duminică, 31 iulie 2022

Fericire in ritm rusesc

 


Razoi si pace- Lev Tolstoi

Titlu: Război şi pace
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2011
Traducere: 
Numar pagini: 1792
ISBN: 978-973-102-289-5

,,Chipul lui este chipul omenirii ȋnseşi. Dacă locuitorii altor lumi ar ȋntreba lumea noastră: Cine eşti tu?, omenirea ar putea răspunde, arătând spre Tolstoi: Iată cine sunt.” (Dmitri Merejkovski)

Nu am fost niciodată o fană declarată a clasicilor. Literatura mea de suflet rămâne cea de la modernism ȋncoace, care experimentează, provoacă şi se reinventează. Dar m-am ȋntors la clasici ȋn ultimele două luni. O carte care nu mai are nevoie de prezentare, o carte avută de mulţi ȋn biblioteci, dar citită integral de un număr din ce ȋn ce mai mic. Fiecare dintre noi ştie de exemplu că Război şi pace descrie ȋn amănunt războiul ruso-francez şi relaţiile dintre cei doi conducători, Napoleon şi Alexandru. Ceea ce probabil ȋnsă pierdem din vedere e mesajul lui Tolstoi, lucrurile din spatele războiului, viaţa mondenă, cu balurile şi lucrurile ei mărunte, oamenii care au participat şi au trăit acest război. Sunt ei cei care au scris istoria secolului al XIX-lea, sau această istorie i-a condus pe ei?

Pentru a răspunde la această ȋntrebare, naratorul urmăreşte evoluţia vieţii a trei familii: Bezuhov, Bolkonsov şi Rostov. Cu toţii vor să schimbe ceva, să facă o diferenţă, să creeze o lume mai bună sau să se descopere pe sine prin ceilalţi. Povestea prinţului Andrei Bolkonski, ȋncepe prin ȋnrolarea lui ȋn armată, dornic de a scăpa de rutină, de simplitate,,Ce să fac dacă nu iubesc nimic altceva, ci numai gloria, admiraţia oamenilor?”(p.394, v.1) Pierre Bezuhov, prietenul cel mai bun al lui Andrei, pe de cealaltă parte, este creionat cu simpatie de narator; respins iniţial de societate din cauza istoriei sale personale, el devine ȋn scurt timp posesorul unei moşteniri râvnite de mulţi, devenind astfel o marionetă ȋn mâinile societăţii ce de astă dată ȋl admiră.

Ca ȋn orice Bildungsroman, pentru a se descoperi pe sine, pentru a putea distinge ȋntre bine şi rău, Pierre parcurge câteva stagii, de la nepăsarea ȋn faţa războiului la implicarea directă, stângace şi infantilă, ȋntr-una dintre bătălii şi captivitatea acestuia, de la o căsătorie oarecum impusă, la dueluri fără rost, la indiferenţa ȋn faţa Helenei, de la intrarea ȋn francmasonerie până la respingerea misticismului.

Treptat, fericirea oferită de grandoarea războiului, a gloriei, a victoriei se diminuează ȋn faţa simplităţii vieţii şi a morţii. Geniul lui Napoleon, iubirea pentru Alexandru, toate acestea sunt uitate ȋn lumea de basm a balurilor - unde primul vals are o importanţă majoră - ȋn faţa vieţii la moşie, ȋn mijlocul familiei. Fericirea adevărată, pentru toate aceste personaje, se traduce prin lucrurile simple din vieţile lor, ȋnainte şi după război.

Toate personajele, ca toţi oamenii, se caută pe sine, caută un Dumnezeu, un ȋnţeles sau o raţiune, caută o iubire, o identitate, o naţiune. Ca oricare rus, ca oricare francez. Şi ȋn această căutare, viaţa particulară interacţionează cu cea elementară, ,,de turmă”. Pe de o parte, avem războiul interior prezent ȋn fiecare, ȋn ,,viaţa adevărată a oamenilor, cu interesele ei primordiale: sănătatea, boala, munca, odihna, cu interesele ei de alt ordin: gândirea, ştiinţa, poezia, muzica, dragostea, prietenia, ura, pasiuni”, ce ,,continua ca ȋntotdeauna independent şi ȋn afara aproprierii sau vrajbei cu Napoleon Bonaparte, ȋn afara tuturor reformelor posibile.” (p. 623, v.1) Pe de cealaltă parte, avem războiul exterior, zugrăvit prin bătălia de la Austerlitz, de la Borodino, prin evacuarea Moscovei sau prin incendierea acesteia.

Viaţa personală, constucţia psihologică a fiecărui personaj este un domino pentru evoluţia istoriei, fiecare contribuind indirect prin viaţa proprie, ce nu ar putea exista dacă ar fi scoasă din ȋntreg: ,,Dar viaţa lui, aşa cum o vedea el, nu avea nici un sens ca viaţă luată aparte. Ea avea sens numai ca parte a unui ȋntreg, pe care el o simţea neȋncetat.” (p.535, v.2) Spre exemplu, Nataşa s-ar fi căsătorit cu Andrei dacă nu ar fi intervenit tatăl acestuia, Andrei nu ar fi plecat pe front dacă Nataşa ar fi avut un caracter mai statornic şi mai matur, oamenii de pe front, cei care au acţionat conform unor ordine, dar care au ţinut armele, au avut propriile poveşti, sentimente, care i-au făcut să acţioneze ȋntr-un anumit fel.

In Război şi pace, Tolstoi scrie mai mult decât o cronică amănunţită a unui război ce a schimbat cursul istoriei. El surprinde ȋn parcursul anilor descrişi psihologia mulţimii, a relaţiei dintre mamă şi fiică, soţ şi soţie, intensitatea iubirii şi sfârşitul acesteia. Mai mult decât atât, Tolstoi surprinde atât tumultul vieţii, cât şi liniştea, calmul omului ȋn faţa propriului sfârşit. Aşa cum Socrate spunea că perfecţiunea umană poate fi găsită dacă punem laolaltă ȋntreaga omenire, aşa şi Tolstoi surprinde fericirea şi caracterul uman din fiecare dintre noi, punând laolaltă poveştile intime şi sociale ale oamenilor secolului al XIX-lea.

Cumpără cartea Război și pace

  • PLUSURI

    prezentarea ȋn amănunt a vieţii, ȋn momentele ei centrale, verosimiltatea, spiritul analitic, psihologia individului şi al mulţimii, etc.

  • MINUSURI

    epilogul inutil ȋn opinia mea, detaliile războiului pot ȋngreuna parcurgerea textului.

  • RECOMANDARI

    Celor ce iubesc literatura rusă, istoria, prezentarea ȋn amănunt a vieţii şi a umanităţii.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

De ce a făcut-o?

 


Titlu: Crimă şi pedeapsă
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2013
Traducere: 
Numar pagini: 592
ISBN: 978-973-135-780-5
Cumpara cartea

Am citit Crimă şi pedeapsă acum ceva ani şi se pare că mi-au rămas în minte în special două lucruri: scena crimei şi întrebarea „De ce a făcut-o?”. Probabil că cei mai mulţi cititori şi-au pus întrebarea respectivă, şi totuşi nici romanul, nici personajul şi nici autorul nu-ţi oferă răspunsul. Şi atunci, dilema care rămâne este următoarea: există cu adevărat o explicaţie?

Cumpără titlul în engleză

Greu de stabilit. Unii critici ar miza pe însăşi vorbele lui Raskolnikov, cel care a comis o crimă pe care nici el nu o înţelege. Conform teoriilor lui confuze, el ar fi ucis-o pe bătrâna cămătăreasă pentru a intra în rândul oamenilor superiori – precum Napoleon, reprezentant al ideii de conducător/ suveran în mintea lui – care, în momentul în care ucidea, nu era un criminal, ci un vizionar, un revoluţionar, un deschizător de drumuri. „Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu!. Am vrut să fiu un Napoleon şi de aceea am ucis. Acum pricepi?"

De ce o bătrână? Poate pentru că era mai vulnerabilă, mai la îndemână, şi nu ar fi adus complicaţii. Şi era oricum inutilă societăţii, nu reprezenta o pierdere... Şi totuşi, hazardul intervine, pentru că în peisaj apare o a doua persoană, sora acesteia, iar Raskolnikov se vede cumva „nevoit” să o omoare şi pe aceasta. Ca să nu existe martori, se poate spune.

De ce a făcut-o? Uneori, însuşi Raskolnikov este măcinat de această întrebare, iar un răspuns relativ satisfăcător, pentru că este unul care ar părea firesc într-un univers prin definiţie al nefirescului, este „pentru bani”. Cel puţin, aceasta ar fi premisa de la care a pornit întreaga dramă.

Şi totuşi, Raskolnikov, pentru că el nu este un om obişnuit, sau, mai exact, un criminal obişnuit, în sensul de ordinar / placid / la mâna a doua, este conştient că nu acest motiv infim, lipsit de orice substanţă sau demnitate criminalicească stă de fapt la baza acţiunilor sale.

„- Ştii, Sonia, zise el cu un fel de însufleţire, ştii ce am să-ţi spun: dacă aş fi ucis numai din pricina foamei, urmă el, apăsând pe fiecare cuvânt, şi privirea lui, deşi sinceră, avea ceva enigmatic, aş fi fost fericit acum!" .

Deci, dacă ar fi ucis dintr-un motiv unanim acceptat de societate – a ucis fiindcă era sărac, avea nevoie de bani pentru a trăi, n-a avut încotro, sărăcia l-a dus la nebunie, etc.- , până şi Raskolnikov ar fi fost împăcat cu sine, ar fi avut acoperire, s-ar fi înţeles şi s-ar fi acceptat pe sine, poate chiar cu compasiune faţă de propria persoană pentru ceea ce a fost „nevoit” să facă. Doar că aici nu avem de-a face cu un criminal oarecare, ci cu o personalitate infinit mai complexă, cu probleme mult mai adânci decât putem întrevedea.

El tocmai de aici vrea să scape, din cercul sufocant al celor care aparţin vulgului. Nu vrea să fie asemenea celorlalţi, banal, un om oarecare sau un „criminal oarecare”. Raskolnikov simte apăsarea nevoii, primare pentru el, de a se ridica din pătura celor comuni, mărunţi, neînsemnaţi. Să fie o frustrare pornită din sărăcie? Sau, dimpotrivă, totul să aibă la bază o superioritate a raţiunii, care, cerându-şi partea, l-a dus la o extremă periculoasă? Din nou, imposibil de determinat într-un sens sau în altul...

  • PLUSURI

    Introspecţia psihologică şi complexitatea personajului.

  • RECOMANDARI

    Iubitorilor de literatură rusă, de literatură clasică şi tuturor celor care nu vor să rateze nicio carte de bază din literatura universală.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Răpirea mireselor în epoca Fericirii Supreme – o călătorie prin -Stan-uri

 


Titlu: Sovietstan. O călătorie prin Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrgîstan și Uzbekistan
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2020
Traducere: 
Numar pagini: 453
ISBN: 978-973-47-3213-5

Am avut șansa să călătoresc destul de mult în ultimii ani, inclusiv în locuri în care nu m-aș fi gândit niciodata că voi ajunge: Turkmenistan și Uzbekistan – prima și ultima dintre țările pe care jurnalista norvegiană Erika Fatland le descrie în cartea sa Sovietstan. De fapt, am început să citesc cartea, atrasă fiind de ideea de a afla mai multe despre o parte a lumii pe care nu am avut suficient timp să o descopăr în toată complexitatea ei.

Vizitele scurte pe care le-am făcut în cele două țări mi-au conturat o imagine destul de superficială... un spațiu care pare să respire încă un aer pregnant sovietic, cu toate amintirile mai puțin plăcute pe care le evocă acest fapt oricărui locuitor al Europei de Est. Și am descoperit că e destul de greu să treci pentru un clișeu, aproape o prejudecată, în relație cu aceste țări. De aceea, mă bucur că am citit cartea Erikăi Fatland oferindu-mi șansa de a re-vizita (mental) aceste spații geografice, culturale și sociale, și de a pune sub semnul întrebării unele dintre impresiile mele inițiale.

Pentru că este clar faptul că Sovietstan-ul este un concept și un spațiu mai complex, mai interesant, fascinant chiar, decât ceea ce mi-a indicat percepția mea superficială. Uneori, o carte bună îți re-desenează realitatea într-un mod în care experiența directă nu a reușit, fie pentru că nu ai avut suficient timp sau suficientă deschidere să o accepți și să o înțelegi.

Erika Fatland, specialistă în antropologie socială, călătorește în cinci țări din fosta Uniune Sovietică, Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrgîstan și Uzbekistan, explorând unele dintre cele mai îndepărtate și, uneori, periculoase locuri din lume. Autoarea vizitează de la poligoane de teste nucleare din Kazahstan, la muzee de artă, sate pierdute în colțuri de lume, orașe moderne, vede un președinte de stat murind în urma unui accident de călărie, mănâncă un fel de iaurt făcut din lapte de cămilă și carne de cal – o experiența completă și complexă, o călătorie absolut fascinantă într-o zonă pe care mulți dintre noi nu au avut șansa sau dorința de a o descoperi.

Republici din Asia Centrală care și-au declarat independența după dezmembrarea URSS, dar influența sovietică a rămas întipărită în fibra lor cea mai adâncă. E o lume a dictatorilor care schimbă numele lunilor anului, un amestec greu de înțeles pentru un outsider de modernitate și tradiție, de sărăcie lucie și bogăție exagerată. Majoritatea acestor țări au regimuri politice dictatoriale, unde statul decide (ca în Turkmenistan) că poporul trăiește, în prezent, Epoca Fericirii Supreme, și nimeni nu are curajul să contrazică fericirea impusă ca politica de stat.

Înainte de a încheia această recenzie și a vă recomanda să citiți cartea, aș vrea să menționez un episod care mi-a atras în mod special atenția. În Kîrgîstan, există, și în zilele noastre, o tradiție numită „ala kachuu – înșfacă și fugi” – răpirea mireselor.

 

Nu există statistici de încredere care să ne spună câte tinere sunt răpite și forțate să se mărite în Kîrgîstan, în fiecare an (...), dar tradiția are rădăcini adânci...”. Unul dintre însoțitorii autoarei explică: „Întregul mod în care ne gândim la femei și copii în țara asta trebuie să se schimbe. Aici nu există tradiția iubirii. Bărbații din comunitățile rurale nu știu cum să facă rost de o nevastă decât răpind-o și violând-o. Așa s-au însurat bunicii lor, părinții lor, toți ceilalți din sat. Toată familia e implicată. Bunica stă pregătită cu eșarfa albă când bărbatul vine acasă cu mireasa răpită, plânsă. Femeile mai în vârstă din familia lui sunt acolo ca să adauge un plus de presiune psihologicăȘi noi am fost răpite, și noi am plâns, apoi am făcut copii și am uitat. Uită-te la noi acum ! Avem copii și nepoți și trăim într-o casă frumoasă !... Bărbații rămân indiferenți la durerea femeii. Cred că plânsul face parte din tradiție și nu înțeleg că ea chiar suferă. Dacă femeia își pierde virginitatea, e același lucru cu o condamnare pe viață. Atunci nu are de ales și trebuie să se mărite. Dar chiar și atunci când bărbatul nu o atinge, se teme că nu o va lua nimeni de nevastă dacă se întoarce acasă, la părinții ei. Presiunea socială și cea psihologică sunt intense, și din cauza asta, atât de multe femei rămân cu cel care le-a răpit. În cele 7% din cazuri în care fata nu este de acord să se mărite, bărbatul este învinovățit:ce fel de bărbat e, dacă nu-și poate păstra mireasa ?”.

  • PLUSURI

    Stilul narativ care se menține în zona relatării faptelor și informațiilor, fără a explora sau dezvălui prea mult din trăirile personale ale autoarei, permițând astfel cititorului să se concentreze pe realitatea exterioară.

    Bogăția de informații pe care autoarea le aduce, poveștile despre viața oamenilor simpli și tradițiile locului.

  • RECOMANDARI

    O carte interesantă despre un spațiu geografic, social și cultural puțin înțeles și explorat, o parte a acestei lumi în care trăim și care are, încă, atâtea necunoscute pentru noi toți.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Proust can really change your life

 


Title: How Proust can change your life
Author: 
Rating: 
Publisher: 
Year: 2006
Pages: 216
ISBN: 0330354914

A brilliant analysis of life, Proust, all the “petty” things and humanity in a “mock” self-help essay.

There are few things humans are more dedicated to than unhappiness. Had we been placed on earth by a malign creator for the exclusive purpose of suffering, we would have good reason to congratulate ourselves on our enthusiastic response to the task. Reasons to be inconsolable abound: the frailty of our bodies, the fickleness of love, the insincerities of social life, the compromises of friendship, the deadening effects of habit. In the face of such persistent ills, we might naturally expect that no event would be awaited with greater anticipation than the moment of our own extinction. - a rather gloomy way to start a book about changing your life, isn’t it? Well, Proust’s reply comes as a comforting thought, a few lines below: I think that life would suddenly seem wonderful to us if we were threatened to die as you say. Just think of how many projects, travels, love affairs, studies it – our life – hides from us, made invisible by our laziness which, certain of a future, delays them incessantly. A positively rational shift in perspective, for sure!

With ups and downs, multiple perspectives on issues such as friendship, love, social life, literature and books, emotions or suffering, Alain de Botton creates a great essay about all the important things, through Proust’s thoughts, way of living and writing. Written with a fine eye for details and an almost acid sense of humour, How Proust can change you life is a „mock” self-help essay and literary critique at once, that raises a lot of important questions about oneself, indirectly. Whether enjoying the vivid portrait of Proust or challenging the „right” paths in society, as a reader, you get a sense that you need to read between the lines, where the „essence” of Botton’s own philosophy is hidden.

As you discover a lazy, misanthrope, cinic, socially awkward Proust (click if you want to see a Proust impersonated by Ralph Fiennes) and the strong contrast with his own beliefs and writings, you cannot help but start questioning your own manner of existing. It really is a fun reading with deep implications, as the structure of the book and the discourse bring up, slowly, the philosophical perspectives. In other words, Alain de Botton manages, once again, to create a light hearted writing with bitter-sweet messages, that lead you on a philosophical quest if you want to or that you can take as such, if you don’t. Though, with pieces of advice like When Proust urges us to evaluate the world properly, he repeatedly reminds us of the value of modest scenes. or The lesson? To respond to the unexpected and hurtful behavior of others with something more than a wipe of the glasses, to see it as a chance to expand our understanding. , Botton himself urges us to change the way we perceive life.

How Proust can change your life is a philosophical pseudo-self-help book that one cannot stop reading till the end. With a savoury sense of irony and an abundance of things to ponder upon, you will definitely find new ways to look at the most banal things in your life. And if you still need more arguments, watch this compelling explanation that Botton gives.

  • STRENGTHS

    The vivid humour, the thorough documentation of Proust’s life and literature, the great insghts on the philosophy of „living”

  • RECOMMENDATIONS

    For Alain de Botton afficionados, essay, philosophy and literature (all in one) lovers

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Out of love

 


Title: And All our Wounds Forgiven
Author: 
Rating: 
Publisher: 
Year: 1994
Pages: 228
ISBN: 1-55970-258-3

I do not know where the story begins. Though I am integral to it, I am not sure I know even what the story is as neither my life nor my death constitutes the story. Nor is the story always the one we recall. Rarely is it the one we tell.

At a first glace And All Wounds Forgiven is a novel offering insight to the turbulent times of social desegregation in the South. In 1954 the Superior Court outlawed social segregation in public schools, “wittingly or unwittingly” declaring “segregation illegal in every aspect of American life.”

John Calvin Marshall, a Harvard graduate with a Ph. D in philosophy was a key figure in changing the way the Afro-American citizens of America were to be accepted and integrated as equal citizens in everyday life. Maybe the whole world heard about Martin Luther King and his struggle for those who were brought here against their will and enslaved for more than three centuries. Nevertheless, he was not the one to start this movement for freedom and equality. There were others before him and one outstanding figure was John Calvin Marshall.

As I said in the beginning, at a first glance the novel is about Marshall’s struggle during the desegregation of the South. However, after you go into the story deeper and deeper, you realize that this is mainly a book about the lives of four people. The author uses the voices of these four people to tell about what happened back in 1964 and what they felt about what was going on.

We have the voice of Bobby Card “a black civil rights leader operating in the heart of darkness – the deep South of the 1960s – as Marshall’s chief lieutenant in the field.” Through his eyes we witness the outrageous horrors that have happened back then, and see the way everything got to him, eventually breaking him.

We have the voice of Andrea, Marshall’s wife, and all throughout the novel I lived with the impression that her voice in the book is present only to even out, complete and show the other side of Lisa Adams’ part of the story. Lisa Adams is a white woman who was Marshall’s trusted aid and mistress.

From the two women’s point of view this novel is actually about a love story, and this is also how I saw it. Maybe because I’m a woman. However, I was mesmerized by the way Lisa loved Cal, the deep physical bond and intimacy that existed between them. It is the kind of love most women only dream of. Unfortunately, Andrea, Marshall’s wife, was one of those women. She never had that kind of bond with her husband. As the voice of Marshall says in the novel: “I had married a bright and articulate young woman, well read, someone who would be able to talk with me about anything, and we talked brilliantly as long as it was about something out there in the world. We had insight into everything except ourselves. We had compassion for everyone except each other. For each other all we had was love, and love was not sufficient.” However, the love Marshall talks about regarding his wife is very different from what Lisa considers to be love, and to her the only true love that exists is felt the way she felt about Cal. And it is magical. Makes you wonder if you have ever loved, or could you ever love, someone that deeply and totally.

I enjoyed their love story the way one enjoys a dream. Nevertheless, what I most loved about this book were the bits where John Calvin Marshall’s voice is heard. The way he saw the world is amazing. Made me think about a lot of things. It also made me think that this man, while fighting for freedom, was not free himself. He became the prisoner of the image the world had about him. And sometimes felt frustrated for not being able to be totally himself when he was speaking to people. The one time he was himself, people felt betrayed and rejected him. He was not a fighter for the black but for freedom and equality, he did not hate the white man. Because, from his point of view, hatred towards someone because of skin color, religion, or ethnic affiliation meant to make the same mistake that made victims out of everyone who was ever persecuted because of these attributes.

I could talk about this book for days, because though I have finished reading it several weeks ago I am still thinking about it. It is so complex. You should not miss it.

  • STRENGTHS

    Easy to follow, written in a fast pace which does not leave time for boredom.

