şi politica. Tatăl său nu i-a permis să joace în liga profesionistă ceea ce i-a lăsat loc pentru cealaltă pasiune, adică pentru politică. Ascensiunea lui Erdogan se datorează în mare măsură faptului că o mare parte a clasei de mijloc se identifică cu acesta. Erdogan nu vorbeşte nici o limbă străină, nu a trăit nicăieri altundeva decât în cartierul său până când a ajuns prim ministru şi, nu în ultimul rând este văzut ca un bărbat de ispravă care ţine piept liderilor lumii şi un practicant religios.

De-a lungul cărţii, Insel face o analiză lucidă a evoluţiei Turciei începând din 1826 când sultanul Mahmud al II-lea a poruncit armatei să dea foc cazărmilor ienicerilor care se opuneau procesului de modernizare a Turciei. Autorul consideră că de atunci violenţa s-a împletit cu procesul de democratizare, cele două mergând mână în mână până în zilele noastre. De asemenea, autorul consideră că întregul edificiu al Turciei moderne se bazează pe două practici politice şi anume principiul republican şi ideea de voinţă naţională.

Un loc aparte în carte revine analizei dedicate republicii kemaliste, a laicizării forţate a Turciei, a poziţiei ambigue faţă de occident, a naţionalismului care constituie coloana vertebrală a statului republican autoritar. De asemenea, autorul nu se sfiieşte să vorbească despre genocidul armean sau despre poziţiile ambivalente în problema kurdă. Aflăm, astfel, de exemplu, că turcii suferă încă de "sindromul Sevres" adică de efectele Tratatului de la Sevres din 1920 care a împărţit teritoriile turceşti şi care este dovada vie a intenţiilor malefice ale occidentalilor faţă de Turcia.

Autorul consideră că un loc esenţial în creşterea importanţei politice a lui Erdogan şi a partidului său revine elitismului kemalist. Faptul că majoritatea kemaliştilor ajunşi în funcţii de conducere aveau studii superioare şi se considerau o elită desemnată să conducă şi să lumineze poporul în timp ce manifestau un dispreţ vizibil faţă de acesta, a reprezentat, probabil, cea mai importantă sursă de frustrare în rândul electoratului mediu.

Insel ne atrage atenţia asupra rolului important pe care îl joacă armata în viaţa publică turcă. Astfel, ne spune el, armata a fost pilonul central al statului atât sub kemalism cât şi într-o bună parte a perioadei multipartidiste. Ea era o forţă care dispunea de o puternică legitimitate, avea o autonomie extinsă şi era capabilă să genereze schimbarea de regim. Nu este, aşadar, de mirare că represiunea iniţiată de Erdogan a avut în atenţie o mare parte dintre membrii armatei.

Cartea ne descrie apoi parcursul politic al AKP - Partidul Justiţiei şi al Dezvoltării - adică partidul din rândurile căruia s-a ridicat Erdogan. Favorizat de corupţie, orientându-se după necesităţile de moment, promiţând iniţial o orientare pro occidentală şi integrarea în UE, dar şi o rezolvare a problemei kurde, AKP se va transforma treptat într-un partid autoritar şi islamist. Va şti să răspundă astfel orizontului de aşteptare al unei părţi bune a electoratului turc. De aici şi sprijinul popular masiv de care s-a bucurat Erdogan într-o mare parte din acţiunile sale.

Aridă în unele locuri, cartea este o lectură recomandată celor care doresc să ştie care au fost mecanismele prin care Erdogan a ajuns la putere. Mai mult, cartea este o radiografie dură, dar corectă a Turciei actuale. Distanţarea de occident, revenirea la discursul de tip naţionalist extremist pe care îl practică Erdogan îşi găsesc explicaţiile în această carte. Întrebarea la care nu poate, din păcate, răspunde este ce le rezervă viitorul turcilor sub Erdogan.

Povestea spionajului românesc între mit şi realitate

Florian Banu
De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989)
Editura Corint, 2017

Ilustraţie copertă: Eugen Luchian (în stânga) la o întâlnire de lucru cu şefii Direcţiei Informaţii Externe: Nicolae Doicaru (în centru) şi Ion Mihai Pacepa (1976). (c) www.cnsas.ro

Citiţi un fragment din această carte.

***

Povestea spionajului românesc între mit şi realitate

Discursurile publice ale ultimilor ani au făcut deseori referinţă la rolul serviciilor secrete în desfăşurarea evenimentelor politice româneşti. Lupta dintre diverse facţiuni, influenţarea într-un fel sau altul a deciziei politice, controlul asupra unor afaceri importante au fost speculaţiile cele mai des întâlnite, speculaţii care, de multe ori s-au dovedit a fi, din păcate, adevărate. Viaţa politică românească este plină de foşti ofiţeri de securitate şi colaboratori ai acestora. Aşadar, se ridică întrebarea cine sunt aceşti oameni? De unde provin? Care le sunt rădăcinile? Pentru a ne face o imagine mai clară asupra acestor lucruri avem nevoie de întoarcerea la istorie.

Florian Banu ne propune o istorie a unuia dintre cele mai cunoscute servicii secrete româneşti, SIE. Mihai Răzvan Ungureanu, istoric şi fost şef SIE, semnează prefaţa cărţii lui Florian Banu, apărută la Editura Corint. Fie că a fost vorba de recrutări publice, fie de participarea la diferite colocvii şi întâlniri în universităţi, SIE a încercat în ultimii ani să îşi construiască o reputaţie solidă, de serviciu bazat pe profesionişti. Cartea despre care vorbim are marele merit de a fi o primă istorie serioasă, documentată şi echidistantă referitoare la originile şi evoluţia a ceea ce astăzi numim SIE.

Demersul autorului stă sub semnul a două moto-uri, unul aşezat la începutul cărţii şi cel de-al doilea înaintea concluziilor. Primul citat îi aparţine lui Constantin Argetoianu: "mai bine un pumn de fapte exacte, decât un sac de informaţii greşite". Sub această deviză se desfăşoară întregul demers istoric al autorului care, de-a lungul întregii cărţi încearcă să ne prezinte faptele aşa cum au fost, fără subiectivitate şi implicare afectivă. Având în vedere subiectul adus în discuţie, o istorie a unei ramuri a Securităţii atât de urâte şi detestate, realizarea lui Florian Banu este salutară deşi, pentru un cititor care caută să îşi susţină prin această carte aversiunea, destul de frustrantă.

Al doilea moto, cel dinaintea concluziilor, este un citat din Biblie: "Mai înainte de a cerceta, nu huli; cunoaşte întâi şi atunci dojeneşte". Acest al doilea moto răspunde, astfel, disconfortului cititorului care uită că menirea istoricului este aceea de a prezenta faptele aşa cum au fost fără a le judeca prin prisma propriilor afecte. De altfel, Florian Banu nu cosmetizează în nici un fel unele întâmplări din viaţa şi cariera celor prezenţi în carte. Astfel, de exemplu, atunci când vorbeşte despre parcursul lui Nicolae Doicaru, cel mai longeviv şef al spionajului românesc, acesta nu îi cosmetizează deloc caracterul şi personalitatea. Doicaru era, conform unei descrieri, un "om cu o voinţă puternică, hrănită de o ambiţie bolnavă, cu totul specială, pe care îl interesa, în primul rând, propria-i măreţie şi glorie". Există un document prin care Doicaru se arată dispus să divorţeze imediat, dacă soţia sa nu corespunde cerinţelor şi exigenţelor partidului.

Cartea este interesantă şi bine structurată. Autorul ne prezintă o evoluţie pe scurt a serviciului secret românesc de la înfiinţarea sa în de către generalul Constantin Prezan în timpul Primului Război Mondial şi până în 1989. Capitolul, destul de tehnic, este urmat de o prezentare în detaliu a celor care au fost şefii spionajului românesc în acest interval de timp. Primii dintre ei au fost oameni cu un trecut de "luptă şi glorie în slujba Uniunii Sovietice şi a Cominternului", după cum observă autorul, adică oameni care continuau să servească mai întâi interesele Moscovei. Procesul de distanţare faţă de Moscova a adus la conducerea spionajului românesc un altfel de tip de oameni. Majoritatea erau oameni care datorau totul partidului. Ei proveneau din familii modeste, cu o situaţie materială precară, având o inteligenţă nativă care îi va ajuta să facă carieră. Toate acestea erau dublate de "şcoala vieţii" absolvită în fabrici şi organizaţiile de tineret ale partidului.

Dintre aceştia se remarcă Nicolae Pleşiţă a cărui biografie este un model pentru "omul nou" visat de comunişti. Pleşiţă a înţeles rapid că rezultatele profesionale şi conduita ireproşabilă nu sunt suficiente pentru a îi asigura ascensiunea sa, aşa încât a avut grijă să facă cunoscut faptul că "citeşte mult material de partid şi şi-l însuşeşte în bune condiţiuni". Pleşiţă este cel care a înfiinţat Întreprinderea de Exterior Dunărea şi a condus acţiunile împotriva celor de la Radio Europa Liberă.

După ce ni-i prezintă pe cei aflaţi în fruntea spionajului românesc, Florian Banu ne vorbeşte despre cum, de unde şi prin ce metode erau formaţi ofiţerii români de spionaj în perioada discutată. Un rol important, aflăm din carte, revenea modului în care erau şcoliţi şi învăţaţi să facă faţă situaţiilor din exterior spionii români. Erau învăţaţi ce metode trebuie să folosească pentru recrutarea colaboratorilor şi cum trebuie să transmită informaţiile în ţară. Practic, ni se prezintă un mic manual al spionului român comunist. Întrebarea care a măcinat generaţii de formatori ai Securităţii, remarcă autorul, a fost dacă pentru un ofiţer de informaţii sunt esenţiale calităţile înnăscute sau cele dobândite. Problema avea o greutate deosebită pentru că munca în spionaj însemna nu doar învăţarea corectă a materialului de partid, ci şi cunoaşterea limbilor străine, a modului de a te adapta şi purta natural în medii diverse ceea ce de multe ori era greu de realizat de agenţii cu origini sociale modeste şi fără educaţie.

Ultima parte a cărţii prezintă câteva dintre punctele fierbinţi ale spionajului românesc comunist. Rolul de poliţie politică, acţiunile de dezinformare şi propagandă, dar şi spionajul economic sunt prezente prin câteva momente semnificative cum ar fi implicarea în anihilarea sau dirijarea emigraţiei româneşti, rolul ICE Dunărea în operaţiile valutare speciale, şi, nu în ultimul rând, povestea reţelei Caraman şi a infiltrării spionajului românesc în structurile de comandă NATO.

Deşi autorul ne spune în prefaţa cărţii că lucrarea sa nu se pretinde una academică, prin minuţiozitatea documentării - efort cu atât mai salutar cu cât aflăm că există obiceiul ca la o anumită perioadă de timp, arhivele SIE să fie distruse -, prin păstrarea unui ton echidistant şi lipsit de părtinire, cartea lui Florian Banu poate sta alături de orice lucrare de specialitate. Lucrarea este accesibilă şi publicului larg care doreşte să se informeze asupra unui subiect atât de sensibil. Cititorul nu trebuie să piardă din vedere un element esenţial, după cum atrage atenţia autorul, dar şi prefaţatorul cărţii şi anume că "serviciile sunt exact ceea ce regimul le cere să fie, nu sunt autonome, ci sub determinarea şi autoritatea indiscutabilă a factorului politic".

Prefaţă la Mindfulness şi neurobiologie

Daniel J. Siegel
Mindfulness şi neurobiologie
Editura Herald, 2016
Traducere din engleză de Marilena Constantinescu

Citiţi un fragment din această carte.

***

Prefaţă

Bine aţi venit în călătoria către centrul vieţilor noastre. Ştiinţa a demonstrat faptul că a avea o stare de atenţie conştientă (mindful awareness) - cu alte cuvinte, de a participa la bogăţia experienţei trăite aici şi acum, conduce la o ameliorare a fiziologiei noastre, a funcţiilor noastre mintale şi a relaţiilor noastre interpersonale. Faptul de a fi pe deplin prezenţi în conştiinţa noastră oferă vieţilor pe care le trăim noi posibilităţi de bunăstare.

Aproape toate culturile au practici care ajută oamenii să dezvolte un nivel ridicat de conştientizare a clipei. Fiecare dintre marile religii ale lumii utilizează o metodă ce le permite persoanelor să-şi focalizeze atenţia, începând de la meditaţie până la rugăciune, de la yoga până la Tai Chi. Fiecare dintre aceste tradiţii poate avea propria abordare particulară, dar toate au în comun aceeaşi dorinţă, aceea de a focaliza în mod intenţionat starea de conştientizare într-o manieră care să ducă la transformarea vieţilor oamenilor. În cadrul diferitelor culturi umane, starea de atenţie conştientă reprezintă un obiectiv universal. Deşi starea de mindfulness este adesea văzută ca fiind o formă de abilitate atenţională care face ca mintea să fie focalizată asupra momentului prezent, această carte aruncă o privire profundă asupra acestui tip de conştientizare, însă face acest lucru considerând starea de mindfulness ca fiind o formă de relaţionare sănătoasă cu propria persoană.

În ceea ce mă priveşte, domeniul de studiu al relaţiilor interpersonale este cel din cadrul familiei, cadru în care folosesc conceptul de "sintonie" pentru a examina modul în care o persoană, un părinte de exemplu, îmi focalizează atenţia asupra lumii interioare a altuia, şi anume a copilului său. Această focalizare asupra minţii unei alte persoane stimulează anumite circuite neuronale care permit persoanelor care interrelaţionează să se "simtă simţiţi" reciproc. Această stare este crucială pentru persoanele care doresc să se simtă vibrante şi vii, să fie înţelese şi relaxate în cadrul relaţiei. Cercetările au arătat că astfel de relaţii bazate pe sintonie promovează rezilienţa şi longevitatea. Înţelegerea pe care noi o dăm stării de mindfulness este fundamentată pe aceste studii dedicate atât sintoniei interpersonale, cât şi funcţiilor de autoreglare a atenţiei focalizate, şi astfel putem să sugerăm ideea că starea de conştientizare atentă reprezintă o formă de sintonizare intrapersonală. Cu alte cuvinte, a fi atent şi prezent constituie un mod de a-ţi deveni propriul prieten cel mai bun.

Vom explora modul în care sintonia, prin intermediul procesului de integrare neuronală, poate determina creierul să se dezvolte într-o modalitate care să promoveze o autoreglare echilibrată, care va permite, la rândul său, apariţia flexibilităţii mintale şi a înţelegerii de sine. Acest mod, cel în care ne simţim percepuţi, în care ne simţim conectaţi cu lumea exterioară, ne poate ajuta, prin intermediul conştientizării atente, să înţelegem faptul că sintonizarea cu propriul sine poate promova acele dimensiuni fizice şi psihologice ale propriei bunăstări.

Focalizarea la nivelul creierului ne poate ajuta să vedem similitudinile pe care le prezintă mecanismele acestor două forme de sintonizare, intra- şi interpersonală. Prin examinarea aspectului neuronal al funcţionării cerebrale şi a posibilei corelări a acesteia cu conştientizarea plină de atenţie, am putea fi în măsură să ne extindem înţelegerea legată atât de motivul pentru care cât şi de modul în care starea de mindfulness creează îmbunătăţiri (bine documentate) ale funcţiei imune, un sentiment interior de bunăstare şi o mărire a capacităţii noastre de a avea relaţii interpersonale satisfăcătoare.

Eu personal nici nu sunt adeptul vreunei tradiţii de conştientizare atentă şi nici nu am beneficiat de vreo instruire formală în practica mindfulness înainte de a demara acest proiect, ca atare, această carte va constitui un punct de vedere diferit şi nu va prezenta viziunea unei forme specifice de mindfulness. Abordarea lucrării de faţă va constitui o explorare a conceptu lui general de mindfulness. Starea de mindfulness poate fi cultivată prin multe mijloace, începând de la experienţele din cadrul relaţiilor bazate pe sintonie, la abordările ce se regăsesc în procesul educaţional, care pun accentul pe reflecţie, ajungând, în cele din urmă, până la meditaţia formală.

Nevoia

Avem nevoie disperată de un nou mod de a fi - de a fi în noi înşine, în şcolile noastre şi în societatea noastră. Cultura noastră modernă a evoluat în ultimul timp într-o direcţie care a creat o lume plină de frământări, plină de persoane care suferă de alienare, plină de şcoli care nu mai reuşesc să inspire şi să se conecteze cu elevii, pe scurt, o societate lipsită de o busolă morală care să ajute la clarificarea modului în care putem avansa în cadrul comunităţii noastre globale.

I-am văzut pe copiii mei cum cresc într-o lume în care fiinţele umane sunt mai îndepărtate de interacţiunile umane decât le este cerut de evoluţia propriului creier, în care interacţiunea nu mai face parte din structura sistemelor noastre educaţionale şi sociale. Din păcate, conexiunile umane care ajută la modelarea conexiunilor noastre neuronale au dispărut din viaţa noastră modernă. Nu numai că pierdem oportunităţile de a ne sintoniza reciproc, ci, datorită vieţilor agitate pe care mulţi dintre noi le trăim, beneficiem de prea puţin timp pentru a ne sintoniza cu noi înşine.

Ca medic psihiatru, psihoterapeut şi pedagog, m-am întristat şi alarmat în momentul în care am realizat faptul că muncii noastre de terapeuţi îi lipseşte fundamentarea pe o minte sănătoasă. Am întrebat prin toate amfiteatrele din întreaga lume peste 65 000 de profesionişti din domeniul sănătăţii mintale dacă au ţinut vreodată un curs dedicat minţii sau sănătăţii mintale, iar 95% dintre ei au răspuns că "Nu". Şi atunci, cu ce ne ocupăm noi ca terapeuţi? Oare nu este timpul să devenim conştienţi de minte, şi nu doar să continuăm să evidenţiem simptomele specifice bolii?

Unul dintre obiectivele directe ale stării de atenţie conştientă constă în cultivarea unei înţelegeri a minţii bazate pe ex perienţă: în acest fel, nu numai că vom reuşi să ne cunoaştem propria minte, ci vom putea trata atât lumile noastre interioare, cât şi mintea altora cu bunătate şi compasiune.

Speranţa mea cea mai profundă este aceea că, ajutându-ne reciproc să ne sintonizăm cu propriile noastre minţi şi propria cultură, putem trece (atât noi înşine, cât şi cultura din care facem parte) dincolo de nenumăratele reflexe automate care au condus comunitatea noastră umană pe astfel de căi distructive. Potenţialul uman al compasiunii şi empatiei este imens. Transpunerea în fapt a acestui potenţial poate constitui o provocare în aceste vremuri tulburi pe care le trăim, dar poate că este la fel de direct şi de uşor de realizat ca sintonizarea cu noi înşine, cu celălalt, cu o altă minte, cu o relaţie, cu o clipă.

Abordarea

Atenţia conştientă este o experienţă personală interioară foarte importantă, astfel încât această carte va îmbina (din necesitate), modurile individuale de cunoaştere cu viziunile ştiinţifice exterioare despre natura minţii. Acest lucru constituie atât provocarea, cât şi pasiunea inerente scrisului şi mi-am propus să reuşesc să integrez esenţa subiectivă a conştientizării atente (mindful awareness), oferind în acelaşi timp o serie de analize obiective ale experienţei senzoriale directe şi ale rezultatelor cercetării ştiinţifice, împreună cu o serie de metode practice prin care aceste experienţe, idei şi rezultate ale cercetării să poată fi aplicate.

Pentru a putea merge mai departe, este extrem de important ca aceste moduri diferite de cunoaştere să fie foarte clare: pentru ca acest efort integrativ să fie valid şi util, va trebui ca experienţa subiectivă, ştiinţa şi aplicaţiile profesionale, ce reprezintă trei entităţi separate în corpul de cunoştinţe, să fie menţinute în dimensiuni distincte ale realităţii. O integrare prematură a acestor trei elemente poate conduce la concluzii eronate cu privire la subiectivitate, la interpretări ştiinţifice greşite şi la aplicări necorespunzătoare ale acestor idei în practica medicală şi în educaţie. Vom prezenta la început aceste idei, experienţe şi rezultate ale cercetărilor, iar apoi vom putea să apli căm sinteza acestora în scopul de a-i ajuta pe alţii să înveţe, să evolueze şi să-şi diminueze suferinţa. Dacă le vom integra prea devreme, de dragul ajungerii cât mai rapide la partea "pragmatică", vom risca să confundăm între ele modurile prin care am reuşit să ne construim viziunea asupra minţii şi clipei.

Pentru a atinge obiectivul clarităţii în privinţa modurilor de cunoaştere, cartea este împărţită în patru secţiuni. Partea introductivă oferă o imagine de ansamblu a stării de conştientizare atentă (mindful awareness) şi examinează motivele pentru care îndreptarea atenţiei către creier este folositoare în înţelegerea naturii minţii în sine.

În cea de-a doua secţiune vom explora experienţele directe şi vom vedea caracterul imediat al clipei pe care analiza retrospectivă a altora nu o poate sugera decât de la distanţă. Scopul acestor capitole pragmatico-experienţiale este acela de a explora atât esenţa stării de mindfulness, cât şi elementele care se opun realizării ei şi care ne împiedică să fim prezenţi în vieţile noastre. Vom explora modul prin care această formă de conştienţă poate fi realizată prin intermediul unui antrenament deliberat, cu ajutorul căruia putem desprinde mintea de intruziunile automate sau reflexe.

În cea de-a treia secţiune vom explora diferitele aspecte ale creierului conştient care reies din aceste imersii experienţiale şi din descoperirile prezentate în literatura ştiinţifică şi de specialitate. Vom integra lecţiile învăţate din experienţa directă cu o trecere în revistă a cercetărilor existente referitoare la creier şi la natura minţii. Această sinteză va încerca să întreţeasă dimensiunile subiective şi obiective ale înţelegerii vieţii.

În cea de-a patra secţiune vom continua să reflectăm asupra implicaţiilor şi a posibilelor aplicaţii ale acestor perspective legate de creierul conştient în ceea ce priveşte educaţia, activitatea medicală şi psihoterapia. Aceste aplicaţii se vor baza pe experienţa anterioară, întrucât vom integra subiectivitatea şi partea ştiinţifică în aplicaţiile practice din viaţa de zi cu zi. Această secţiune vă va oferi unele idei iniţiale cu privire la modul de integrare a acestor concepte referitoare la sintonizarea interioară în utilizarea practică, zilnică, a stării de conştientizare atentă în eforturile noastre profesionale şi personale.

Umorul negru, absurdul şi realitatea

Viet Thanh Nguyen
Simpatizantul
Editura ART, 2017
Traducere din engleză de Tatiana Dragomir

Citiţi un fragment din această carte.

***
Umorul negru, absurdul şi realitatea

Editura Art ne propune de ceva vreme titluri interesante reunite într-o colecţie nouă numită Musai, cărţi musai de citit. Am mai citit din această colecţie Vegetariana de Han Kang care nu m-a impresionat, însă, în mod deosebit. De aceea eram oarecum sceptică atunci când am cumpărat Simpatizantul, dar având în vedere că tot ceea ce ţine de comunism şi regimuri totalitare mă interesează am considerat că merită mai ales că nu este o carte foarte scumpă.

Alegerea mea s-a dovedit inspirată. Pot spune că de mult nu am citit o carte atât de bună, o carte care să îmbine umorul negru, absurdul şi realitatea într-un mod în acelaşi timp fermecător şi înfricoşător. Dacă până acum pe raftul meu interior cu cărţi preferate despre război se aflau două, respectiv, Viaţă şi destin a lui Vasili Grossman şi Cei goi şi cei morţi a lui Norman Mailer, de astăzi li s-a alăturat şi cartea lui Viet Thanah Nguyen.

Autorul, vietnamez la origine, este profesor de engleză şi Studii Americane la Universitatea California de Sud. Cunoştinţele profunde de cultură, civilizaţie şi psihologie americană sunt din plin folosite în carte. Personajul principal este un căpitan vietnamez care, după cum el însuşi declară în primele rânduri ale romanului, este o cârtiţă, adică un spion pentru comuniştii din Viet Cong. Cea mai mare parte a cărţii este construită sub forma unei confesiuni pe care personajul nostru o adresează unui misterios Comandant cu care ne vom întâlni, personaj şi cititori, abia în ultimele pagini ale cărţii.

Confesiunea se împarte în câteva părţi. În prima parte, căpitanul povesteşte despre zilele dinainte de căderea Saigonului în mâinile comuniştilor. Retragerea americanilor, reacţia vietnamezilor care colaboraseră cu americanii şi care voiau să părăsească ţara în grabă, maşinaţiunile pe care Generalul, şeful căpitanului nostru, trebuie să le facă pentru a putea pleca din ţară sunt principalele subiecte aduse în discuţie. Nguyen conturează imaginea unei lumi cinice, corupte şi lipsită de principii la a cărei construcţie a participat din plin omul alb.

Prima parte a confesiunii cuprinde şi detalii din viaţa acestui simpatizant comunist, a agentului sub acoperire. Născut din relaţia dintre o tânără vietnameză şi un preot, bastardul nu îşi va găsi locul nici în lumea orientală şi nici în cea occidentală. Spre deosebire de alţi conaţionali de-ai săi, personajul nostru vorbeşte o engleză perfectă, are o apreciere deosebită pentru romanele ruseşti de secol XIX şi confortul pe care îl oferă cultura occidentală. În acelaşi timp, are puternice resentimente faţă de puterile colonizatoare şi, mai ales, faţă de soldatul american care, după cum scrie la un moment dat, odată ajuns în Vietnam nu mai este Clark Kent, ci Superman, cel puţin în relaţiile cu femeile. Paginile în care vorbeşte despre impunerea cu forţa a democraţiei de către americani ne pot părea cumva ciudate nouă, un neam care am tot aşteptat de generaţii ca salvarea să ne vină de la americani. Atât de învăţaţi cu ameninţarea şi ocupaţia rusă, descoperim că pe alte meridiane, eroii noştri, americanii, sunt, de fapt, personajele negative.

Următoarea parte povesteşte despre încercările de adaptare la viaţa americană a refugiaţilor vietnamezi. Majoritatea foşti combatanţi, aceştia se trezesc brusc pe post de mecanici, chelneri sau şoferi. Generalul, la rândul său, va deveni patron de restaurant şi va încerca să pună pe picioare o rezistenţă anticomunistă şi o acţiune militară prin care să îşi recapete ţara. Viaţa căpitanului nostru nu va fi uşoară în America unde va trebui să ia câteva decizii radicale. Povestea lui de dragoste liberă cu domnişoara Mori va da prilejul unor noi replici spumoase şi cinice pe marginea Visului American.

Căpitanul nostru va povesti şi despre participarea sa la realizarea Filmului despre atrocităţile comise în Vietnam. Această parte este considerat de unii drept un omagiu adus de autor lui Francis Ford Coppola pentru filmul Apocalypse Now. Eu nu aş spune că este tocmai un omagiu... Pagini de un umor negru descriu realizarea acestui film şi, în timp ce le citeşti ai senzaţia că asişti, de fapt, la o mostră pe viu de scriere a istoriei de către învingători. Pentru că, nu-i aşa, americanii sunt mereu învingători. Nguyen ne vorbeşte şi despre rolul soft power în definirea realităţii şi a influenţării simpatiilor noastre pentru una sau alta dintre părţi.

Prins între două lumi, a burgheziei şi a comuniştilor din rândul cărora crede că face parte pe ascuns, Căpitanul se va întoarce în Vietnam unde realitatea îl va scutura zdravăn. Procesul de reeducare la care va fi supus le va fi familiar celor care au avut ocazia să citească despre metodele aplicate şi la noi, pentru ceilalţi, sper că paginile acestei cărţi îi vor face să caute să citească mai mult despre acest subiect adus în atenţia publicului de la noi de cazurile Vişinescu şi Ficior.

Simpatizantul este, în concluzie, una dintre cele mai complexe şi bune cărţi ale ultimilor ani. Cred că a meritat pe deplin Premiul Pulitzer pe care l-a primit în 2016. Am considerat întotdeauna că literatura a reuşit să nască în sufletul cititorului aversiunea faţă de război mult mai bine decât au putut-o face vreodată studiile de istorie şi cifrele statistice goale. Pentru că, exact cum face şi cartea lui Nguyen, literatura are puterea de a ne arăta că într-un conflict mor oameni reali, fraţi, surori, copii.

Sunt convinsă că odată deschisă vă va provoca la fiecare pagină. Vă atenţionez că va veni un moment când veţi realiza că după fiecare pagină paşnică va urma o oroare a războiului care vă va aduce aminte că, totuşi, cartea vorbeşte despre evenimente care s-au întâmplat în realitate. Din păcate.

Când omul devine lup pentru om

Ioan Grillo
El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic
Editura Corint, 2017
traducere din limba engleză de Ioana Filat


Ilustraţie copertă: La 12 iulie 2010, nouă presupuşi traficanţi de droguri, membri ai cartelului Sinaloa, sunt escortaţi la o dubă a poliţiei, după ce au fost arestaţi pentru uciderea a doi agenţi de poliţie. © LUIS ACOSTA/AFP/Getty Images

Citiţi un fragment din această carte.

***

Când omul devine lup pentru om

În raportul publicat la începutul anului 2017, Stratfor preconiza că în cursul acestui an cartelurile de droguri mexicane vor continua să se fragmenteze şi să ducă lupte sângeroase pentru dominaţia asupra pieţei de droguri. Analiza mai preconiza că numărul victimelor va continua să crească în contextul în care anul 2016 a fost unul dintre anii cu pierderile umane cele mai mari. A crescut şi numărul victimelor colaterale, adică a inocenţilor aflaţi întâmplător în calea gloanţelor. Pe de altă parte, să nu uităm că Donald Trump a câştigat alegerile în SUA şi ca urmare a promisiunii construirii unui zid la graniţa mexicană care să constituie o piedică în calea imigranţilor, dar şi a traficanţilor de droguri care trec nestingheriţi marfă dintr-o ţară în alta. Exportul conflictelor pe teritoriul american, cum a fost cazul în Phoenix, Arizona când războiul drogurilor a ajuns pe străzile unui oraş american, a constituit un argument în plus pentru cei care cred ca un gard fie el si de dimensiuni gigantice poate rezolva o astfel de problemă.

Din păcate, atunci când ajungi să ai o imagine mai clară asupra a ceea ce se întâmplă în Mexic, îţi dai seama că soluţia nu este atât de simplă, că problema are multiple faţete greu de analizat şi rezolvat. Poate una dintre cele mai bune cărţi în acest sens este cartea lui Ioan Grillo, El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic, publicată de editura Corint. Cartea este un raport la prima mână asupra realităţii dure din Mexic. Citind-o m-am întrebat de multe ori cum de a reuşit Grillo să scape cu viaţă, l-am respectat şi admirat pentru munca depusă şi pentru curajul de urmări subiectul până în pânzele albe. De altfel, din ce spune şi autorul, un rol esenţial în expunerea situaţiei mexicane a revenit întotdeauna reporterilor care au plătit de multe ori cu viaţa curajul lor de a alege să scrie despre un astfel de subiect. Unul dintre cei mai importanţi a fost Blancornelas, unul dintre fondatorii primei reviste mexicane dedicate special articolelor despre El Narco, adică despre traficanţi. Revista se numeşte Zeta şi ar trebui să constituie un model pentru ziariştii din întreaga lume având în vedere atentatele frecvente asupra reporterilor care nu au încetat să scrie şi să expună adevărul.

Cartea lui Grillo este zguduitoare pentru că expune prin vocile celor intervievaţi câteva adevăruri crude. Astfel, în marea majoritate a cazurilor motivul pentru care familii întregi s-au apucat de cultivat sau traficat iarbă şi apoi cocaină a fost sărăcia. În regiune montane, dar şi în suburbiile marilor oraşe, cultivarea şi traficul constituie pentru cei mai mulţi nu o cale spre înavuţire ci o încercare de a scăpa din barrio, din lumea aceea promiscuă în care viaţa unui om nu valorează mare lucru. Plata ratelor la casă, a unor împrumuturi sau a altor necesităţi urgente devine mult mai simplă când în urma unui transport peste graniţă primeşti mai mult decât ai câştiga în câteva luni de muncă în fabrică.

Cred că acesta este pilonul central pe care s-a bazat pentru mulţi implicarea în această activitate ilicită. Grillo ne vorbeşte şi despre lăcomie şi dorinţa de îmbogăţire rapidă, dar pentru majoritatea, inclusiv pentru sicario, adică asasinii plătiţi, sumele câştigate nu le permit decât un trai decent. Vilele, viaţa de lux şi femeile frumoase sunt pentru capii cartelurilor şi nu pentru membrii obişnuiţi. Şi cum să nu îţi doreşti să scapi când răpirile, asasinatele şi atentatele sunt la ordinea zilei? Cum să nu vrei să scapi când în Juarez, capitala crimei din Mexic, viaţa unui om valorează 85 de dolari? Acesta este preţul pe care îl plătesc traficanţii pentru un asasinat.

Un alt aspect important este lipsa unei linii de demarcaţie clară între autoritatea statului şi cea a traficanţilor. Conform raportului lui Grillo cele mai importante carteluri au printre membrii şi conducătorii lor foşti poliţişti care au renunţat la apărarea legii, după cum remarcă autorul, după ce au învăţat în poliţie tehnici aflate la mare căutare pe piaţa muncii: cele de tortură şi răpire de persoane. Astfel, ca cetăţean onest, nu ştii dacă poliţistul care te opreşte la semafor este cinstit sau în slujba cartelurilor. De asemenea, poliţiştii ajută de multe ori la organizarea impecabilă a răpirilor, asasinatelor, asta dacă nu le execută chiar ei. Gardienii de închisoare permit nu doar evadări în masă ci şi plecări şi veniri ale asasinilor care, deşi arestaţi, îşi fac în continuare meseria.

Şi da, vă rog să nu râdeţi, pentru că vorbim de o meserie. Nu doar că există şcoli ale traficanţilor şi mentori de la care poţi învăţa cum să devii asasin plătit, dar primeşti şi un salariu de bază de 600 de dolari pe lună, la care se adaugă comisioane între 2000 şi 4000 de dolari de asasinat. De altfel, întreaga afacere a narcotraficanţilor este construită după modelul clasic de corporaţie. Nu doar asasinii sunt plătiţi şi recompensaţi ci şi cărăuşii care primesc la rândul lor fix 1.000 de dolari pentru 30 de kilograme de marijuana transportate cu maşina în SUA. Există şi o categorie specială de angajaţi care poartă numele de cerebros, adică creierele, care îşi dedică timpul creării de noi modalităţi ingenioase prin care traficanţii să îşi transporte drogurile. Sunt dacă vreţi, alternativa oricărui departament de creaţie dintr-o companie respectabilă.

Uimitor este că, dincolo de atrocităţile comise în fiecare zi, toţi, de la mic la mare, se declară credincioşi. Ţi se strânge inima când citeşti că un sicario declară că înainte de a comite un asasinat se roagă la Iisus să îl ajute să îl ducă la bun sfârşit. Mexicul şi-a inventat, de altfel, ca urmare a lanţului nesfârşit de tragedii şi un nou sfânt popular: Santa Muerte, Sfânta Moarte. Conform descrierii, ea arată ca moartea în reprezentarea ei cea mai sinistră. "Figura scheletică are orbitele goale, dinţi ascuţiţi şi o halebardă cu care retează capete în mâna dreaptă. Are o vestimentaţie variată, de la mantii negre la rochii roz cu volane, şi adesea poartă pe cap o perucă colorată." Credincioşii îi mai spun şi Fata Albă şi are din ce în ce mai mulţi adepţi pe străzile sărace din Mexic.

S-a creat o adevărată cultură a traficanţilor din care nu putea, evident, să lipsească muzica. Există numeroase formaţii care compun balade în care vorbesc despre faptele "eroice" ale unui traficant aflat în ascensiune. După cum se exprima unul dintre intervievaţi: "pentru narcos să ţi se compună o baladă e ca un fel de doctorat." Pentru oamenii de rând, baladele sunt şi o sursă de informaţii despre cine a mai murit sau despre cine a devenit mai puternic. Nici cântăreţii nu sunt scutiţi de violenţă, mulţi dintre ei fiind asasinaţi la ordinul unei grupări rivale.

Grillo ne prezintă o lume întunecată şi pe undeva pitorească, tangenţial legată de universul nostru, al cititorului aflat, din fericire la zeci de kilometri distanţă. Aflăm că Scarface şi Naşul sunt vizionări obligatorii, că fac parte din educaţia elementară a unui narco-aspirant, că sunt sensibili la muzica occidentală - un sicario ascultă Moby ca să îşi revină după crimele comise, că sunt microbişti înfocaţi şi ţin cu echipe de fotbal britanice sau nemţeşti. Este vorba, totodată, de o lume în care cererea se întâlneşte cu oferta, o lume în care atunci când traficanţilor le merg afacerile prosperă şi când statul le dă câte o lovitură puternică lumea sângerează la propriu pe străzi. Cartea lui Grillo este excelent scrisă şi ţi se întipăreşte în minte ca una dintre cele mai cuprinzătoare şi serioase anchete jurnalistice asupra unui fenomen complex care a lăsat în urma sa mii de victime, familii îndoliate şi o ţară în care nimeni nu mai are încredere în nimeni.