Cuvânt înainte la Francmasonerie şi companionaj

René Guénon
Francmasonerie şi companionaj
Editura Herald, 2016
Traducere din franceză de Gabriel Avram

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt înainte

Cea mai spectaculoasă lucrare a destinului, cea care i-a consolidat lui René Guénon (1886-1951) statutul de mare maestru spiritual, va fi fost postumă, firească, asemenea unui premiu acordat pentru întreaga activitate. În anii de după dispariţia fizică a mărturisitorului predaniei, receptarea operei guénoniene s-a amplificat treptat, evidenţiindu-se astfel misiunea sa de argonaut al spiritului şi apostol al tradiţiei primordiale. Claritatea şi rigoarea discursului acestui veritabil spiritus rector şi, cu deosebire, dimensiunea adânc vizionară a mesajului său îi aduc astăzi, ca suprem omagiu pe care contemporanii i l-au refuzat, un impresionant număr de adepţi şi o recunoaştere universală.

Cu certitudine, fiind întruchiparea simplităţii înseşi, Guénon n-ar fi acceptat să i se atribuie astfel de superlative şi epitete precum cele menţionate în paragraful anterior. Ele însă n-au fost inventate de semnatarul textului introductiv, ci i-au fost conferite de către exegeţii săi, împreună cu solide argumentaţii care susţin toate aceste distincţii. La rândul lor, comentatorii operei guénoniene n-au făcut altceva decât să constate aura de legendă a personajului.

Desigur, Guénon însuşi n-a dorit să devină un model, un sfânt sau un ghid spiritual; el a trăit simplu şi s-a manifestat ca un om instruit şi de mare valoare, iar prin opera pe care ne-a lăsat-o a încercat să amplifice percepţia sacrului şi a moştenirii spirituale, sugerând totodată necesitatea redresării Tradiţiei în Occident.

După ce, în ultimul deceniu, lucrările guénoniene au apărut, rând pe rând, şi în limba română, biografia autorului este, în prezent, cunoscută şi de aceea nu vom insista decât asupra relaţiei sale speciale cu masoneria. De asemenea, vom puncta, în continuare, câteva aspecte cu privire la doctrină, simbolism şi istoria Ordinului masonic, tocmai pentru a facilita o mai bună înţelegere a studiilor guénoniene de circumstanţă, reunite în această lucrare.

*

I. Privită retrospectiv, viaţa lui Guénon este mai curând liniară, uniformă şi neimportantă sub raportul acţiunii şi al implicării în tumultul vremurilor. Deşi contemporan cu cele două conflagraţii mondiale şi cu nenumărate alte evenimente notabile, derularea vieţii acestui ilustru explorator întru cele spirituale nu pare a fi presărată cu întâmplări ieşite din comun. În toată seria de fapte ce alcătuiesc cursul monoton al vieţii sale, singura excepţie de la regulă ar putea fi ruptura brutală produsă prin părăsirea lumii în care s-a născut şi s-a format şi mutarea sa definitivă la Cairo.

În mare parte, peregrinările iniţiatice consumate în perioada 1904-1914 pot justifica şi ilustra abilitatea cu care Guénon, la maturitate, utilizează informaţia adecvată şi, în funcţie de tema aflată în dezbatere, administrează o argumentaţie atât de competentă. Calificarea sa evidentă lasă să se întrevadă nu doar o înţelegere superioară a adevărurilor subtile, ci şi o bogată experienţă personală realizată prin trăirea nemijlocită a contactului cu realitatea iniţiatică. Putem să-i atribuim lui Guénon, de ce nu, chiar şi o posibilă revelaţie iluminatorie, de natura celor descrise mai târziu în cărţile sale despre stările multiple ale fiinţei şi devenirea omului. În fond, o astfel de trăire la propriu a unor stări de conştiinţă non-ordinară ar explica multe din reuşitele ulterioare. Un om care la doar 23 de ani a putut să scrie un eseu cu o atât de profundă încărcătură ezoterică precum "Demiurgul" dă semne certe că posedă o comprehensiune deosebit de extinsă în comparaţie cu semenii săi şi că această capacitate n-a fost obţinută doar prin simpla acumulare de cunoştinţe.

De altfel, încă din prima sa carte, apărută în 1921, Guénon tratează ca un desăvârşit cunoscător stările mistice, cum le numeşte el, stări pe care omul le poate atinge doar în urma unui proces de dilatare a conştiinţei individuale. Tocmai de aceea şi nu doar ca o simplă supoziţie ar putea fi luată în calcul ipoteza potrivit căreia, în acel deceniu al căutărilor iniţiatice, morfologia şi neurofiziologia creierului guénonian au cunoscut modificări semnificative care, la rândul lor, au determinat o anumită efervescenţă creatoare, o vizibilă creştere a capacităţilor intelectuale, emoţionale şi spirituale şi, ca atare, o amplificare a clarităţii cugetului său.

În anul 1906, Guénon a intrat în contact cu Papus şi cu celebra sa Şcoală hermetică pariziană unde novicele de atunci învăţa să "vadă" realitatea dintr-o altă perspectivă. Deosebit de interesat şi de receptiv în ceea ce priveşte problematica spirituală, tânărul nostru nu a trecut neobservat: la scurt timp a fost iniţiat într-o lojă masonică apropiată Ordinului martinist (structură iregulară). În paralel, avansează foarte repede în cadrul Ritului Scoţian unde ia contact cu idealurile, simbolistica şi revelaţiile gradelor înalte. De menţionat că Guénon n-a trecut niciodată, în mod regular, prin gradele de ucenic, calfă şi maestru mason. Este posibil însă ca el să fi fost iniţiat, sub spadă sau printr-un ritual simplificat, de către un Inspector General 33^° al Ritului Scoţian. În epocă, au mai existat astfel de situaţii.

Tot acest iureş iniţiatic îl va fi ajutat pe Guénon să constate, între altele, starea de profundă decădere a masoneriei în raport cu preceptele Tradiţiei. Fire polemică fiind şi decepţionat peste măsură de neospiritualismele care făceau ravagii în acele timpuri, tânărul iniţiat are o atitudine de frondă faţă de ierarhii vremii. Totodată, încercând o reformare din mers, va întemeia, împreună cu o parte din fraţii care-i împărtăşeau convingerile, Loja Melchitzedek şi apoi Ordinul Templului Renovat a cărui conducere o preia pentru scurt timp.

În anul 1910, Guénon a fost exclus din Ordinul martinist, însă îşi va continua activitatea masonică, de la începutul anului 1912, în Loja Thebah din obedienţa Marii Loji a Franţei; va participa cu regularitate la lucrările acestui atelier până în 1916. Izbucnirea războiului are ca efect, inclusiv, o masivă intrare în adormire a lojilor masonice din întreaga Europă. În linii generale şi foarte succint spus, aici se încheie experienţa masonică guénoniană. În anul 1912, va primi iniţierea ca ucenic în tariqa Şadhiliya şi astfel opţiunea sa pentru sufism devine pe deplin asumată prin jurământ şi consacrare. Din acel moment, René Guénon nu va mai părăsi calea sufită, până la finele vieţii sale.

După război, poate şi ca urmare a decepţiilor pe care le-a trăit, interacţiunea lui Guénon cu fenomenul masonic va fi mult mai rezervată. Până în 1930, când va pleca definitiv în Egipt, Guénon îşi va concentra efortul pe editarea lucrărilor sale şi pe publicarea unor articole cu conţinut ezoteric, unele dintre acestea fiind replici sau corecţii la diverse apariţii editoriale, mai mult sau mai puţin riguroase în raport cu preceptele tradiţionale.

Ajuns la Cairo (avea pe atunci 44 de ani), Guénon nu se arată interesat să intre în legătură cu masoneria egipteană, cu toate că, la acea vreme, atelierele din capitala Egiptului erau frecventate de numeroşi europeni şi de autohtonii educaţi în Occident. Pe scurt, pentru perioada 1931-1951, biografii lui Guénon nu au identificat date şi informaţii care să ateste participarea acestuia la viaţa masonică din ţara de adopţie.

În fine, mai există totuşi un episod semnificativ care ar trebui menţionat aici, anume aprinderea luminilor în Respectabila Lojă La Grande Triade, fondată în 1947. Iniţiativa a aparţinut unui grup de masoni animaţi de redresarea Tradiţiei, aşa cum este aceasta prefigurată de către Guénon în cărţile sale. Aşadar, a fost suficient spiritul guénonian pentru ca manifestarea să se producă; seduşi de tezele bine-cunoscute, protagoniştii au purces la constituirea acelei elite restauratoare, invocată iniţial în cartea despre criza lumii moderne. Contele Mordvinoff, un rus exilat la Paris, deosebit de erudit, a reunit în jurul acestui proiect câţiva entuziaşti printre care Ivan Cerf, Claude Gagne, Marc Billis, Francis Saillard, Louis Jourdin, Pierre Benkemoun. Prin lojă au trecut şi alţi oameni importanţi precum Antonio Coën, Michel Dumesnil de Grammont, Marcel Maugy, Marcel Clavelle. S-a scris mult despre acest atelier masonic; la un moment dat, se constată chiar şi o deschidere semnificativă către sufism. Mihail Vâlsan, om de o fineţe şi de o erudiţie covârşitoare, confirmă în scrierile sale faptul că această lojă ar fi încercat să asimileze practica spirituală dhikr.

De precizat că Guénon nu a participat la aprinderea luminilor şi nu a fost niciodată membru al acestei grupări masonice. Totuşi, este cunoscută o legendă potrivit căreia atelierul ar deţine un Tablou al Lojii de Maestru desenat de către Guénon însuşi. Fraţii sunt în continuare foarte rezervaţi în a da relaţii despre acest subiect. Se spune, de asemenea, că acest Tablou al Lojii, foarte semnificativ sub aspect simbolic, este în acelaşi timp şi total diferit de ceea ce se ştie, în mod curent, din iconografia masonică.

*

II. Referitor la cartea Francmasonerie şi companionaj: studii şi articole - una dintre cele mai complexe lucrări dedicate fenomenului iniţiatic - cunoaştem că aceasta a fost foarte aşteptată în mediul masonic românesc. Graţie clarificărilor inserate în text, lucrarea devine nu doar actuală, ca problematică şi atitudine, ci şi profund canonică. Inevitabil, cartea ne transmite şi unele detalii privind experienţa iniţiatică a autorului. În stilul său bine cunoscut, Guénon ne semnalează confuziile şi erorile autorilor vremii şi ne prezintă în contrapartidă punctele sale de vedere, pentru elucidare şi o mai bună înţelegere. Autorul demonstrează astfel cu prisosinţă o cunoaşterea exemplară a istoriei Ordinului masonic şi a doctrinei acestuia, deopotrivă. În multe privinţe, Guénon emite imperial şi fără explicaţii unele judecăţi de valoare şi raţionamente absolut sclipitoare. Trebuie spus că unele dintre acestea au un evident conţinut polemic, fapt care i-a adus numeroase atitudini ostile.

Cartea, deosebit de necesară pentru cultura masonică din România, nu este altceva decât o colecţie de articole publicate de-a lungul timpului în diverse reviste. Ele au fost anume lăsate, de către Guénon, în afara operei sale editate antum. Parcurgând lucrarea, vom constata cu surprindere că, în final, nu găsim nicio explicaţie edificatoare la întrebarea cum de a putut fi alcătuită aceasta, fără ca autorul să fi frecventat cu regularitate o lojă masonică. Desigur, scurta perioadă pariziană anterioară Primului Război Mondial, amintită mai sus, constituie o excepţie, aceasta fiind însă insuficientă pentru a lămuri misterul.

Om cultivat şi cu o perspicacitate deosebit de ascuţită, Guénon a înţeles foarte repede esenţialul, îndeosebi ca urmare a lecturilor, a intuiţiei sale extraordinare, şi nu numai. În esenţă, metodologia guénoniană relevă trei orizonturi spre care tind raţionamentele sale calificate: (i) decriptarea simbolurilor în registrul sacralităţii omului şi a lumii; (ii) analiza şi interpretarea ritualurilor (ezo)exoterice; (iii) cercetarea lingvistică bazată pe compararea termenilor, observarea rădăcinii cuvintelor şi locuţiunilor, identificarea înţelesurilor sapienţiale ascunse, uitate şi, astfel, "invizibile" la o primă citire. Astfel, a formulat el celebrele sale verdicte cu privire la ezoterism şi iniţiere, în general, şi la masonerie, în special.

În aceste studii despre francmasonerie şi companionaj, adunate postum între două coperţi, Guénon a apelat în mod repetat la o analiză comparativă a unui aspect tradiţional raportând acest "obiect" al cercetării sale la altele similare, existente în tradiţii diferite. Cazul în sine este o strălucită ilustrare a faptului că Tradiţia este unică şi că un ordin iniţiatic nu poate fi (re)inventat prin eludarea surselor riguros tradiţionale. Tot astfel, doctrina tezaurizată istoric, împreună cu instrumentarul iniţiatic specific nu pot fi activate decât prin punerea în scenă a ritualurilor, interpretarea corectă a simbolisticii şi, nu în ultimul rând, printr-o îndrumare calificată a aspirantului - căutător de Adevăr şi Lumină.

Pentru Guénon, realitatea supremă şi Adevărul ultim este Principiul, cauza cauzelor, esenţa supraumană şi unicul obiect de studiu al metafizicii. Aici, în "ochiul furtunii", identifică autorul toate tendinţele care se vor metamorfoza ulterior în realităţi precare şi trecătoare; doar aceste semne subtile se impun a fi "citite" cu preponderenţă dacă, în sfârşit, înţelegem că trebuie să ne păstrăm acţiunile în acord cu Voinţa divină. În mare parte, în aceasta constă unicitatea şi originalitatea evidentă a operei guénoniene. De aceea, în prezent, când ştiinţa însăşi (prin fizica cuantică, psihologia transpersonală şi concepţiile inovatoare privind neurofiziologia creierului uman etc.) se apropie de Dumnezeu, actualitatea lui René Guénon devine cu atât mai stringentă şi mai misterioasă.

Din perspectivă doctrinală, Guénon ne asigură că, dintre toate organizaţiile europene cu pretenţii iniţiatice, Francmasoneria şi companionajul sunt singurele care pot revendica o descendenţă autentic tradiţională şi aceasta în ciuda faptului că, în prezent, se poate constata o accentuată stare de decădere a celor două societăţi în raport cu cerinţele Tradiţiei. Ignoranţa generalizată, manipularea devastatoare şi domnia cantităţii sunt citate cel mai adesea ca fiind la originea prăbuşirii coloanelor noastre. Pe de altă parte, Joseph de Maistre susţine că "Totul ne dă de înţeles că Francmasoneria vulgară este o ramură desprinsă şi, poate, coruptă dintr-o tulpină veche şi respectabilă". În acelaşi sens, Guénon face următoarea precizare: "Prea de multe ori ne înşelăm când ne gândim doar la masoneria modernă, fără să înţelegem că aceasta este pur şi simplu o deviaţie". Primii responsabili de acest lucru sunt, după cât se pare, pastorii protestanţi Anderson şi Desaguliers, care au redactat Constituţiile Marii Loji a Angliei, publicate în 1723, şi care au făcut să dispară toate vechile documente pe care au pus mâna, pentru ca să nu se vadă toate inovaţiile pe care le-au introdus şi pentru că aceste documente conţineau formule care li se păreau supărătoare, cum ar fi obligaţia de a fi credincios lui Dumnezeu, Sfintei Biserici şi Regelui, ceea ce era o marcă incontestabilă a originii catolice a masoneriei.

Această activitate de deformare a fost dusă de protestanţi vreme de cincisprezece ani care s-au scurs de la moartea lui Christopher Wren, ultimul Mare Maestru al Masoneriei vechi (1702), şi până la înfiinţarea noii Mari Loji a Angliei (1717). Cu toate acestea, ei au lăsat să existe simbolismul, fără să ştie că acesta, pentru cine-l înţelegea, mărturisea contra crimei lor, la fel de evident ca şi textele scrise care, de altfel, n-au fost toate distruse. Iată, pe scurt, rezumatul a tot ceea ce trebuie să ştie cei care doresc să combată cu eficacitate tendinţele masoneriei actuale.

Guénon se pronunţă asupra multor problemele spinoase ale doctrinei masonice care, şi atunci ca şi acum, au primit deseori soluţionări diletante, fanteziste şi total lipsite de relevanţă în raport cu preceptele Tradiţiei. În situaţia că vom ignora această stare şi în lipsa unor clarificări conforme cu ordinea supremă, masoneria va mărşălui haotic, în continuare, "...pe acelaşi drum al rătăcirii, cu spatele la lumină, orbecăind prin aceleaşi tenebre, continuând să confunde lucrările de zidărie cu cele masonice".

Cu privire la conceptul de regularitate, de pildă, în lucrare poate fi studiat un articol (datat 1910) denumit "Ortodoxie masonică", tot astfel cum cel mai instruit mason din secolul al XIX-lea, Jean-Marie Ragon, şi-a intitulat lucrarea sa de căpătâi. În concepţia lui Guénon, încercarea de a defini regularitatea masonică pe baza unor considerente strict istorice constituie o gravă eroare. Ortodoxia masonică rezidă, înainte de toate, "...în a urma cu fidelitate Tradiţia, în a păstra cu grijă simbolurile şi formele ritualice care exprimă această Tradiţie şi care sunt un fel de veşmânt al ei, precum şi în a respinge orice inovaţie suspectă de modernism".

Guénon acordă o atenţie specială gradelor înalte, explicând utilitatea acestora în ceea ce priveşte realizarea spirituală propriu-zisă a recipiendarului. Referirile sale la micile şi marile mistere sunt edificatoare, iar informaţiile despre acestea se impun a fi corelate cu cele revelate în cadrul altor lucrări ale autorului. Guénon vorbeşte explicit despre realizarea ascendentă şi cea descendentă, iar Mihail Vâlsan, continuatorul operei sale, aduce noi elemente întru clarificarea acestor concepte ezoterice. În esenţă, ni se spune că, după ce a primit succesiv lumina gradelor înalte ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, până la gradul 30 (Cavaler Kadoş), iniţiatul este dator să se întoarcă în lume, asemenea unui avatar, pentru a dărui lumina şi cunoaşterea. Iată aşadar, pe scurt, în ce constă nobilul sacrificiu pe care trebuie să-l înfăptuiască un veritabil iniţiat în ceea ce priveşte construirea Templului ideal al umanităţii.

Cu referire la absenţa, în Occident, a iniţierii feminine autentice, Guénon precizează că adevărata raţiune a acestei "supărătoare lacune" constă în faptul că "...toate iniţierile care au subzistat sunt esenţialmente bazate pe meserii a căror exercitare aparţine exclusiv bărbaţilor". În continuare, el taxează fără drept de apel "masoneria mixtă" ca fiind iregulară, aceasta reprezentând pur şi simplu "...o tentativă de a transplanta în domeniul iniţiatic [...] concepţia «egalitară» care, refuzând să vadă diferenţele naturale ce există între fiinţe, ajunge să le atribuie femeilor un rol ce le aparţine doar bărbaţilor..."

Cititorul va găsi, de asemenea, în lucrare, numeroase referiri la unele aspecte de ordin istoric sau la personalităţi importante care, prin charisma şi prestaţia lor, au marcat evoluţia Ordinului. Din prima categorie, se impun a fi enumerate momentele referitoare la înfiinţarea Ordinului Aleşilor Cohen, la Stricta Observanţă şi la Superiorii Necunoscuţi. Dintre personalităţile masonice asupra cărora s-a oprit Guénon, menţionăm: Elias Ashmole, Swedenborg, Willermoz, Saint-Martin, Adam Weishaupt, Ragon şi, mai ales, Martinez de Pasqually. Vom identifica, totodată, numeroase pasaje dedicate explicării simbolisticii tradiţionale pe care însă nu le vom enumera aici, nici chiar în formulă restrânsă. Vom lăsa cititorului bucuria de a se încărca cu argumentaţia guénoniană, atât de convingătoare şi de riguros formulate sub aspect doctrinal.

*

III. Deşi s-au scurs şase decenii şi jumătate de la dispariţia lui Guénon, el continuă să rămână chiar şi pentru generaţia actuală un veritabil pontif întru cele neştiute. Într-adevăr, René Guénon a fost un însetat cercetător al spiritualităţii universale care a ales să devină maestru sufit. El s-a născut şi s-a format ca iniţiat în Europa, iar misiunea sa asumată, admirabil îndeplinită, a fost aceea de a ne sensibiliza în legătură cu Tradiţia, într-o lume decăzută spiritual şi într-o epocă marcată de ateism şi de un materialism agresiv. Pentru sacrificiul personal, pentru minunata sa operă şi pentru discipolii care l-au urmat cu deplină şi neclintită convingere, Guénon va rămâne definitiv în galeria marilor maeştri. Cele două nunţi1 care au însemnat ceva în viaţa lui, prima infertilă, cu Berthe Loury (1912), cea de-a doua fecundă şi împlinită cu Fatima Hanam Ibrahim (1934), sunt parcă reflexii ale celor două patrii spirituale guénoniene - Occidentul şi Islamul.

La finalul acestui text introductiv, cel mai potrivit omagiu pe care l-am putea aduce studiilor guénoniene reunite în volumul de faţă nu poate fi altceva decât un simplu îndemn la lectură. Pe măsură ce va înainta în parcurgerea cărţii, cititorul avid de cunoaştere va simţi, poate, un mic regret în momentul când va trece la pagina următoare şi, cu siguranţă, din dorinţa de a cuprinde mai mult şi de a intra mai adânc în logica autorului, va reveni asupra anumitor pasaje. Şi apoi, se va surprinde reflectând, ca şi noi de altfel, la toată această subtilă incursiune pe care ne-o propune Guénon în ceea ce am putea denumi sfânta credinţă a celor aleşi.