  • RECOMMENDATIONS

    For those who enjoy historical novels.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Lisbeth Salander și Mikael Blomkvist merg mai departe

 


Titlu: Prizonieră în pânza de păianjen, Dinte pentru dinte
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2015 și 2017
Traducere: 
Numar pagini: 526 + 416
ISBN: 978-606-719-500-2, 978-606-400-312-6
Cumpara cartea

Grea misiune a primit David Lagercrantz când i s-a propus să continue fenomenala serie Millennium începută de Stieg Larsson (despre care am scris mai pe larg pe blogul FanSF, aici). Misiune grea, dar frumoasă, căci o serie de o asemenea amploare și cu niște personaje atât de reușite era păcat să se încheie după doar trei volume, atunci când Stieg Larsson a murit la doar cincizeci de ani, în urma unei crize cardiace. Însă, din fericire, la fel ca și în alte cazuri (în minte îmi vin imediat numele unor scriitori de succes precum Robert Ludlum sau Michael Crichton), prin sertarele sau pe calculatoarele lui s-au descoperit manuscrise nepublicate. Nu știu cât de adevărată este povestea, cert este că idei pentru alte povești cu Lisbeth Salander și Mikael Blomkvist mai erau destule, păcat că autorul lor n-a mai reușit să le și termine.

Dar în scenă a intrat David Lagercrantz, un apreciat jurnalist suedez, specializat și în scrierea de biografii pentru celebrități. Și, după ce-am citit primele două volume de după trilogia inițială, care, apropo, este pur și simplu genială, m-am convins că cele două personaje principale sunt pe mâini bune. Așa că stați liniștiți, Lisbeth și Mikael au rămas la fel de trăsniți și de porniți pe dezvăluirea de mușamalizări, crime și nedreptăți strigătoare la cer.

În volumul, Prizonieră în pânza de păianjen, care mi s-a părut mult mai reușit decât următorul, autorul ne spune povestea unui genial cercetător suedez emigrat în America, ce se întoarce înapoi în Suedia pentru a avea grijă de băiețelul său, August, care suferea de autism și a cărui educație și sănătate mentală, lăsate în grija unei mame indiferente și a unui actor ratat și gata oricând să sară ca să facă scandal, lăsau mult de dorit. Într-un cuvânt, cei doi doar mâncau banii din pensia alimentară a copilului, iar actorașul ce-i ținea loc de tată îi mai dădea și câte-o mamă de bătaie din când în când, speriat și intimidat de privirea sticloasă și indiferentă a bietului băiețel.

Însă, după ce s-au luat la trântă cu Serviciile Secrete Suedeze, cu criminali în serie și cu superspioni sovietici, Lisbeth Salander și Mikael Blomkvist nu aveau cum să fie nevoiți să se ocupe doar de un banal caz de violență domestică. Deci, lucrurile sunt mult mai complicate: Frans Balder, tatăl lui August Balder, băiețelul ce suferă de autism, este cel mai eminent cercetător în domeniul Inteligenței Artificiale. Numai că, așa cum am citit în multe alte romane SF care se ocupă de urmările momentului în care Inteligența Artificială a computerele o va depăși pe a noastră, așa-numita Singularitate Tehnologică, Frans Balder începe să fie cuprins de îndoieli: ce vor face computerele când vor avea mai multă putere ca noi, dar își vor da seama că sunt îngrădite între niște foițe de plastic, prizoniere ale unor făpturi pentru care cuvintele genocid, război, foamete și măceluri sunt doar niște noțiuni abstracte? Dar dacă aceste supercomputere ar încăpea pe mâinile unor răufăcători inteligenți și malefici, nu niște banali teroriști ce s-ar mulțumi cu câteva milioane de dolari ca să nu detoneze bomba în mijlocul unei capitale supraaglomerate? Și dacă în scenă apare tocmai nemesisul lui Lisbeth Salander, cel de care aproape că s-a uitat cu totul, care va pune în valoare averea ascunsă a lui Zalachenko, monstruosul tată al lui Lisbeth din volumele anterioare?

Dar să continuăm să ne dăm cu presupusul: și dacă August, băiețelul autist, suferă de sindromul savantului, care-i permite să facă niște calcule matematice ce depășesc capacitatea de calcul a celor mai performante calculatoare (fie ele și cuantice)? Și dacă Lisbeth, din motive obscure, sparge calculatoarele considerate de nespart ale celor de la Agenția pentru Securitate Națională a Statelor Unite ale Americii, faimoasa NSA? Și dacă Frans Balder îl cheamă în miez pe noapte tocmai pe Mikael Blomkvist, simțind că viața îi este în pericol, pentru a-i destăinui tot? Iar cel care vine să-l împuște în propria casă este zărit de băiețelul redus mintal, dar care posedă o memorie fotografică excepțională, ba se dovedește a fi și un desenator la fel de excepțional?

Știu, cam multe coincidențe, dar stați să vedeți ce-i și cu volumul doi: cei care au citit primele trei volume știu probabil că Lisbeth a avut o soră geamănă, extrem de diferită ca fizic și psihic de Lisbeth, pe nume Camilla. Ei bine, această Camilla este... să zicem… mai altfel. Iar în urmă cu mulți ani, niște savanți nebuni și niște medici puși pe rele s-au întrebat ce s-ar întâmpla dacă ar separa perechile de gemeni excepționali și i-ar da spre adopție unor familii separate? Motivul era următorul: celui care a inițiat proiectul i-a năzărit ideea că mediul înconjurător și educația primită sunt doi factori care pot influența și crea diferențe chiar și în cazul unor frați gemeni excepționali din naștere. Iar de aici pleacă nebunia.

Dar stați un pic, că nu-i chiar simplă nici povestea din Dinte pentru dinte. La început, Lisbeth se află în închisoare, ca urmare a evenimentelor din volumul anterior. Însă a primit o pedeapsă ușoară și mai are un pic și iese. Însă tot are timp să-și facă noi și noi dușmani și să facă cunoștință cu cazul unei tinere din Bangladesh ce ispășea o condamnare pentru că-și aruncase fratele prin fereastră și-l omorâse. Dar cum nimic nu este simplu când vine vorba de Salander, iar Mikael Blomkvist are nevoie de un subiect baban pentru revista Millennium, o întreagă dramă se petrece chiar sub ochii noștri.

Pe scurt, Faria Kazi, tânăra din Bangladesh, crește într-o familie de islamiști fanatici (știu, subiectul e greu și sensibil, dar trebuie să se ocupe cineva și de el, nu poate fi împins sub preș, ca și cum n-ar exista sau n-ar avea importanță) alcătuită din tată și doi frați chiar mai fanatici ca el, ce vor s-o mărite cu un moș plin de bani din Bangladesh. Numai că Faria e tânără, frumoasă și emancipată și s-a îndrăgostit de un tânăr deschis la minte, cu care trăiește o adevărată poveste de dragoste. Însă acesta este ucis de frații tinerei, care apoi o sechestrează în casă. Și gata, v-am spus povestea dură și tristă a unor fanatici ce nu țin cont cine le cad victime.

Acum, să revenim la povestea lui Lisbeth și a gemenilor excepționali trimiși în familii separate. Ea a descoperit cazul a doi frați suedezi, Leo Mannheimer și Daniel Brolin, acum Dan Brody, care au fost despărțiți pentru binele umanității. Leo a nimerit la un cuplu țicnit și plin de bani, care l-au intimidat toată viața, în timp ce Daniel a nimerit la un țăran nebun și violent, care l-a maltratat până ce acesta și-a luat lumea în cap și-a plecat de acasă. Însă amândoi sunt muzicieni excepționali, Leo cântă la pian, Dan la chitară. Și se întâmplă că Lisbeth dă peste ei. Și peste alți nebuni, inclusiv peste o zgripțuroaică bătrână ce vrea chiar și-n zilele noastre să ducă mai departe trista moștenire a celor care au înființat Registrul pentru Studii de Genetică și Mediu Social. Da, Suedia a trecut prin multe de-a lungul zbuciumatului secol douăzeci, n-a fost totul numai lapte și miere. Și nici acum nu e.

Poveștile din cele două romane sunt stufoase și greu de surprins în doar câteva rânduri. Așa că plăcerea de-a le descoperi le revine celor dispuși să treacă peste idei de genul că Lagercrantz n-avea cum să fie demn de moștenirea lăsată în urmă de Stieg Larsson. Uite c-a făcut-o. Nu știu dacă la fel de strălucit, dar a făcut-o demn. Și m-a făcut extrem de curios să citesc și ce va mai scrie de acum încolo.

În loc de puncte tari, puncte slabe și concluzii, că m-am întins cam mult: au loc niște salturi temporale trecute cu vederea, cum este cazul uneia dintre anchetatoare, Sonia Modig, întâlnită și în volumele doi și trei, rămasă acum fără soț, mamă singură adică; la un moment dat apare numele celebrului scriitor de SF Vernor Vinge, cel care a enunțat pentru prima oară ideea de singularitate tehnologică, despre care v-am povestit ceva mai sus (alături de ideea de Inteligență Artificială Generală, a cărei definiție o veți găsi într-o notă de subsol la pagina 218, în Prizonieră în pânza de păianjen, la fel cum veți găsi, desigur, și definiția sindromului savantului, de care suferă micuțul August), numai că aici se numește Verner Vinge, și nu aveam cum să nu amintesc de modul enervant în care a ales autorul să alterneze planurile poveștii spre final, de n-apucai să citești despre un pas făcut de cineva, că imediat sărea la altcineva, sporind suspansul, dar enervându-mă la culme; acord în schimb o bilă albă pentru modul mult mai lin în care decurge povestea decât în precedentele trei volume, iar aici nu știu dacă e doar meritul autorului sau și al traducătorului. Să nu uit și de o altă poveste SF, cel puțin pentru tragica noastră țară: în Suedia există Departamentul pentru Protecția Industriei din cadrul Serviciilor Secrete Suedeze sau Säpo. Tot acolo există însă și Registre ce țin evidența gemenilor pentru a-i înstrăina unul de altul în scopuri științifice. Pentru volumul doi, aveți două teme: de căutat definițiile cuvintelor alexitimie și paracuzie. 
Ca o concluzie: primul volum al noii serii, cea scrisă de David Lagercrantz, mi s-a părut muuuult mai interesant decât cel de-al doilea, care cam bate apa-n piuă cu cazul lui Leo și al lui Dan, lăsându-i oarecum în umbră pe Mikael Blomkvist și Lisbeth Salander (sunt tare curios s-o văd pe cumințica de Claire Foy în rolul lui Lisbeth Salander, în noua serie, probabil, de filme, dedicate celebrei serii Millennium, făcută de americani, serie ce ignoră cu totul volumele doi și trei scrise de Larsson și sare direct la volumul patru, cu care începe secvența scrisă de Lagercrantz), deși tot aceștia duc tot greul în spinare. Dar, stați liniștiți, căci și eu stau la fel: seria Millennium e pe mâini bune.

... Își spun Republica Hackerilor. Au un statut foarte înalt pe net. E formată doar din genii care sunt foarte vigilente cu criptările lor. Au tot dreptul, s-ar putea zice. Și noi, și alții încercăm necontenit să ne infiltrăm în grupurile astea, nu doar ca să aflăm cu ce se ocupă. Vrem să-i recrutăm. În ziua de azi, ne certăm pe hackerii cei mai pricepuți.
— Acum când am devenit cu toții niște criminali.
— Da, poate că ai dreptate...

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    Pilde infame

     


    Titlu: Istoria universală a infamiei
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2012
    Traducere: 
    Numar pagini: 114
    ISBN: 978-973-46-2788-2
    Cumpara cartea

    Dacă vă imaginaţi că impozantul titlu al cărţii de mai sus acoperă o scriere măcar în trei volume, vă înşelaţi amarnic. Ca o ironie (intenţionată), ea este gândită strict pe măsura unui buzunar. Iar din prefaţa autorului deducem şi justificarea acestui fapt. Anume că Borges nu s-a încrezut niciodată în scriitorii de…istorii. Pentru acest autor sofisticat mai important rămâne ce face un cititor dintr-o istorie citită şi mai puţin prestigiul textului în sine. Aşa că Jorge Luis Borges excelează în plăsmuirea de false istorii, dar care, ele, nu impietează niciodată revelaţiei unui adevăr. Cât despre simpatia sa pentru cititorii curioşi şi inteligenţi, dacă mai era ceva de adăugat, iată: ,,cred că bunii cititori sunt lebede mai tenebroase şi mai rare decât sînt bunii autori.’’

    Provenită în limba noastră din latină pe filieră franceză, conform prestigiosului dicţionar Larousse expresia a comite o infamie înseamnă mai înainte de orice a face o faptă de ruşine. Interesant cuvânt şi problematică interpretare în zilele de azi când ruşinea pare să-şi fi restrâns drastic aria de acţiune morală. De fapt, chiar aşa, pe unde ni s-a rătăcit conştiinţa morală?

    Florilegiu de povestiri exemplare, Istoria universală a infamiei este cartea de debut în proză, căci poeme mai publicase deja, a prestigiosului Borges. Deşi restrânsă ca paginaţie, oferă o lectură complexă şi provocatoare, iar tema barocelor texte pe care le conţine este esenţa răului, a infamiei. Prin prezentarea unor pilde din care fiecare va extrage esenţa după puterile sale morale, această parodică ,,istorie’’ trimite la silogismul (sau la adevărul?) că toată frumuseţea lumii se construieşte pe sânge, crime şi ipocrizie.

    Istoriile academice se edifică pe prestigiul unor nume de eroi deveniţi statui care împodobesc parcurile celebre ale lumii. Istoria infamilor lui Borges ni-i aduce în atenţie pe (anti)eroii neştiuţi, lipsiţi de notorietate. Fie că au fost ucigaşi, piraţi, indemni, fanţi de mahala, vânzători de sclavi, hoţi de identitate, falşi profeţi, vrăjitori sau impostori, prin crimele lor au indus civilizaţiei o vocaţie mai bună. Trebuie să recunoaştem că valoarea binelui şi frumuseţea artelor nu pot fi niciodată just cumpănite fără a pune în oglindă răul, minciuna şi lăcomia care contribuie şi ele la alcătuirea naturii umane.

    • PLUSURI

      Ca orice lectură din Borges, micul volum devine o probă pentru inteligenţa cititorilor.

    • RECOMANDARI

      Infamilor şi altor subspecii de păcătoşi.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: