Deh, e mai grav decât pare!

 

Titlu: Sînii verzi
Autor: Florin Iaru
Rating: 
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2017
Numar pagini: 200
ISBN: 978-973-46-6508-2

„Deși are numai cincisprezece ani, vârstă la care te entuziasmezi din te miri ce, Adela suferă crunt. Efectiv, zice ea. Pentru Adela, cuvântul efectiv e ca viața.”

Cu un incipit atât de brutal și de insinuant, e imposibil să nu vrei să citești mai departe. Îți înșeală toate așteptările. Sânii verzi anunțați de titlu, înconjurați de o fotografie catchy și seducătoare, sunt o nadă, dar ce mai contează că ai fost păcălit? Nada duce spre un miraj literar din care nu poți scăpa fără a ți se tăia răsuflarea. Florin Iaru, despre care am învățat la facultate că e un poet major al generației optzeciste, devine subit mai mult decât o noțiune de istorie literară. Se transformă într-un prozator cinic, care sondează realitatea cu un ochi necruțător, cu o concizie tăioasă și surprinzător, în cele din urmă, cu empatia românului care știe că altfel nu se poate.

Volumul de față – proză scurtă și efervescentă - este o galerie de personaje fugare,  un ansamblu de impresii, un fel de jurnal ironic, înțesat de notițe, asocieri și chipuri bizare. Cu alte cuvinte, e o colecție de 53 de proze scurte (și în cazul acesta, scurt înseamnă că fiecare text nu depășește 5 pagini), iar la final, autorul a inserat o secțiune intitulată Amintiri, reunind trei texte mai vânjoase, abordând teme crude și probabil cu iz biografic (prima beție, întâmplări din armată etc.).  Citind cu atenție această carte, ți se pare că întrevezi Bucureștiul, dacă dai pagina, ți se pare că ai intrat în viața secretă a străinilor de la metrou, la final, ajungi la o concluzie moderată – Florin Iaru te aduce cu picioarele pe pământ, îți amintește ce înseamnă să fii om și vă dau un indiciu – presupune să fii rezistent la ridicol.      

 

Când n-ai bani de silicoane, încearcă tinctura de mărar

Povestirea care deschide volumul, Sînii verzi, funcționează ca un exercițiu de compasiune față de perioada adolescenței, când toate problemele mici (jocul de cuvinte e intenționat!) par mari și când întreaga ta personalitate stă în detalii și în sex-appeal. Adela e o nefericită care confundă complexul Electrei cu modernul complex al sânilor mici. Încearcă să-și atenueze tragedia cu tinctură de mărar, iar rezultatul e… dar citiți voi mai departe, vă spun doar atât: e dulce-amar și plin de candoare.

 

Remix Arghezi

Un filolog nu își dezminte niciodată pasiunea de cititor avizat, de aceea pentru Florin Iaru farsele postmoderne, discrete, dar prezente, sunt complementare spontaneității narative. De pildă, în textul Voiam să pleci…, sentimentalismul lui Arghezi (pentru reîmprospătarea memoriei, consultă poezia De-abia plecaseși) este teleportat în contextul unei drame domestice cu iz de telenovelă. Putem să fim lirici și în zgomotul strident de farfurii sparte, așa cum putem să vibrăm de emoție și când facem sex cu amanta în fața camerei de filmat. Florin Iaru arată că totul e posibil și că ceea ce numim convențional vulgar are totuși dramul său de poezie.

 

Cele două cuvinte nu sunt mereu alea la care te aștepți

Suntem obișnuiți să lăsăm pauze lungi, semnificative în conversațiile noastre, tăcerile noastre sunt pline de așteptări și de clișee. Simțim că putem să citim printre rânduri, avem impresia că intuim ceea ce interlocutorul nu rostește, avem noi un feeling, are ăla un vibe…Florin Iaru desființează toate vanitățile de mentalist și înlocuiește subliminalul Te iubesc!, ăla de cică tremură pe buze când n-ai suficient curaj să-l împărtășești persoanei potrivite, cu o declarație de război: puță mică! Cu o putere de anticipație grozavă, Florin Iaru rezolvă în câteva rânduri taifunul #metoo. Când te-a supărat tare un bărbat, îi poți da viața peste cap cu o simplă evaluare anatomică. Nu numai că îl cadorisești cu o traumă de zile mari, dar așa ai conștiința că ai făcut o faptă bună – cum? îmbogățind clientela unui psihanalist flămând, specializat în Freud, dar atins de criza economică. Paul, personajul necăjit din Două cuvinte, simte pe propria-i piele șocul unui etichete puse la nervi de femeia pe care a dezamăgit-o. Dezamăgirea ca dezamăgirea, dar ce e mai grav e că pentru Paul, rușinea cunoaște subit o altă traiectorie vizuală, nu se mai poate uita în jos, atât e de speriat că privește cerul, evitând realitatea francă a celor două cuvinte. Citiți, o să râdeți cu lacrimi! Feriți textul de puritani!

 

Merită, domle?

Cu vârf și îndesat. Sînii verzi este o carte spumoasă. Are de toate – subiecte de actualitate, limbaj colocvial, povești șocante, poante, note grave, referințe culturale discrete, ritm alert și texte concise. Se poate citi în metrou, în weekend, în cadă, pe acoperiș înainte să apună soarele, în șoaptă înainte de culcare sau în gura mare într-un cartier din Ferentari. E pentru toată lumea. Nu devii un mare cititor dacă ai parcurs Sînii verzi, nu este un ritual de trecere, nu este o graniță canonică peste care dacă treci devii un rafinat, dar e o lectură antrenantă, care îți ascute simțurile. Te face să crezi în literatura română contemporană, te face să suporți viața în capitală, te face să vrei și tu să scrii – prea ai trăit și tu textele astea, ți se pare la un moment dat că tu însuți/însăți ai poveștile tale brutale.

• PLUSURI

  Ton (auto)ironic, concizie, subiecte stridente, limbaj colocvial, un carusel de emoții contradictorii.

• MINUSURI

  Textele sunt atât de scurte încât nici n-ai intrat bine în atmosferă că s-a și terminat povestea, fiecare final e o „castană” în capul cititorului entuziast.

• RECOMANDARI

  Pentru străinii din metrou, pentru bucureșteni, pentru cei care pretind că au simțul umorului, pentru cei care au simțul umorului, pentru filologi, pentru fanii lui Florin Iaru, pentru critici, pentru puritani, pentru gardienii bunei-cuviințe, pentru părinți, pentru femeile proaspăt divorțate și pentru... fetele de 15 ani cu sânii mici.

Categorie: Lit. contemporana, Proza scurta | Autor: Florin Iaru | Editura: Polirom

Activitatea de lobby nu este similară cu traficul de influență

 

Titlu: Reglementarea activității de Lobby: în anticamera influenței
Autor: Liviu Mihăileanu și Aurelian Horja
Rating: 
Editura: C. H. Beck
Anul aparitiei: 2009
Numar pagini: 160
ISBN: 978-973-115-623-1

„Unii vorbesc de Lobby. Ce este lobby? Este trafic de influență. La noi traficul de influență este penalizat și considerat un fapt penal și așa trebuie să fie, dar alții l-au ridicat la lumină, l-au făcut transparent și i-au zis lobby. Și se plătește, se încheie un contract pentru lobby, deci este un trafic de influență oficializat.” [din discursul domnului Ion Iliescu asupra subiectului reglementării activității de lobby]. „Lobby înseamnă cu totul altceva decât trafic de influență și eu vă asigur că traficul de influență se pedepsește și în țările care au legea lobby-ului.” [din discursul domnului Traian Băsescu asupra subiectului reglementării activității de lobby].

Până la urmă ce este lobby? Cei doi autori ai cărții de față propun mai multe variante ale aceleiași definiții, dar în esență se referă la activitatea de influențare a factorilor de decizie în procesul de elaborare, aprobare sau respingere a unor legi sau a altor tipuri de acte normative. Factorii de decizie sunt membrii Parlamentului, ai Senatului, Președintele și orice alt membru al legislativului sau al executivului care ar putea acționa direct asupra proceselor legislative. În toate variantele definițiilor sunt incluse nevoia de transparență, precum și limitele legale și constituționale ale demersurilor pe care un lobby-ist le va întreprinde.

Din cauza conotațiilor negative pe care activitatea de lobby o are în România (cauza este evidentă, având în vedere că primul care a înfierat-o a fost chiar cel care era la acea vreme Președintele României, Ion Iliescu), ea nu a fost încă reglementată nici după atâta vreme de la căderea comunismului. Unul dintre motivele acestei stagnări este sugerat de declarațiile președintelui Asociației Pro Democrația, Cristian Pârvulescu: „în locul transparenței, grupurile de interese preferă menținerea actualului sistem al traficului de influență, al presiunilor și șantajului, practicate pentru a avea acces privilegiat la resurse.” Există deci, se pare, o intensă activitate de lobby (ilegal) împotriva reglementării activității de lobby.

Nu doar Statele Unite ale Americii și multe state din Uniunea Europeană au deja „legea lobby-ului”, dar chiar și unele state extra-comunitare, precum Georgia (a cărei situație este analizată amănunțit de către autori) au adoptat asemenea cadre legislative. Dacă SUA, Georgia, Austria, Lituania, Regatul Unit al Marii Britanii sau Franța au reglementat în mod natural activitatea de lobby fie prin adoptarea unor legi în care sunt definiți clar anumiți termeni, printre care lobby, lobby-ist sau Registru de înregistrare a lobby-iștilor, Polonia a făcut-o în urma unui scandal de proporții, care a dus în final la demisia cabinetului Primului Ministru. Acest lucru spune multe, întrucât într-adevăr, linia de demarcație dintre lobby și trafic de influență este destul de subțire, chiar dacă nu poate fi încălcată fără intenție.

Autorii scot în evidență mai multe aspecte ale reglementării printr-un cadru legal optim al activității de lobby. În primul rând, este scoasă în evidență necesitatea reglementării. Activitatea de lobby reprezintă de fapt tamponul dintre cetățean și ales. Astfel, într-o țară în care activitatea de lobby nu este prezentă, singura intervenție a cetățeanului în procesul de conducere îl reprezintă alegerile. Pentru că, ulterior, aleșii vor conduce țara așa cum vor considera ei de cuviință, fără a mai da și socoteală pentru acțiunile lor în fața alegătorilor. O atare situație favorizează ruperea guvernului de populația țării pe care a fost ales să o conducă. Activitatea de lobby însă, face două lucruri: primul este aducerea la cunoștința aleșilor a dorinței maselor populare, iar al doilea este creșterea răspunderii pe care alesul o va avea în fața alegătorului. Lipsa de transparență a acestor activități – care oricum se desfășoară, însă fără un cadru legal care să aducă procesul mai aproape de cetățean – încurajează lobby-iștii să recurgă la acțiuni ilegale în cadrul desfășurării activității de lobby. Reglementarea acestei activități însă, va aduce după sine „efecte benefice asupra transparenței actului decizional și a participării active din partea societății civile la procesul decizional; creșterea calității deciziilor adoptate […] sau schimbarea mentalității de abordare a raporturilor între emitenții deciziilor legislative și administrative și adresanții acestora […]”.

În afară de abordarea necesității creării unui cadru legislativ coerent pentru activitatea de lobby, autorii au dezbătut, în capitolul 4, instrumentele pe care lobby-iștii le au la îndemână pentru a-și crește eficiența. Astfel, sunt abordate și descrise Cercetarea științifică și furnizarea de informații, Puncte cheie în abordarea parlamentarilor, Contactele cu factorii de decizie sau Realizarea de coaliții. Toate aceste aspecte sunt extrem de importante în activitatea de lobby, deoarece eficiența comunicării cu cele două capete între care lobby-ul este tampon reprezintă de fapt fundamentul întregului proces.

La finalul cărții, autorii prezintă o propunere de lege privind activitatea de lobby, bazată nu doar pe studiul care stă la baza cărții de față, dar și pe cele șase proiecte anterioare de lege care propuneau reglementarea lobby-ului și a statutului lobby-istului, toate respinse sau retrase în diferite stadii de către legislatorii români. Practic, această propunere de lege nu face decât să încununeze studiul pe care Reglementarea activității de Lobby: în anticamera influenței îl reprezintă. Din acest proiect de lege voi cita din Capitolul III – Evidența activităților de lobby ceea ce cred că este argumentul suprem al legii în sine, dar și împotriva celor care, precum Ion Iliescu, preferă păstrarea unei stări de ambiguitate în care marii jucători care influențează factorii de decizie se simt precum peștele în apă: „Raportul trebuie să conțină: (1) Numele, adresa, poziția oricărei persoane membră a legislativului, executivului, a unei autorități de administrație publică sau locală sau a oricărei persoane cu putere de decizie dintr-o organizație sau instituție, implicate în elaborarea, modificarea sau influențarea legislației sau a formei unui act normativ care a fost contactată de către lobby-ist”. Această arie fiind acoperită, traficul de influență va fi destul de ușor de depistat, având în vedere că lobby-istul practic declară toate legăturile pe care le are cu factorii decizionali.

• PLUSURI

  În afară de nevoia – nu cred că exagerez dacă spun disperată – de a defini într-un mod cât mai clar și neechivoc activitatea de lobby, precum și de a schimba percepția de ceva ocult și ilegal pe care oamenii o au asupra ei din cauza „influenței nefaste a unor grupuri de interese lipsite de scrupule și a unor funcționari publici corupți, cartea mai rezolvă o problemă, anume, oferă o propunere de text legislativ, foarte pertinentă care ar putea fi, dacă nu luat ca atare, măcar folosit ca bază pentru unul mai bine făcut.

• RECOMANDARI

  În primul rând, politicienii români ar trebui să se „coboare” la nivelul de umil cititor și să digere această carte care este un mic manual de percepție a nuanțelor politice, în plus, are calitatea de a furniza informații importante și pertinente cu privire la unul dintre aspectele majore ale politicii: asigurarea unei comunicări reale, active, dinamice, între aleși și alegători. Lobby-ul ajută la acest lucru, iar cartea Reglementarea activității de Lobby: în anticamera influenței este de fapt o mostră de activitate de lobby pentru legiferarea activității de lobby.

Autor: Liviu Mihăileanu și Aurelian Horja | Editura: C. H. Beck

Între realitaţi

 

Titlu: Grădina plăcerilor lumești
Autor: Joyce Carol Oates
Rating: 
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Mihaela Negrilă
Numar pagini: 533
ISBN: 978-973-46-2377-8

Tablourile şi muzica erau menite să transforme lucrurile în alte lucruri, credea Clara, astfel încât apusurile de soare din tablouri puteau să te facă să plângi, în vreme ce un apus adevărat nu avea niciun fel de semnificaţie. Cum ar fi putut să aibă? Până şi imaginea unei case iarna, încojurată de pâlcuri de copaci veşnic verzi, de pe capacul unei cutii cu bomboane pe care i-o dăruise Revere, însemna mai mult pentru ea decât imaginea frecventă pe care o avea cu propria casă, văzută de pe alee sau de pe şosea. Astfel de lucruri puteau s-o emoţioneze, dar nu şi realitatea, care era doar ceva ce se întindea în jurul ei, indiferentă şi lipsită de semnificaţie.

Cumpără titlul în engleză

Grădina plăcerilor lumeşti este împărţită în trei părţi – „Carlton”, „Lowry” şi „Swan” – probabil pentru că a fost iniţial gândită ca o trilogie. Fiecare dintre cele trei părţi se concentrează pe personajul care-i dă numele, excepţie făcând „Lowry”, care este de fapt partea dedicată Clarei. Dar este intitulată astfel pentru că întreaga existenţă a Clarei se învârte în jurul bărbatului ce poartă acest nume. De fapt, am rămas cu impresia că personajul de bază al romanului este Clara, iar cele trei personaje masculine, care dau numele părţilor romanului, sunt cei trei bărbaţi în jurul cărora se învârte viaţa Clarei.

La început, totul este prezentat din perspectiva lui Carlton, al cărui copil preferat, nu se ştie din ce motiv, este Clara. După ce aceasta mai creşte puţin, există scurte schimbări de perspectivă în care Clara primeşte o voce. Astfel, nu doar personalităţile complexe ale celor doi sunt magnific redate ci şi relaţia care se stabileşte între ei. Fiind preferata, Carlton nu o loveşte niciodată pe Clara, chiar dacă niciunul dintre ceilalţi membri ai familiei nu scapă de aceste revărsări de violenţă. Între membri familiei Walpole nu există o legătură strânsă, aşa cum se presupune că ar trebui să fie într-o familie, iar acest lucru se prea poate să se datoreze mamei ca şi absente, tatălui abuziv sau, pur şi simplu, stilului de viaţă haotic şi poate chiar lipsei unei educaţii în acest sens. Singura legătură care se formează este cea dintre Carlton şi Clara, însă şi aceasta este ruptă, destul de uşor zic eu, de prima bătaie pe care Clara o încasează de la tatăl ei care o acuză că este „o curvă exact ca maică-ta”. Profund rănită de comportamentul nedrept al tatălui ei, Clara, în vârstă de doar treisprezece ani, fuge de acasă şi se refugiază la Lowry care o duce în Tintern unde îi găseşte o slujbă şi o locuinţă.

Pentru Clara, Lowry este o dragoste la prima vedere, iar mie mi s-a părut că s-a produs un fel de transfer. De la a-şi idolatriza tatăl, ea trece la a-l idolatriza pe Lowry, care, în mod deloc surprinzător, are o înfăţişare foarte asemănătoare cu Carlton. De parcă dragostea de copil pe care Clara o avea pentru tatăl ei, se transformă în dragostea de femeie îndreptată spre o altă imagine, permisă, a tatălui ei pe care ea o descoperă la Lowry.

Scurta perioadă în care Lowry face parte din viaţa ei este singura în care Clara este cu adevărat fericită. Când acesta se hotărăşte să plece, lăsând-o, crede ea, însărcinată, Clara pare să plutească o vreme în derivă, dar de fapt ia nişte decizii inconştiente şi trece de sub protecţia relativă a lui Lowry sub cea a lui Revere.

Curt Revere este un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât Clara, o figură proeminentă în mica societate rurală din „comitatul Eden”, care se îndrăgosteşte de Clara după ce o duce cu maşina acasă de la nunta unei prietene. Fără ca ceva clar să se fi petrecut sau să se fi spus între ei, Clara simte în mod instinctiv că Revere îi va oferi adăpost şi protecţie pentru ca ea să-şi poată creşte copilul conceput cu Lowry. Pentru că naşterea are loc la termen, din punct de vedere al lui Revere, însă este întârziată din punctul de vedere al Clarei, nu vom afla niciodată cu adevărat dacă băieţelul este al lui Lowry sau al lui Revere. Asemănarea fizică cu Lowry poate fi înşelătoare deoarece şi Clara este foarte blondă şi seamănă într-o oarecare măsură cu Lowry, din moment ce Lowry seamănă cu tatăl Clarei. Se poate la fel de bine ca Swan să semene cu bunicul său, Cartlon.

Încă din momentul în care Clara trece sub protecţia lui Revere, locuind într-o casă pe care acesta i-o dăruieşte, ea pare să trăiască într-o permanentă stare de aşteptare. Ceea ce pare să aştepte sunt naştere copilului şi întoarcerea lui Lowry, nu neapărat în această ordine, şi fără a recunoaşte, de fapt, faţă de sine că îl aşteaptă pe Lowry. Însă câţiva ani mai târziu, când acesta apare, Clara nu pare pe atât surprinsă pe cât pare de îndurerată de prezenţa singurului bărbat pe care-l va iubi vreodată în realitate.

Însă în mintea Clarei iau naştere decizii oarecum inconştiente, iar ea refuză să plece cu Lowry în Canada în ciuda declaraţiilor de iubire pe care acesta i le face şi pe care Clara îşi dorise atât de mult să le audă. Este ca şi cum, în clipa în care Lowry îşi recunoaşte înfrângerea în faţa ei, Clara nu-l mai vrea. Vede în el aceeaşi nestatornicie a sentimentelor pe care a văzut-o şi în Carlon şi pe care simte nevoia s-o pedepsească prin excluderea lor din viaţa ei. În mod conştient, însă, decizia pe care o ia se referă la faptul că ea vrea să-i ofere fiului ei o şansă pe care ea n-a avut-o niciodată, pe care doar alături de Revere i-o poate da. S-ar putea crede că Clara caută să se răzbune pe viaţă, să sfideze soarta.

Astfel, ea rămâne cu Revere, aşteptând cu răbdare ca soția acestuia să moară pentru ca ea să-i poată lua locul. Ceea ce se şi întâmplă pe când Swan are deja şapte ani. În ciuda faptului că nu sunt bine primiţi de către familie, Clara are ambiţie nu atât de a se face acceptată (deşi îşi doreşte acest lucru), cât de a-l face pe Swan fiul preferat al lui Revere, pentru ca acesta să moştenească întreaga avere a tatălui său.

Dintre ceilalţi trei fii ai lui Revere, Robert moare, Johnatan alege altă cale şi pleacă de acasă, iar Clark cade în dizgraţie datorită faptului că se însoară cu o fată sub nivelul aşteptat de tatăl său. Exceptând moartea lui Robert, care i se datorează într-o oarecare măsură lui Swan, eliminarea celorlalţi doi fii este cumva influenţată de Clara care, în cazul lui Johnatan nu intervine pentru a-l ajuta, iar în cazul lui Clark este cea care-l îndeamnă să plece de acasă şi să se însoare, într-un mod în care băiatul pare incapabil să se opună.

Swan este un şoarece de bibliotecă, însă este extrem de inteligent şi cel mai în măsură să preia afacerile tatălui său. Aceasta n-a fost niciodată ambiţia sa, ci este mai degrabă o hotărâre circumstanţială. Însă problemele de personalitate şi labilitatea psihică moştenite de la Clara, care pare să le fi moştenit de la mama sa, duc la finalul tragic al cărţii.

Membri familiei Walpole, Carlton, Clara şi Swan, prin personalităţile lor complexe, chinuite, influenţate de vieţile pe care par să le ducă împotriva voinţei lor, nu ar fi putut constitui subiectul unei cărţi luminoase, vesele şi cu final fericit. Întreaga atmosferă este sumbră şi apăsătoare, iar măiestria autoarei este scoasă la iveală de felul în care reuşeşte să prezinte totul din interiorul personajelor, menţinând, totuşi, naraţiunea la persoana a treia. La modul cel mai simplist cu putinţă, romanul poate fi interpretat ca prezentând lupta unor oameni complecşi dusă în căutarea fericirii.

• PLUSURI

  Realitatea personajelor şi a întâmplărilor, stilul scriiturii

• RECOMANDARI

  Iubitorilor de romane realiste

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Joyce Carol Oates | Editura: Polirom

Adevăr sau Provocare?

 

Titlu: Dumnezeu nu este mare. Cum otrăveşte religia totul.
Autor: Christopher Hitchens
Rating: 
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Patricia Neculae
Numar pagini: 344
ISBN: 978-606-21-0082-7

Christopher Hitchens, culoarea cutremurătoare a unei contemporaneităţi înecate în propria sevă, deschide drumul argumentării aproximativ perfecte împotriva unui continent considerat încă de nemişcat, religia. Iar dacă o credinţă cât un grăunte de muştar poate muta munţii din loc, o dovadă logică poate evidenţia că orice e sus va avea în mod cert o mişcare descendentă. Încet se conturează o demonstranţie socratică a axiomei uitate astăzi, a singurului lucru cunoscut: faptul că nu știi nimic.

Cumpără titlul în engleză

Desigur, religia rămâne fără îndoială unul dintre marile subiectele tabu ale societăţii. Se pare, însă, că odată epuizate problemele, conflictele şi, de ce nu, întrebările unei vieţi cotidiene, precum sexualitatea, rasa, frumuseţea, forţa nucleară, inteligenţa etc. se ajunge la plictiseala gândului la existenţă. E ca un recul al unei evoluţii grăbite şi necontestabile. Întrebarea rămâne: evoluţia va elimina într-un final religia, sau religia va avea îndeajunse abilităţi adaptive pentru a nu se pierde?

Cartea lui Christopher Hitchens nu e un manifest, nu e o încercare absurdă de opoziţie, nu e nici măcar o metodă de convingere, ci mai degrabă e un manual bine documentat (nu unul alternativ), cât un ghid complet spre o minte mai deschisă. Sunt puţine locuri în care ai putea aduce critici la construcţia argumentării sau la momentul de impact al acesteia, dar nu poţi să te înjoseşti într-atât încât să o declari incompletă. De la „Vechiul Testament” la cel nou, de la argumentul ceasornicarului la naşterea unei religii, de la kitschul miracolelor la declinul iadului, de la filosofie la ezoterism, de la Coran la Budhism, explodând într-o posibilă moarte a religiei, în inexistenţă unei soluţii orientale şi, prin cuvintele lui Christopher Hitchens, într-o „religie ca păcat originar”.

La finalul tunelului regăsindu-se, tot, iluminismul.

Pas cu pas, capitol de capitol te petreci prin timp şi spaţiu precum o fantomă deasupra umanităţii privind năstruşniciile acesteia în numele religiei. Fără îndoială de o violenţă iraţională, de o iraţionalitate intolerantă, de o intoleranţă susţinătoare a rasismului, de o ostilitate faţă de gândirea liberă şi dispreţuitoare la adresa femeilor şi copiilor, chipul religiei se pătează brusc de negura conştiinţei proprii. Personalităţi precum Maica Tereza, Dalai Lama, Bill Clinton, Toma d’Aquino, Martin Luther sau Mel Gibson trec prin filtrul crud al autorului, care fără frica represaliilor se încumetă a arunca o privire obiectivă şi cât mai generică asupra acţiunilor „caritabile” şi „umanitare” a acestora.

Paradoxul încă rămâne, Yasser Arafat (într-un posibil moment de luciditate) declara: „having a war about religion is like having a fight over who's got the best imaginary friend”.

Iar dacă C.S. Lewis a depus apologiile scepticilor printr-o convertire proprie la creştinism, dacă Bertrand Russell a îndrăznit să explice de ce nu e creştin, Hitchens îşi îndreaptă privirea mai mult spre marea masă umană oferind un imbold intelectual dovedit a fi cutremurător la fiecare pagină. Un truc bun de altfel, ţinând cont de natura umană în căutare eternă de alte tipuri de bombe.

Convins că multe nu sunt spuse şi că încă pe-atât nu sunt descoperite, termin în cuvintele domnului Hitchens:
„Cunoaşte-te pe tine însuţi”, au spus grecii, sugerând cu delicateţe consolarea oferită de filosofie. Pentru a ne putea elibera intelectul întru atingerea acestui ţel, a devenit necesar să ne cunoaştem inamicul şi să ne pregătim să ne luptăm cu el.

• RECOMANDARI

  Oricui

Categorie: Eseuri | Autor: Christopher Hitchens | Editura: Litera

Japanmania în spațiul cultural românesc

 

Titlu: Japanmania în spațiul cultural românesc
Autor: Alice Teodorescu
Rating: 
Editura: Editura Universității din București
Anul aparitiei: 2019
Numar pagini: 253
ISBN: 978-606-16-1088-4

Dedicația din partea autoarei spune așa: „Cu entuziasmul plăcerilor împărtășite”. Nimic mai adevărat, pentru că îmi amintesc cum, cu niște ani în urmă, solicitam recomandări de seriale anime și reviste manga pe care să le urmăresc/citesc. Alice Teodorescu, pe atunci „doar” Alice, colega mea de la bookblog.ro, a fost mereu printre primii care răspundeau obiectiv și prompt la orice întrebare sau curiozitate aveam despre cultura pop japoneză. Restul este istorie: am cunoscut-o pe Alice și IRL (ca să mă exprim în limbaj desprins din fandom) și am avut ocazia de a participa la unul dintre cursurile pe care le susține la Fundația Calea Victoriei: „Introducere în universul Anime – de la Miyazaki la Shinkai”.

Revenind la „Japanmania”, cartea se bazează pe teza autoarei, teză cu care a absolvit summa cum laude Școala Doctorală în Științele Comunicării de la Universitatea din București. „Identitatea de fan anime în spațiul cultural românesc. (Japanmania între local și global)” a venit ca o continuare exploratorie firească a dizertației sale de masterat, „Animația japoneză între local și global. Comediile romantice pentru fete și receptarea lor în România”, și îndrăznesc să afirm că și cartea a fost pasul următor la fel de firesc. În opinia mea, există numeroase teze la toate nivelurile care ar merita transformate și publicate, pentru a ajunge mai ușor la un număr cât mai mare de cititori, pentru că prezintă teme și subiecte de interes public. „Japanmania” face parte dintre ele și o recomand cu drag oricărei persoane cât de cât implicate în fenomen, sau care dorește să îl înțeleagă mai bine.

Structurată după modelul „clasic” al unei lucrări academice, cu argument, introducere, arii disciplinare, concepte de lucru, obiective și secțiune aplicativă, cartea ar putea ridica semne de întrebare din partea cititorilor mai reticenți. Vă asigur, însă, că limbajul folosit în paginile sale este departe de rigiditatea academică pe care, în mod preconceput, l-ar anticipa mulți dintre aceștia; dimpotrivă, încă din Argument (primele două pagini), Alice Teodorescu m-a convins să mă las furată de lectură, pentru că a atins corzi sensibile precum anii copilăriei, în care, să fim serioși, cu toții eram ba vreo Sailor, ba vreun Zon Goku.

După ce tratează din toate punctele de vedere conceptul de „fan”, în toate manifestările sale, și identitatea globală a unui „fandom”, autoarea se lansează într-o explicație detaliată a aplicării acestora în cadrul fenomenelor care gravitează în jurul anime (animații japoneze) și manga (benzi desenate și romane grafice japoneze). Trecând prin fandom, AVM/vidding, cosplay și multe alte reprezentări online/offline ale identității de otaku (fan al fenomenelor culturii pop japoneze), nu se mulțumește să prezinte definiții, ci se folosește de chestionare și discuții practice, aplicate anterior, în baza cărora ajunge să reflecte această identitate din perspectivă autohtonă.

Deschid o paranteză pentru a preciza că am fost mereu înconjurată, în special în perioada petrecută la Cluj, de membri ai fandomului culturii pop japoneze. Nu am aderat niciodată full time la acest grup, considerându-mă întotdeauna un soi de chibiț care mai prindea o recomandare de serial aici, o aluzie la o bandă desenată acolo, și mai ales sorbea din priviri orice afiș mai nou sau mai vechi de film ai lui Miyazaki, însă cred și acum că este o comunitate fascinantă, alcătuită din oameni care își iau în serios pasiunile și care investesc timp și resurse în diverse manifestări extraordinar de creative, de la fanfic la cosplay (și veți descoperi cosplayeri uimitori în România, la o simplă căutare).

Așadar, mă pot raporta direct la multe dintre răspunsurile furnizate autoarei în cadrul chestionarelor aplicate, deși nu m-aș declara corespunzătoare profilului. Ce m-a atins pe mine, obiectiv, a fost modul bine structurat și analitic al corelării rezultatelor practice cu paradigmele teoretice; iar subiectiv... ei bine, aici pătrundem într-un capitol mai nișat, și ajungem la shojo.

Mai precis, maho shojo - „fată magică”, în traducere literală, subgen din care face parte și serialul „Sailor Moon” (1992, reg. Junichi Sato/Kunihiko Ikuhara, în original Bishojo Senshi Sailor Moon): „(...) animația prezintă povestea unei tinere de 14 ani, Usagi Tsukino, stângace, nu foarte bună la învățătură și plângăcioasă, care întâlnește o pisică vorbitoare și află că trebuie să salveze lumea.” Propriile mele amintiri emoționale asociate cu vizionarea serialului, cândva difuzat pe TVR1, în reluare pe TVR2 (pentru că vedea fiecare episod și în reluare – un soi de binging in stadii incipiente), nu se prea potrivesc cu definiția mai degrabă savantă, însă, din perspectiva cititoarei adulte, fascinate de identificarea temelor recurente și tendințelor din diverse manifestări ale culturii pop, atât comparația inevitabilă cu serialele americane, cât și încadrarea în curentele principale definitorii ale (sub)genului sunt mai mult decât satisfăcătoare.

Să nu vă imaginați, însă, că Alice Teodorescu se „limitează” la o singură tipologie shojo. Dimpotrivă, le enumeră pe toate, cu exemple suficiente încât exemplarul meu să fie, acum, locuit de numeroase marcaje fosforescente dintre cele care se lipesc între pagini spre a-ți aduce aminte unde găsești idei absolut delicioase. Menționez doar „Diabolik lovers” (2013, reg. Shinobu Tagashira), unde „(...) premisa este dată de mutarea forțată a eroinei, Yui Komori, într-un conac locuit de șase frați, care se dovedesc a fi vampiri” – sau „Kamigami no asobi: Ludere deorum” (2014, reg. Tomoyuki Kawamura), „(...) în care Yui Kusanagi este transportată într-o lume paralelă unde trebuie să îi învețe pe zeii tineri ai universului care este adevărata natură umană, centrată, bineînțeles, în jurul emoțiilor.” Atât primul, cât și al doilea exemplu, par să fie absolut pe gustul meu, fiindcă a) fascinația pentru vampiri și infinitele lor redefiniri și reinterpretări nu moare niciodată; și b) orice combinație care include mitologie este mai mult decât binevenită în viața mea – iar „Kamigami no asobi” combină mitologia asiatică, mitologia greacă și mitologia nordică, iar ideea de a le vedea exponenții în grafică anime este pur și simplu delicioasă.

De altfel, interesul pentru mitologia asiatică și pentru temele sale profunde o reprezintă, în egală măsură, pe Alice Teodorescu. Menționam, inițial, cursul oferit de Fundația Calea Victoriei la care am avut plăcerea de a participa, un curs concentrat pe mit și credințe ancestrale, în care lectorul vorbește despre kami („echivalentul a ceea noi numim zeu”) și explică dubla sa valență de substantiv și adjectiv („calitate misterioasă, supranaturală, pe care o posedă ființele”) – iar asta doar într-o introducere prietenoasă, pe înțelesul tuturor.

„Pentru mine, Japonia este mai degrabă o pasiune”, spunea Alice Teodorescu, cu vocea ei egală și foarte plăcută, „iar la Fundație mă veți găsi purtând două pălării: cea de creatoare de conținut, care vorbește despre scriere creativă și blogging, și cea de culturalist, interesată îndeosebi de Japonia, pasiune care s-a sedimentat în urma unui doctorat”.

• PLUSURI

  „Japanmania” se citește foarte ușor, în ciuda aspectului „academic”, de lucrare standardizată. Exprimarea autoarei este fluidă, referințele se urmăresc fără probleme, iar tranziția de la general la particular se realizează rațional și mereu justificat. Cantitatea de emoție, a cărei existență este evidentă din spatele cuvintelor alese, este atent dozată și aplicată în punctele esențiale, tocmai pentru a susține prin liantul efectiv eșafodajul specializat.

• MINUSURI

  Aștept cu interes volumul doi, pentru că, deși concentrarea pe subgenul shojo a fost binevenită pentru o începătoare ca mine, mi-aș dori să mai descopăr și alte subgenuri, alte exemple, alte conexiuni.

• RECOMANDARI

  Otaku și nu doar, cititori interesați de elementele fantastice, fani ai genurilor Fantasy/SF, teoreticieni amatori și profesioniști ai culturii pop de orice proveniență/universale.

Categorie: Comunicare | Autor: Alice Teodorescu | Editura: Editura Universității din București