duminică, 24 iulie 2022

Harry Potter, povestea a opta

 


Titlu: Harry Potter and the Cursed Child (Parts 1 & 2)
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2016
Numar pagini: 343
ISBN: 9780751565355

Am crescut cu Harry Potter și nimic nu cred că va mai reuși vreodată să mă entuziasmeze mai mult decât apariția unui nou roman sau film cu micul vrăjitor și prietenii săi. Finalul Talismanelor morții a fost perfect și, cu toate că după ce am terminat de citit pentru prima oară epilogul îmi doream din tot sufletul să apară și cartea cu numărul opt, apoi cea cu numărul nouă și tot așa, între timp am ajuns să respect decizia luată de Rowling în 2007, chiar dacă asta însemna că nu vor mai exista povești cu Potter. Însă, după succesul moderat de care s-a bucurat romanul ei „pentru adulți”, Moarte subită, am observat o schimbare: a fost lansat site-ul Pottermore, aproape săptămânal auzeam câte o știre nesemnificativă despre personajele din HP, o nouă trilogie de filme a căror acțiune are loc în aceeași lume a vrăjitorilor pe care o iubeam a fost anunțată – Rowling fiind cea care va scrie scenariul pentru toate peliculele – și, cireașa de pe tort, o piesă de teatru care era, de fapt, cea de-a opta poveste a fost plănuită spre a fi pusă în scenă în 2016. Cu cât se apropia data lansării, cu atât deveneam mai... nerăbdător să o citesc și iată că s-a ajuns și la asta. Se ridică această poveste la nivelul așteptărilor astronomice ale fanilor?

hp8

Nu e ușor să fii fiul lui Harry Potter. Când tatăl tău este celebru pentru că l-a învins pe cel mai temut vrăjitor întunecat din toate timpurile, pe umerii tăi apasă o povară imensă: toți se așteaptă de la tine să te ridici la nivelul tatălui tău, să faci lucruri cel puțin la fel de importante pentru comunitate și să devii un model demn de urmat. Asta simte Albus Severus Potter zi de zi, oră de oră, iar lovitura de grație pare să vină tocmai în cadrul ceremoniei de început de an a Hogwarts, când este repartizat la Slytherin, casa celebră pentru vrăjitorii malefici pe care i-a „scos în lume”. Din fericire, Albus îl întâlnește pe Scorpius Malfoy, fiul lui Draco Malfoy, iar între cei doi se naște o prietenie atât de puternică încât, în unele momente, pare mai mult de atât. Împreună, cei doi vor încerca să repare câteva dintre greșelile trecutului folosind o Clepsidră a Timpului, dar făcând asta vor schimba și viitorul.

Cum nu am avut așteptări foarte mari de la Harry Potter and the Cursed Child, am fost surprins într-un mod cât se poate de plăcut de poveste. Da, la început totul a fost din cale-afară de ciudat și a durat puțin până m-am obișnuit cu formatul cărții, dar după câteva scene totul a început să-mi pară... familiar. Dacă ești dispus să dai la o parte didascaliile și cantitatea sufocantă de dialoguri, portretizările ciudățele ale unor personaje și limitările clare în ceea ce privește magia, vei observa că o foarte mare parte din farmecul celor șapte romane din serie s-a păstrat și pentru această piesă de teatru. Poate că nu este scrisă de J.K. Rowling, dar asta nu înseamnă că e mai puțin valoroasă. Dimpotrivă. Povestea în sine e surprinzător de bună și dovedește încă o dată că există material din plin pentru cel puțin încă o trilogie din universul HP. Reîntâlnirea cu vechii prieteni, acum mai maturi, mai împovărați de fel de fel de probleme – cu familia, cu prietenii, cu necunoscuții – a fost una dulce-amăruie, întoarcerea la Hogwarts, după atâția ani, a fost ireală și m-am bucurat să-l găsesc aproape neschimbat, iar întâlnirea cu o nouă generație de vrăjitori m-a făcut să-mi doresc să revizitez primul volum al seriei (lucru pe care l-am și făcut imediat după ce am terminat Cursed Child).

Mi-a fost dor de Harry, Ron și Hermione. Am crescut, am râs și am plâns alături de ei, m-am bucurat de fiecare dată când ieșeau învingători dintr-o situație aparent fără sorți de izbândă și m-am temut pentru ei de nenumărate ori, în special după ce Voldemort a înviat la sfârșitul Pocalului de foc. Pe atunci nu am stat să mă gândesc cum ar fi să-i întâlnesc din nou, peste ani și ani. Acum, că am fost pus în această situație, trebuie să recunosc că mi s-a părut puțin ciudat să-i aud discutând despre diverse lucruri legate de familie și locul de muncă, să-și facă griji pentru copiii lor mai mult sau mai puțin neascultători, să suporte din plin povara vieții de adult și să nu mai discute despre meciurile de Quidditch, să nu mai facă planuri despre cum să se strecoare nevăzuți pe coridoarele școlii, să nu-l mai vorbească de rău pe Snape și câte și mai câte. Harry a fost un copil care s-a maturizat prea repede, Hermione mereu a părut să fie cu câțiva ani mai în vârstă decât era cu adevărat, iar Ron... Ron s-a bucurat de viață cât de mult a putut.

Aceste lucruri sunt cât se poate de clare în Cursed Child: Harry, cu toate că a izbutit să-l învingă pe Voldemort, încă e măcinat de traumele trecutului, are unele probleme cu fiul său, Albus Severus, iar cicatricea începe din nou să-l usture, ceea ce înseamnă că forțele întunericului pândesc de undeva de aproape. Am auzit multe plângeri legate de comportamentul lui Harry din Cursed Child, dar pe mine zău de m-a deranjat! Și eu cred că mi-aș fi ieșit din sărite în timpul episodului cu Albus (nu dau spoilere), iar în celelate cazuri... pur și simplu mi-am zis că acel Harry era o versiune dintr-o altă dimensiune a personajului pe care îl îndrăgesc și nu m-au mai deranjat răbufnirile lui. Hermione a rămas la fel de obsedată de muncă, iar Ron parcă a devenit și mai glumeț între timp, deși a existat o dezvăluire legată de nunta lui cu Hermione pe care încă mi-e greu să o accept.

În ceea ce privește personajele noi, despre Albus și Scorpius aș putea vorbi ore-ntregi. Ce mi s-a părut amuzant e că cei doi par să fi moștenit trăsăturile definitivorii ale tatălui celuilalt. Nu are sens ce spun? Permiteți-mi să mă explic. Albus Severus Potter, oricât de greu mi-ar fi să spun una ca asta despre fiul lui Harry, e insuportabil. Nu face decât să se vaite despre cât de nedreaptă e viața și cât de greu e să fii înrudit cu celebrul băiat care a supraviețuit, iar plângerile sale sunt atât de absurde încât îmi venea să mă teleportez în paginile cărții și să-i dau o mamă de bătaie! Frate, bucură-te că tu, spre deosebire de tatăl tău, ai o familie care te iubește și nu ai fost nevoit să-ți petreci zece ani din viață într-un dulăpior de sub scări. Cât despre Scorpius... e exact opusul lui Albus: timid, isteț, glumeț, un prieten pe care te poți baza la nevoie. Dacă ar fi fost să-i judec strict după aceste trăsături și nu aș fi avut niciun nume după care să mă ghidez, aș fi jurat că Albus e fiul lui Draco Malfoy și Scorpius al lui Harry! Partea bună e că, așa cum e obiceiul, contrariile se atrag, așa că băieții devin rapid prieteni la cataramă și sunt dispuși să facă orice unul pentru altul; astfel, șederea lor la Hogwarts devine mult mai interesantă și mai plină de peripeții.

Cel mai bun sfat pe care vi-l pot da în cazul în care vreți să citiți Harry Potter and the Cursed Child e să „plonjați” în poveste fără așteptări prea mari. Cartea nu e scrisă de J.K. Rowling, așa că e garantat că nu veți redescoperi stilul ei inconfundabl. Totuși, chiar dacă are unele minusuri, această a opta poveste din universul lui Harry Potter e o dulce alinare pentru toți fanii care așteptau cu sufletul la gură să afle ce avea să se mai întâmple în lumea vrăjitorilor. Poate, peste ani și ani, Rowling se va decide să transforme piesa asta de teatru într-un roman în adevăratul sens al cuvântului, iar atunci toată lumea va fi mulțumită.

Cumpără cartea de pe Books Express

  • PLUSURI

    Scoprius Malfoy; prietenia dintre Albus și Scorpius și indiciile presărate de autor cum că aceasta ar fi mai mult de atât – mi-a plăcut să descopăr acest tip de gândire liberă într-o serie atât de populară și îndrăgită; câteva evenimente surprinzătoare, care au reușit să împrospăteze lumea lui Harry Potter chiar și după aproape zece ani de la publicarea ultimului volum (să nu credeți că știați tot ce era de știut despre Expresul de Hogwarts!); reîntâlnirea cu prieteni vechi și o nouă șansă de a vizita domeniile Hogwarts.

  • MINUSURI

    În unele momente, Harry Potter and the Cursed Child parcă urlă a fan-fiction foarte prost (o să vă dați ochii peste cap de câteva ori când veți afla care-i treaba cu titularul „copil blestemat”); caracterizările unor personaje nu sunt chiar atât de reușite; se simt din plin limitările care vin la pachet cu faptul că povestea a fost concepută sub formă de piesă de teatru: magia e folosită extrem de puțin și în modalități mai puțin impresionante față de seria originală.

  • RECOMANDARI

    Fanilor seriei Harry Potter.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Memorii. Despre cărți

 


Titlu: Citind Lolita în Teheran
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2008
Traducere: 
Numar pagini: 448
ISBN: 978-973-103-574-1
Cumpara cartea

„Cititorii erau născuți liberi și trebuiau să rămână liberi” – Vladimir Nabokov

Cumpără titlul în engleză

Azar Nafisi, profesoară de literatură și scriitoare, provenind dintr-o familie de intelectuali cu vederi liberale, ai cărei membri au ocupat importante funcții publice (tatăl Ahmad a fost primarul Teheranului iar mama Neshat una dintre primele femei alese în parlamentul iranian), ajunge să publice în 2003 cartea devenită best-seller Citind Lolita în Teheran.

Aparținând genului memorialistic, volumul redă experiența autoarei de-a lungul a unsprezece ani cât a durat șederea sa în Teheran și consemnează în detalii deopotrivă curajoase și umilitoare anevoisul drum al Iranului de la monarhie la republică, printr-un botez de foc stând sub semnul revoluției din anii 1978 – 1981 și al războiului dintre Iran și Iraq.

Viața academică a autoarei ocupă de asemenea un rol central în cadrul narațiunii deoarece servește drept mijloc pentru a zgurăvi viața de zi cu zi a cetățenilor, a studenților și femeilor, umanizând dramele personale dincolo de traumele evidente ale violențelor cauzate de război sau de ciocniri ideologice de natură religioasă. Totodată clubul de carte format alături de Mahshid, Yassi, Mitra, Nassrin, Azin, Sanaz și Manna în intimitatea propriei case potențează nota duală a romanului, echilibrând sau mai degrabă oglindind patosul literar în violența stradală, oferind de asemenea cadrul perfect pentru critica literară care se regăsește în volum consistent la nivelul cărții.

Pornind de la principiul „scrie ceea ce știi” Nafisi își structurează romanul în patru părți ce poartă numele unor personaje / opere celebre ca Lolita și Gatsby sau a unor autori celebri ca (Henry) James si (Jane) Austen.

„Lolita” coincide cu perioada de timp în care Azar demisionase de la Universitatea Allameh Tabatebei și își începe clubul de carte la care abordează teme ca opresiunea, gardienii de la închisoarea prezentată în „Invitație la eșafod” ca fiind forțe coercitive menite să impună cu forța propria voiță și pe cea a Ayatollahul Khomeini. Aici Lolita devine simbol pentru destinul rearanjat al oamenilor care se văd prinși într-un tipar gândit de clasa politică, de la care nu pot să se abată dar față de care nu se pot arăta nemulțumiți pentru că până și povestea opresiunii lor devine mută în mâinile păpușarilor nevăzuți dar omniprezenți.

„Gatsby” face un salt înapoi în trecut, mai exact cu unsprezece ani înaintea evenimentelor relatate în prima parte și aduce în prim plan incipitul revoluției iraniene. Astfel apar rând pe rând visurile oamenilor din popor, ale studenților, colegilor de catedră și chiar ale autoarei care asemeni unor castele de nisip se năruie în fața noilor reguli impuse de guvern. Gatsby stârnește controverse atât în rândul studenților cât și în rândul membrilor de la catedra universitară deoarece reprezenta tot ceea ce mergea împotriva bunelor moravuri fiind emblematic pentru dușman, pentru Satana reprezentată de americani dar și pentru cei care vedeau în el o eliberare spre un tărâm mai bun.

„James” are loc imediat după Garsby, la începutul războilui dintre Iran și Iraq. Nafisi ajunge să fie dată afară de la universitate din pricina refuzului de a purta văl pe cap. Tot în această parte ea îl întâlnește pe „magician”, un academician pasionat în egală măsură de cărți și filme dar care s-a retras din viața publică o dată cu revoluția și care îi oferă acesteia alinarea după care tânjește atât de mult prin împărtășirea pasiunilor sale.

„Austen” precedă „Lolita” și o găsește pe Azar în etapa de planificare a plecării sale din Iran, în timp ce în cadrul clubului său de lectură discuțiile se centrează în jurul căsătoriei, bărbaților și sexului.

Motivul central al cărții rămâne totuși pendularea autoarei între rolul eroului și al antagonistului în literatură, ambii fiind priviți din perspectiva empatiei sau a nepăsării față de problemele altora.

„Citind Lolita în Teheran” nu se comportă ca o carte de memorii tipică pentru că nu respectă un fir temporal liniar și pentru că cele două planuri – cel al realității cotidiene și cel al literaturii – se întretaie violent și se acoperă unul pe altul până la anihilare, purtând cititorul când pe o ușă când pe altă, în timp ce lasă în urmă o senzație de amețeală și de incapacitate în a stabili un reper fix.

„Eram victimele naturii arbitrare a unui regim totalitar, inflitrat în mod constant în cele mai intime unghere ale vieții noastre, care ne impunea fără încetare modelul său ficțional.”

Poate că în asta îi stă și farmecul și anume abilitatea de a-l face pe cititor să empatizeze cu personajele cărții care se confruntă cu propria lipsă de stabilitate într-un climat politic tulbure și cu o întrepătrundere violentă a spațiului public în viața privată prin anihilarea identității femeilor și nu numai.

„Curiozitatea este insubordonare în forma sa cea mai pură.”

Cărțile rămân salvarea și evadarea din realitatea dureroasă în timp ce, pe de altă parte, tocmai acestea ar atârna greu la o judecată în care ar fi acuzați de utragierea bunelor moravuri.

„Un roman nu este o alegorie, le-am spus, apropiindu-ne de finalul cursului. Este o experiență senzuală a unei alte lumi. Dacă nu intri în acea lume, nu îți ții răsuflarea împreună cu personajele și nu te implici în destinul lor, nu vei putea fi capabil de empatie, iar empatia este miezul romanului. Așa îl citești: inhalând experiența. Așa că, începeți să respirați. Vreau doar să țineți minte acest lucru. Asta e tot, sunteți liberi.”

  • PLUSURI

    Magia poveștii care te ține captiv într-o lume pe care cu greu mi-am putut-o imagina și în care și cele mai mici libertăți sunt negate. Părțile de critică literară care oferă noi perspective în ceea ce-l privește pe Garsby și Lolita.

  • MINUSURI

    Slalomul între critica literară și evenimentele politice pot crea o stare de confuzie mai ales atunci când acțiunea nu este una liniară temporal.

  • RECOMANDARI

    Pasionaților de memorii, de politică, care doresc să se întâlnească cu o lume altfel sau care doresc să înțeleagă răsfrângerea pe care o are un regim totalitar asupra oamenilor pe care îi guvernează. Devoratorilor de cărți care vor fi puși față în față cu noi idei și care vor vedea îndeaproape rolul de eliberare al acestora.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Prima și cea mai aprigă trădare

 


Titlu: Ultimul nud
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2014
Traducere: 
Numar pagini: 336
ISBN: 978-973-689-709-2
Cumpara cartea

„Am întâlnit-o pe Tamara de Lempicka doar pentru că aveam nevoie de o sută de franci. Asta s-a întâmplat acum șaisprezece ani. Tocmai aflasem că, dacă aș fi avut o rochie neagră cu guler alb, aș fi putut să preiau slujba de la magazinul universal a colegei mele de apartament. În 1927, puteai să faci rost de un pat sau de o bicicletă cu trei sute de franci; o sută era un preț convenabil pentru o rochie de-a gata, dar eu nu dispuneam de suma asta.”

Așa își începe autoarea dublă laureată a premiului oferit de American Library Association Stonewall Award for Fiction, Ellis Avery, cel de-al treilea roman al carierei sale. Te prinde ușor și rapid în cârligul poveștii de dragoste dintre excentrica pictoriță Tamara de Lempicka și muza ei voluptoasă, Rafaela Fano.

Viața tinerei venite pe un vapor din America, aflată în drum spre Italia strămoșilor săi pentru o nuntă aranjată, se schimbă complet atunci când își ia destinul în propriile mâini și decide să plece la Paris cu un necunoscut, făcând uz de nurii care o vor scoate de multe ori din încurcături.

ultimul nud poza

Anii ’20 în capitala europeană vor veni acompaniați de tot soiul de tentații și excese, de petreceri la hoteluri luxoase, de cocaină, de aventuri amoroase care ar fi scârbit-o profund și ar fi scandalizat-o pe mama Rafaelei. Dar tânăra se avântă cu elan în iureșul experiențelor interzise peste Ocean, și își croiește o cale în ciuda piedicilor numeroase și a imboldului de a deveni o femeie întreținută, dar plictisită de moarte.

Nevoia e cea care o mână într-una din zile în Bois de Boulogne, în căutarea unei prietene care să îi împrumute cei o sută de franci, dar care i-o scoate în cale pe femeia din Bugattiul verde, cu cască de aviator, părul tuns scurt și buzele de un roșu aprins. Nu știu dacă un personaj fictiv sau persoană reală ar fi fost în stare să țină piept avansurilor sinuoase ale Tamarei de Lempicka, splendida pictoriță emblematică a curentului Art Deco, așa cum e descrisă în roman.

Ceea ce începe printr-o ședință de pozat, la care Rafaela cu greu se relaxează și se lasă în voia ochiului curios și critic al artistei, ajunge în scurt timp a se transforma într-o aventură năucitoare pentru zeița rubensiană, tânără și naivă care încă se încrede în puterea iubirii pasionale. Cea care avea să ilustreze cel mai faimos tabloul al contesei de Lempicka ajunge să fie captivă într-o lume pe care nu știe dacă să o admire sau să o respingă complet. Antiteza formată din cele două femei dă o tușă de culoare puternică și de neignorat romanului. Pe de o parte avem de-a face cu instictele carnale, cu o ființă primară care se lasă cu ușurință pradă simțurilor și sentimentelor pentru care ar fi în stare să își sacrifice propria viață, iar pe de altă parte avem de-a face cu femeia experimentată, luptătoarea, eterica, cea care ți se insinuează în viață cu aceeași repeziciune cu care va și ieși. A o iubi pe ea înseamnă în mod automat un joc la ruleta rusească, unde șansele nu sunt niciodată de partea ta.

Dar „Ultimul nud” este mai mult decât o poveste zbuciumată de iubire. Cu acordurile sale franțuzești, cu aerul progresist și prima mențiune a librăriei originale Shakespeare and Company, romanul ajunge să ilustreze în mod veridic primele schimbări importante aduse de noul secol și instalate cu drepturi depline după Marele Război. De la modă la cultură și apoi la rolul și identitatea ambiguă și schimbătoare a cuplului clasic, Ellis Avery ne poartă pe străzile negustorilor de țesături așa cum ne poartă și prin vestitul magazin Chanel sau prin vestibulul hotelului Ritz.

Atmosfera boemă infuzată cu mirosul țipător al trădării se ridică de dincolo de pagini și te învăluie ca cititor într-un cocon călduț din care crezi cu tărie că știi cum ai să ieși. Și tocmai aici e surpriza! Finalul nu este cel intuit sau așteptat. E prins cumva în negura timpului care nu știe să picteze cu aceeași claritate ca a Tamarei. Dar nu contează. Important e că la final de carte simți că ai trăit și ai fost acolo, că ai empatizat, iubit sau urât cu aceeași tărie cu care au făcut-o personajele romanului. E o lectură consistentă și densă în detalii, dar nu obositoare sau lentă. Avery își găsește cu pași siguri ritmul narațiunii care te învăluie asemeni furoului de mătase roz pal al pictoriței, dar care are grijă să te și zgârie la final și să te trezescă din reverie asemeni acului cu care stătea prinsă una dintre bretele.

Probabil că aș putea să mai continui în ritmul acesta încă vreo câteva sute de cuvinte dar nu cred că e cazul. Iar dacă ați ajuns până aici cu lectura și vreți o concluzie ceva mai clară vă las cu impresiile lui Jennifer Cody Epstein.
citat corectat

  • PLUSURI

    Fermecătorul Paris cu toate capcanele dulci și iluziile destrămate. Personajele puternic conturate care par să trăiască și dincolo de pagină. Povestea de iubire și trădare care te bântuie și după ce ai terminat cartea.

  • RECOMANDARI

    Celor cărora le place cocktailul oferit de istorie, cultură, artă și iubire.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Vrăjitorul din Oz

 


0 Vrăjitorul recenzie
Autor: L. Frank Baum
Rating: rating - rating - recenzii carti
Editura: Cartex
Anul apariţiei: 2008
156 pagini
Grup de vîrstă: 7-11 ani
ISBN: 978-973-1040-62-2




Viaţa este plină de surprize. Aţi putea spune că acesta este un clişeu, dar este un motto potrivit pentru povestea ce urmează a fi prezentată.

Există în viaţa fiecăruia cel puţin un moment în care se întamplă un lucru neaşteptat, care îl împinge să plece în căutare, indiferent unde, cum şi ce caută. Este adevărat că toata viaţa căutăm, dar atunci când cauţi Oz -ul, vorbim deja de altceva. Prin urmare, fiecare din noi este, la un moment dat, o Dorothea. Fiecare poate citi aventura deosebită a fetiţei, regăsindu-se macar puţin în persoana ei.
Căutarea e dificilă, ai nevoie de ajutor pentru ea. Şi unde poţi găsi ajutorul, dacă nu la cei cu probleme asemanatoare? Apoi, cine te poate ajuta mai mult decat un prieten? De aici, personalităţile se împart. Apar personajele care oferă ajutor şi cer ajutor. Omul de Tinichea, Leul, Sperie Ciori, cu toţii sunt alături de Dorothea, dar fiecare are o problemă.

Nu am să spun ce problemă are fiecare, pentru că trebuie să le descoperi singur. Iţi voi spune, însă, un secret: nu le vei descoperi la fel ca ceilalţi şi sunt şanse să îţi placă unul mai mult. Dacă ai citit cartea acum mult timp şi ai o impresie de pe atunci, ar fi bine să verifici dacă nu cumva, între timp, ţi s-au schimbat opţiunile.

Acestea fiind spuse, îmi pun pantofiorii şi plec.

" Duceţi-mă acasă!"

Scris de Antonia Niţă

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Căldură şi magie

 


Titlu: Crăciunul în cele mai frumoase povestiri
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2013
Traducere: 
Numar pagini: 199
ISBN: 978-606-579-403-0
Cumpara cartea

„Our hearts grow tender with childhood memories and love of kindred, and we are better throughout the year for having, in spirit, become a child again at Christmas-time.” ― Laura Ingalls Wilder

Când eram mică, credeam că sclipirea zăpezii este mâncarea renilor lui Moş Crăciun. Mai credeam şi că atunci când cerul e roşiatic noaptea, e semn sigur că va ninge şi nu puteam să dorm de emoţie. Îmi plăcea la nebunie să mă joc cu decoraţiile de pe brad şi am fost cea mai fericită când mama m-a lăsat să lipesc pe geam fulgii de zăpadă pe care-i decupasem în hârtie. Mereu perioada Crăciunului a fost ca şi cum aş fi intrat într-o altă lume, una în care toți sunt bine-dispuși iar oamenii sunt mai buni şi totul e plin de viaţă, vesel şi special făcut pentru copii, un tărâm de basm acoperit cu zăpadă.

Povestirile strânse în volumul Crăciunul în cele mai frumoase poveşti reuşesc foarte bine să redea toate aceste sentimente din copilărie şi recreează atmosfera din perioada sărbătorilor, de parcă această perioadă s-ar afla sub un con de lumină. De fapt, cred că asta mi-a plăcut cel mai mult în aceste povestiri. Pentru că, majoritatea, nu vorbesc despre Moş Crăciun sau spiriduşi sau lucruri fantastice, ci vorbesc despre oameni. Unele dintre ele m-au mişcat până la lacrimi, altele m-au făcut să râd, iar unele au reuşit chiar să mă ţină cu sufletul la gură.

Dickens povesteşte, în stilu-i caracteristic, cum Grubb învaţă lecţia blândeţii şi-a bunăvoinţei, Oscar Wilde aduce dragostea în sufletul unui uriaş, iar Harriet Beecher Stowe ne prezintă descoperirea Crăciunului prin ochii unei fetiţe. O nelegiuire este demascată prin perspicacitatea lui Sherlock Holmes, dar şi iertată în spiritul sărbătorii. Şi tot o poveste de iertare şi dragoste de semeni ne spune și Elizabeth Gaskell în Viscol şi soare de CrăciunHenry van Dyke istorisește foarte frumos cum se îmbină credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu de la începuturile creştinismului cu tradiţiile şi credinţele păgâne ale triburilor germanice care erau încă foarte vii la vremea la care are loc acţiunea, undeva la începutul anilor 722.

Peste tot întâlnim iubire de semeni, curajul de a ierta, blândeţe şi regăsire. Tot ceea ce face ca această sărbătoare să fie cea mai frumoasă. Pentru copiii ce încă se bucură de vârsta lor, dar şi pentru adulţii care mai simt veselia copilului din ei la auzul clopoţeilor şi-a colindelor, această carte este o lectură extrem de plăcută.

  • PLUSURI

    Emoţia pe care o transmit povestirile, stilul.

  • RECOMANDARI

    Celor ce vor să intre în atmosfera Crăciunului departe de aglomeraţia şi agitaţia de afară.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Stimează-te dacă poţi!

 




Titlu: Terapia

Autor: David Lodge

Rating: 

Editura: Polirom

Anul aparitiei: 2003

Traducere: Radu Paraschivescu

Numar pagini: 376

ISBN: 973-681-420-3

Laurence Passmore este un tip cu o grămadă de probleme, una mai măruntă decât cealaltă. Patru zile pe săptămână încearcă să şi le rezolve prin diverse tipuri de terapie, iar în celelalte trei studiază, dintr-un impuls de autodistrugere, viaţa şi opera lui Kierkegaard.


Scenarist de sitcomuri cu o avere considerabilă, o soţie atrăgătoare şi doi copii care au părăsit deja cuibul părintesc, Laurence se străduieşte să înţeleagă de ce se simte pe culmile nefericirii. O durere inexplicabilă de genunchi, nemulţumirea cu privire la propriul aspect fizic şi iritarea continuă produsă de porecla „Tubby”, de care nu reuşeşte nicicum să scape, nu par să justifice deznădejdea aproape totală a personajului. Pe de altă parte, ştirile despre conflicte armate, copii înfometaţi şi oameni răniţi grav în accidente au darul de a-i adăuga la variile nemulţumiri un dispreţ profund faţă de sine, din cauza incapacitatăţii lui de a empatiza cu suferinţele altora.


David Lodge exploatează la maximum dificultatea cititorului de a empatiza, la rândul lui, cu un astfel de protagonist. Răsturnările de situaţie, dramatice pentru Laurence, produc hohote involuntare de râs, asemenea unui episod reuşit de sitcom. Şedinţele lui de consiliere psihologică, masaj, acupunctură şi aromoterapie se transformă într-un lanţ de responsabilităţi percepute de personaj faţă de terapeuţii săi, printre care aceea de a-i proteja de aspecte ale vieţii sale care i-ar putea jena. Astfel, fiecăruia dintre cei patru specialişti i se fac anumite confidenţe şi niciunul dintre ei nu ştie despre toţi ceilalţi. Împreună, cei patru constituie rămăşiţele noţiunii de duhovnic, punând implicit problema declinului sentimentului religios în ultimele decenii.


Un alt aspect interesant al romanului e încercarea de a defini relaţia cu timpul a diverselor tipuri de text ficţional. Pe când romanul, indiferent de timpurile verbale folosite, presupune o ancorare ipotetică în trecut, textul dramatic (incluzând scenariul de film) presupune ancorarea personajelor şi a acţiunii în prezent. În cazul romanului de faţă, există o şmecherie: Laurence pretinde că întreaga naraţiune este de fapt jurnalul său secret şi că această formă de discurs face echilibristică între textul dramatic şi roman, deci între prezent şi trecut.


„Deşi îmi lipseşte stima de sine, asta nu înseamnă că nu vreau să fiu stimat de alţii”, mărturiseşte Laurence. Momentul când nevasta îl anunţă că vrea să divorţeze declanşează un periplu în genul High Fidelity, prin toate relaţiile amoroase eşuate sau rămase în stadiul de posibilitate la un moment dat. Pentru a aprecia cu adevărat o relaţie, crede Tubby, „trebuie să renunţi la prejudecata repetiţiei ca un lucru plictisitor şi negativ prin definiţie şi s-o vezi tocmai pe dos, ca pe ceva eliberator şi pozitiv – nici mai mult, nici mai puţin decât ca pe secretul fericirii”. Problema este că, în cercurile mondene prin care se învârte el, nimeni nu-i împărtăşeşte viziunea.


Periculoasa prietenie cu un vagabond şi cele trei călătorii în străinătate ale lui Tubby, toate în scopuri amoroase, au de la distanţă un aer artificial. Însă Lodge este maestrul micilor detalii care susţin „mastodontul”, cum ar fi scena în care Amy, cea mai bună prietenă a protagonistului, se chinuie îndelung să evacueze conţinutul unui vas de toaletă sau tentativa eşuată a lui Tubby de a beneficia de serviciile unei linii erotice.


Spre final, ca într-o comedie romantică de Woody Allen, suntem invitaţi în spatele cortinei, pentru a ni se arăta o parte dintre angrenajele minţii naratorului. Dar, odată cu dezvăluirea, vine gândul sâcâitor că autorul însuşi, cât şi experienţele care i-au inspirat povestea asta pe care numai o urgenţă te va convinge s-o laşi din mână, se ascunde după o cu totul altă cortină.


PLUSURI

Comicul irezistibil, jocul cu vocile narative, schimbările de direcţie imprevizibile.


RECOMANDARI

fanilor Julian Barnes, P. G. Wodehouse, Helen Fielding, Woody Allen.


Categorie: Comedie/Satira | Autor: David Lodge | Editura: Polirom


Rasa umană: experimentul unei minţi complexe

 


Titlu: Sfârşitul copilăriei
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2008
Traducere: 
Numar pagini: 174
ISBN: 978-1-60257-120-4

Atunci când Pământul va deveni o lume armonioasă, unica întrebare care va mai fi rămas va fi: „Încotro?”. Dar ce se întâmplă când o rasă extraterestră amabilă ne rezolvă într-un secol jumătate toate problemele esenţiale cu care ne confruntăm? Ce se întâmplă când echilibrul se instaurează mai repede decât a putut prezice vreun om de ştiinţă? Teama de necunoscut invadează minţile tuturor şi din „Încotro?” interogaţia devine „De ce?”.

Nu obişnuiesc să citesc SF-uri şi de aceea, nici nu am o experienţă prea vastă în acest domeniu. Unii consideră literatura science-fiction un subgen, neridicându-se la rangul de artă, alţii se uită cu admiraţie la scriitorii care reuşesc să-şi depăşească identitatea de savanţi, îmbinând atât de bine ştiinţa cu fantezia, căci la urma urmei, arta şi tehnica sunt unite printr-un liant indestructibil: imaginaţia. La această concluzie am ajuns citind “Sfârşitul copilăriei”, un roman captivant scris de nonconformistul Arthur C. Clarke, de altfel un devotat colaborator al regizorului Stanley Kubrick.

“Sfârşitul copilăriei” e un roman imprevizibil, plin de turnuri dramatice, care se dezvăluie încet-încet, învăluind cititorul în suspansul unei curiozităţi care nu îşi găseşte alinare. Nu există un personaj principal şi cititorul nu poate nici măcar să încerce să se identifice cu cineva din iureşul acţiunii. Planurile distincte se îmbină frumos, urmărind coerenţa firului epic şi contopind perspectivele diferite într-un tot unitar: se apropie sfârşitul, dar nu aşa cum umanitatea l-ar fi prevăzut. Singurul privilegiat să înţeleagă până la capăt sensurile profunde ale dispariţiei rasei umane este ultimul om, Jan, un tânăr romantic, plin de iniţiativă, care prin spiritul său aventuros reuşeşte să ajungă pe planeta overlorzilor, NGS 549672.

Cine sunt overlorzii şi ce vor ei de fapt? În trei sferturi din carte, nimeni nu e capabil să ofere un răspuns clar. În secolul XXI, deasupra marilor capitale, nave extraterestre au început să invadeze cerul. Musafirii s-au dovedit mai mult decât amabili. Au impus noi reguli, au trasat noi graniţe şi au desemnat chiar un om responsabil cu menţinerea comunicării dintre cele două rase: secretarul ONU. În ciuda acestei intervenţii salutare, în urma căreia omenirea a devenit un loc mai bun, în aer pluteşte o întrebare ce va duce treptat la revoltă: “Ce se ascunde în spatele acestui altruism bine calculat?”. Jan, George, Jean, Stormgren sunt vocile principale care dau glas conştiinţei umane de pretutindeni. Firi diferite cu interese variate şi cu personalităţi distincte, aceştia vor ajunge la finalul călătoriei lor în posesia unui răspuns tulburător: rasa umană se apropie de sfârşitul... copilăriei sale şi ca în orice trecere, e destinată să suporte modificările dureroase ale maturizării. Doar că acest verdict are şi alte rezonanţe... cosmice, galactice, universale, scopuri pe care doar Supermintea le poate cuprinde.

Dacă ceea ce am spus până acum pare un carusel confuz de imagini şi opinii, înseamnă că am reuşit să surprind senzaţia pe care o primă lectură o trezeşte oricărui cititor doritor să deznoade motivaţiile personajelor. Pentru a păşi cu dreptul în citirea acestui volum, vă recomand un singur lucru: putere de concentrare. Frazele sunt alunecoase şi schimbările de cadru solicită mult atenţie, luminile şi decorurile se modifică rapid, cu dinamismul unui peisaj văzut în mare viteză. Tot acest efort nu este însă în zadar! E uimitor cât de mult se lărgeşte perspectiva asupra vieţii prin simpla parcurgere a 170 de pagini, sunt exact acele pagini care gravează o mentalitate, modificând-o, deschizând-o, chiar pătrunzând-o. Existenţa individuală, marcată de pasiuni şi frământări trecătoare, capătă dimensiuni liliputane, atunci când scala criteriilor noastre se modifică.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    Să rescriem legendele!

     


    Titlu: Epic. Legende fantasy
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2014
    Traducere: 
    Numar pagini: 760
    ISBN: 978-973-707-882-7
    Cumpara cartea

    Pentru mine, nimic nu se compară cu sentimentul acela pe care ți-l oferă o carte (sau o serie) fantasy bună. Așa că, imaginați-vă cât de uimit am fost să descopăr aceeași senzație, dar de 17 ori mai puternică!

    Un festin format din 17 povestiri, unele mai scurte și altele mai lungi, cu teme variate și o suită de personaje mai mult sau mai puțin memorabile. Cam așa aș rezuma antologia Epic. Legende fantasy. Îmi vine greu să fac un rezumat al întregului volum, așa că o să spun câteva lucruri despre fiecare povestire în parte.

    Drumul spre casă, de Robin Hobb – Un început cum nu se poate mai perfect pentru această colecție de povești. A avut de toate: un personaj principal puternic, care trece printr-o groază de schimbări de la început și până la sfârșit; acțiune suficientă cât să mențină interesul viu; un decor fabulos și o fărâmă de fantasy intrigantă. Cu această poveste, Robin Hobb m-a cucerit iremediabil și abia aștept să-i citesc și celelalte opere.

    epic-1

    Eliberarea, de Ursula K. Le Guin – Prima poveste cu adevărat scurtă din antologie. Mi-a plăcut foarte mult felul în care autoarea a reușit să contureze o lume detaliată în doar câteva pagini, dar și felul în care puterile speciale ale vrăjitorilor au fost prezentate. Totuși, mi-aș fi dorit câteva pagini în plus! O bilă neagră pentru antagonist, pe care nu l-am prea înțeles.

    Omul din flăcări, de Tad Williams – Bogată în descrieri, mi-a lăsat impresia unui roman extrem de concentrat. Personajele au fost foarte bine conturate și le-am simțit trăirile pe propria-mi piele. Elementul de fantasy a fost și el superb și m-a ținut lipit de carte până am terminat povestea.

    Când se întoarce roata, de Aliette de Bodard – Una dintre poveștile mele preferate! Ingenioasă, tristă, antrenantă și oferind o lecție importantă despre curaj și a face ceea ce trebuie. Lumea conturată de autoare, cu tot cu oamenii și mitologia ei, a fost pur și simplu fermecătoare.

    Alchimistul, de Paolo Bacigalupi – La început am avut unele dubii în legătură cu această poveste. Dintr-un motiv, mi s-a părut greoaie și nu am fost prea entuziasmat să o continui. Dar, pe măsură ce povestea se dezvolta, am fost prins în mrejele scriiturii lui Bacigalupi și am ajuns să o consider printre cele mai bune proze ale volumului.

    Magia nisipului, de Orson Scott Card – Recunosc, am avut unele așteptări de la această povestire, mai ales că recent am citit Jocul lui Ender și am fost uimit de cât de complex s-a dovedit a fi romanul. Personajele greu de îndrăgit și lumea ciudată din Magia nisipului nu au reușit să mă prindă. Dar asta nu înseamnă că mi-a displăcut în totalitate, pentru că acțiunea nu a lăsat loc de plictiseală. Finalul mi s-a părut perfect.

    Drumul spre Levinshir, de Patrick Rothfuss – O poveste plasată în aceeași lume și având același personaj principal ca seria Cronicile ucigașului de regi. Mi-a luat ceva până să mă obișnuiesc cu Kvothe și felul lui de a fi, însă după ce am trecut de acest impediment inițial am savurat fiecare paragraf. Deși am impresia că fanii seriei lui Rothfuss ar aprecia această povestire ceva mai mult decât mine, nu pot spune altceva decât că a fost uimitoare.

    Rysn, de Brandon Sanderson – Nu mi-a plăcut mai deloc. Mi s-a părut mult prea scurtă și parcă autorul s-a străduit să înghesuie cât mai multe detalii în câteva pagini. Dacă ar fi dezvoltat povestea în alte 20 sau 30 de pagini și s-ar fi concentrat ceva mai mult pe trăirile eroinei, poate că ar fi ieșit ceva mai bun.

    epic-2

    În timp ce zeii hohotesc, de Michael Moorcock – Un fantasy „clasic”: monștri înfiorători, un erou proscris, ajutoare neașteptate și o misiune periculoasă. După ce povestea anterioară mi-a lăsat un gust amar, scrierea lui Moorcock a fost mai mult decât binevenită.

    Mama întregii Rusii, de Melanie Rawn – Altă „dezamăgire”, ca să-i spun așa, fiind o repovestire a unei legende rusești, la care au fost adăugate elemente de fantasy. Nu am putut să empatizez cu personajele și mi s-a părut că acțiunile lor au fost cam... prostești.

    Călărind pe malul Râului Morții, de Kate Elliott – Încă o poveste pe care am privit-o cu ochi sceptici la început și pe care am ajuns să o ador pe măsură ce se desfășura. Cea mai uimitoare parte mi s-a părut construcția lumii și caracterul puternic al personajului principal.

    Robul, de Mary Robinette Kowal – Un concept interesant, dar călătoria în timp se poate dovedi dificil de folosit astfel încât, la sfârșit, să aibă cât de cât sens. Din păcate, această poveste a avut unele lacune și de aceea e printre cele care mi s-au părut mai puțin reușite.

    Narcomantul, de N.K. Jemisin – Incredibil! Nu mai am alte cuvinte care să descrie această poveste pentru că simt că, dacă aș începe să povestesc despre ea, i-aș face un deserviciu.

    Lupta stăruie în amintiri, de Carrie Vaughn – Plictisitoare și fără niciun rost. Acțiunile personajelor nu au avut niciun fel de temei, mi s-a părut doar un amalgam de întâmplări lipsite de importanță și care nu au avut niciun fel de consecințe.

    Ucenicul nebun, de Trudi Canavan – Nu am reușit să înțeleg în totalitate ce a vrut autoarea să spună cu această poveste. Personajele mi s-au părut ok, dar acțiunile ucenicului titular au fost lipsite de sens, iar consecințele acestora nu mi s-au părut nici pe departe atât de terfiante cum erau descrise de către scrib.

    Fârtaltul, de Juliet Marillier – Oricât de ciudat ar suna numele acestei povești, a fost aproape de perfecțiune și am fost implicat în ea mai mult decât în toate celelalte la un loc.

    Cavalerul misterios, de George R.R. Martin – Am o problemă cu autorii care par să nu se poată îndepărta de scrierile care le-au adus faima (J.K. Rowling, Cassandra Clare, etc.) și nu am fost prea încântat să descopăr că povestea scrisă de Martin se petrece în Westeros, lumea din seria lui extrem de populară. Oricât de mult mi-ar fi plăcut Cavalerul misterios, aș fi apreciat mai mult o poveste cu totul originală.

    Epic. Legende fantasy a fost perfectă, cu toate că unele povești au tras-o puțin în jos. Mi se pare fascinant modul în care unii autori reușesc să te facă să uiți de numărul paginilor și să te țină captivi în lumile imaginate de ei. Nu mă pot gândi la niște „plusuri” și „minusuri” care să se potrivească tuturor poveștilor, pentru că sunt destul de diferite, așa că mai jos o să le trec pe cele care mi-au plăcut/displăcut cel mai mult.

    • PLUSURI

      Drumul spre casăCând se întoarce roataAlchimistulNarcomantulFârtaltul.

    • MINUSURI

      RysnMama întregii RusiiLupta stăruie în amintiriUcenicul nebun.

    • RECOMANDARI

      Iubitorilor de fantasy.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: