Prefaţă la Însemnări din timpul ocupaţiei germane

Pia Alimăneştianu
Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918)
Editura Corint, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

***

Prefaţă

Recitind, după mulţi ani, însemnările Piei Alimăneştianu am resimţit un soi de nostalgie. Aceea a unor timpuri din tinereţea petrecută în sânul familiei Brătianu, nostalgia după reşedinţa familiei de la Florica, unde am trăit numeroase clipe din adolescenţă.

Nu am cunoscut-o pe autoare, cel de-al optulea copil al lui Ion C. Brătianu şi al Piei Pleşoianu, în schimb, dintre cei pomeniţi de Pia Alimăneştianu îmi amintesc de Sabina Cantacuzino, "Tanti By", de Maria Pillat şi, bineînţeles, de Dinu (Constantin) I.C. Brătianu, care mi-a fost bunic. Nu direct, dar care, dacă se poate spune aşa, mi-a fost bunic "vitreg", nu însă în sensul peiorativ al termenului; a fost, faţă de mine, un adevărat bunic, de la care am rămas cu cele mai bune amintiri pe care le poţi avea despre cineva pe care l-ai considerat un simbol.

Însemnările din acest volum mi-au trezit însă şi alt gen de nostalgii, din păcate negative, dacă le pot numi pe acestea aşa. Este bineînţeles vorba despre ocupaţia germană a Bucureştiului, din timpul Primului Război Mondial, pe care, vrând-nevrând, o alătur ocupării României şi a Bucureştiului de către "brava Armată Roşie eliberatoare", în 1944.

Ca martor al ocupaţiei din 1944, nu pot să nu compar abuzurile de tot felul ale unor armate de ocupaţie, deşi în 1944 sovieticii se pretindeau aliaţi. Aceleaşi jafuri, aceleaşi asasinate, aceleaşi atrocităţi pe care nu cred că oamenii de astăzi, contemporanii mei, le pot percepe în întreaga lor oroare. Mai surprinzător ar putea să pară că armata unei ţări de înaltă civilizaţie, ca Germania, s-a comportat aşa cum se descrie în aceste Însemnări.

În urma înfrângerilor succesive, provocate de considerabila superioritate în efective şi în dotări materiale a armatelor germano-bulgaro-austro-ungaro-turce, armata română s-a retras în Moldova, guvernul şi Familia Regală stabilindu-şi reşedinţa la Iaşi. Armata combătea pe mitica linie fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, linie invocată şi mai târziu, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, de către prea mulţi necunoscători ai realităţilor militare şi istorice.

Cititorului de astăzi cred că ar putea să i se pară uimitor că familia prim-ministrului ţării, Ion I.C. Brătianu, a putut fi "abandonată" inamicilor de atunci ai ţării. În textul Piei Alimăneştianu este foarte clar explicată cauza rămânerii părţii feminine a familiei Brătianu în teritoriul ocupat de inamic. De fapt, nu-i urmaseră pe fraţii Brătianu, în refugiul de la Iaşi, mama lor (văduva lui Ion C. Brătianu), Lia Brătianu (soţia lui Vintilă, ministrul de Război), Sabina Cantacuzino, cea de-a doua fiică a lui Ion C. Brătianu şi autoarea acestor însemnări. Aceasta din urmă arată: "ura mare este asupra Brătienilor, fiindcă dânşii au provocat războiul - ură aţâţată şi de germanii din ţară şi, spre ruşinea noastră, şi de românii germanofili [...]. Brătienii au considerat că este de datoria lor să arate că şi familia lor suferă alături de oamenii din partea de ţară ocupată [...]". Într-adevăr, membrii familiei Brătianu au fost supuşi, ca şi mulţi alţi români patrioţi, silniciei ocupaţiei germane care, după cum arată autoarea, proceda la abuzuri inimaginabile. Abuzuri însă nu neapărat gândite de către ocupant, cât inspirate acestuia de o serie de alogeni care se puseseră în slujba lui. Aceste fapte o fac pe autoare să spună: "Pe zi ce trece simţim mâna de fier a învingătorului mai grea asupra noastră şi, cu cât o simţim mai grea, cu atât se cimentează o solidaritate, o adevărată fraternitate între noi, românii rămaşi sub dominaţie străină, afară bineînţeles de germanofili". Aceştia din urmă menţionaţi de autoare îmi trezesc amintirile anilor 1944-1947, când acelaşi tip de indivizi s-au aliniat ocupanţilor, trădându-i pe cei care constituiau majoritatea românilor.

Din majoritatea românilor de atunci, mai spune autoarea, "alegerea ostaticilor se face nu după importanţă, ci după resentimente personale, cele mai multe după denunţuri [...]". Mai departe, Pia Alimăneştianu continuă: "Aproape mai toţi internaţii sunt din Partidul Liberal". Va trebui să ne oprim şi asupra acelei categorii de români care atunci, dar şi mai târziu, au devenit uneltele ocupanţilor. Aici ne vom referi la progermanii aflaţi fie în funcţii oficiale, fie oficioase. Chiar un reprezentant al ocupanţilor germani spunea: "Mă dezgustă românii aceştia care se ploconesc în faţa noastră, a vrăjmaşului".

Printre românii colaboraţionişti vom menţiona, dintre oamenii politici, în primul rând pe Petre Carp, care, după cum menţionează Pia Alimăneştianu "se străduieşte să convingă pe Marghiloman şi pe Maiorescu nu numai de schimbarea administrativă, dar şi de proclamarea abdicării Regelui Ferdinand [...]". Mai departe au propus abdicarea Regelui şi aducerea pe tronul ţării a unui fiu al Împăratului Germaniei. Dintre aceşti români care făceau parte din elita culturală sau politică, îi voi mai menţiona pe Gala Galaction, Ion Slavici, D.D. Pătrăşcanu, ca şi pe socialistul Stere. De altfel, se menţionează că ultimul a plecat în Rusia, pentru a-i convinge pe noii conducători de acolo să facă pace separată cu Germania. În această perioadă, vara lui 1917, autoarea se arată îngrijorată de evenimentele din Rusia. Pia Alimăneştianu exprimă mari îndoieli cu privire la "aliatul Rusia", de a cărui calitate se îndoieşte când afirmă "că la 1877, când i-am scăpat la Plevna şi în urmă ne-au luat Basarabia". Mai departe, pe aceeaşi temă, autoarea mai spune: "în aproape toate atentatele făcute asupra tatei (Ion C. Brătianu) era amestecată şi legaţiunea rusă [...]".

Cititorul de astăzi al acestor însemnări nu poate fi decât şocat de prezentarea "chemării" Mitropolitului Primat Dr. Konon Al. Donici care, situându-se împotriva intereselor ţării, le transmitea credincioşilor ortodocşi din România că "Ţara vrea pace!". Tocmai în momentul în care armata română era în plină bătălie cu armatele germane şi aliatele lor. Mitropolitul, făcându-se aliat al duşmanilor ţării, cerea: "Ţărani, târgoveţi, slujbaşi şi orice aţi fi, aveţi bună credinţă că biruitorul care intră în Moldova nu este setos de răzbunare, nu ucide, nu jefuieşte (sic!), nu dă foc, nu pustieşte". Mentalităţile conducătorilor Bisericii majoritare nu erau cu mult diferite nici acum 28 de ani, când îl sprijineau pe Ceauşescu.

Ultima notă a autoarei este din 3 decembrie 1918 când, de fapt, luase sfârşit un ciclu istoric. Pacea de la Bucureşti fusese încheiată pe 7 mai 1918. Alte desfăşurări ale istoriei naţionale urmau să se petreacă, ele culminând cu realizarea României Mari, după atâtea suferinţe ale românilor conduşi de Regele Ferdinand şi de Regina Maria, avându-l ca stâlp politic esenţial pe Ion I.C. Brătianu.

Însemnările Piei Alimăneştianu ne redau o societate românească pe care nu aş separa-o prea mult de cea de astăzi. Secolul care ne desparte de evenimentele de atunci ne arată o continuitate în esenţă a societăţii româneşti, cea de atunci nefiind atât de diferită faţă de cea actuală.