„Noi suntem noi și nimeni alții”

 

0

Titlu: Amor intellectualis. Romanul unei educații
Autor: Ion Vianu
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2010
408 pagini
ISBN: 978-973-46-1679-4

Cred că a citi memorialistică este ca un test pentru cei mai mulți dintre noi. Înseamnă a renunța, pe parcursul lecturii, la propriul egocentrism pentru a intra în cercul altui Eu, care se dezvăluie în scris. Dar poate fi și invers: înseamnă a citi realitatea altuia în proprie interpretare. Oricum, mărturisirea invită la o întîlnire între două subiectivități și ne arată ce fel de cititori suntem. Citim cărți sau citim autori? Ce ne interesează dintr-o carte, ce ne emoționează? Ne schimbă în vreun fel cărțile? De la aceste întrebări pornesc cînd spun că memorialistica ne arată la fel de multe lucruri despre noi cît ne arată despre cei care o scriu.

Cartea lui Ion Vianu este o întoarcere în copilăria și tinerețea sa, cu ochii adultului care vede tabloul întreg. E cartea unui om care nu privește înapoi cu mînie către anii '40-'50, perioada care a însemnat o schimbare dramatică pentru mulți oameni. Totuși, au fost și anii formării generației autorului, ani de creștere și dezvoltare. Am apreciat nuanțarea poveștii pe care o spune Ion Vianu, reconstituirea amintirilor, luciditatea. Apare un paradox în rememorarea anilor în care s-a instaurat comunismul: pe de-o parte, este vorba de distrugere și intensă propagandă, pe de altă parte, este vorba de supraviețuirea valorilor unei lumi care încă mai crede în ea însăși. Cum să crezi, crescut în spiritul onestității, că binele nu va învinge? Cum să crezi, cînd ai cunoscut eleganța comportamentului, devotamentul, căldura umană, că grobianismul și teroarea vor face regulile? Ce te poate ajuta să faci față distrugerii, dacă nu valorile solide învățate în familie și apreciate pînă atunci? Asta pare a fi drama pe care Ion Vianu o scrie cu eleganță, fără patimă acuzatoare: ce se întîmplă cînd ceea ce știi că e bun și drept nu-ți folosește în fața unei lumi întoarse pe dos.

O parte consistentă a cărții este dedicată portretului tatălui, Tudor Vianu. Dacă ați avut fragmente din opera acestuia ca lectură în școală, veți descoperi altceva în această carte. Numele prinde corp, viață. Numele de pe coperta volumelor de critică devine persoană.
Sunt pasaje emoționante, care invită la reflecție, precum cel de mai jos:

„T. cel fragil, T. cel suferind, T. care petrecuse ani cu spaima morții, apărînd doar celor care aveau privilegiul să pătrundă în intimitatea lui (prin devotament, prin respect, prin iubire creștină, demnă de sfinții Cosma și Damian, doctorul-fără-arginți Angeli sau fratele Alecu, mort și el, răpit din lume cu violență în cîteva zile, și, poate, de nimeni altul în afara acestor doi), T., acum, reușise să-și desăvîrșească, să-și împlinească puterea măștii...ascunsă-n sine, trainică la rele. Masca este Persona, acoperămîntul feței. Ea oferă privitorului, ascultătorului, un chip nevariant (...) Per-sona, prin care vocea sună, vibrează cu un timbru grav, un ecou ca un acord de violoncel: timbrul tragediei. Această profundă vibrație trezea în discipoli amor intellectualis magistri. Portul măștii, impus de ascza personală a tragedianului, vădea alt folos. Vremurile se făcuseră cumplite. Trebuia să te ascunzi pentru a supraviețui.”

Întreaga carte este o statuare a identității: Noi suntem noi și nimeni alții, titlul celui de-al doilea capitol, conturează problema identitară: ne construim din întîmplările prin care trecem, prietenii pe care-i avem, revelațiile, educația pe care-o primim...devenim noi, ființe diferite de ceilalți. Dar ne reconstruim identitatea prin reamintire, revenire, revedere, prin scris, dar și prin felul în care suntem percepuți. Suntem noi înșine și prin ceilalți, iar a trăi înseamnă a găsi un echilibru între a fi singur și a fi cu ceilalți, a fi în tine și a fi în lume. Este același lucru cu memoriile: a-ți reaminti înseamnă a te scufunda în tine, în istoria ta intelectuală și sentimentală, dar înseamnă și a fi cu ceilalți - cu ceilalți dispăruți, pe care îi evoci, dar și cu cititorii, pe care îi înveți ceva, îi inspiri sau emoționezi.

Am citit de două ori Amor intellectualis a lui Ion Vianu și recunosc că aveam nevoie de această carte. Întîi, în numele unei nostalgii pentru o perioadă din istoria României pe care n-o cunosc direct. Pentru a-mi explica această imposibilă nostalgie. Apoi, aveam nevoie să cunosc modelul unei educații lipsite de trivialitatea și singurătatea celei primite de mine. Faptul că am citit că alți oameni au crescut într-o lume în care respectul pentru profesie, implicarea și decența erau valori comune, nu rare nu înseamnă că mi-a dispărut gustul amar legat de propria mea formare. Găsesc că este un lucru mai important: există speranță. Din acest punct de vedere, Amor intellectualis este, pentru mine, romanul unei speranțe.

Scris de Mihaela Butnaru

Notă: Amor intellectualis a fost desemnată Cartea anului 2010 de către revista România literară și Fundația Anonimul.

Categorie: Biografii/Memorii | Autor: Ion Vianu | Editura: Polirom

Personaje fermecate și povești minunate

 

Titlu: Poveşti clasice pentru copii. Adaptări după basme, fabule şi povestiri populare
Rating: 
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Monica Lenos
Numar pagini: 320
ISBN: 978-606-588-535-6

Uneori mă năpădesc nostalgiile și-mi doresc să mai pot fi măcar cinci minute copil, un copil lipsit de griji, lăsat să cutreiere lumea în lung și-n lat prin intermediul poveștilor care hrănesc imaginația și-o dezvoltă pentru ca mai apoi să servească drept scut adultului împovărat de grijile cotidiene mai mici sau mai mari.

Cele cinci minute s-au transformat în câteva ore bune grație antologiei de povești cuprinse în cel mai frumos volum de Povești clasice pentru copii. Adaptări după basme, fabule și povestiri populare pe care l-a scos Curtea Veche și care, pe lângă bucuria de a regăsi poveștile copilăriei, mai aduce un strop în plus de fericire grație ilustrațiilor care acompaniază fiecare poveste în parte.

De la poveștile clasice ale Fraților Grimm la cele ale lui Charles Perraul, Oscar Wilde și Hans Christian Andersen, de la cele populare poloneze la cele inspirate de legende scoțiene sau din mitologia nordică, volumul oferă o gamă largă de povești pentru cei mici, menită să satisfacă chiar și cele mai exigente gusturi sau imaginații debordante.

Un alt avantaj pentru cei mici este faptul că poveștile sunt repovestite și astfel reduse la un număr mult mai mic de pagini care fac lecturarea mult mai facilă, eliminând din ecuație apariția plictiselii.

Basmele și legendele sunt grupate în șase categorii în funcție de subiectul abordat sau de natura personajelor care le populează și așa avem Basme fermecate, Animale mari şi mici, Fete şi băieţi, Aventuri regale, Magi şi vrăjitoare, uriaşi şi duhuri și Poveşti favorite.

Alături de o cană mare de ceai și turtă dulce am avut o după-amiază cât se poate de plăcută mai ales că am găsit totodată șansa să îmi mai completez din cunoștințe și să aflu povestea lui Rumpelstiltskin, a lui Bucle-Aurii și cei trei urși sau a Prințului Fericit.

Știu că până la Moș Nicolae sau Crăciun mai e ceva dar în cazul în care v-ați trezit și voi cu gândul la cadouri, cartea de față i-ar ferici pe cei mici și poate și pe cei mari care vor să se simtă din nou copii.

• PLUSURI

  Varietatea poveștilor prezentate care reunesc atât autori clasici cât și legende folclorice.

• MINUSURI

  Deși am punctat ca bonus faptul că poveștile sunt scurte (ele fiind repovestite) acesta este totodată și un minus pentru că se pierd multe dintre detaliile care m-au încântat și fascinat în copilărie, atunci când mi le citea mama.

• RECOMANDARI

  Pentru cei mici și imaginația lor fertilă care trebuie hrănită cu basme și povești alese.

Categorie: Carte pentru copii | Editura: Curtea Veche Publishing

Și cercetătorii britanici se pot înșela, nu-i așa?

 

Titlu: Bărbații deștepți preferă femeile inteligente
Autor: Dr. Christine B. Whelan
Rating: 
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Simona Țibulcă
Numar pagini: 223
ISBN: 978-973-50-4577-7

Mărturisesc că nu sunt tocmai o împătimită a cărților motivaționale, tip self-help, sau din categorii similare. De obicei ridic o sprânceană sceptică în fața situațiilor prezentate sau a sfaturile oferite, fiindcă, de multe ori, nu se pliază nici pe departe pe stilul meu de viață, sau chiar pe stilul nostru colectiv de viață, ca societate românească.

Am încercat, însă, să abordez cartea Christinei Whelan dintr-o altă perspectivă. Să o citesc ca pe o colecție de povestioare... cu tâlc. Asta fiindcă, în fond, cam așa arată strategia autoarei: „atinge” prin identificarea cititoarelor (publicul-țintă, în acest caz) cu personajele din exemplele ei. Firește, am un profund respect pentru profesionalismul său și sunt convinsă că toate concluziile sale sunt rezultatul unor ani de practică asiduă; tocmai din acest motiv am apreciat și structura solidă a cărții.

Practic, Bărbații deștepți preferă femeile inteligente este o carte care încearcă să demonteze studiile care insistă mai departe să releve cum jumătățile noastre masculine sunt intimidate sau se simt atacate de suratele „inteligente”. Pe lângă faptul că simpla premisă sună greșit (cum adică, sunt deci femei mai puțin inteligente, și de acestea bărbații nu se tem?!), ca întotdeauna aceste studii sunt efectuate pe eșantioane puțin relevante global. La fel este cazul și cu lucrarea de față, bazată, consider eu, majoritar pe situații întâlnite în Statele Unite – deși autoarea nu precizează de fiecare dată localizarea geografică a „pacienților” săi.

Scopul cărții este de a spori încrederea femeilor în ele însele și de a le arăta că nu este greșit să-și dorească o carieră și să lupte pentru visurile lor, fiindcă există întotdeauna bărbați dispuși să le ia în căsătorie și după 30, 35, 40 de ani. Din nou, este o atitudine cu care, personal, am multe probleme, însă recunosc că poate fi de folos acelor femei care chiar se îngrijorează din asemenea motive. Ce nu mi-a plăcut este, cu precădere, terminologia folosită: spre exemplu, ideea de „lebede” (acele femei deosebite, spune autoarea, care au ales să se dezvolte personal și au atins un anumit grad de inteligență, stil și statut).

În apărarea cărții, totuși, voi reitera că există și aspecte utile sau interesante cuprinse în capitolele sale. Truismele și adevărurile se numără printre ele, fiindcă abordează, spre exemplu, idei precum: „Din ce în ce mai multe lebede se gândesc să crească singure un copil”, sau „Adopția este alternativa perfectă pentru lebedele mai în vârstă”. Deși informațiile se bazează, din nou, pe statistici și standarde americane, nu înseamnă că nu pot oferi un punct de pornire în diverse domenii de interes și pentru cititoarele noastre. Cu siguranță, și în România femeile devin tot mai interesate de carieră, succesul lor profesional crește substanțial de la decadă la decadă, așa încât această carte se poate dovedi chiar utilă pentru unele dintre ele.

• PLUSURI

  Aspect prietenos, ușurință în citire, structură bine pusă la punct.

• MINUSURI

  Public-țintă diferit ca situație, truisme ușor răsuflate, statistici care nu se pliază pe situația neaoșă contemporană.

• RECOMANDARI

  Pentru persoanele asupra cărora aceste cărți au un efect pozitiv, fiindcă din acest punct de vedere istorisirile umoristice și răsturnările de situație sunt chiar binevenite.

Categorie: Psihologie/Sociologie | Autor: Dr. Christine B. Whelan | Editura: Humanitas

Oameni în vâltoarea Istoriei

 

Titlu: Sceptrul și Sângele. Regi și Regine în tumultul celor două războaie mondiale
Autor: Jean Des Cars
Rating: 
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2016
Traducere: Irina Negrea
Numar pagini: 365
ISBN: 978-606-719-830-0

Povestitor excelent și pasionat de istorie, Jean des Cars este un caz aparte în peisajul literar european. El scrie despre biografiile personajelor importante din familiile regale europene, mutând lumina reflectorului de la evenimente la oameni. Dar, nu orice fel de oameni… ci participanți direcți, creatori de Istorie sau victime ale acesteia.

În cele două mari războaie ale secolului trecut, patru imperii (Germania, Rusia, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman) și patru regate (România, Iugoslavia, Italia și Bulgaria) au dispărut, șterse de tăvălugul unei istorii nemiloase, care a distrus destine individuale și colective și a schimbat fața lumii. Cartea lui Jean des Cars, inspirat intitulată Sceptrul și Sângele. Regi și Regine în tumultul celor două războaie mondiale, spune povestea acestor dispariții și a oamenilor care le-au susținut sau au încercat să le contracareze.

Într-un interviu acordat site-ului contributors.ro, scriitorul explică fascinația pentru familiile regale și istoria lor: „Am fost multă vreme jurnalist – în anii ’70 am fost jurnalist la Paris Match și, mai târziu, la Figaro Magazine. Călătoream mult în acei ani și mi se părea că Europa despre care se vorbea atunci era inumană, lipsită de trup. Uitaserăm că au existat personaje istorice pasionante ce îi făceau pe oameni să viseze, personaje prea puțin cunoscute. Mie îmi place să studiez personajele și biografiile lor, viețile lor. Eu continui să cred că bărbații și femeile sunt cei ce decid în legătură cu viața lor publică sau privată, cu sănătatea lor, cu ceea ce iubesc. A scrie o biografie este ceva pasionant, bineînțeles, dar înseamnă să trăiești cu acel cineva ani în șir, așa că trebuie să fie un personaj interesant și trebuie să încerci să rămâi cât poți de obiectiv, să nu-i ștergi greșelile, erorile.” Un crez artistic care se regăsește pe deplin în Sceptrul și Sângele.

Ca să înțelegeți spiritul cărții, vă prezint două dintre episoadele anecdotice care constituie „sarea și piperul” cărții.

În august 1914, trupele britanice debarcaseră pe coastele Belgiei și Franței. Eduard, prinț de Wales, în vârstă de 20 de ani, cere să fie trimis pe front. Guvernul refuză deoarece se teme că prințul ar putea deveni o țintă predilectă pentru inamici. Eduard se încăpățănează să își susțină cauza, argumentând că moartea lui nu ar afecta coroana, deoarece are încă patru frați, perfect capabili să devină regi. La această explicație, ministrul de Război, lordul Kitchener replică: „Alteță, nu decesul dumneavoastră ar fi lucrul cel mai rău. Eu aș fi mult mai necăjit dacă ați cădea prizonier.“

Un alt episod anecdotic are loc chiar la curtea regală a României, în timpul domniei Regelui Ferdinand. Se povestește că într-o dimineață, regele, plecând devreme la vânătoare, s-ar fi întâlnit pe holul palatului cu prințul Știrbei, amantul prezumtiv al reginei Maria, ieșind discret din camera suveranei. Cei doi bărbați, suprinși și jenați, se opresc unul în fața celuilalt și prințul Știrbei îl salută pe rege, care se preface că nu îl cunoaște. Prințul își rostește numele, iar regele răspunde cu răceala: „Domnule, eu nu vă cunosc, dar ca să ieșiți la o asemenea oră din apartamentele reginei, nu puteți fi decât duhovnicul sau doctorul ei.“

Amestecul bine dozat de informații istorice, portrete, anecdote, momente-cheie, jocuri de alianțe conturează stilul unic și fermecător al lui Jean de Cars. Sceptrul și Sângele este o carte care merită citită și care constituie o parte din memoria regăsită a Europei, într-un moment de cumpănă al istoriei noastre.

• PLUSURI

  O carte captivantă despre cele două războaie mondiale și dinastiile europene.
  O poveste care combină anecdotele cu observațiile istorice și analizele psihologice de finețe.

• RECOMANDARI

  Vă recomand această lectură care vorbește despre oameni și instituții prinse în vârtejul nemilos al istoriei secolului trecut.

Categorie: Istorie | Autor: Jean Des Cars | Editura: Trei

O lume magică în care se împletesc filozofia, teologia, ezoterismul și erotismul

 

Titlu: Manuscrisul găsit la Saragosa
Autor: Jan Potocki
Rating: 
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2015
Traducere: Adriana Mitu, Mihai Mitu
Numar pagini: 832
ISBN: 978-606-579-915-8

„…roman erotic, filozofic, roman macabru, de groază, gotic, exotic, oriental, roman picaresc, roman labirint, etc. Intenția rațională a autorului – rațional și luminist – a fost de a dovedi cu mijloacele literaturii artistice, nașterea credințelor religioase din tradițiile păgâne, caracterul profund mistic ale celor trei mari religii ale lumii: creștinismul, islamismul și iudaismul și, pe această bază, lipsa de logică a oricărui fanatism, caracterul aberant, absurd și inuman al conflictelor religioase.” (din prefața semnată de Mihai Mitu)

Cumpără titlul în engleză

Sunt multe valențele acestei capodopere, Manuscrisul găsit la Saragosa scrisă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea și redescoperită la adevărata valoare abia în 1956, valențe ce se desprind din „definițiile și etichetele dintre cele mai variate” care i-au fost atribuite succesiv. Acest lucru a fost – și continuă să fie – dovedit de numărul impresionant de lucrări care se ocupă exclusiv de analiza romanului, de exegeți specializați în Jan Potoki și opera sa, dar și de numărul – nu mai puțin impresionant – de exemplare publicate în diferite limbi.

În primul rând, întreaga acțiune a romanului este cuprinsă într-o poveste, cea a aftermath-ului asediului Saragosei în 1809, în care a fost descoperit acest manuscris (a se vedea nota de subsol de la pagina 12, în care Mihai Mitu descrie varianta de Avertisment la prima ediție, cea publicată înaintea asediului). Apoi, nenumăratele povestiri din povestiri din povestiri etc., ce adâncesc acțiunea din ce în ce mai mult, legând-o de diferite epoci și culturi. Astfel, dacă întregul manuscris nu este altceva decât descrierea a 66 de zile de peripeții ale lui Alphonse van Worden, aproape fiecare dintre aceste zile conține câte o povestire a vreunuia dintre personaje. Labirintica poveste ne duce, din povestitor în povestitor, până în adâncurile istoriei. Într-un anumit punct din roman, unul dintre povestitori hotărăște să redea ceea ce un personaj al istorisirii sale îi povestise, la rândul său. Așa începe adâncirea dintr-o poveste în alta, care prima oară este remarcată de un personaj al poveștii de suprafață, cea a lui Alphonse, abia pe la jumătatea romanului: „Marchizul Val Florida îi povestește pățaniile sale fiicei, care la rândul său le povestește starostelui, care ni le povestește nouă. Curat labirint!” Dar, ca și cum acest procedeu, abia fiind remarcat, simte nevoia să se expandeze, același personaj remarcă, în ziua a 35-a: „Am prevăzut eu că toate istoriile astea ale țiganului nostru or să se înșire una după alta. Frasqueta Salero și-a povestit întâmplările lui Busqueros, acesta lui Lopez Suarez, care la rândul lui le-a povestit țiganului.”.

Totuși, ceea ce impresionează în tot acest parcurs labirintic este felul în care personajele ce își povestesc viața sunt legate între ele prin destinul care realizează tainice conexiuni subterane, care însă vor fi destul de repede descâlcite spre sfârșitul romanului.

Erotismul romanului lui Potocki este descris cu adevărat spectaculos de același Mihai Mitu în Prefața romanului. Este suficientă lecturarea acestor pagini pentru ca cititorul să-și dorească să se angajeze în lecturarea integrală a romanului. Practic fiecare dintre povestirile care fac subiectul acestui roman, conține câte cel puțin o poveste de dragoste. Totuși, dacă labirinticul ascunde mai mult iluzia conexiunilor intrinseci, dar tainice dintre oameni, poveștile de dragoste au, aproape toate, un sâmbure de ridicol, fiind pentru autor mai mult un pretext de satirizare a societăților diferitelor perioade istorice în care își plasează povestirea decât autentice povești de dragoste shakespeariene.

Macabrul, picarescul, exoticul, se îmbină cu ajutorul liantului care devine misticul și religiosul. Magi, vrăjitori, călugări, inchizitori, stafii, spirite, case și castele bântuite, toate acestea se amestecă pentru a crea, dincolo de ceea ce a reușit autorul prin satirizarea erotismului, imaginea unei societăți profund marcată de spiritualism, ce combină cu naivitate credințe autentic creștine, musulmane sau evreiești cu unele păgâne, care le precedă pe acestea. Cabaliști, membri ai unei frății ce amintește fără prea multe menajamente de francmasonerie, credincioși sau oameni nu cu adevărat credincioși, ci pur și simplu superstițioși, personajele lui Potocki sunt, în totalitatea lor, un soi de supremă ridiculizarea a imaginii reale a creștinului din perioada Inchiziției, când oamenii se prefăceau doar a crede, mergeau la biserică doar de frica torturii care i-ar fi așteptat dacă ar fi refuzat, dar care aveau numai cunoștințe minime despre religia pe care erau obligați să o proslăvească.

Grandioasa cultură pe care o are autorul, îl ajută să creeze un roman de o valoare incontestabilă, în care veridicitatea acțiunii aproape că nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Colosalele cunoștințe pe care le deține Jan Potocki sar în ochi chiar de la început: conte polonez, el scrie un roman într-o franceză fără cusur, despre civilizația spaniolă, care are la bază cultura musulmană – maurii – cea evreiască și cea europeană.

• PLUSURI

  Deși nu a fost descoperit la nivel mondial de multă vreme, romanul Manuscrisul găsit la Saragosa se impune ca unul dintre marile opere ale omenirii, putând fi așezat fără riscul de a exagera, alături de Don Quijote, Divina comedie, O mie și una de nopți sau Călătoriile lui Gulliver. În plus, această ediție beneficiază de o prefață grandioasă, pe care am mai pomenit-o de câteva ori, precum și de o traducere fără cusur.

• RECOMANDARI

  Recomand Manuscrisul găsit la Saragosa împătimiților de aventură, celor cărora, pe lângă operele menționate mai devreme, au apreciat și altele, ca Robinson Crusoe, Odiseea Căpitanului Blood sau cele două epopei antice, Iliada și Odiseea. Evident, celor care nu au avut ocazia să citească aceste cărți dar apreciază o carte bună de aventură, cu personaje sofisticate, implicate în evenimente din cele mai aventuroase, le recomand și lor, cu căldură, romanul.

Categorie: Roman istoric | Autor: Jan Potocki | Editura: Nemira

La cité de la joie

 

Titlu: La cité de la joie
Autor: Dominique Lapierre
Rating: 
Editura: Pocket
Anul aparitiei: 2000
Numar pagini: 639
ISBN: 978-2266107532

(ediţia în limba engleză)

După publicarea unei cărţi despre lupta Indiei pentru independenţă, jurnalistul francez Dominique Lapierre se hotărăşte să doneze 50 000$ din drepturile de autor în India şi se întâlneşte cu Maica Tereza pentru a decide cea mai de folos întrebuinţare pentru această donaţie. Întâlnirea îi va schimba viaţa. Vazând-o pe sfânta din Calcutta în misiunea ei, Lapierre îşi dă seama că sărăcia nu e o fatalitate iar acţiunile filantropice pot să redea oamenilor speranţa.

Prin Maica Tereza ajunge să cunoască un englez pe nume James Stevens care deschisese o casă pentru copiii din Calcutta ce sufereau de lepră. Pe parcursul a 15 ani, acesta salvase, vindecase şi educase câteva mii de copii. În momentul întâlnirii dintre Lapierre şi Stevens acesta se află într-o dificultate financiara ce ameninţă închiderea caselor pentru copii. Lapierre lupta ca această tragedie să nu se întâmple. Ca omagiu pentru oamenii din mahalaua care îi devenise a doua casă, scrie în 1984 cartea "La Cité de la Joie", ce ajunge în foarte scurt timp best seller. Cu timpul, angajmentul lui se accentueză şi proiectele se extind. Din 1981, împreună cu soţia sa, Dominique Lapierre a susţinut activitatea a peste 1000 de muncitori sociali, medici, asistente medicale, terapeuti şi profesori care au contribut la adăpostul, însănătoşirea şi educarea a peste 4 milioane de oameni bolnavi de tuberculoză, holeră, lepră şi alte boli datorate sărăciei.

"La cité de la Joie" , jumătate roman, jumătate documentar, prezintă multiple destine printre care Hasari Pal, trăgătorul de ricşa care ajunge în Calcutta după ce o secetă mare se abate asupra satului său, Paul Lambert preotul catolic de naţionalitate franceză care ia drumul Indiei pentru a trăi împreună cu cei mai saraci dintre săraci şi Max Loeb tânărul medic evreu-american ce îşi părăseşte vila luxoasă pentru a răspunde chemării misionare în slujba celor nevoiaşi.

Povestea se întâmplă în Calcutta, mai exact în mahalaua Anand Nagar, denumită şi "Oraşul bucuriei", o lume la extremitatea sărăciei, populată de "oameni cai" (trăgători de ricşa), leproşi, cerşetori, traficanţi de copii şi mafioţi. Viaţa majorităţii oamenilor de aici se învârte în jurul supravieţuirii zilnice. Pentru luxul unei farfurii de mâncare oamenii ajung să facă lucruri greu de imaginat: de la cerşit şi căutat prin gunoaie până la donaţii de sânge, comerţ cu schelete umane sau embrioane furnizate laboratoarelor occidentale. Aici totul pare a fi de vanzare.

La fel cum şochează partea negativă, impresionează pofta incredibilă de viaţă şi pasiunea cu care se bucură şi sărbatoresc în sărăcia lor acesti oameni. În India sărbătorile, ritualurile şi ceremoniile ocupă un loc extrem de important, pentru toată lumea, indiferent de castă. Pentru un occidental cheltuielile pentru astfel de manifestaţii pot părea ridicole într-un loc în care oamenii trăiesc de pe o zi pe alta. Însa clipele în care femeile îşi pun sari-urile colorate iar copiii se transformă în prinţi din povesti orientale contează enorm. Sunt insule de fericire şi porţi de acces într-o lume a imaginarului, în care frumosul, muzica şi culorile estompează uraţenia realităţii şi fiecare îşi trăieşte cu intensitate visul, indiferent de povara karmei.

În ciuda săraciei cumplite, a condiţiilor mizere în care traiesc, a bolilor de care suferă şi a calamităţilor care se abat cu regularitate asupra lor, locuitorii Oraşului Bucuriei sunt un exemplu de generozitate şi de speranţă. E ca şi cum piramida lui Maslow ar fi anulată. Oameni care mor de foame şi dorm pe trotuar sunt capabili de ospitalitate şi ajutor reciproc; deşi au stomacul gol, visează şi luptă. E foarte evident că în faţa sărăciei - cea mai mare formă de violenţă potrivit lui Gandhi - alunecarea spre statutul de bestie sau de sfant e posibilă în egală măsură.

«Adevăratele nevoi ale Oraşului Bucuriei nu erau cele imaginate de Paul Lambert. Oamenii de aici nu vroiau să li se amelioreze condiţiile materiale ale vieţii lor. Hrana pe care o aşteptau era destinată spiritului, nu corpului rahitic al copiilor.» Una din aceste forme de hrană spirituală este educaţia, poate singura care are forţa de a schimba pe termen lung destinele oamenilor, scoţându-i din postura de victime şi ajutându-i să îşi construiască o viaţă mai bună. Maica Tereza spunea: «credem că sărăcia înseamnă oameni care mor de foame, nu au cu ce se îmbrăca şi unde dormi. În realitate, cea mai mare sărăcie e să simţi că nimeni nu te vrea, că nu eşti iubit şi nimănui nu-i pasă de tine.»

Pentru occidentali, pentru noi, cei care plonjăm într-o astfel de lume din fotoliul comfortabil, o carte despre sărăcie ne îndeamnă să mulţumim pentru ceea ce avem. Ne uităm la cei care sunt mai jos decât noi pentru a ne asigura porţia de fericire şi a ne confirma faptul că la noi e cald şi bine. Avem nevoie de existenta celor săraci şi bolnavi, repere faţă de care ne evaluăm din când în când. Sunt cu siguranţă mai multe niveluri la care un om poate reacţiona la o carte precum "La cité de la joie" şi sunt convinsă că dacă aplaudăm din postura de spectatori nu e suficient.

Ca o completare, potrivit UNICEF, 25 000 de copii mor zilnic din cauza sărăciei. Mor în linişte, în locuri îndepărtate şi izolate de pe pământ, mult prea invizibili pentru a şoca şi a transcede ignoranţa.

Următoarele statistici sunt din 1998 însă cred că se îndepartează destul de puţin de situaţia actuală.

Mai multe statistici aici.

Categorie: Psihologie/Sociologie | Autor: Dominique Lapierre | Editura: Pocket

Visul Oriental

 

Titlu: Harem
Autor: Alev Lytle Croutier
Rating: 
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Claudia Roxana Olteanu
Numar pagini: 224
ISBN: 987-606-8623-19-1

În cartea sa - Harem: lumea din Spatele vălului, Alev Lytle Croutier se transformă într-o Șeherezadă istorică, ce așterne lumea fascinantă a Orientului la picioarele curioșilor ce vor să privească dincolo de văl.

Cumpără titlul în engleză

Ca să fiu sinceră, interesul meu pentru acea lume a fost hrănit de-a lungul anilor datorită serialului brazilian Clona. El a fost primul contact cu lumea orientală, cu regulile sale stricte, dar și cu poveștile misterioase și periculoase care sfidau legile Coranului. Apoi se adaugă poveștile copilăriei, ale Șeherezadei și ale lui Ali Baba.

Așa că mi-am dorit mai presus de orice să aflu două lucruri: până unde se întinde ficțiunea și unde începe realitatea și care a fost percepția femeilor, care și-au dus viața în haremuri, asupra a ceea ce au trăit.

Nu cred că există ceva care m-ar fi pregătit pentru ce aveam să descopăr și nu puține au fost momentele când a trebuit să mă opresc din citit și să reflectez asupra faptului că nu aveam în faţă o operă de ficțiune, că cele relatate provin din documente istorice, din corespondențe, că sunt reale și nu închipiute, oricât de mult ar fi simțurile înșelate de opulența omniprezentă.

Și asta este ideea de bază a cărții – opulența. Pentru că în ciuda oricăror neajunsuri, a condiției de sclavă pe care o avea femeia, a unei existențe controlate până în cel mai mic detaliu, opulența e cea care îți fură ochii și situează restul faptelor în spatele vălului.

Croutier își împarte opera în secțiuni distincte pornind de la Marele Harem al Sultanului ca apoi să se concentreze pe haremurile din oraș și pe întâlnirea Occidentului cu Orientul. Îndubitabil cea mai interesantă parte e cea a Marelui Harem în care aflăm despre semnificația sa, despre sclavi, de Haremul din Serai, odalisce și sultane, eunuci, Cușca de Aur rezervată copiilor fostului sultan care îi priveayă de libertate pe viaţă, dar care ajunge să îi salveze pe aceștia de la moarte, și multe altele.

Viața de zi cu zi din cadrul haremului cu jocurile sale, poveștile, hainele și bijuteriile, mâncarea și baia turcească par a fi desprinse dintr-o lume de vis pentru că altfel e greu de imaginat o asemenea bogăție și generozitate revărsate asupra oricăror femei din lume.

Dar visul oriental nu e doar baclava şi şerbet, iar pe lângă poveștile de dragoste sau ritualurile de înfrumusețare complexe apar geloziile și rivalitățile, comploturile, crimele, manipulările și lupta pentru putere atât în cadrul haremului cât și în afara sa.

Între 1541 și 1687 dictonul „În spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie” prinde viață pentru că acea perioadă ajunge să fie cunoscută în istorie drept Sultanatul Femeilor, perioadă în care acestea ajung să conducă de fapt întregul stat și să își aranjeze căsătorii avantajoase pentru fete sau să numească în funcții importante bărbați care le vor servi drept aliați și alături de care își vor putea consolida puterea în cadrul Haremului.

Trecând peste practicile barbare de castrare a eunucilor și peste felul în care ajungeau multe dintre femei în harem (fiind cumpărate din piața de sclavi sau răpite și dăruite sultanului) ceea ce rămâne în urmă e de o importanță deosebită pentru că vorbește despre rolul femeii în societate și abilitatea sa de a se descurca în orice situaţie. Rămân în urmă obiceiuri care nu se mai practică acum și o grație și grijă pentru felul fiecăreia de a se prezenta care mai poate fi întâlnită doar la geișele japoneze sau pe vremea fostului Imperiu Chinez.

Așa că dacă vă tentează o călătorie exotică prin intermediul unei cărți nu ezitați să lecturați Harem: lumea din Spatele vălului de Alev Lytle Croutier pentru că nu veți regreta timpul pierdut.

• PLUSURI

  Împărţirea pe secţiuni care permite lecturarea aleatorie a capitolelor.
  Îmbinarea dintre text şi ilustraţii care acompaniează şi potenţează cele citite.

• RECOMANDARI

  Celor ce își doresc o cartea care să le taie răsuflarea cu frumuseţea sa, care să le farmece imaginaţia şi care totuşi ţine de domeniul realului şi nu al fantasticului.

Categorie: Istorie | Autor: Alev Lytle Croutier | Editura: Corint