„…roman erotic, filozofic, roman macabru, de groază, gotic, exotic, oriental, roman picaresc, roman labirint, etc. Intenția rațională a autorului – rațional și luminist – a fost de a dovedi cu mijloacele literaturii artistice, nașterea credințelor religioase din tradițiile păgâne, caracterul profund mistic ale celor trei mari religii ale lumii: creștinismul, islamismul și iudaismul și, pe această bază, lipsa de logică a oricărui fanatism, caracterul aberant, absurd și inuman al conflictelor religioase.” (din prefața semnată de Mihai Mitu)
Sunt multe valențele acestei capodopere, Manuscrisul găsit la Saragosa scrisă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea și redescoperită la adevărata valoare abia în 1956, valențe ce se desprind din „definițiile și etichetele dintre cele mai variate” care i-au fost atribuite succesiv. Acest lucru a fost – și continuă să fie – dovedit de numărul impresionant de lucrări care se ocupă exclusiv de analiza romanului, de exegeți specializați în Jan Potoki și opera sa, dar și de numărul – nu mai puțin impresionant – de exemplare publicate în diferite limbi.
În primul rând, întreaga acțiune a romanului este cuprinsă într-o poveste, cea a aftermath-ului asediului Saragosei în 1809, în care a fost descoperit acest manuscris (a se vedea nota de subsol de la pagina 12, în care Mihai Mitu descrie varianta de Avertisment la prima ediție, cea publicată înaintea asediului). Apoi, nenumăratele povestiri din povestiri din povestiri etc., ce adâncesc acțiunea din ce în ce mai mult, legând-o de diferite epoci și culturi. Astfel, dacă întregul manuscris nu este altceva decât descrierea a 66 de zile de peripeții ale lui Alphonse van Worden, aproape fiecare dintre aceste zile conține câte o povestire a vreunuia dintre personaje. Labirintica poveste ne duce, din povestitor în povestitor, până în adâncurile istoriei. Într-un anumit punct din roman, unul dintre povestitori hotărăște să redea ceea ce un personaj al istorisirii sale îi povestise, la rândul său. Așa începe adâncirea dintr-o poveste în alta, care prima oară este remarcată de un personaj al poveștii de suprafață, cea a lui Alphonse, abia pe la jumătatea romanului: „Marchizul Val Florida îi povestește pățaniile sale fiicei, care la rândul său le povestește starostelui, care ni le povestește nouă. Curat labirint!” Dar, ca și cum acest procedeu, abia fiind remarcat, simte nevoia să se expandeze, același personaj remarcă, în ziua a 35-a: „Am prevăzut eu că toate istoriile astea ale țiganului nostru or să se înșire una după alta. Frasqueta Salero și-a povestit întâmplările lui Busqueros, acesta lui Lopez Suarez, care la rândul lui le-a povestit țiganului.”.
Totuși, ceea ce impresionează în tot acest parcurs labirintic este felul în care personajele ce își povestesc viața sunt legate între ele prin destinul care realizează tainice conexiuni subterane, care însă vor fi destul de repede descâlcite spre sfârșitul romanului.
Erotismul romanului lui Potocki este descris cu adevărat spectaculos de același Mihai Mitu în Prefața romanului. Este suficientă lecturarea acestor pagini pentru ca cititorul să-și dorească să se angajeze în lecturarea integrală a romanului. Practic fiecare dintre povestirile care fac subiectul acestui roman, conține câte cel puțin o poveste de dragoste. Totuși, dacă labirinticul ascunde mai mult iluzia conexiunilor intrinseci, dar tainice dintre oameni, poveștile de dragoste au, aproape toate, un sâmbure de ridicol, fiind pentru autor mai mult un pretext de satirizare a societăților diferitelor perioade istorice în care își plasează povestirea decât autentice povești de dragoste shakespeariene.
Macabrul, picarescul, exoticul, se îmbină cu ajutorul liantului care devine misticul și religiosul. Magi, vrăjitori, călugări, inchizitori, stafii, spirite, case și castele bântuite, toate acestea se amestecă pentru a crea, dincolo de ceea ce a reușit autorul prin satirizarea erotismului, imaginea unei societăți profund marcată de spiritualism, ce combină cu naivitate credințe autentic creștine, musulmane sau evreiești cu unele păgâne, care le precedă pe acestea. Cabaliști, membri ai unei frății ce amintește fără prea multe menajamente de francmasonerie, credincioși sau oameni nu cu adevărat credincioși, ci pur și simplu superstițioși, personajele lui Potocki sunt, în totalitatea lor, un soi de supremă ridiculizarea a imaginii reale a creștinului din perioada Inchiziției, când oamenii se prefăceau doar a crede, mergeau la biserică doar de frica torturii care i-ar fi așteptat dacă ar fi refuzat, dar care aveau numai cunoștințe minime despre religia pe care erau obligați să o proslăvească.
Grandioasa cultură pe care o are autorul, îl ajută să creeze un roman de o valoare incontestabilă, în care veridicitatea acțiunii aproape că nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Colosalele cunoștințe pe care le deține Jan Potocki sar în ochi chiar de la început: conte polonez, el scrie un roman într-o franceză fără cusur, despre civilizația spaniolă, care are la bază cultura musulmană – maurii – cea evreiască și cea europeană.
PLUSURI
Deși nu a fost descoperit la nivel mondial de multă vreme, romanul Manuscrisul găsit la Saragosa se impune ca unul dintre marile opere ale omenirii, putând fi așezat fără riscul de a exagera, alături de Don Quijote, Divina comedie, O mie și una de nopți sau Călătoriile lui Gulliver. În plus, această ediție beneficiază de o prefață grandioasă, pe care am mai pomenit-o de câteva ori, precum și de o traducere fără cusur.
RECOMANDARI
Recomand Manuscrisul găsit la Saragosa împătimiților de aventură, celor cărora, pe lângă operele menționate mai devreme, au apreciat și altele, ca Robinson Crusoe, Odiseea Căpitanului Blood sau cele două epopei antice, Iliada și Odiseea. Evident, celor care nu au avut ocazia să citească aceste cărți dar apreciază o carte bună de aventură, cu personaje sofisticate, implicate în evenimente din cele mai aventuroase, le recomand și lor, cu căldură, romanul.
