duminică, 31 iulie 2022

5 idei pe care le-am reținut din Sapiens și noi întrebări de aprofundat

 

Titlu: Sapiens. A brief history of Humankind
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 498
ISBN: 978-0-099-59008-8
Cumpara cartea

Mi-am dorit de ceva vreme să pun mână pe Sapiens pentru că știam că va fi o lectură care să mă pună pe gânduri și, bineînțeles, nu m-a dezamăgit. Scrisă într-o manieră lejeră, cu multe exemple și numeroase subcapitole, cartea trece prin „revoluțiile” majore ale speciei homo sapiens pentru a oferi o privire de ansamblu din peticele descoperite până acum de biologie, genetică, antropologie, studii culturale și nu numai. Yuval Harari își asumă un scop complex, pe care îl „traduce” în cuvinte familiare, conectând printr-un fir roșu teoriile central acceptate de cercetători, de la evoluționism la cognitivism, de la sociologie la istorie și tot așa. Ceea ce rezultă este o narațiune științifică care cu siguranță a stârnit și va stârni în continuare dezbateri și discuții aprinse, pentru că istoricul nu se abține de la vreo temă, oricât de tabu.

Construit din 4 părți, volumul analizează revoluția cognitivă (cum au ajuns oamenii să dezvolte capacitatea de ficțiune), revoluția din agricultură (cum s-au transformat oamenii în sedentari-fermieri), stabilirea imperiilor (cum au influențat imperiile culturi întregi și relații de putere între acestea) și revoluția științifică (cum ne-am descoperit ignoranța și am accelerat procesul tehnologic). În toate aceste părți se amestecă, însă, „povești” cu regi, împărați, Neanderthali și alți hominizi, boli și descoperiri, religii și imperii, cuceritori și cuceriți, oferind o lupă destul de puternică asupra a „ceea ce înseamnă să fii om”, de la gentică la imaginar colectiv.

Este o lectură cuprinzătoare, dezvoltată pe multe paliere, din care îți poți extrage multe întrebări, iar eu chiar recomand să fie citită în această cheie: nu cu scopul de a descoperi răspunsuri absolute, ci mai degrabă posibilități și întrebări mai bune pentru viitorul nostru, ca omenire. Este, dacă vreți, un bun punct de pornire, mai ales ținând cont de faptul că Harari merge în profunzime cu anumite explicații, pe când altele rămân superficial tratate. Și, ca orice lectură științifică, trebuie tratată cu proverbialul „gram de sare”, însă neapărat citită, chiar dacă în sincope.

Pe final, vă las cu 5 idei care mi-au rămas mie pregnant în minte, în urma lecturii, poate vă stârnesc și mai tare curiozitatea:

1 Din perspectivă evoluționistă, Harari propune inversarea perspectivei - nu omul a devenit sedentar de bună voie, ci grâul și necesitatea consumării acestuia l-au convins pe om să își dezvolte așezări, pentru a putea cultiva această plantă. Studies of ancient skeletons indicate that the transition to agriculture brought about a plethora of ailments, such as slipped discs, arthritis and hernia. Moreover, the new agricultural tasks demanded so much time that people were forced to settle permanently next to their wheat fields. This completely changed their way of life. We did not domesticate wheat. It domesticated us.

2 Din perspectivă biologică, nici un drept nu este natural, ci „naturalizat”. Aici recunosc faptul că semiotica mi-a venit în ajutor, întrucât studiul semnelor (în orice definiție vreți să înțelegeți semnul) ne arată faptul că totul este inventat, de la limbaj încolo. Așadar, nici drepturile nu există ca atare, ci au fost dezvoltate și transformate cultural, ca parte dintr-un narativ acceptat de comun acord. O idee care merită analiză în profunzime în sine: How do you cause people to believe in an imagined order such as Christianity, democracy or capitalism? First, you never admit that the order is imagined. You always insist that the order sustaining society is an objective reality created by the great gods or by the laws of nature.

3 Istoria este haotică și nu „ține cu omenirea” - there is no justice in history , o idee cam dezarmantă în sine, căci nouă ne plac atât controlul, cât și cauzalitățile.

4 Tot despre natură și cultură, ideea că din perspectivă biologică nu există „ne-natural”: Culture tends to argue that it forbids only that which is unnatural. But from a biological perspective, nothing is unnatural. Whatever is possible is by definition also natural. A truly unnatural behaviour, one that goes against the laws of nature, simply cannot exist, so it would need no prohibition.

5 Trecerea de la frugalitate la consumerism și cum omenirea a reușit să creeze o nouă „ideologie” sau chiar „credință”: The capitalist and consumerist ethics are two sides of the same coin, a merge of two commandments. The supreme commandment of the rich is 'Invest!'. The supreme commandment of the rest of us is 'Buy!' The capitalist-consumerist ethic is revolutionary in another respect. Most previous ethical systems presented people with a pretty tough deal. They were promised paradise, but only if they cultivated compassion and tolerance, overcame craving and anger, and restrained their selfish interest. (…) The history of ethics is a sad tale of wonderful ideas that nobody can live up to. (…) In contrast, most people today successfully live up to the capitalist-consumerist ideal.

  • PLUSURI

    Scriitura lejeră, modul în care este construită analiza, informațiile variate.

  • RECOMANDARI

    Celor ce vor să înțeleagă mai bine lumea în care trăiesc și posibilitățile sale, din preistorie și până azi.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

O călătorie între trup şi suflet

 


0Xanadu recenzie

Titlu: Xanadu
Autor: Colin Falconer
Rating:rating - recenzii carti
Editura: Aldo Press
Anul apariţiei: 2001
576 pagini
ISBN 973-9307-47-7




Am citit prima oară această carte pe când aveam cam 16 ani. Mi s-a părut minunat şi poate puţin crud felul în care acest autor îşi redă poveştile. Pentru mine, prima a fost Aztec apoi au urmat toate celelalte cărţi scrise de el. Furie şi Teroare mi s-au părut cutremurătoare pentru că vorbesc despre război într-un mod realist şi fără ocolişuri neezitând să-i descrie ororile îndeajuns ca să ţi se facă pielea de găină. Au fost primele cărţi despre război pe care le-am citit şi am fost de-a dreptul şocată.

Xanadu însă este povestea unei aventuri în care personajele participante îşi împlinesc destinele fără a reuşi totuşi să-şi îndeplinească misiunea de a schimba istoria. Acţiunea începe în “anul Întrupării Domnului Nostru” 1260 în “Outremer” – “dincolo de mare”, cum numeau francezii Ţara Sfântă.

Pe fundalul luptei care se ducea între francezii hotărâţi să izbăvească Oraşul Sfânt de păgânii sarazini şi neamurile care-şi duceau existenţa pe acele meleaguri încă de pe vremea lui Christos, ne sunt prezentate cele două personaje principale, Josseran Sarazzini şi Preotul Wilhelm.

Josseran face parte din Ordinul Cavalerilor Templieri, cărora le-a jurat credinţă pentru cinci ani în speranţa că, luptând pentru Dumnezeu, îi va fi iertat marele păcat care-i apăsa conştiinţa şi-i ardea sufletul. Spera să găsească izbăvirea care să-i aducă pacea în suflet. Însă în scurt timp realizează că nu poţi să-ţi găseşti iertarea comiţând alte crime, nici măcar dacă ţi se spune că o faci în numele Domnului.

Wilhelm este un preot foarte dedicat, cu o credinţă de nestrămutat într-un Dumnezeu care nu cunoaşte mila, aspru şi neiertător. Acesta face parte dintre preoţii Dominicani care susţin Inchiziţia, judecând ereticii pentru orice lucru spus împotriva Bisericii sau a Papei. Wilhelm a fost ales pentru a duce o bulă papală Hanului Tatarilor, care ameninţa Ţara Sfântă, tocmai pentru cucernicia şi pentru zelul său. Acesta este destul de înfumurat pentru a crede că Marele Han îşi va abandona propriile credinţe pentru a deveni creştin doar pentru că Papa de la Roma îi cere acest lucru.

Josseran este însărcinat cu siguranţa preotului pe parcursul călătoriei nu doar pentru că este un om curajos şi capabil, care cunoaşte limba şi se poate astfel descurca mult mai bine decât Wilhelm – a cărui minte îngustă îl împiedică să înveţe alte limbi decât latina vorbită de preoţi –, dar şi pentru că este un bun diplomat care poate să propună o alianţă tătarilor pentru a-i alunga pe sarazini din Ierusalim.

Cei doi se antipatizează din prima clipă, iar călătoria devine greu de suportat datorită cicălelilor lui Wilhelm care este scandalizat de blasfemiile pe care Josseran le rosteşte. Totuşi, amândoi ştiu că au o datorie de îndeplinit şi suportă situaţia crezând că drumul lor n-ar trebui să dureze mai mult de o lună, dus-întors. Însă acesta se prelungeşte pe neaşteptate din cauza războiului civil care izbucneşte între tătari după moartea Hanului Hanilor, Monke. Astfel, cei doi sunt escortaţi de către tătari, de voie de nevoie, până la Quaraquorum fără să ştie unde este acest loc sau cât vor avea de călătorit până acolo.

Josseran, care are o minte foarte deschisă şi modernă pentru vremurile în care trăieşte, observă cu fascinaţie modul de viaţă, obiceiurile şi mai ales modul de luptă al tătarilor. Fiind oştean la rândul sau, ajunge să înţeleagă care este secretul acestor omuleţi care au cucerit jumătate de lume din spinarea cailor. În scurt timp ajunge să le înveţe limba, datorită asemănării dintre aceasta şi araba vorbită la Acra, și asfel poate comunica cu aceştia. Tătarii, care îi numesc pe cei doi “barbari” şi sunt surprinşi când descoperă că unul dintre aceştia cunoaşte “graiul civilizat”, sunt la fel de curioşi în privinţa acestora şi a locurilor din care au venit cum este şi Josseran în privinţa lor.

Cei doi parcurg cea mai mare parte a drumului sub supravegherea unui nu prea numeros escadron condus de către Kutelun, o prinţesă tătăroaică frumoasă şi vitează care este şi şamanul tribului. Josseran, care are o minte destul de deschisă pentru a-i vedea pe însoţitorii săi drept oameni cu obiceiuri proprii, deşi ciudate, dar de la care poate învăţa, se apropie de sălbatica Kutelun care îi trezeşte curiozitatea mai mult, poate, decât restul tătarilor. Nici ea nu este mai puţin interesată de “barbarul” cu păr roşu, de mentalitatea şi credinţa lui. Pe parcursul călătoriei între cei doi se creează o legătură puternică datorită modului sincer şi deschis în care comunică încearcând să-şi întţeleagă unul altuia cultura şi religia, modul de viaţă atât de diferit. În cele din urmă, după cum era de aşteptat, ajung să se îndrăgostească, din motive de care nu sunt, poate, nici ei foarte siguri sau, poate, nici măcar conştienţi într-o primă fază. Poate Kutelun vede în “barbar” ceva ce nu poate să găsească la bărbaţii din tribul ei, o libertate pe care el ar putea să i-o ofere şi pe care ar pierde-o căsătorindu-se cu un prinţ tătar. Josseran vede în ea tot libertate, ceva ce nu a simţit cu nicio femeie din locurile sale natale, o libertate proprie şi o libertate şi independenţă ale ei. Acestea este poate şi motivul pentru care Josseran ajunge s-o iubească: “Avea să poarte cu el toată viața amintirile imbrățișării mătăsoase a trupului ei si a mirosului de fum din păr, evocator al libertății sălbatice pe care aproape le uitase in lumea in care trăia, în prezența intunecoasă și sufocantă a Christosului lui Wilhelm”.

Măiestria scriitorului iese la iveală în fiecare pagină prin modul în care reuşeşte să descrie atmosfera în aşa fel încât să te simţi purtat în timp, putând să vezi oamenii cu hainele şi obiceiurile lor, oraşele arse de soare, mirosurile specifice, de parcă ai lua şi tu parte la călătorie. Parcă poţi să simţi cum îţi urcă fiori de gheaţă pe şira spinării şi ţi se face pielea de găină în timp ce vântul şuieră în jurul tău pe parcursul traversării Acoperişului Lumii, iar oasele îţi îngheţă de frig. Apoi, când călătorii ajung în deşert, aproape că poţi să simţi căldura de cuptor încins, moleşeala care-ţi înmoaie trupul şi minţile şi nisipul fin scrâşnindu-ţi printre dinţi. Drumul pe care ei îl parcurg este renumitul Drum al Mătăsii care trece peste “Acoperişul lumii” şi traversează cumplitul deşert Taklimakan (care înseamnă “du-te şi nu te vei mai întoarce”).

Lucrurile iau o nouă întorsătură când o ambuscada are loc în apropiere de Quaraquorum, iar Josseran şi Wilhelm sunt răpiţi pentru şi duşi la autoproclamatul Adevărat Han al Hanilor. Astfel călătoria le este prelungită şi cei doi ajung în cele din urmă în China. Şi aici ni se face cunoştinţă cu o parte a obiceiurilor locale. Hanul, ahtiat după cunoaştere, a cucerit-o dar este şi îndrăgostit de această China, ca de o femeie care este mult peste nivelul lui, dar pe care are forţa necesară s-o facă a lui.

Întreaga carte este presărată cu descrierea unor locuri fascinante, iar mentalitatea locuitorilor acestor meleaguri sunt expuse într-o manieră care te face să-ţi pui câteva întrebări. Personaje la fel de fascinante ne sunt prezentate, cum ar fi prinţesa tătăroaică transformată de tatăl ei într-o chinezoaică, cu toate schimbările pe care acest proces le presupune, indiferent cât sunt de dureroase atât fizic cât şi sufletesc. Sau însuşi Hanul Hanilor care se zbate între puterea câştigată în lupta pe câmpul de bătălie, dorinţa de cunoaştere şi nevoia de a se face iubit de către poporul pe care l-a supus.

Într-un plan secund se duce o altă luptă. Credinţa le este pusă la încercare de către această călătorie atât lui Josseran, care avea deja anumite indoieli, cât şi lui Wilhelm cel de neclintit în credinţa lui. Dacă primul are mintea deschisă pentru a înţelege şi celelalte religii şi a le compara cu a sa, cel de-al doilea refuză să vadă altceva decât blasfemii, vrăjitorie şi păcat. Modul în care cei doi bărbaţi văd călătoria, alături de propriile opinii, cunoştinţe şi credinţe ale cititorului, îl fac pe acesta din urmă să-şi pună cel puţin căteva întrebări în legătură cu Biserica, religia şi nevoia oamenilor de pretutindeni de a crede în ceva suprem.

Ca orice drum ce duce spre casă, drumul de întoarcere nu mai pare la fel de greu şi nici la fel de lung, însă eşecul apasă conştiinţa lui Wilhelm în mod cutremurător. După ce el visase că-i va converti pe toţi acei necredincioşi şi idolatrii la adevărata credinţă, aducându-i la sânul Bisericii conduse de Papă, înfrângerea pe care o suferă în ciuda luptelor pe care le poartă este copleşitoare în asemenea măsură încât îl face să se îndoiască de propria credintă şi de vrednicia sa de a-L sluji pe Dumnezeu într-un scop atât de înalt. Acest eşec, gândit cu o minte modernă, este previzibil pentru noi însă surprinzător pentru făţarnicul preot care crede că într-o clipă oamenii pot să-şi lepede propriile credinţe doar pentru că aşa li s-a poruncit şi să îmbrăţişeze o religie pe care n-o înţeleg şi care nu oferă răspunsuri la întrebările lor.

Deşi romanul nu este unul biblic sau unul care să vorbească despre credinţă şi Dumnezeu într-un mod convenţional, aceste subiecte sunt totuşi abordate. Dar maniera obiectivă în care autorul face acest lucru ajută cititorul să înţeleagă mentalitatea şi atmosfera epocii, fără însă a-i influenţa percepţia asupra acestora. Războaiele purtate în numele Domnului, pentru a camufla lăcomia unor conducători din fruntea bisericii, şi crimele săvârşite în cadrul Inchiziţiei, tot în numele Domnului, sunt subiecte care nu pot fi trecute cu vederea şi reprezintă o bază pentru înţelegerea romanului dar mai ales al personajului principal, Josseran. Credinţa în care acesta a fost crescut l-a învăţat că iubirea carnală, poftele trupului sunt un păcat. Josseran nu poate să înţeleagă de ce crima poate fi acceptată de către Biserică, pe când dragostea exprimată fizic este considerată a fi un păcat atât de grav. “Totuşi iubirea ţine de suflet” îşi spuse el ”şi nu ne putem exprima dragostea decât cu ajutorul trupului. Atunci ce speranţă ne mai rămâne? Dumnezeu e un vis, nimic mai mult. Dumnezeu este vântul, ceva ce simţim dar nu putem vedea, întindem mâinile după spirit şi ni le tragem înapoi goale. Nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu decât cu sufletul şi nu putem iubi decât cu trupurile, aşa că ne zvârcolim aici pe pământ ca nişte râme scoase din ţărână şi lăsate să moară la soare. Simţim vântul, tindem spre Dumnezeu, suferim în carne şi oase, prizonieri ai lanţurilor noastre între cer şi pământ. Doar dacă nu cumva Wilhelm şi ai lui se înşală şi singurul păcat pe care-l purtăm e acela de a nu iubi deloc.”

Spre bucuria mea, recitirea romanului, chiar dacă n-a mai avut acelaşi efect pătrunzător ca în adolescenţă, a fost totuşi o plăcere şi poate că de data aceasta l-am înţeles puţin mai altfel, puţin mai mult.

Scris de Andrea Balint

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Istoria secretă: Premeditatio malorum

 


Titlu: Istoria secretă
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2020
Traducere: 
Numar pagini: 864
ISBN: 978-606-33-4519-7

Donna Tartt revine în forță sau mai degrabă admirația mea infinită pentru talentul ei de scriitoare este întârită. Deși vorbim despre un roman din 1992, primul scris de altfel, suflul, ritmul și cursivitatea lui n-au îmbătrânit nici măcar o zi. Și uite așa simt iar că tot ce vreau să fac e să mă uit cu stele în ochi la coperta cărții Istoriei secret și să oftez la infinit ca o adolescentă pierdută în mrejele ultimul star rock la modă și poate că așa și e Donna și scriitura sa – un drog rapid care te copleșește și te reduce la inimioare scrise pe ultima pagina a caietului de mate.

După cum spuneam, romanul a apărut acum aproape treizeci de ani și în mod deloc surprinzător a fost tradus în douăzeci și patru de limbi și vândut în peste cinci milioane de exemplare ceea ce nu-i de ici de colo dacă luăm în considerare sutele de pagini scrise sau subiectul abordat care la prima vedere are o șansă să te adoarmă dacă n-ar fi toată măiestria cu care sunt împletite firele narative, toate răsturnările de situație și ceea ce pare a fi elucidarea misterului fiind pus pe tavă încă din primele pagini.

Richard Papen, un tânăr student californian se găsește în partea opusă a țării, la un colegiu de arte liberale din Vermont, în încercarea de a evada din viața anostă pe care o ducea spre un loc idilic, descoperit într-o broșură. Biletul câștigător sau fatidic avea să fie talentul lui pentru greaca veche, care nu doar că îi asigură un loc în Hamden dar îl și pune pe traiectoria unui profesor cel puțin excentric, bine conectat la sfera socială și a celebrităților, fascinat de istoria antică și noțiunile ei despre cum ar trebui să-ți trăiești viața și al grupului său restrâns de studenți, care aproape îl venerează asemeni unui zeu grec. Henry Winter, Camilla și Charles MacCauley, Frances Abernathy și Bunny Corcoran sunt tinerii bogați, frumoși și privilegiați care se bucură de o curriculă aparte și de o bulă aparent impenetrabilă, departe de mundanul unei existențe tipice de colegiu american.

Și pentru că vă ziceam că intriga romanului este pusă în fața cititorului încă din primele pagini nu văd nimic în neregulă în a face același lucru și a vă zice că acesta se deschide cu amintirile lui Richard despre moartea lui Bunny, una nenaturală de altfel. Din acel punct, clepsidra este întoarsă iar tu ca cititor nu poți decât să stai să aștepți ca firele de nisip să curgă, paginile să se adune și să ajungi la momentul de maximă tensiune. Papen, un fel de Nick Carraway gatsbian, este la fel de impresionat de o viață pe care aproape că o poate gusta dar niciodată atinge. Ajunge să își editeze istoria personală într-o formă potrivită spre a fi inclus în grupul studenților care îi studiază pe clasici și își mijlocește oportunitatea de a se infiltra în mijlocul lor, chiar dacă soarta îi era potrivnică. Dar pe măsură ce pare că se integrează în acea bulă ambrozică a grecilor contemporani, un hău se cască în imediata sa vecinătate pentru că aparențele sunt înșelătoare și simte și el că incluziunea sa în grup e doar de fațadă și că probabil servește unui alt scop.

Măcinat de dorința de a aparține și de a fi un prieten adevărat, se lasă angrenat în petrecerile, cinele, picnicurile, discuțiile lor, se transformă în confidentul lor și într-un punct de sprijin, până ajunge să fie părtaș la crimă. Un fir narativ aparent simplu al studentului care își caută locul și speră la o viață mai bună este împletit cu un altul despre moralitate, despre principii filosofice și cât de valide mai sunt învățăturile grecilor în zilele noastre, dar mai ales despre faptul că cei bogați nu vor fi niciodată ca noi. Cât de prieteni ne sunt cei pe care noi îi considerăm prieteni și dacă chiar putem să ne reinventăm sunt două fire care se amestecă cu evenimentele marcante, acelea care schimbă viața unui om pentru totdeauna și care imprimă o anumită direcție acesteia.

O fi ea ficțiune ancorată în real cu schimbările de anotimpuri, cu mirosul de țigară, camera jilavă, alcool, petreceri, filme, înmormântări și multe altele, dar nu își pierde caracterul mitic cu toate deciziile tranșante, codurile morale, presiunea pusă pe umerii unor tineri care abia se dezmeticesc în viață, de parcă totul ar servi drept scenă pentru mâna nevăzută a destinului. Și asta se simte cel mai bine după moartea lui Bunny doar ca să angreneze alte plot twisturi incredibile atunci când tu credeai că deja e rezolvată treaba.

Nu știu cu ce să vă îndemn să vă înarmați – cu răbdare și curiozitate sau cu lupa de detectiv sau cu toate trei. Dar vă promit că nu va fi plictisitor!

Cu cât o persoană este mai cultivată, cu cât este mai inteligentă, cu cât își reprimă mai mult sentimentele, cu atât simte nevoia să găsească o metodă de a-și canaliza impulsurile primitive, pe care s-a chinuit atât de mult să le îmblânzească. Altfel, aceste forțe ancestrale se vor amplifica și vor deveni tot mai puternice, până ce vor deveni tot mai puternice, până ce vor fi destul de violente ca să poată evada, încă și mai devastatoare din cauza timpului pierdut, reușind să distrugă orice urmă de voință. 

Dar până să vă las să vă abandonați lecturii aș vrea să mai punctez câteva lucruri care pe mine m-au uns pe suflet: construcția personajelor multidimensionale, care-ți lasă de atât de multe ori impresia că știi încotro se îndreaptă doar ca să-și schimbe direcția în ultima clipă, subiectul despre care ziceam ca are potențial să adoarmă pentru că te gândești „cât de interesantă poate să fie viața la un colegiu american, semi-izolat și burghez și al unor inadaptați pasionați de limbi și civilizații moarte?” Mai mult decât ai putea să-ți închipui la prima vedere, mai ales că climaxul e construit progresiv, neprecipitat și chiar dacă știi ce urmează tot te găsește cu sufletul la gură. Și dacă vă imaginați că asta era totul, ei bine, ăsta e doar vârful iceberg-ului pentru că în aproape nouă sute de pagini se pot întâmpla multe, chiar și celor bogați, frumoși și de familie bună. Tot ce vă zic e că se lasă cu baccanale și multe aluzii la orgii.

Iar ca notă de încheiere vă spun că de romanul de față, spre deosebire de Sticletele pe care l-aș fi jumulit de bunăvoie de vreo câteva sute bune de pagini, nu m-aș atinge nici măcar de o virgulă.

Spor la lectură și la acest festin al imaginației!

P.S. titlul recenziei reprezintă una dintre cele șapte învățături de bază ale stoicismului (una dintre cele patru mari școli de filosofie din Atena antică). În traducere înseamnă aproximativ premeditația răului și a problemelor care e posibil să ne aștepte mai încolo.

  • PLUSURI

    O carte pur și simplu genială de la prima la ultima pagină, cu personaje vibrante și o acțiune care te ține în priză!

  • RECOMANDARI

    Celor ce își doresc să citească un thriller inteligent care nu-și ia cititorul peste picior și care livrează și o lecție de cultură pe alocuri, care merită investiția de timp.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Primul medic legist din istorie

 


Titlu: Cititorul de cadavre
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2013
Traducere: 
Numar pagini: 544
ISBN: 978-606-609-320-0
Cumpara cartea

„Medicul legist desemnat de către procuratură se va înfățișa la locul crimei în următoarele patru ore de la denunțul acesteia. Dacă nu își va îndeplini această obligație, dacă își va delega îndatorirea, dacă nu va găsi rănile mortale sau dacă le va determina în mod greșit, va fi declarat vinovat de nepricepere și va fi condamnat la doi ani de sclavie”. (Din îndatoririle judecătorilor, articolul patru din SongxingtongCodul penal al Dinastiei Song).

Cititorul de cadavre este o poveste plasată în China medievală și recreează într-o manieră aventuroasă prima perioadă a vieții lui Song Ci, „cel care este considerat pe plan mondial precursorul și părintele” medicinei legale. Scrisă de un spaniol, inginer de meserie, cartea relatează „viața extraordinară a primului medic legist din istorie. O epopee fascinantă din vechea și exotica Chină”. Scrierea acestei epopei nu avea să fie ușoară, având în vedere că autorul a descoperit, în timpul vastelor cercetări întreprinse în vederea documentării pentru această carte, că „biografia lui Song Ci se mărginea la nu mai mult de treizeci de paragrafe extrase dintr-o duzină de cărți, care chiar dacă lăsau o portiță deschisă pentru ficțiune, limitau posibilitățile unei rame strict biografice”.

Începând cu sărăcia atât de specifică acestei țări în Evul Mediu și continuând cu muncile la câmp, cu efectele Codului Penal asupra vieții de zi cu zi, cu arhitectura satelor și orașelor și cu caracterul oamenilor, Antonio Garrido reușește să creeze o atmosferă autentic chinezească, în care personajele se încadrează perfect. Încetul cu încetul se prefigurează o intrigă de o complexitate rară, foarte greu previzibilă, în care misterul se aprofundează cu fiecare pagină. Acțiunea se desfășoară într-un ritm extrem de alert. Mici amănunte, plasate în carte mai mult pentru a contura mai clar atmosfera din China medievală decât ca elemente cheie ale poveștii, reușesc să transforme această biografie – parte imaginată, parte bazată pe surse biografice sigure – într-un roman de aventură. Diferite situații care fac din personajul principal când un fugar, un proscris, când un insignifiant muncitor, când un important investigator al unor misterioase crime, îl ajută pe autor să exploreze toate cotloanele Beijingului din perioada Dinastiei Song, să analizeze aspectele vieții din mai toate clasele sociale și să prezinte personaje de la cele mai mizere la cele mai ilustre.

Ce m-a impresionat pe timpul lecturării a fost faptul că autorul știe să exploateze un mister, plasând pe parcursul firului epic câte un amănunt care ulterior va reapărea pentru a da o lovitură de grație… Aproape nicio aventură, nicio situație mai importantă nu rămâne fără urmări din cele mai serioase. Deși exemple ar fi multe, prefer să nu dau nici unul deoarece cred că farmecul lecturării romanului Cititorul de cadavre constă în special în ineditul povestirii. Neștiind nimic dinainte și, în plus, beneficiind de talentul autorului de a scrie într-un mod imprevizibil romanului capătă o savoare pe care sper că fiecare cititor o va descoperi.

Grotesc pe alocuri – personajul principal, Song Ci, este supranumit totuși cititor de cadavre – romanul este presărat de crime, cadavre în putrefacție, descrieri amănunțite ale acestora, precum și de mizeria constantă care a însoțit lumea de-a lungul întregului Ev Mediu. La polul opus se află opulența clasei bogate, neexploatată la modul extrem însă, dar care alături de sensibilitatea câtorva dintre personajele romanului și de dragostea cu care acestea îl împresoară pe Song Ci echilibrează oarecum balanța.

Un lucru care fascinează de-a lungul romanului este condiția medicului legist în acea perioadă, instrumentele utilizate la evaluarea cadavrelor, legile care reglementau această meserie, precum și percepția pe care chinezii o aveau despre moarte, morți sau despre cei care administrau orice aspecte legate de cadavre. Multe dintre intrigile minore din roman au la bază, spre exemplu, faptul că, indiferent cât de importantă era pentru rude cauza morții unui membru al familiei, aceștia trebuiau să fie expeditivi cu cadavrele, în special din cauză că nu li se permitea, ca membri ai familiei, să le atingă.

Prima jumătate a romanului descrie copilăria și adolescența lui Song Ci, concentrându-se pe devenirea sa ca bărbat. Evenimentele se precipită spre jumătatea romanului, așa încât în a doua jumătate a sa urmărim un cu totul alt om, schimbat de traume care îl vor marca tot restul vieții. Abia în această a doua jumătate a romanului se conturează intriga principală, cea care îl va transforma pe Song Ci în părintele disciplinei pe care o practica cu atâta pasiune. Cu toate astea, prima parte a romanului este extrem de importantă în special deoarece pentru rezolvarea misterului cu care se confruntă personajul, evenimentele din prima parte sunt de crucială importanță. Finalul va uni cele două părți, făcându-le să se întrepătrundă peste timp.

  • PLUSURI

    O carte de aventură care ascunde în paginile ei biografia unuia dintre cei mai importanți oameni pe care i-a avut medicina legală, Cititorul de cadavre va fi o lectură extrem de plăcută și incitantă.

  • RECOMANDARI

    Cititorul de cadavre este o lectură ideală pentru cei care apreciază cărțile de aventură, dar și pentru cei pasionați de China medievală. Nici cititorii interesați de un subiect ca cel al biografiei întemeietorilor unor discipline nu ar trebui să evite această carte.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Flori pentru Algernon

 

0 Flori pentru Algernon recenzie
Autor: Daniel Keyes
Rating:Flori pentru Algernon rating - rating - recenzii carti
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2003
Traducător: Dan Rădulescu
280 pagini
ISBN: 973-50-0451-8

(ediţia în limba engleză)

În 1959 nuvela lui Daniel Keyes Flori pentru Algernon era distinsă cu Premiul Hugo. Şapte ani mai târziu, autorul transformă nuvela într-un roman cu acelaşi nume, ce se bucură de la fel de mult succes ca şi prima sa varianta.

Deşi cu anume diferenţe, cele două texte spun aceeaşi poveste: Charlie Gordon, este supus unui experiment de creştere a inteligenţei în mod artificial, ajungând de la a fi debil mintal la a fi geniu. Acest lucru nu mai fusese încercat până atunci decât pe şoareci, motiv pentru care se naşte o legătură aparte între el şi corespondentul său, şoarecele Algernon. Charlie însuşi ne descrie traseul pe care îl urmează sub forma unor rapoarte întocmite în scopul cercetării. De altfel, pe lângă scopul evident de a ne face cunoscut progresul său într-un mod cât mai direct, forma aceasta a raportului ne permite să sesizăm inclusiv vizual progresul pe care îl face: de-a lungul timpului, greşelile de ortografie dispar, la fel ca şi exprimările simple şi naive.

Ideea experimentului în sine nu e perceptibilă decât ca un fundal pentru problema umană care se pune. Pornind de la contrastul dintre lumină şi întuneric, se conturează profilul a două persoane, aparent opuse, aflate în corpul uneia singure. Astfel, îi surprindem pe rând pe Charlie-geniul şi Charlie-moronul, pândindu-l pe primul la tot pasul. Ceea ce aparent ar fi trebuit să determine o apropiere a lui Charlie faţă de oamenii din jurul său nu face decât să-l îndepărteze şi mai mult de ceilalţi. Dacă Charlie-moronul era o companie agreată de ceilalţi, fericit în lumea lui lipsită de întrebări complexe sau chiar amintiri, experimentul îl transformă într-un om cu probleme dar, mai presus de asta, singur. Nu numai că vechii săi prieteni îl resping din cauza noului caracter "serios", dar el însuşi ajunge să-şi depăşească profesorii (ei înşişi simpli oameni), transformându-se într-un observator al lui Algernon, singurul care poate să-i arate ceea ce-l aşteaptă.

Emoţionantă este lupta sa cu lumea şi implicit cu sine, descoperirea de această dată conştientă a prieteniei, iubirii, a valorilor umane trăind într-o "imensă cutie cu labirinturi" în care ritmul accelerat al progresului prevesteşte o cădere pe măsură.

Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii e de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină spune Platon în "Republica". La o primă vedere am fi înclinaţi să-l considerăm fericit pe cel care iese la lumină. Daniel Keyes ne face totuşi să ne întrebăm dacă acesta e cazul, deoarece pentru Charlie întoarcerea la întuneric este iminentă. Cu toate problemele sale, neînţelegând şi neînţeles în acelaşi timp, Charlie-moronul era cel fericit. Deşi cu un IQ de 68, poseda un altruism inconştient, sincer, pe care inteligenţa dobândită o perverteşte involuntar. Întors în întuneric, nu poate uita complet ceea ce a fost, astfel că nu putem şti în ce măsură mai poate fi el întors şi la fericirea de la care a pornit.

Fiecare se poate regăsi în lupta dintre laturile (rudimentar divizate) raţională şi emoţională, la sfârşitul cărţii având impresia că fiecare dintre noi este într-o oarecare măsură un Charlie. Ceea ce pare că vrea să ne înveţe Flori pentru Algernon este că, indiferent de câte cunoştinţe am poseda, nu suntem cu nimic mai câştigaţi dacă nu ne avem unii pe alţii.

Scris de Silvia Grădinaru

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

O beție mistică în versuri

 


Titlu: Poeme persane
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2012
Traducere: 
Numar pagini: 352
ISBN: 978-973-111-355-5
Cumpara cartea

„Adeseori, un vers frumos alină o inimă întristată”, zicea cândva Hafez. Avem nevoie de poezie. Poezie românească sau persană, numai poezie să fie. Poezie care să ne-arate o altă față a lumii noastre, scânteile născute în tenebre, întocmai cum face poezia spiritului sufit cu Islamul care, nu, firește, nu este sinonim cu mesajele violente promovate de extremiști, ci are chiar o latură evidentă de toleranță religioasă.

Nu putem vorbi despre Poeme persane – antologia prin care editura Herald și traducătorul Otto Stark aduc mai aproape de inima noastră o poezie izvorâtă din străvechea cultură persană – ignorând sufismul. Pentru adepții acestui mod de a privi viața, poezia rămâne o trăsătură intrinsecă a credinţei, o cale pură către iluminare. Metafora principală în poezia sufită constă în importanţa acordată realităţii interioare. Poezia sufită a trezit admiraţia mai multor mari scriitori, precum Goethe sau Emerson, ei găsind în versurile ei o importantă sursă de inspiraţie. Deși poezia sufi nu este un domeniu tocmai accesibil sau familiar cititorului român, ea ne-a influențat necontenit scriitorii interesați de culturi – să le spunem așa – exotice. Un exemplu ar fi în poezia lui George Coșbuc – Puntea lui Rumi.

Otto Starck şi-a asumat misiunea de a adapta în româneşte poezia persană clasică. Înterpretările sale reuşesc să reconstituie rafinamentul unei poezii de înaltă tensiune emoţională, să evi¬denţieze motive orientale care au pătruns târziu în lirica europeană, redând cu acuratețe muzicalitatea versurilor. De asemenea, reușește să scoată în relief reperele drumului care ne deschide orizontul cunoașterii bogățiilor spirituale. Poezia clasică persană selectată cu atenție și intenție precis orientată, este neașteptat de uitilă, în toate formele ei de expresie, pentru rolul pe care îl are în deschiderea unui ochi care să perceapă dimensiunea divină a realității.

Rumi și-a trăit aproape întreaga viață încercând să afle cine este Rumi. Din această frenetică evoluție spirituală s-au desprins poemele sale ca un zbor de porumbel răspândind mesajul plin de compasiune al tradiției sufite. Poezia lui este o serie de oglinzi care se reflectă una în alta la nesfârșit, permițându-ne pe alocuri să ne întrezărim între ele propria esență divină. Iubirea vrea ca vorba-I să fie cunoscută./ De ce rămâne oare atunci oglinda mută?/ Știi tu de ce oglinda-ți nu este vorbăreață?/ E pentru că nu-i cureți rugina de pe față.. Rumi trăiește în fiecare vers, impregnat cu forța sa mistuitoare, dezvăluind o viziune poetică a stărilor mistice experimentate, un sens care se dezvăluie numai prin căutarea necontenită a adevărului.

Adesea menționat ca „prințul poeților sufi”, acesta a fost un mistic care a înglobat în sine gânditorul și artistul, cel care l-a căutat pe Dumnezeu nu în afară, ci în sine. Poezia sufită, poemele lui Rumi îndeosebi, sunt antidotul stereotipurilor negative, ajutând la remodelarea gândirii islamice. Rumi a fost cel mai bine vândut poet în America anilor 1990, ceea ce confirmă atemporalitatea atracției mesajului său, promovat și azi de nume celebre precum Deepak Chopra, Madonna și Demi Moore.

Despre Omar Khayyam, Ghiorghi Iorga spunea la un moment dat că în Iran nu prea avea trecere drept un mare poet, pentru că iranienii așa gândesc, cum scrie el. Ei îl apreciază pe Hafez. Abia acum se chinuie iranienii să-l renaționalizeze, pentru că Omar Khayyam a fost confiscat de Europa, unde s-a lansat. Acesta a lăsat în urmă o adevărată beție mistică a poeziei, catrene de-o uimitoare îndrăzneală (unii nu se dau în lături de la a le numi erezii) a căror principală metaforă este vinul. Dacă suferi, n-ai decât hașiș să iei,/ Ori, în loc de un ulcior cu vin, bea trei!/ Ești sufit, și nu bei una, nu bei alta.../ Du-te și mănâncă pietre de nu bei!

Hafez, supranumit și „Limba tainei”, a scris 500 de gazeluri, o sută de catrene și o serie de poeme în distihuri, cântând frumusetea trupească pieritoare, dar care naște iubiri nemuritoare. Acuzațiile poeziei sale (sau ale poeziei în general) fiind acelea că falsifică realitatea și-l aduce pe om pe calea desfrâului. Astfel, acesta ajunge să creeze o poezie erotico-bahico-mistică. Greșește cel ce ține a se preamări – pe sine,/ și dintre toți mai vrednic a se socoti – pe sine./ De la pupila ochiului el trebuie să-nvețe:/ pe toți ea-i vede, dar nu poate-a se privi – pe sine.

Saadi, întemeietorul „gazelului pur”, fuge de năvălirea hoardelor lui Gingis-han, pribegește prin Irak, Siria și Egipt, iar după cincizeci de ani de hoinăreală, se întoarce în Șiraz unde își va redacta cele două celebre culegeri de anecdote morale de-o extraordinară valoare, cele din volumul Bustan fiind creații în versuri: De cade perla în noroi, tot prețioasă-i și de soi, iar prafu-n cer dacă se urcă, la fel ca și-nainte – spurcă sau Nu-i de mirare dacă înțeleptul amuțește-n fața unor inși nevrednici, căci sunetele harpei întrecute-s de bătăi de tobă și mireasma ambrei se pierde-n duhoarea de usturoi. sau Cel lipsit de inimă n-ajunge la cucernicie și cu coji fără de miez nu faci negustorie.

Baba Taher a fost unul dintre primii poeți persani. Despre el nu se știu prea multe, tot ce avem sunt câteva legende care spun că ar fi dus o viață de derviș rătăcitor, dând dovadă că poate pătrunde cele mai subtile probleme religioase. Este unul dintre primii creatori ai catrenului mistic persan, versurile sale fiind caracterizate de o exprimare simplă, directă și dramatică. În cuget, doar grăuntele pierzării – încolțește,/ și-n crângul meu doar floarea frământării – încolțește./ Atât mi-e de sterp pustiul inimii,/ încât în el doar iarba disperării – încolțește.

Mahmud Șabestari a fost una dintre personalitățile de frunte ale spiritualității persane, opera sa capitală fiind poemul filozofic de 2000 de versuri – Grădina Tainei: Și drumeția-l duce pe vrednicul drumar,/ de la ce-i posibil – la ce e necesar./ El e drumețul care, grăbindu-se pe drum,/ s-a curățat pe sine ca flacăra de fum./ Întors din drumeția dintâi, a devenit/ pe-a doua împlinind-o, un om desăvârșit.

  • PLUSURI

    Traducerea care nu știrbește din sensul sau expresivitatea poemelor

  • RECOMANDARI

    Celor care simt o atracție față de sufism sau Rumi, le recomand să înceapă prin a citi cărțile autoarei Elif Shafak

Categorie:  | Autor:  | Editura: