Prefață și introducere la Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului

 

Václav Havel
Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din cehă: Gabriela Georgescu și Mircea Dan Duță

Citiți un fragment din această carte.

*****
Prefață

(de Ambasadoare Halka Kaiserová^[i])

"Probabil că așa ceva ar trebui trăit abia după moarte", a exclamat Václav Havel pe când traversam podul Brooklyn în octombrie 2006 și îi prezentam programul și acțiunile care urmau să se desfășoare în onoarea sa la New York. În toamna anului 2006, University of Columbia i-a pregătit un program de rezidență de șapte săptămâni. Era anul în care la universitățile americane își începea studiile prima generație de studenți născuți în 1989, așadar o generație care, după căderea Cortinei de Fier, nu cunoscuse lumea împărțită bipolar între Est și Vest. Lui Havel i-au fost dedicate workshopuri, seminare și conferințe care îi examinau personalitatea artistică polivalentă - dramaturg, cugetător, eseist și lider politic al transformărilor din țara sa și de pe scena internațională. Toate piesele sale (una dintre ele în premieră mondială) au fost puse în scenă în cadrul grandiosului Havel Festival la teatrele de pe Broadway, dar și din afara lui. Dezbaterea comună a celor doi foști președinți Václav Havel și Bill Clinton de la University of Columbia a fost dedicată temei Provocările democrațiilor emergente.

Această rememorare ar trebui să amintească atenția pe care au suscitat-o opera și viața remarcabilă ale lui Václav Havel atât printre experți, cât și în rândul publicului larg, nu doar în SUA, ci practic în toată lumea. A devenit simbolul omului politic intelectual, al luptătorului neobosit pentru drepturile omului și un exemplu de disident dintr-o mică țară central-europeană, care a devenit președinte și care a putut influența, grație autorității sale, evenimentele internaționale. La sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru a devenit un fel de purtător de cuvânt al Europei de Est. Jacques Rupnik^[ii] a spus despre el că, tocmai datorită textelor sale în care descrie mecanismele regimului totalitar, Occidentul a putut înțelege în timpul Războiului Rece cum funcționează societățile în regimurile comuniste și a putut surprinde declinul și descompunerea lor. În același mod, mai târziu, i-a ajutat cu sugestiile sale pe partenerii din Vest să înțeleagă necesitatea și stadiul integrării ulterioare a Europei.

Václav Havel a fost ales președintele țării noastre de patru ori în vremuri de transformări radicale. Prima oară ca reprezentant al Forumului Civic, în care s-au reunit indivizi sau grupuri care militau pentru schimbări politice fundamentale în Cehoslovacia anului 1989. Václav Havel a devenit în mod firesc liderul mișcării și a fost ales de către parlamentul comunist - Adunarea Federală - drept candidat care intenționa să aducă țara la primele alegeri libere. Viteza schimbărilor petrecute în Cehoslovacia de atunci și în blocul comunist, precum și contextul acestora sunt cuprinse în discursul rostit la adunarea comună a ambelor camere ale Congresului SUA. În cartea sa Pe scurt, vă rog!^[iii] a declarat, plin de modestie: "Am fost primul reprezentant de rang înalt al unei țări din blocul comunist care a adus în Congres vestea fără echivoc a destrămării comunismului, a căderii Cortinei de Fier, a finalului împărțirii bipolare a lumii și a Războiului Rece și despre necesitatea construirii unei noi ordini politice pe această planetă. Un mesaj de o asemenea amploare nu se recepționează în fiecare zi. De aici probabil și ecoul imens, aproape de neînțeles pentru mine."

Și-a încheiat al doilea mandat de președinte al Republicii Cehe și Slovace demisionând în iulie 1992, justificând că nu poate continua să-și îndeplinească obligațiile care decurg din jurământul de credință față de republica federală într-un mod adecvat caracterului, convingerilor și conștiinței sale. În acel moment, reprezentanții politici aleși cehi și slovaci nu mai reușeau să cadă de acord asupra unei ordini constituționale unitare și se îndreptau spre divizarea statului comun - Cehoslovacia. În ianuarie 1993, Václav Havel a fost ales ca primul președinte democratic al Republicii Cehe și în 1998 a fost reales pentru încă un mandat. Din punct de vedere politic, perioada primei președinții a lui Václav Havel a fost extraordinar de agitată, atât pe plan intern, cât și extern. A început să își îndeplinească obligațiile de șef al statului conform noii Constituții și să confirme continuitatea relațiilor diplomatice bilaterale cu statele lumii. Datorită abilităților sale, Cancelaria Prezidențială a avut o particularitate pe toată durata mandatelor sale de președinte - nu a angajat niciun speechwriter. Václav Havel și-a scris singur toate discursurile pentru a le putea rosti, cum spunea el însuși. În această perioadă s-a preocupat intens în principal de două subiecte de politică externă. Primul a fost propagarea intensă a extinderii NATO către Est și al doilea, lărgirea Uniunii Europene. Percepea Europa ca pe o singură entitate politică, deși structurată intern în mod complex. Perioada postbelică, în care Europa a încercat să-și construiască ordinea politică internă pe o bază justă și democratică, pe principiul egalității, al voluntariatului și al respectului pentru toți, prin discuții și nu prin violență, el a considerat-o ca fiind unică din punct de vedere istoric și extrem de importantă nu numai pentru Europa, ci pentru întreaga lume.

Întrebat care este cel mai important rezultat politic obținut cu aportul său activ, răspundea fără ezitare: desființarea Tratatului de la Varșovia la Praga în 1991 și extinderea NATO la Praga în 2002.

Unele dintre primele sarcini ale lui Václav Havel și ale noii diplomații a anilor '90 au fost asigurarea plecării armatei sovietice de pe teritoriul Cehoslovaciei și ieșirea din Pactul de la Varșovia, compus la acea oră din șapte membri (URSS, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, România și RDG). Planul ministrului sovietic de Externe de atunci, Eduard Șevarnadze, era transformarea pactului în organizație politică cu componentă militară. În pofida tuturor recomandărilor politicienilor și diplomaților occidentali de a nu se grăbi dizolvarea Tratatului de la Varșovia, la propunerea părții cehe, Conferința de Afaceri Externe a Pactului de la Varșovia din martie 1990 de la Praga a căpătat un alt conținut decât cel pregătit de către delegația sovietică. Dizolvarea s-a produs un an mai târziu, în iulie 1991, la Praga, la ultima ședință a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia.

Summitul NATO din 2002 de la Praga avea loc pentru prima dată într-o țară din fostul bloc est-european. Václav Havel, care acordase o atenție și o grijă considerabilă pregătirilor, a văzut evenimentul și ca pe o "serată de adio" la funcția sa de președinte. L-a considerat de asemenea finalul luptei sale de zece ani pentru extinderea NATO spre Est. Era convins că, prin extinderea NATO și asigurarea garanțiilor de securitate pentru țările din Est, se va crea un climat mai liniștit și stabil pentru pregătirea aderării acestor state la Uniunea Europeană. La Praga au primit invitația de aderare la NATO șapte țări: Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, România, Slovacia și Slovenia. În discursul său la Summit a menționat în legătură cu extinderea: "... este un semnal clar nu numai pentru toți europenii, ci pentru toată lumea, că era împărțirii forțate a lumii în sfere de influență, sau chiar a subjugării celor slabi de către cei puternici, a apus definitiv. Extinderea cu cei șapte noi membri va fi un act de mare încredere în dreptul popoarelor de a alege liber din ce parte a lumii doresc să facă parte și ce relații vor să stabilească și să cultive." În mod simbolic, la Praga au fost redesenate granițele organizării postbelice a Europei, iar sferele de influență stabilite de fosta Cortină de Fier au încetat.

Václav Havel a rămas activ în sfera publică și după ce a părăsit funcția de președinte. În cadrul Forumului 2000, a invitat la Praga, la discuții despre provocările globale, oameni politici remarcabili, gânditori și personalități temerare, care încercau să promoveze în lume valorile democrației și ale respectului față de drepturile omului și care încurajau toleranța religioasă și etnică. Forumul 2000 a fost fondat împreună cu scriitorul, umanistul și laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel.

La 18 decembrie 2011, când s-a răspândit vestea că Václav Havel a încetat din viață, mass-media din toată lumea a reacționat, personalități marcante publicând amintiri și transmițând condoleanțe. Acasă, în Cehia, în marile piețe unde în 1989 avuseseră loc manifestații pentru căderea regimului comunist, oameni din toate generațiile s-au adunat din nou și au citit pe rând din textele lui Václav Havel. Cred că pentru omul politic și scriitorul secolului al XXI-lea nu există o mai mare apreciere.

Text introductiv (fragment)

(de Jirí Přibáň^[iv])

Coduri în anticoduri: despre gândirea lui Havel între sens și absurd

Cu mai mult de o sută de ani în urmă, când a apărut statul cehoslovac, întemeietorii lui au decis ca pe drapelul prezidențial să fie scrisă propoziția "Adevărul învinge".

Astfel, mitul renașterii naționale a poporului care continua învățăturile medievale ale Maestrului Jan Hus și ale mișcării husite se conecta la politica modernă și la metafizica morală la care ținea atât de mult primul președinte, Tomáš Garrigue Masaryk^[v].

Într-un stat împovărat încă de la bun început de adevăr, de la care, în plus, nu se așteaptă nimic mai prejos de biruință, nu este ușor să guvernezi, dar nici să fii supus guvernării. Așteptările sunt mari, iar dezamăgirile profunde.

Același motto polisemantic și l-au însușit și comuniștii, acești deținători aroganți ai adevărului istoric prezumtiv și obiectiv, deși aceeași propoziție de pe drapelul guvernului lor a servit drept componentă doar a unui limbaj automat de propagandă și a ascuns cele mai oribile minciuni, crime politice, inechități și nedreptăți. Cu atât mai curajos este impactul retroactiv al cugetării lui Václav Havel despre "viața în adevăr", așa cum a formulat-o în eseul său Puterea celor fără de putere și în care este surprins tocmai acest automatism al limbii și al comportamentului ca sursă de represiune politică și de umilire morală.

Puterea celor fără de putere

Eseul amintit nu este doar o reflecție intelectuală asupra Cartei 77, asupra drepturilor omului, asupra situației generale din lumea bipolară de atunci și asupra civilizației moderne în general. Nu reprezintă doar radicalizarea îndemnului lui Soljenițîn, "să nu trăim în minciună", despre care se discuta la jumătatea anilor '70 în ambele părți ale lumii divizate. În el se reflectă totodată expresiile verbale și ideatice care continuă să rezoneze în cultura cehă ca tradiție vie a acesteia, a căror forță eliberează și angajează în același timp.

Curajul lui Havel de a privi adevărul în ochi, fie sub forma descrierii crizei civilizaționale și politice, fie a acceptării angajamentului și tradiției morale, a funcționat în cele din urmă ca un arc care a propulsat un spectacol de neuitat și paradoxal ce a dus la contopirea în aceeași albie a unei vieți boeme și a unei politici cotidiene în care eroul principal a acceptat rolul de președinte fără a compromite etica disidentului.

La zece ani de la moartea lui Havel și la aproape două decenii după încheierea mandatelor sale prezidențiale, în propria țară oamenii îl citează din ce în ce mai des, dar îl citesc din ce în ce mai puțin. La nivel mondial lucrurile stau exact invers. Opera lui este citită în special în țările în care nu poate fi citat în mod public.

Păstrez încă vie amintirea discuțiilor despre libertate și drepturile omului purtate cu studenții egipteni care îmi povesteau că Puterea celor fără de putere le-a servit drept inspirație esențială pentru proteste și cum își împrumutau unul altuia traducerile din Havel și discutau cu pasiune despre ideile lui în timpul Primăverii Arabe. M-au întrebat dacă este posibil ca realitatea politică să nu siluiască idealurile pentru care își riscaseră viețile, iar eu am avut un profund sentiment de prăbușire conștientizând că lupta lor pentru libertate și demnitate fusese mai întâi confiscată de islamiști cu pretențiile lor de exclusivitate asupra adevărului doar pentru ca mai apoi, cu sprijin popular masiv, să fie strivită de tancurile militare fără a se ține cont dacă în piețele respective se spusese sau nu vreun adevăr.

Conversațiile cu studenții aceia m-au întristat și pentru că eu, spre deosebire de ei, exact la vârsta lor, am putut trăi bucuria acelorași clipe revoluționare în care ordinea existentă s-a dovedit nesustenabilă, iar viitorul oferea diferite posibilități de dezvoltare a societății, toate prezentând însă o anumită formă de scindare politică. Pe atunci, în noiembrie 1989, mi-a fost teamă când mie și unui prieten din comitetul studențesc de grevă ne-a fost încredințată misiunea de a-i convinge pe membrii miliției comuniste să nu atace mulțimile de protestatari și amândoi am răsuflat ușurați când administratorul stadionului de fotbal pe care se presupunea că urmează să se strângă milițienii ne-a asigurat că aceștia primiseră ordin de retragere și că vom ieși învingători din acea revoluție.

Mulți ani la rând, eu și prietenul respectiv, care între timp a devenit un organizator de succes al unor festivaluri de film, am râs de naivitatea noastră și ne-am imaginat că pentru administratorul acelui teren probabil am părut niște tineri neîndemânatici din comediile timpurii ale lui Forman, dar vărsarea de sânge care a avut loc atunci în România ne va aminti întotdeauna că acea "catifelare" a revoluției cehoslovace a fost mai degrabă excepția care confirmă regula violenței revoluționare. [...]

Cuvânt despre sens

Îmi vin în minte propozițiile din discursul Cuvânt despre cuvânt în care Havel, în seara din ajunul revoluțiilor democratice din 1989, avertiza cu privire la ambiguitatea, lipsa de transparență și violența conținută în cuvinte, astfel că "merită întotdeauna să suspectezi cuvintele și să fii atent la ele". Iar avertismentul se referea și la ceea ce un scriitor sau un dramaturg stăpânește cel mai bine, și anume puterea cuvântului în sine!

Această vigilență și, într-o anume măsură, și scepticismul umanistic îl apropie pe Havel de un alt scriitor și dramaturg ceh, Karel Čapek, care a scris în perioada Primei Republici Cehoslovace, care, datorită prieteniei cu președintele Masaryk, a modelat viața culturală și intelectuală a acesteia, și care avertiza și el cu privire la despotismul mișcărilor totalitare și descria conflictele interne ale civilizației moderne tehnologice și ale omului care, dorind să facă bine, reușește să stârnească cele mai oribile războaie și distrugerea totală.

Tema autodistrugerii omului și civilizației care în numele propriului progres și-a pierdut controlul și care sub stindardul umanității săvârșește cele mai mari atrocități leagă opera și gândirea lui Havel de umanismul lui Čapek. Dacă pentru Čapek simbolul amenințării omenirii a devenit robotul ca produs artificial al tehnologiei care duce omenirea la pierzanie, Havel a văzut această amenințare în limba artificială ptydepe, care duce la pierderea sensului. Și pentru că simbolurile și cuvintele vin din exterior, nu întâmplător cuvântul "robot" i-a fost sugerat lui Karel Čapek de fratele lui, Josef, în timp ce ideea de limbă neinteligibilă a expresiilor goale, "ptydepe", a fost născocită de fratele mai mare al lui Havel, Ivan.

Dacă după Primul Război Mondial oamenii se temeau pe bună dreptate că civilizația modernă se îndreaptă cu pași repezi spre colaps, după cel de Al Doilea Război Mondial era deja clar că prăbușirea amenință chiar limba și comunicarea umană. Cursa pentru o viață pură a devenit astfel o cursă pentru păstrarea sensului limbii și al vieții înseși. Și tocmai această cursă este ceea ce leagă textele lui Havel de contextele lor politice și ceea ce îl așază printre cele mai semnificative personalități nu doar din politica, ci și din cultura și gândirea cehă modernă.

---

[i] Halka Kaiserová este ambasadoare a Republicii Cehe în România. Între anii 1993 și 1996 a lucrat pentru președintele Václav Havel, iar în 2000-2002 a fost purtător de cuvânt al TASK FORCE de la Praga al Summitului NATO 2002. Ulterior a fost consul general al Republicii Cehe la New York și ambasadoare a Republicii Cehe la UNESCO. (N. red.)

[ii] Specialist în științe politice și consilier al lui Václav Havel (1990-1992) în perioada prezidențială. (N. red.)

[iii] Traducere de Helliana Ianculescu, Curtea Veche Publishing, București, 2009. (N. red.)

[iv] Jiří Přibáň (născut în 1967) este academician ceh, intelectual de marcă și eseist, specializat în filosofia dreptului, sociologie și politologie. În prezent este director al Centre of Law and Society din cadrul Cardiff University și contribuie regulat cu articole în presa cehă și internațională. (N. red.)

[v] Tomáš Garrigue Masaryk (1850-1937) a devenit, în 1918, primul președinte al Cehoslovaciei. A fost reales în funcție de trei ori și nominalizat de șaptesprezece ori la Premiul Nobel pentru Pace. (N. trad.)

Poate salva bunătatea lumea? - Casa din marea azurie

 

TJ Klune
Casa din marea azurie
Editura Storia Books, 2021
traducere din limba engleză de Irina Stoica 

Citiți un fragment din această carte.

***
Poate salva bunătatea lumea?

Poate salva bunătatea lumea? T.J. Klune pare a crede că da, sau cel puțin de asta vrea să ne convingă în romanul Casa din marea azurie apărut la editura Storia Books. Cititorul rămâne să decidă singur dacă acest lucru este posibil și în lumea reală sau se poate întâmpla doar într-o carte fantasy. Spun acest lucru pentru că după apariția sa, romanul a stârnit controverse și discuții împărțind cititorii în două tabere: pe de o parte s-au plasat cei care s-au îndrăgostit de stilul, personajele și povestea născocită de Klune, pe de alta s-au plasat, cei care au decis să nu-i citească romanul. Așadar, ce putea fi mai interesant pentru mine decât un roman care a reușit să stârnească reacții atât de vehemente și diametral opuse?

Am citit cartea ignorând controversele și mi-a plăcut mult de tot. Povestea măruntului funcționar Linus care își duce viața searbădă și tristă într-o lume cenușie pentru a descoperi într-un final că viața are multiple culori mi s-a părut emoționantă. Mi-a plăcut, de asemenea, povestea de dragoste dintre el și Arthur pentru că este sensibil construită, are substanță și ne arată că iubirea poate apărea în cele mai neașteptate momente. Klune are un stil cald și lejer care te lasă cu un zâmbet pe buze după ce termini cartea. Dar cel mai mult și mai mult mi-au plăcut copiii. De altfel, ei sunt și cei care contribuie în mod esențial la transformarea lui Linus dintr-un funcționar care urmează la sânge litera regulamentului DERETIMA, într-un om care înțelege că atunci când lucrezi cu oameni și mai ales cu copii, contează ce se întâmplă cu ei și după ce ai predat raportul în termenul limită.

Copiii lui Klune sunt diferiți. Pentru că romanul lui este și un roman despre alteritate. După cum spune în interviuri, el însuși a fost un băiețel queer care suferea și de ADHD. Acest lucru l-au făcut greu de integrat în lumea rurală a fermierilor din Oregonul natal. De aceea, reușește să creeze niște puști originali, amuzanți și de care nu poți să nu te îndrăgostești. Talia, fetița gnom grădinar, acidă, neînfricată și o prietenă de nădejde. Phee, zâna pădurii, a cărei mamă a murit de foame în fața ei, și care își dorește un cămin și să aibă în jur persoane pe care să le poată iubi. Theodore, balaurul pitic, care se comportă ca un copil mic și inocent și care are o colecție impresionantă de nasturi. Chauncey, cel despre care nimeni nu știe mare lucru și care visează să ajungă valet într-un hotel. Sal, timid și timorat ca urmare a unor experiențe îngrozitoare. Și, nu în ultimul rând, Lucy, fiul Satanei, cel despre care profețiile spun că ar putea distruge lumea. De fapt, un băiețel de 6 ani în care se luptă în fiecare zi moștenirea genetică cu educația.

Așadar, este greu să nu te farmece Casa din marea azurie. Și, totuși, pentru că există un totuși, apare un moment în care te dezvrăjești și înțelegi și argumentele taberei care a ales să nu o citească. Și atunci nu mai înțelegi prea clar sentimentele pe care ți le stârnește cartea. Nu mai știi dacă este bine că ți-a plăcut cum este scrisă, ți-au plăcut personajele și finalul. Sincer, eu nici până în acest moment nu știu exact cum să separ sentimentele contradictorii pe care mi le-a creat. Problema acestei cărți vine din sursa de inspirație pe care a avut-o autorul. Acesta spune că s-a inspirat din istoria reală a școlilor rezidențiale canadiene și, mai exact a ceea ce este cunoscut ca Sixties Scoop. Termenul a fost inventat de Patrick Johnston, autorul unui raport din 1963 intitulat Native Children and the Child Welfare System. În acest raport se vorbea despre modalitățile brutale prin care copiii născuți în familiile nativ-americane erau luați de la părinții lor și dați spre înfiere unor familii euro-canadiene sau erau crescuți în școli rezidențiale. Se încerca, astfel, integrarea și asimilarea noilor generații indigene. Aceste școli au avut o istorie lungă și întunecată. Se estimează că în aceste școli au ajuns peste 150.000 de copii. Copiii își pierdeau familiile, rădăcinile și, după cum arată noile descoperiri, de multe ori și viața. De exemplu, în aprilie 2021 a fost descoperită în British Columbia o groapă comună care conținea rămășițele a nu mai puțin de 215 copii din central rezidențial Kamloops.^[1]

Când citești despre aceste atrocități, despre suferințele copiilor și a familiilor rămase în urmă, începi să privești altfel romanul lui Klune. Înțelegi că este cumva deplasat faptul că, deși pune în central romanului său bunătatea, omite să fie bun fix față de victimele directe sau indirecte ale acestui genocide cultural. Și happy-end-ul romanului lasă un gust amar. Își găsesc fericirea și locul pe insula doctorului Parnassus, într-o casă pentru copiii magici, diferiți. Familiile sunt reduse la note în dosarele DERETIMA, Linus și Arthur devin noua lor familie și asta este tot ceea ce contează. Pentru mulți dintre copiii din casele rezidențiale canadiene bunătatea și iubirea nu și-au arătat chipul...

Vă sfătuiesc să citiți cartea, dar și istoriile reale din care se inspiră și să vă formați propria opinie. Sentimentele vor fi cu siguranță amestecate. Eu cu siguranță voi ține minte această carte și o voi asocia, din păcate, cu oroarea Sixties Scoop. Nu cred că asta și-a dorit autorul, dar, după cum știm, o carte își croiește propriul drum în lume odată ce a ieșit din mâinile creatorului ei. Și cel care îi decide locul este cititorul. Acesta o face în funcție de propria-i perspectivă asupra lumii, după direcția pe care i-o arată propriul compas moral și, nu în ultimul rând în funcție de propria sensibilitate și istorie personală.

---

[1] nytimes.com/kamloops-mass-grave-residential-schools

Gheara străvezie a singurătății - Duminici post-restant

 

Julien Caragea
Duminici post-restant
Editura Pavcon, 2021

 

Citiți un fragment din această carte.

***
Gheara străvezie a singurătății

Avem impresia adeseori că talentul trebuie să se coaguleze în centru, dar observăm că talentul are obiceiuri proprii, e o acuarelă udă, nu se știe până unde ajung nuanțele. Nuanța este de această dată cartea de lirică Duminici post-restant de Julien Caragea, apărută la Editura Pavcon, în 2021.

Duminica post-restant, p. 100, este o zonă caracterizată prin îndepărtare, un loc în care supraviețuiește speranța. Speranța este un sentiment care te determină să crezi că unele ființe, chiar și niște cocori bandajați, au însușirile unui anticar, pasiunea unui bibliofil și curiozitatea unui prieten. Cocorii păstrează scrisori "trimise acasă". Aici, "sub nivelul mării", așteaptă scrisori vechi și scrisori noi. Mă așteaptă pe mine sau pe tine, sau pe cel care le-a scris? Dilemele oferă puncte bonus, dilemele te cheamă și te amăgesc, te atrag spre zone noi în care investigația este o plasă pentru pește, alge, cizme, peturi și dorințe, multe neîmplinite.

Julien Caragea vine din sud, de la Piscu Vechi, unde este profesor de franceză și un scriitor obișnuit cu arșița verii sau cu ploaia, cu frigul, cu sensibilitatea, cu tăcerea. În sud, oamenii au vorba tăioasă și fapta aspră, nu se știe de ce, uneori, ies la iveală oameni blânzi, nepotriviți pentru vânturile din jurul Dunării, pentru nisipurile care înconjoară bălțile. Acolo agricultura a erbicidat sufletul, i-a luat neghina, pălămida, volbura, albăstrelele, macii. De atunci pâinea e făcută cu aditivi. Satul lui Julien Caragea păstrează amintirea, dar trăiește alături de vremi, cugetând în singurătate.

Tăișul albastru al curcubeului, p. 15, surprinde marșul a "50 de mii de rațe" care amenință "trifoiul" și "cei câțiva puișori auriferi". "50 de mii de rațe" trec pe lângă gard, o invazie a unor trupe străine, în sine inofensive, dar căpătând proporții uriașe în ochii celui care își mărturisește "Promiscuitatea și melodrama de a nu avea nici măcar câteva lucruri personale". O sfântă singurătate îl face salvatorul micului său avut piuitor. "Plopul rotat" este un Inel de vacanță, p. 16, care "Își ține marginile coamei în găletușe de plajă" și produce o revoluție interioară, una de catifea, de regăsire a granițelor sufletului. "O fântână în câmp" este o Barieră precară, p. 18, între om și mare. Pe întinderea câmpului, "fără ciutură, fără cumpănă", fântâna este inutilă, singura legătură a omului cu marea, a materiei cu impalpabilul. Madlenă iz de pătul, p. 21, face ce face o madlenă de la Proust citire, aduce aminte, în cadență lirică, de adolescență. "În șopru" se cristalizează viața interioară, apar, în mod surprinzător "principiile morale". O serie de senzații ies din "mirosul stătut de șoarec și frustrări", sunt ani în care diminețile s-au împrăștiat în cele patru zări ca boabele de porumb, în timp ce istoria și-a mișcat valțurile și a depănușat visul "Și toate câte au fost or vor fi". Doar albul a rămas în cămăși, în timp ce "Roata manuală" a fost înlocuită de "cruzimea și indecența instrumentalizării".

Tăierea părului e nepermisă, va fi urmată de pedeapsă. Construită peste blestemul pomului, casa se năruie, chiar dacă are în mijloc, în locul părului, un izvor, dar unul "ros", subțiat. Încălcarea legilor nescrise ale vieții o preschimbă în "falsitate". Titlul, Proiect de centru urban, p. 86, extinde observația la mediul opus satului, orașul. Orașul a nesocotit mersul firesc al existenței, a condensat materia în orizonturi mici, a transformat-o în ipocrizie. În Căutând frunza pierdută, p. 26, spațiul urban este unul distopic, este nevoie de "permis de liberă trecere printr-un parc pentru bătrâni". Bucuria unei presupuse crime, p. 29, înregistrează datele unui oraș posibil, dar un oraș fantomă în care persistă un miros de bun, în rest nu se poate spune nimic. Femininul este prezent doar printr-un indiciu, dar și el destructurat, refuzat vieții, realității. Primind datele morții, dispariția ei condiționează existența, o face irepetabilă, "Fiind odată n-ar mai putea nicicând să fie". Ideea este completată de "gogoșeriile triste" cu "Mirosul gras de străzi practicabile și de cocă prăjită" din Aranjarea ținutei, p. 30. Duritatea concluziei este atenuată de chiasmul final, sub aparența jocului de cuvinte: "Curățenia, educația, răsfățul familial, Limitele progresului și progresul limitelor".

Limbajul lui Julien Caragea are subtilități uimitoare, un stil de mare finețe care impune o analiză stilistică atentă. Lirismul este profund, ludic, la primul nivel. Zâmbetul e fin, amuzat la vederea unei lumi imune la frumusețe, incapabile să gestioneze sensurile insesizabilului. În esență, este o lume frivolă și tragică. Cuvintele au rolul principal. Pot fi palpate, cunoscute. Comparația și metafora se înregimentează într-o armadă istorică, într-un interval intenționat nemuritor. Titlurile, lăsate la final, în paranteză, trăiesc prin ele însele, plusează prin apropieri neașteptate, ironice. Exemplele sunt nenumărate: Încheierea precaută a nasturilor, O timiditate de brazi, O evadare de gâște sălbatice, Turmă de oi așteptând sosirea fanfarei, Camionagiu în zona prăpăstiilor transparente, Tangou woodoo etc.

P. 70, Bandaj alb, schimbat, pe fruntea celui cuprins de febră. Poemul nu trebuie citat fragmentar pentru a nu pierde ceva, acel evanescent suprasolicitat până la respingerea totală de către poezia tânără. Și totuși, "neobacovianul nostru", cum îl numește Nicolae Coande pe Julien Caragea, creează un univers al desprinderii, al pierderii. Nimic nu-l oprește și "Trimite acest mesaj alb într-o sticlă pe mare" (Lavandă fină, p.71).

Poate salva bunătatea lumea?...

Gheara străvezie a singurătății - Duminici post-restant

 

Julien Caragea
Duminici post-restant
Editura Pavcon, 2021

 

Citiți un fragment din această carte.

***
Gheara străvezie a singurătății

Avem impresia adeseori că talentul trebuie să se coaguleze în centru, dar observăm că talentul are obiceiuri proprii, e o acuarelă udă, nu se știe până unde ajung nuanțele. Nuanța este de această dată cartea de lirică Duminici post-restant de Julien Caragea, apărută la Editura Pavcon, în 2021.

Duminica post-restant, p. 100, este o zonă caracterizată prin îndepărtare, un loc în care supraviețuiește speranța. Speranța este un sentiment care te determină să crezi că unele ființe, chiar și niște cocori bandajați, au însușirile unui anticar, pasiunea unui bibliofil și curiozitatea unui prieten. Cocorii păstrează scrisori "trimise acasă". Aici, "sub nivelul mării", așteaptă scrisori vechi și scrisori noi. Mă așteaptă pe mine sau pe tine, sau pe cel care le-a scris? Dilemele oferă puncte bonus, dilemele te cheamă și te amăgesc, te atrag spre zone noi în care investigația este o plasă pentru pește, alge, cizme, peturi și dorințe, multe neîmplinite.

Julien Caragea vine din sud, de la Piscu Vechi, unde este profesor de franceză și un scriitor obișnuit cu arșița verii sau cu ploaia, cu frigul, cu sensibilitatea, cu tăcerea. În sud, oamenii au vorba tăioasă și fapta aspră, nu se știe de ce, uneori, ies la iveală oameni blânzi, nepotriviți pentru vânturile din jurul Dunării, pentru nisipurile care înconjoară bălțile. Acolo agricultura a erbicidat sufletul, i-a luat neghina, pălămida, volbura, albăstrelele, macii. De atunci pâinea e făcută cu aditivi. Satul lui Julien Caragea păstrează amintirea, dar trăiește alături de vremi, cugetând în singurătate.

Tăișul albastru al curcubeului, p. 15, surprinde marșul a "50 de mii de rațe" care amenință "trifoiul" și "cei câțiva puișori auriferi". "50 de mii de rațe" trec pe lângă gard, o invazie a unor trupe străine, în sine inofensive, dar căpătând proporții uriașe în ochii celui care își mărturisește "Promiscuitatea și melodrama de a nu avea nici măcar câteva lucruri personale". O sfântă singurătate îl face salvatorul micului său avut piuitor. "Plopul rotat" este un Inel de vacanță, p. 16, care "Își ține marginile coamei în găletușe de plajă" și produce o revoluție interioară, una de catifea, de regăsire a granițelor sufletului. "O fântână în câmp" este o Barieră precară, p. 18, între om și mare. Pe întinderea câmpului, "fără ciutură, fără cumpănă", fântâna este inutilă, singura legătură a omului cu marea, a materiei cu impalpabilul. Madlenă iz de pătul, p. 21, face ce face o madlenă de la Proust citire, aduce aminte, în cadență lirică, de adolescență. "În șopru" se cristalizează viața interioară, apar, în mod surprinzător "principiile morale". O serie de senzații ies din "mirosul stătut de șoarec și frustrări", sunt ani în care diminețile s-au împrăștiat în cele patru zări ca boabele de porumb, în timp ce istoria și-a mișcat valțurile și a depănușat visul "Și toate câte au fost or vor fi". Doar albul a rămas în cămăși, în timp ce "Roata manuală" a fost înlocuită de "cruzimea și indecența instrumentalizării".

Tăierea părului e nepermisă, va fi urmată de pedeapsă. Construită peste blestemul pomului, casa se năruie, chiar dacă are în mijloc, în locul părului, un izvor, dar unul "ros", subțiat. Încălcarea legilor nescrise ale vieții o preschimbă în "falsitate". Titlul, Proiect de centru urban, p. 86, extinde observația la mediul opus satului, orașul. Orașul a nesocotit mersul firesc al existenței, a condensat materia în orizonturi mici, a transformat-o în ipocrizie. În Căutând frunza pierdută, p. 26, spațiul urban este unul distopic, este nevoie de "permis de liberă trecere printr-un parc pentru bătrâni". Bucuria unei presupuse crime, p. 29, înregistrează datele unui oraș posibil, dar un oraș fantomă în care persistă un miros de bun, în rest nu se poate spune nimic. Femininul este prezent doar printr-un indiciu, dar și el destructurat, refuzat vieții, realității. Primind datele morții, dispariția ei condiționează existența, o face irepetabilă, "Fiind odată n-ar mai putea nicicând să fie". Ideea este completată de "gogoșeriile triste" cu "Mirosul gras de străzi practicabile și de cocă prăjită" din Aranjarea ținutei, p. 30. Duritatea concluziei este atenuată de chiasmul final, sub aparența jocului de cuvinte: "Curățenia, educația, răsfățul familial, Limitele progresului și progresul limitelor".

Limbajul lui Julien Caragea are subtilități uimitoare, un stil de mare finețe care impune o analiză stilistică atentă. Lirismul este profund, ludic, la primul nivel. Zâmbetul e fin, amuzat la vederea unei lumi imune la frumusețe, incapabile să gestioneze sensurile insesizabilului. În esență, este o lume frivolă și tragică. Cuvintele au rolul principal. Pot fi palpate, cunoscute. Comparația și metafora se înregimentează într-o armadă istorică, într-un interval intenționat nemuritor. Titlurile, lăsate la final, în paranteză, trăiesc prin ele însele, plusează prin apropieri neașteptate, ironice. Exemplele sunt nenumărate: Încheierea precaută a nasturilor, O timiditate de brazi, O evadare de gâște sălbatice, Turmă de oi așteptând sosirea fanfarei, Camionagiu în zona prăpăstiilor transparente, Tangou woodoo etc.

P. 70, Bandaj alb, schimbat, pe fruntea celui cuprins de febră. Poemul nu trebuie citat fragmentar pentru a nu pierde ceva, acel evanescent suprasolicitat până la respingerea totală de către poezia tânără. Și totuși, "neobacovianul nostru", cum îl numește Nicolae Coande pe Julien Caragea, creează un univers al desprinderii, al pierderii. Nimic nu-l oprește și "Trimite acest mesaj alb într-o sticlă pe mare" (Lavandă fină, p.71).

Neamul Vulcăneştilor, o dinastie greco-catolică pentru binele naţional - Panteon român

 

Iosif Vulcan
Panteon român
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi un fragment din această carte

*****
 
"Neamul Vulcăneştilor", o dinastie greco-catolică pentru binele naţional 

Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. (Evrei 13,7) 
 

La 31 martie 2021 se împlinesc 180 de ani de la naşterea lui Iosif Vulcan şi îmi vin în minte cuvintele din Epistola către Evrei: "Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa" (Evrei 13,7). Restituirea, în volum, a Panteonului Român ne invită să descoperim rădăcinile şi pe marii, ca şi pe mai modeştii creatori de bunuri culturale sau instituţionale ai poporului român, pentru a lumina viaţa semeni lor şi a gândi în perspectivă. Am avut noi, aici prin Bihor, ca de altfel prin toate părţile locuite de români, personalităţi luminate, cu o gândire vie şi cu o viziune profetică pentru neamul, limba şi cultura poporului român. Mă gândesc la un Moise Dragoş, cu a sa primă şcoală românească din Oradea, deschisă la 1784; sau la un Ignatie Darabant şi al său prim Suplex, din 1791; venind mai aproape pe firul istoriei, la un Samuil Vulcan, cu al său Liceu din Beiuş înfiinţat la 1828, pentru a ajunge la Iosif Vulcan, cu a sa Revistă Familia întemeiată la 1865.

"Făclia aprinsă" de aceşti profeţi ai neamului, parafrazându-l pe Mircea Eliade, "n-a mai putut fi stinsă de atunci", ci a trecut, din mână în mână, la marii episcopi Demetriu Radu şi Valeriu Traian Frenţiu şi nu s-a mai stins pentru că ea a fost purtată peste generaţii de oameni de cultură, cu probitate morală şi cu adâncime spirituală, care au ştiut să-i conducă destinele dincolo de vicisitudinile istoriei. "Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de Români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită la Blaj (şi la Oradea, Beiuş sau Năsăud) - cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă eroică" o spune tot Mircea Eliade, la Paris, în 1955.

Iosif Vulcan face parte din neamul "Vulcăneştilor": tatăl său, preotul greco-catolic Nicolae Vulcan, era nepot al episcopului Samuil Vulcan, protector al corifeilor Şcolii Ardelene. Acest mare episcop român, Samuil, pe urmele vlădicului Petru Pavel Aron (1754) de la Blaj şi a înaintaşului său Moise Dragoş (1784), a întemeiat, în 1828, liceul românesc din Beiuş, s-a învrednicit a fi un generos Mecena, contribuind decisiv la dezvoltarea culturii românilor ardeleni şi a creat la Oradea "un fel de academie, cea dintâi academie de studii privitoare la trecutul românesc" introducând literele latine in scriere. Cu ajutorul lui Samuil Vulcan, la Sibiu a fost numit primul episcop ortodox român, Vasile Moga (1811), care l-a respectat pe sprijinitorul său foarte mult şi cu care a întreţinut o bogată corespondenţă. Tot Samuil Vulcan i-a ajutat pe românii ortodocşi din Arad să aibă episcop român, în locul celui sârb, şi, "cu bani proprii", a susţinut înfiinţa rea Preparandiei la Arad (1812). Spune Nicolae Iorga: "El (Samuil Vulcan) a servit aici o misiune, căreia şi-a jertfit tot ce-a avut mai bun într-însul" fiind "ocrotitorul întregii culturi româneşti".

Tatăl lui Iosif Vulcan, Nicolae, căsătorit cu Victoria Iriny (Irimie), a fost preot greco-catolic la Holod, iar apoi la Leta Mare (actualmente în Ungaria). Fratele mamei, Iriny Janos, a fost inventatorul chibriturilor. Iosif, autorul Panteonului, a avut modele în familie, a avut la cine să privească şi astfel şi-a croit drumul în viaţă. Avea numai douăzeci şi patru de ani când, la Pesta, în 1865, unde studia dreptul, înfiinţează o publicaţie menită să slujească naţiunea română din Imperiul Habsburgic în aspiraţiile sale patriotice şi culturale, gând ce a rodit sub numele Familia. Foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni, revistă care avea să devină cea mai importantă instituţie de cultură în plan revuistic pentru românii din Transilvania, dar, foarte curând, o revistă citită şi de românii din Ţară.

Timp de peste patruzeci de ani, între 1865 şi 1906, Iosif Vulcan a pus, la temelia acestui adevărat for cultural şi spiritual, toate darurile sufleteşti, intelectuale, morale cu care a fost înzestrat, pentru a asigura continuitatea acestei lucrări de admirabilă folosinţă pentru neamul său, cu o energie şi o voinţă prin care Familia s-a constituit în destin personal şi, deopotrivă, în bun de patrimoniu cultural naţional. Număr de număr, Familia oferea pri mele sale pagini portretizării fondatorilor de cultură şi de istorie care şi-au câştigat un nume de bună memorie în istoria românilor. Aceste portrete au fost adunate de Vulcan într-un volum intitulat Panteonul român.

Tot lui Iosif Vulcan i-a fost dat să publice primele încercări poetice ale celui care avea să devină Eminescu. Sprijinul acordat tinerilor prin a-i debuta şi a-i cultiva în paginile revistei a fost mereu simţit ca o datorie de onoare. Tot Iosif Vulcan l-a debutat în Familia şi pe George Coşbuc.

Vreau să mai adaug că părintele revistei Familia, Iosif Vulcan, precum şi fondatorii primelor şcoli româneşti de prin părţile bihorene şi nu numai, au fost cu toţii greco-catolici luminaţi, cu mari idealuri: profeţi, aş spune. Şcolile au fost deschise tuturor, ortodocşi sau greco-catolici "nici o plată de la ucenici aşteptându-să", ba au fost şi elevi evrei şi unguri; Suplex-ul, la vremea respectivă, cerea drepturi pentru toţi românii ortodocşi sau greco-catolici; Familia lui Vulcan a fost şi a rămas deschisă până în zilele noastre, "nici o deosebire confesională făcându-se", ba mai mult, Familia de azi a întemeietorului Vulcan respiră cultura popoarelor Europei şi a tuturor meridianelor. Privind retrospectiv, revista Familia se înscrie în siajul cultural pe care Şcoala Ardeleană l-a inaugurat prin Maior, Şincai, Micu, Budai-Deleanu. Mai presus de toate, Familia a fost şi trebuie să rămână limbă vorbită şi literatură trăită, conştiinţă şi identitate, integrare a culturii naţionale în marea cultură a Europei şi a popoarelor lumii.

Spune Iosif Vulcan despre propria-i lucrare de-o viaţă: "Etatea înaintată şi sănătatea slăbită mă silesc să mă retrag de la masa redacţională şi să sistez această revistă. Este un moment de mare importanţă acesta pentru mine, căci schimbă toată viaţa mea. Un moment de o impresiune cu mult mai pătrunzătoare decât să fiu în stare a-l descrie. A te despărţi de ocupaţiunea care în timp de patruzeci şi doi de ani ţi-a oferit atâtea momente plăcute şi fericite, este o simţire ce te face să-ţi tremure toate vânele şi condeiul îţi cade din mână. Recunosc că revista aceasta pornită atunci când nu prea erau scriitori şi era singura făclie literară română în Ungaria, de multe ori s-a prezentat cu lucrări ale începătorilor; dar am şi bucuria că unii dintre aceştia au devenit căpeteniile literaturii noastre... Ştiu bine că am rămas departe de succesul pe care-l doream: dar sufletul meu e liniştit că am întrebuinţat tot ce am avut la dispoziţie pentru ridicarea culturei naţionale. Constatând toate acestea, înfăşor cu linişte flamura Familiei, salutând cu bucurie tinerimea noastră menită a continua cu succes mai mare activitatea literară, căreia i-am închinat şi eu toată viaţa mea..." (Iosif Vulcan, Familia, nr. 41/1906, sub titlul "Încheierea")

Profetică a fost deschiderea şcolilor, profetic a fost Suplex-ul, precum profetică a fost şi găzduirea lui Eminescu în paginile revistei Familia, la debut dar şi la maturitate, precum şi schimbarea numelui său; profetici aceşti înainte mergători ai noştri. Îmi pare că, dintr-un colţ al raiului, ne priveşte astăzi Iosif Vulcan cu toţi cei înşiruiţi de el în Panteonul Român. Da, de dincolo de zări, distins şi elegant ne surâde "chipul bătrânului blajin, cu mustăţile albe sucite dârz cum credea el că se cuvine unui membru al Academiei" (Iorga), detaşat, calm şi demn în cămaşa-i impecabilă cu papion, ştiind că idealul şi profeţia lui nu s-au năruit. Este mulţumit! Revista lui, Familia, şi Panteonul sunt, în continuare, coloane pe care se susţine cultura română. Iar domnul Cristian Bădiliţă ne ajută să ne "aducem aminte de mai-marii noştri înaintaşi, care ne-au grăit cuvântul lui Dumnezeu; să privim cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa".

(† Virgil Bercea, Episcop de Oradea Mare, 22 ianuarie 2021) 
 

Iosif Vulcan - repere biografice

Cronologie
 

1805. 23 decembrie. Se naşte la Şinca Veche (Făgăraş), Nicolae Vulcan, tatăl lui Iosif Vulcan.
1813. Se naşte, la Leta Mare, Victoria Irinyi, mama lui Iosif Vulcan.
1831. Nicolae Vulcan se căsătoreşte cu Victoria Irinyi şi e sfinţit preot.
1841, 31 martie. Se naşte, la Holod, Iosif Vulcan.
1844. Familia Vulcan se mută la Leta Mare (actualmente în Ungaria), unde Iosif urmează studiile primare.
1851. Iosif Vulcan urmează studiile medii la Gimnaziul Premonstratens din Oradea.
1855. Gheorghe Ardeleanu şi Iosif Vulcan scot revista-manuscris Deşteaptă-te, române!
1859. Iosif Vulcan debutează, ca poet, în Gazeta Transilvaniei.
1862. Iosif Vulcan publică în Concordia (Budapesta) traducerea unei nuvele de Jókai Mór.
1863. Redactor al publicaţiei Umoristul, care apare la Budapesta.
1864. Obţine diploma de avocat.
1865. Apare, la Budapesta, în traducerea lui Iosif Vulcan, romanul Colombe, al lui Al. Dumas.
1865, 5/17 iunie. Apare la Budapesta nr. 1 al Familiei. Foaie enciclopedică şi beletristică. Editor, redactor responsabil şi proprietar - Iosif Vulcan.
1866. Iosif Vulcan tipăreşte, la Budapesta, volumul de versuri Poezii.
1866, 25 februarie/9 martie. Poetul Mihai Eminescu debutează în Revista Familia.
1867, Umoristul îşi schimbă numele, devenind Gura satului.
1868, Iosif Vulcan devine membru al Asociaţiei transilvane pentru literatura şi cultura poporului român - ASTRA.
1869, Apare, la Budapesta, volumul Panteon român.
1871, 25 ianuarie. La Budapesta, Iosif Vulcan este primul român care devine membru al Societăţii literare Kisfaludy. 20 noiembrie. Se căsătoreşte cu Aurelia Popoviciu.
1872. Publică, la Budapesta, două volume sub titlul Novele.
1873. La Budapesta, văd lumina tiparului primele două volume din romanul Sclavul amorului, sub semnătura lui Iosif Vulcan.
1875. Iosif Vulcan editează publicaţia Şezătoarea, la Budapesta, adresată sătenilor.
1876-1878. Editează, la Budapesta, cărţi de proză, teatru şi poezie, inclusiv traduceri din Jules Verne şi din poezia populară românească.
1879. Este ales membru corespondent al Academiei Române.
1880. Publică, la Budapesta, traducerea romanului Misteriul nopţii, de Claire de Chandeneux. Martie. Iosif Vulcan se mută la Oradea, unde va continua editarea revistei Familia.
1882-1883. Apar, la Oradea, volumele Lira mea (poezie) şi De la sate (proză), semnate Iosif Vulcan.
1885, ianuarie. Nr. 2 al Revistei Familia este dedicat integral lui Mihai Eminescu.
1891. Piesa de teatru Ştefan Vodă cel tânăr este premiată la Bucureşti şi introdusă în repertoriul Teatrului Naţional. Martie. Iosif Vulcan devine membru titular al Academiei Române.
1893-1894. La Oradea, apar în volum piesele Ştefan Vodă cel tânăr şi Sărăcie lucie.
1897, martie. Pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti se joacă, în premieră absolută, piesa Gărgăunii dragostei.
1899. Gărgăunii dragostei apare tipărită în volum, la Oradea.
1901. La Oradea are loc prima întâlnire între Iosif Vulcan şi Ady Endre.
1903, martie. Se joacă, la Oradea, în limba maghiară, piesa lui Iosif Vulcan Ştefan Vodă cel tânăr, eveniment cultural socotit de Ady Endre o "premieră a prieteniei româno-maghiare".
1904. La Oradea se sărbătoreşte jubileul de 40 de ani al Revistei Familia. Martie. Iosif Vulcan este ales preşedinte al Secţiei literare a Academiei Române, la propunerea lui Titu Maiorescu.
1906, 30 decembrie. Apare, la Oradea, ultimul număr din prima serie a Revistei Familia.
1907, 28 august/8 septembrie. Iosif Vulcan se stinge din viaţă, la Oradea, unde este şi înmormântat. Slujba a fost oficiată de episcopul greco-catolic de Oradea, Demetriu Radu.

(Ioan F. Pop)

Prefaţă la Începuturile serviciilor de informaţii

 

Francis Dvornik
Începuturile serviciilor de informaţii
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Uneori, până şi cărţile au propria lor istorie, iar lucrarea prezentă nu face excepţie. În primăvara anului 1948, când lucram la Dumbarton Oaks la invitaţia Universităţii Harvard, am fost vizitat de generalul William J. ("Wild Bill") Donovan, director al Biroului de Servicii Strategice (Office of Strategic Services) din al Doilea Război Mondial. Generalul Donovan şi-a dezvăluit intenţia de a scrie o istorie a serviciilor de informaţii pentru a demonstra rolul important pe care l-au jucat în protejarea naţiunilor. Donovan căuta un cercetător care să scrie primele capitole despre originea şi dezvoltarea acestor servicii în Antichitate şi Evul Mediu timpuriu. John S. Thacher, directorul de atunci al Bibliotecii şi colecţiei Dumbarton Oaks, i-a spus că eu ţinusem cursuri la Trinity College, din cadrul Universităţii Cambridge, despre filozofia politică în Orientul Mijlociu antic, Roma şi Bizanţ şi că l-aş putea ajuta în proiectul său. Am fost dispus să încerc şi, în verile anilor 1948 şi 1949, am scris primele două capitole despre Orientul Apropiat antic şi Imperiul Roman.

Nu ştiu dacă generalul Donovan a reuşit să găsească alţi colaboratori şi nici cât de mult a avansat studiul său, dar în tot cazul, decesul său din anul 1959 a pus capăt proiectului. De atunci am avut alte obligaţii ca profesor şi cercetător la Dumbarton Oaks, dar nu am uitat în totalitate primele mele scrieri. Am găsit materiale noi în timp ce lucram la cartea mea Early Christian and Byzantine Political Philosophy. Origins and Background, publicată în două volume în 1966, care examina Orientul Mijlociu timpuriu, Roma şi Bizanţul. Pregătirea prelegerii mele despre misiunile greceşti şi apusene în Orient pentru Congresul internaţional al istoricilor, ţinut la Moscova în 1970, m-a determinat să studiez istoria mongolă şi chineză, deoarece misiunile latine în Orientul Îndepărtat au început abia în secolul al XIII-lea. Cursurile despre istoria slavă pe care le-am ţinut la Universitatea Harvard m-au familiarizat şi mai mult cu problemele Rusiei kievene şi ale Moscovei. Curiozitatea de a afla cum au reuşit să dăinuie diverse regimuri şi imperii, adesea timp de secole, deşi neglijau, în general, bunăstarea socială şi economică a supuşilor lor, m-a condus la convingerea că supravieţuirea lor s-a datorat în mare parte organizării eficiente a serviciilor de informaţii.

În cele din urmă am decis să adun toate materialele pe care le găsisem, practic un produs secundar al cercetărilor mele pentru alte proiecte, şi să le public cu titlul Începuturile serviciilor de informaţii.

Întrucât proiectul generalului Donovan fusese destinat unui public profesionist şi general, am omis notele de subsol şi analizele ştiinţifice extinse, totuşi majoritatea lucrării se bazează pe surse originale, care sunt citate în text. Cercetătorii interesaţi de diverse probleme vor putea verifica atât citatele, cât şi deducţiile mele în conformitate cu ediţiile enumerate în bibliografie, care sunt uşor accesibile specialiştilor. Fiecare capitol are o bibliografie a surselor şi a publicaţiilor utilizate pentru realizarea sa. Studierea instituţiilor similare din imperiile arabe musulmane a prezentat unele dificultăţi. Din fericire, deşi multe lucrări de istorie arabe sunt încă nepublicate, majoritatea surselor necesare unui astfel de studiu sunt disponibile în traduceri în engleză sau franceză.

Lucrarea de faţă este o încercare nouă de a trata un subiect în general neglijat de istorici şi ne poate ajuta să înţelegem mai bine unele evenimente istorice, atât din trecut, cât şi din prezent. Ea nu va înlocui proiectul pe care generalul Donovan n-a mai reuşit să-l realizeze şi prin care am avut impresia că dorise să aducă un omagiu colaboratorilor săi din rândul Aliaţilor, totuşi această încercare ne poate arăta, aşa cum a dorit el să sublinieze, importanţa unui bun serviciu de informaţii pentru securitatea ţării sale, precum şi pericolele inerente generate de abuzurile pe care le poate comite.

(Francis Dvornik, Dumbarton Oaks, octombrie 1973)

Reţeta infailibilă a rapelului la sensibilitate sau opririle între staţii ale lui Matěj Hořava - prefaţă la Cartea ţuicii. Povestiri din Banat

 

Matěj Hořava
Cartea ţuicii. Povestiri din Banat
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duţă
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Reţeta infailibilă a rapelului la sensibilitate sau
 opririle între staţii ale lui Matěj Hořava

Născut în 1980, Matěj Hořava a abordat literatura, în general, şi proza (mai degrabă scurtă), în special, într-o cheie puţin familiară cititorului ceh: lirismul pe alocuri sentimental, (r)apelul la înţelegerea, compasiunea şi, la limită, chiar la mila şi lacrimile cititorului - reţete care, trebuie subliniat, nu numai că nu îl conving pe pragmaticul cetăţean al burgurilor central-europene, ba chiar, dimpotrivă, îi provoacă un (su)râs dispreţuitor. Pe scurt, în Europa Centrală, şi mai ales în spaţiul ceho-austriac, melodrama are picioare scurte.

Totuşi, Hořava a reuşit. Ba a mai luat şi ceva premii pe treaba asta, dintre care merită menţionat cel puţin Premiul Magnesia Litera (premiul literar naţional al Cehiei) la categoria debut. De fapt, la fel ca toate artificiile de reală valoare care atrag atenţia asupra unei opere de artă, din orice domeniu ar proveni, ideea lui Hořava este simplă: împrumutându-se masiv din tehnica romanelor sentimentale "de epocă" şi manipulând cu pricepere părţile moi ale sufletului omenesc, autorul ştie să evite totuşi căderea în capcanele bine-cunoscute ale melodramei sentimentale clasice. El ucide monotonia tradiţională a lacrimogenului prin impregnarea cu elemente descriptive, mizând, dar fără a "abuza", pe pitorescul lor mai degrabă bonom, recurge la fărâmiţarea poveştii în nuclee narative mai mult sau mai puţin independente între ele şi, mai ales, independente de "acţiunea principală", dacă se poate vorbi despre aşa ceva într-un roman cu influenţe postmoderne nu numai evidente, ci şi, pe alocuri, aproape ostentativ asumate. Hořava alege la fel de ostentativa "de-liniarizare" a firului poveştii, care în acest caz completează în mod fericit fărâmiţarea narativă (să ne fie clar: avem de-a face cu două noţiuni diferite), şi de-liniarizarea temporală, prin combinarea inspirată a prezentului narativ cu trecutul şi viitorul, adesea nesigur, la limita ipoteticului. Ceea ce reprezintă o altă dovadă de însuşire inteligentă a bogatei şi intensei moşteniri a altminteri încă prea puţin cunoscutului şi cercetatului postmodernism ceh. Hořava recurge şi la lucrul inteligent, inspirat şi dinamic cu straturile adesea fluide ale amintirii, dorinţei, imaginaţiei sau frustrărilor personale şi, dincolo de toate, la identificarea şi evidenţierea acelor elemente de natură sensibilă, a acelor chei delicate şi meşteşugit alcătuite şi manevrate nu atât înspre deschiderea unor "uşi ale înţelegerii" (la asta se pricepe orice autor profesionist, iar în cazul poveştilor nu foarte pretenţioase, cititorul se descurcă liniştit şi singur), cât înspre declanşarea acestui proces în modul, în ritmul şi după regulile autorului.

Poate că o apologie a ţuicii de prună şi zarzără şi a banalelor livezi bănăţene care au produs-o ar risca să plictisească după mai puţin de două pagini, dacă în acelaşi interval narativ nu ar apărea, ca din neant, amintiri despre exilul voluntar al autorului în Bavaria, în Banat şi în propriul sine, ceea ce duce în mod aproape logic la cugetări cu privire la condiţia ingrată a vagabondului străin de toţi şi de toate. (Să nu aşteptăm aici o complexă analiză teoretică, totuşi - aceasta este deja treaba cititorului atras în mod irezistibil în joc.) Apărută în 2014 şi uzând din plin de asemenea ingrediente - mai degrabă spectaculoase şi atractive pentru public decât experimentale sau ermetice -, Cartea ţuicii şi-a meritat din plin premiile şi succesul de până acum. Însă înainte de toate, a definit, credem noi, o nouă direcţie sau, ca să spunem lucrurilor pe nume, o nouă reţetă de succes în cadrul literaturii cehe contemporane.

Să nu încheiem înainte de a menţiona că al doilea - şi până acum ultimul - titlu semnat de Hořava, Mezipřistání [Oprire între staţii], apărută în septembrie 2020, mizează tot pe ideea de surghiun voluntar al autorului într-un mediu pitoresc şi, până la proba contrarie, ostil şi ameninţător: un bloc de tip comunist, cenuşiu, pe cale de a se prăbuşi, la marginea capitalei georgiene Tbilisi, "adăpostul ideal" pentru povestitorul însingurat care se încăpăţânează să predea seara limba cehă la universitatea din oraş şi să creadă că acesta e destinul care i-a fost hărăzit. Un alt exil voluntar, o altă lume de neînţeles, alte peregrinări - veritabile, concrete sau "doar" sufleteşti: la munte, la mare; către alte ţări, către alte amintiri. Şi, din ce în ce mai des, în locurile unde a trăit cândva şi de unde a fugit: în Moravia, în Boemia, în Bavaria etc. În timpul rătăcirii sale, personajul întâlneşte oameni ale căror destine - deşi la prima vedere complet diferite - reflectă nesiguranţele, traumele, marile dorinţe şi micile bucurii comune (aproape) tuturor. În acest sens, sediu asumat pentru un (alt) exil voluntar, marea Georgie reprezintă, în anatomia complexă a simbolurilor cu care lucrează autorul, exact la fel de mult sau de puţin ca acele cinci comune şi "Oraš"-ul care alcătuiesc "Banatul cehesc" de pe malul Dunării: nişte "opriri între staţii" pe drumurile fără sfârşit ale veşnicului hoinar şi neîmpăcatului autoexilat Matěj Hořava.

Cuvânt înainte la Niciun prieten, doar munţii

 

Behrouz Boochani
Niciun prieten, doar munţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din engleză de Bertha Savu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt‑înainte

Niciun prieten, doar munţii. Mesaje din închisoarea Manus este o carte ce îşi merită locul pe raftul literaturii penitenciare, alături de opere foarte diverse precum De profundis a lui Oscar Wilde, Scrisori din închisoare a lui Antonio Gramsci, Into the Smother a lui Ray Parkin, The Man Died a lui Wole Soyinka şi Letter from Birmingham Jail a lui Martin Luther King Jr.

Scrisă în limba persană de un tânăr poet kurd, Behrouz Boochani, pe parcursul unei lungi perioade de detenţie, tortură şi suferinţă, această carte este prin însăşi existenţa ei o probă de curaj şi tenacitate creativă. Ea nu s‑a născut nici pe hârtie, nici pe calculator, ci butonată pe telefon şi scoasă pe ascuns de pe insula Manus sub forma a mii de mesaje text.

Trebuie să recunoaştem măsura realizării lui Behrouz Boochani amintind în primul rând condiţiile dificile în care ea a fost concepută, improbabilitatea extremă a înseşi existenţei sale. Guvernul nostru a luat toate măsurile pentru dezumanizarea solicitanţilor de azil. Numele şi poveştile lor sunt ţinute departe de urechile noastre. Pe insulele Nauru şi Manus, aceştia trăiesc într‑o grădină zoologică a cruzimii. Vieţile lor sunt despuiate de sens.

Aceşti prizonieri sunt cu toţii oameni încarceraţi fără a li se fi adus niciun fel de acuzaţie, condamnare sau sentinţă. Este o soartă cu adevărat kafkiană, ce are adesea un efect necruţător - unul, de altfel, vizat chiar de temnicerii australieni -, acela de a distruge orice speranţă.

Deloc surprinzător, apelul lor la libertate s‑a prefăcut în carnea arsă a tânărului de 23 de ani Omid Masoumali, care şi‑a dat foc în semn de protest. Sau în ţipetele tinerei Hodan Yasin, de 21 de ani, care a făcut acelaşi lucru.

Asta este ceea ce noi, Australia, am ajuns.
Rugăminţile zadarnice ale unei femei violate pe Nauru.
O fată care şi‑a cusut buzele.
Un copil refugiat ce şi‑a cusut o inimă în palmă fără să ştie pentru ce.

Protestul lui Behrouz Boochani a îmbrăcat o altă formă. Ceea ce temnicerii săi australieni nu au putut să distrugă în Behrouz Boochani a fost credinţa sa în cuvinte: în frumuseţea, necesitatea, posibilităţile lor, în puterea lor eliberatoare.

Astfel, în perioada încarcerării sale, Behrouz Boochani a început una dintre cele mai remarcabile cariere din jurnalismul australian: raportând ceea ce se petrecea pe insula Manus sub forma mesajelor pe Twitter sau pe telefon, a apelurilor telefonice şi video şi a e‑mailurilor. Făcând acest lucru, a sfidat guvernul australian, care în tot acest timp a depus eforturi serioase să împiedice difuzarea poveştilor refugiaţilor, încercând permanent să îngrădească accesul ziariştilor pe insulele Manus şi Nauru; s‑a mers până la legiferarea, pentru o perioadă de timp, a draconicei secţiuni 42 din Actul poliţiei de frontieră australiene, ce prevedea pedepsirea cu până la doi ani de închisoare a oricărui cadru medical sau asistent social ce aducea dovezi publice despre bătăile sau abuzurile sexuale suferite de minori sau despre orice act de viol şi cruzime în general.

Cuvintele sale au ajuns să fie citite în toată lumea, să se audă dincolo de oceane şi să acopere ţipetele stridente ale legiunilor de propagandişti plătiţi. Înarmat doar cu adevărul şi cu un telefon, un refugiat lipsit abuziv de libertate a atras atenţia întregii lumi asupra celei mai mari crime a Australiei.

Behrouz Boochani a reuşit să scrie o carte nemaivăzută şi teribilă, făcând o cronică a vieţii sale de tânăr bărbat ce a petrecut cinci ani pe insula Manus ca victimă a politicilor privind refugiaţii ale guvernului australian - politici în privinţa cărora cele două mari partide ale noastre s‑au luat la întrecere la capitolul cruzime.

Citirea acestui text este dificilă pentru orice australian. Ne fălim cu decenţa, bunătatea, generozitatea şi spiritul nostru iubitor de dreptate. Niciuna dintre aceste calităţi nu reiese din relatarea făcută de Boochani, care vorbeşte în schimb despre foame, mizerie, bătăi, sinucidere şi crimă.

Descrierile făcute de el comportamentului reprezentanţilor guvernamentali de pe Manus îmi amintesc în mod dureros de relatările tatălui meu despre conduita comandanţilor japonezi din lagărele pentru prizonierii de război în care el şi alţi prizonieri australieni au suferit atât de mult.

Ce s‑a întâmplat de am ajuns să fim noi cei care comit astfel de atrocităţi?

Această relatare impune o tragere la răspundere. Cineva trebuie să dea socoteală pentru aceste crime. Pentru că, dacă acest lucru nu se va întâmpla, istoria ne garantează că, într‑o bună zi, nedreptatea de pe insulele Manus şi Nauru se va repeta în Australia la o scară mai mare, mai amplă şi, cu siguranţă, mai dramatică.

Cineva poartă vina, or, aceştia, şi nu nevinovaţii pentru a căror mare suferinţă stă mărturie această carte, sunt cei care ar trebui să fie în închisoare.

Cartea aceasta este totuşi mult mai mult decât un simplu J'accuse. Este o mare victorie a unui tânăr poet care ne‑a demonstrat tuturor cât de mult continuă să conteze cuvintele. Australia i‑a privat de libertate corpul, dar sufletul său a rămas cel al unui om liber. Cuvintele sale au devenit acum în mod iremediabil cuvintele noastre, iar istoria noastră trebuie să răspundă pentru istoria lui.

Sper ca într‑o bună zi să îi pot ura lui Behrouz Boochani bun venit în Australia ca ceea ce s‑a dovedit a fi în aceste pagini. Un scriitor. Un mare scriitor australian.

(Richard Flanagan, 2018)

*
Această carte a fost scrisă pentru a oferi o relatare conformă cu realitatea a experienţei trăite pe insula Manus în Centrul de procesare regional off‑shore al Australiei şi pentru a documenta o experienţă directă despre ce înseamnă să fii deţinut într‑un astfel de centru. Există anumite limite în legătură cu ce poate fi făcut public şi ce nu, mai ales când vine vorba despre confraţi deţinuţi. Nu am considerat că schimbarea anumitor detalii, de genul culorii părului sau ochilor, a vârstei, naţionalităţii sau numelui este suficientă pentru a garanta protejarea identităţii celor vulnerabili, aflaţi încă în interiorul sistemului. Niciun personaj deţinut sau solicitant de azil din această carte nu este bazat pe o persoană reală anume, indiferent de cât de detaliată pare istoria sa. Nu avem de‑a face cu persoane deghizate. Trăsăturile lor descrise aici nu corespund unora reale. Identităţile lor sunt în întregime fabricate. Sunt personaje compozite: un colaj obţinut din diverse evenimente şi numeroase întâmplări, inspirat de multe ori de logica alegoriei, şi nu de cea a reportajului. Detaliile legate de cei doi oameni care au murit pe insula Manus, Reza Barati şi Hamid Khazaei, ţin de domeniul public, ei fiind, prin urmare, numiţi în semn de respect.

Prietenia şi cărţile - prefaţă la Suntem deja uitarea ce vom fi

 

Héctor Abad Faciolince
Suntem deja uitarea ce vom fi
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din spaniolă de Mariana Sipoş
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prietenia şi cărţile
prefaţă de Mario Vargas Llosa  
 

Mi s‑a întâmplat acum câţiva ani cu Javier Cercas şi am retrăit acum aceeaşi senzaţie cu Héctor Abad Faciolince. Când am citit extraordinarul roman al lui Cercas, Soldaţii de la Salamina, nu numai că mi‑a rămas întipărit în tot corpul - mai bine spus, în suflet - acel sentiment de fericire şi gratitudine pe care ni‑l oferă întotdeauna lectura unei cărţi frumoase, dar şi o nevoie presantă de a‑l cunoaşte pe autor pentru a‑i strânge mâna şi a‑i mulţumi personal.

Nu mult după aceea, graţie lui Juan Cruz, printre ale cărui merite este şi acela de a se afla inevitabil acolo unde este nevoie de el, într‑o noapte stranie în care Madridul părea să fi rămas pustiu, ca şi cum ar fi aşteptat anihilarea nucleară, l‑am cunoscut pe Cercas, într‑un restaurant plin de fantasme. Imediat am descoperit că omul era la fel de minunat ca şi scriitorul şi că vom rămâne prieteni pentru totdeauna.

Mi se întâmplă rareori să simt această dorinţă imperioasă de a‑i cunoaşte personal pe autorii cărţilor care mă emoţionează sau mă farmecă. Am suportat deja câteva decepţii în această privinţă şi, în general, cred că este de preferat să rămâi cu imaginea ideală pe care ţi‑o faci despre scriitorii pe care îi admiri, decât să rişti să o confrunţi cu realitatea. Exceptând cazul când ai senzaţia copleşitoare că merită să încerci.

După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experienţă de cititor din ultimii ani, mi‑am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a‑l cunoaşte personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a‑i putea spune prin viu grai cât de mult îi datorez.

Este foarte greu să încerci să sintetizezi ceea ce este Suntem deja uitarea ce vom fi fără să‑i trădezi spiritul, pentru că, asemenea tuturor capodoperelor, cartea este multe lucruri în acelaşi timp. A spune că este o sfâşietoare carte de memorii despre familia şi tatăl autorului - care a fost asasinat de un ucigaş plătit - e adevărat, dar neinspirat şi infim, pentru că această carte este în acelaşi timp o copleşitoare imersiune în infernul violenţei politice columbiene, în viaţa şi în sufletul oraşului Medellín, în obiceiurile şi aspectele mărunte ale vieţii, în intimitatea şi grandoarea unei familii, o mărturie delicată şi subtilă a iubirii filiale, o poveste adevărată care este în egală măsură o superbă ficţiune, prin felul în care este scrisă şi structurată, şi una dintre cele mai elocvente pledoarii care s‑au scris în timpurile noastre şi în toate timpurile împotriva terorii ca instrument politic.

Cartea este cutremurătoare, dar nu apăsătoare, pentru că este scrisă astfel încât nu face exces în exteriorizarea sentimentelor, este o proză precisă, limpede, inteligentă, cultă, care pune stăpânire cu o iscusinţă desăvârşită pe sufletul cititorului, ascunzându‑i anumite date, distrăgându‑i atenţia, cu scopul de a‑i stimula curiozitatea şi orizontul de aşteptare, obligându‑l astfel să participe la actul creator, mână în mână cu autorul.

Punctele culminante ale cărţii sunt cele două morţi: cea a surorii autorului şi cea a tatălui - una din cauza bolii şi cealaltă ca urmare a sălbăticiei politice - şi în descrierea ambelor există mai multe tăceri decât rostiri, o pudoare elegantă care, în mod ciudat, amplifică tristeţea şi consternarea cu care cititorul captiv trăieşte cele două tragedii.

Împotriva a ceea ce s‑ar putea crede din afirmaţiile de mai sus şi în ciuda prezenţei devastatoare în paginile ei a suferinţei, a nostalgiei şi a morţii, Suntem deja uitarea ce vom fi nu este o carte care să demoralizeze. Dimpotrivă, cum se întâmplă întotdeauna cu operele de artă reuşite, este o carte în care frumuseţea formei, calitatea expresiei, luciditatea reflecţiilor, graţia şi fineţea cu care este descrisă acea familie atât de afectuoasă şi de caldă încât ai vrea să fie a ta, fac din ea o carte care îţi ridică moralul, o dovadă că, fie şi în cele mai infame şi mai dure experienţe, sensibilitatea şi imaginaţia unui scriitor generos şi inspirat pot fi utilizate pentru a apăra viaţa şi a arăta că, în ciuda a toate, pe lângă durere şi frustrare, există totuşi în ea bucurie, iubire, idealuri, sentimente înalte, tandreţe, compasiune, fraternitate şi hohote de râs.

Zeii sau hazardul au fost binevoitori cu mine şi au aranjat în aşa fel lucrurile ca la recentul Festival literar Hay din Cartagena^[i] şi, bineînţeles, graţie omniprezentului Juan Cruz, să‑l cunosc personal pe Héctor Abad Faciolince.

În mod firesc, persoana era la înălţimea a ceea ce scria. Era cult, simpatic, generos şi a sta de vorbă cu el s‑a dovedit aproape la fel de plăcut şi benefic ca şi lectura cărţii lui. După zece minute de conversaţie la El Club de Pesca^[ii] din Cartagena, sub o lună plină de carte poştală ilustrată, cu câteva umbre de rozătoare dând târcoale pe chei şi cu un delicios orez cu cocos în faţa noastră, am ştiut că îmi va fi pentru totdeauna un bun prieten şi confrate şi că, până la sfârşitul zilelor noastre, vom avea pe agendă tema scriitorului Onetti, care mie îmi place mult, iar pe el îl plictiseşte.

Sper să am timp şi argumente suficiente pentru a‑l convinge să recitească texte precum Infernul atât de temut sau Viaţa scurtă şi să descopere cât de aproape este lumea lui Onetti de a sa, prin autenticitatea morală şi măiestria tehnică pe care amândoi le dovedesc şi prin impecabila radiografie a Americii Latine pe care, fără să şi‑o fi propus, au realizat‑o amândoi în scrierile lor.

În cele trei ore şi jumătate cât durează zborul de la Cartagena la Lima, am citit ultima carte a lui Héctor Abad Faciolince: Trădările memoriei^[iii]. Sunt trei povestiri autobiografice, însoţite de fotografii ale locurilor, obiectelor şi persoanelor care ilustrează şi completează istoria. Prima, Un poem în buzunar, este de departe cea mai bună şi cea mai extinsă şi, într‑un fel, o completare indispensabilă a cărţii Suntem deja uitarea ce vom fi. În buzunarul tatălui asasinat la Medellín, tânărul Abad Faciolince a găsit un poem scris de mână care începe cu versul: "Suntem deja uitarea ce vom fi". De la început, a crezut că poemul era de Borges. Confirmarea identităţii exacte a autorului poemului a însemnat o aventură de mulţi ani, alcătuită din călătorii, întâlniri, căutări bibliografice, convorbiri, un mers înainte şi înapoi pe piste false, o aventură cu adevărat borgesiană, de erudiţie şi joc, o investigaţie despre care s‑ar putea spune că nu a fost trăită, ci doar închipuită de către un condeier "putred de literatură", de umor, ingeniozitate şi o exagerată paradă de imaginaţie.

Această investigaţie pare la început o obsesie personală şi particulară, o modalitate în plus pentru fiul distrus după moartea teribilă a tatălui de a păstra vie şi foarte aproape amintirea lui, de a depune mărturie despre dragostea ce i‑o poartă. Dar, puţin câte puţin, pe măsură ce investigaţia pune cap la cap opiniile profesorilor, criticilor, scriitorilor, prietenilor, iar naratorul devine ezitant şi dezorientat între atâtea versiuni contradictorii, căutările lui pun în evidenţă teme permanente, de interes general: identitatea operei literare, în primul rând, şi relaţia care există, în momentul aprecierii calităţii ei artistice, între operă şi numele şi prestigiul autorului. Universitari respectabili şi specialişti demonstrează dispreţuitori că poemul nu e altceva decât o imitaţie grosolană a lui Borges şi, deodată, într‑o împrejurare neaşteptată, un intrus neprevăzut dă peste cap toate certitudinile la care se ajunsese, astfel că dovezile devin categorice şi de netăgăduit: poemul este, într‑adevăr, al lui Borges. Dar valoarea lui literară s‑a modificat continuu, crescând sau scăzând în originalitate şi importanţă, pe măsură ce, în urmărirea adevărului, posibilitatea ca Borges să fie autorul se mărea sau se micşora. Cartea Trădările memoriei este o lectură fascinantă, mai ales când ai senzaţia că, deşi tot ceea ce se povesteşte este adevărat, întâmplările sunt - sau mai bine zis devin -, graţie farmecului cu care sunt povestite, o frumoasă ficţiune.

Această poveste şi celelalte două - cea a tânărului aproape mort de foame care se pretindea scriitor, încercând să supravieţuiască în Torino, şi eseul despre "foştii viitori"^[iv] - au avut meritul de a mă face să uit, timp de trei ore şi jumătate, că zburam cu opt sute de kilometri pe oră, la zece mii de metri deasupra Anzilor şi Amazoniei, situaţie care mă înspăimântă întotdeauna şi îmi creează senzaţia de claustrofobie.

E clar că îmi voi petrece restul vieţii mereu îndatorat acestui scriitor columbian.

---

[i] Este vorba despre celebrul festival de literatură şi artă din Hay‑on‑Wye (Ţara Galilor) care are ediţii internaţionale în Spania, Italia, India, Kenia, Mexic, Columbia. Mario Vargas Llosa se referă la ediţia din 2010 a Festivalului Hay, care s‑a desfăşurat în localitatea Cartagena de Indias, pe coasta Mării Caraibilor, în nordul Columbiei.

[ii] Celebru restaurant din Cartagena de Indias, situat pe malul mării, într‑un fort medieval de apărare a oraşului.

[iii] Traiciones de la memoria, Alfaguara, 2009.

[iv] Titlul eseului pleacă de la o frază a scriitorului spaniol Miguel de Unamuno (1864-1936): "Întotdeauna m‑a preocupat problema a ceea ce eu aş numi eurile mele ex‑viitoare, cu alte cuvinte, ceea ce aş fi putut să fiu şi nu am fost."

Introducere la Gata de luptă

 

Ollie Ollerton
Gata de luptă
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Mă consider norocos şi îmi trec în revistă mulţumirile în fiecare dimineaţă la trezire şi în fiecare seară înainte de culcare. În viaţa mea există o femeie minunată, o afacere înfloritoare pe care am construit-o de la zero împreună cu ea, un fiu bun a cărui prietenie o preţuiesc şi un labrador negru pe nume Murphy. Dar nu întotdeauna a fost bine şi frumos: dacă viaţa este o cutie cu bomboane de ciocolată, atunci printre deliciile cu cremă de portocale şi de căpşuni pe care le-am înghiţit au existat ascunse şi cioburi de sticlă pisate. Am fost delincvent, soldat, membru al Forţelor Speciale şi, pe rând, alcoolic şi dependent de adrenalină, război şi substanţe toxice. Momentele mele de vârf au fost adesea umbrite de nemulţumire. Coborâşurile mele? Să spunem doar că aş putea scrie un manual despre cum să-ţi autosabotezi viaţa.

Într-o viaţă petrecută pe marginea abisului morţii, fie anesteziat după golirea unei sticle, fie privind în gura unei ţevi de armă, fusesem arhitectul succesului meu şi în acelaşi timp propriul meu demolator. Şi în pornirea obsesivă de a-mi potoli neastâmpărul care-mi fusese un spectru nedorit toată viaţa, trecusem disperat de la o soluţie exterioară la alta, acoperindu-mi pustiul interior printr-un consum excesiv de alcool, căutare de adrenalină în Forţele Speciale şi achiziţii de bunuri materiale.

Niciunul dintre paliativele acelea nu funcţionase. Din fericire, am supravieţuit eforturilor mele de a mă prăbuşi în prăpastia vieţii, până când am simţit un apel la schimbare, un moment de claritate când o voce interioară mi-a spus încet, dar ferm: "Ajunge cu rahatul ăsta! Trebuie să-ţi pui viaţa în ordine. Acum ori niciodată!" Şi pot spune cu sinceritate că la vârsta de 48 de ani sunt mai fericit decât am fost vreodată, iar motivul este simplu: mi-am găsit scopul interior şi l-am urmat. După ce l-am descoperit, am avut grijă de el aşa cum ai proceda cu un răsad preţios şi, cu disciplină şi încredere perseverentă în propria-mi persoană, l-am dezvoltat treptat în compania mea de formare profesională, Break-Point, al cărei OP (obiectiv principal) este de a-i ajuta pe alţii. Acesta îmi este scopul şi a trebuit să trec prin multe mizerii ca să găsesc perla aceea. Nu sunt intelectual şi nu am urmat vreo facultate, ci mă consider un om care învaţă de la viaţă, totuşi îmi plac unele citate din gânditori ca Nietzsche, filosoful german care a spus odată despre scop: "Cel care are pentru ce să trăiască, poate suporta orice." Fără un scop interior - un ce -, suntem la fel de lipsiţi de ţel şi de neîmpliniţi ca un marinar aflat într-o barcă fără nicio destinaţie stabilită.

Eu am ajuns în punctul cel mai de jos când am părăsit Forţele Speciale şi am plecat să lucrez în Irak, făcând un fel de navetă din locuinţa mea din Australia. În cel mai bun caz puteam fi descris ca un alcoolic funcţional, câştigând sume mari într-o zonă de război, bântuit veşnic de cicatricile unei căsnicii destrămate şi măcinat de vinovăţia de a-mi fi lăsat fiul în urmă. De când deschideam ochii dimineaţa şi până la ultimul gât de băutură înainte de a-mi pierde cunoştinţa în majoritatea serilor, dorinţa morţii era practic integrată în făptura mea. Ţin minte că pe atunci îmi repetam întruna: "Nu pot crede cum ai putut să treci atât de spectaculos de la un erou la un zero! Ai fost un soldat de elită, pentru ca în clipa următoare să devii un ratat." O luam razna fără structura SBS1, care să-mi asigure păstrarea disciplinei şi funcţionarea la un standard de excelenţă. Nu trebuia să răspund faţă de nimeni, în afară de mine însumi. Fără autodisciplină, nu poţi realiza nimic.

Odată ce ai ajuns la fund şi ai decis să mai rămâi pe acolo, singura cale este în sus. Ascensiunea mea din puţul disperării n-a avut loc peste noapte, iar viaţa mea actuală

nu este perfectă, dar, examinându-mi retrospectiv experienţele din ultimii zece ani, greşelile pe care le-am comis şi paşii pe care i-am întreprins pentru a le remedia în cele din urmă, sper că unele dintre lecţiile pe care le-am învăţat le-ar putea fi utile şi altora.

Începutul recuperării mele poate să pară un mic pas pentru omenire, dar a însemnat un pas uriaş pentru Ollie Ollerton - ieşirea din situaţia în care mă aflam. Am conceput un program holist care mi-a reglementat mentalitatea, exerciţiile fizice şi alimentaţia. M-am închis pentru trei luni într-o căsuţă din districtul Cornwall şi am devorat cărţi despre neurologie, filosofie şi psihologie; pozitivism, nutriţie, anatomie şi o mulţime de prelegeri TED Talks.

În Forţele Speciale, se planifică totul în detaliile cele mai mărunte pentru a face faţă unor crize, iar revenirea mea pe drumul cel bun a fost criza cea mai importantă cu care m-am confruntat vreodată. Procedeele pe care le-am conceput pentru a mă reconstrui formează esenţa acestei cărţi şi sper că ele vă vor ajuta în viaţă. Toţi avem nevoie de structuri de disciplină.

Pentru facilitarea informării, am împărţit cartea în patru părţi:
Chemarea schimbării - momentul în care hotărâm să facem ceva diferit;
Bariere în calea schimbării - obstacole probabile care ne vor bloca drumul;
Modul de schimbare - tehnicile pe care le-am folosit pentru a mă scoate din puţul acela şi a începe să trăiesc viaţa pe care mi-o doream;
Susţinerea schimbării - cum putem menţine pozitivismul pe linia de plutire, astfel încât să devină o parte solidă, stabilă a fiinţei noastre.

Mi-am început viaţa profesională în unităţi militare de elită, înconjurat de indivizi care aveau o gândire pozitivă, similară cu a mea. După câţiva ani de la părăsirea armatei şi pe măsură ce m-am reintegrat în societate, pozitivismul acela s-a diluat. Gândirea mea şi fundamentul acestei cărţi provin din faptul că de-a lungul vieţii m-am aflat în capetele opuse ale spectrului, precum şi din capacitatea de a analiza tot ceea ce gândesc şi ce simt, permiţându-mi astfel să devin un observator emoţional, nu victima gândurilor mele. Nu suntem definiţi de gândurile noastre, ci de acţiunile pe care optăm să le executăm pe baza lor. Totul este o alegere!

Nu suntem blocaţi în şabloane; putem deveni orice ne dorim. Nimeni nu ne obligă să ne păstrăm jobul pe care îl avem de zece ani şi pe care îl detestăm în secret. De asemenea, nimeni nu ne va mulţumi că am rămas într-o căsnicie lipsită de iubire, care ne face nefericiţi. Cu certitudine, nu cealaltă jumătate, care ne va dispreţui şi mai mult în tăcere. Foarte mulţi oameni trăiesc în temniţe inutile, pe care le-au conceput ei înşişi.

În cartea sa Recovery: Freedom from Our Addictions (Recuperare. Eliberează-te de dependenţe), Russell Brand descrie o imagine vie a disfuncţiei moderne: Dacă te târăşti prin viaţă într-un job care mai degrabă nu-ţi place, dacă ai o relaţie de care eşti detaşat, dacă mănânci pentru a supravieţui, dacă priveşti fix la Facebook, fumând şi visând fără rezultat, poţi să rămâi nefericit pe banda rulantă a nemulţumirii inconştiente până când te va depune în mormânt.

Unul dintre regretele cele mai frecvente ale celor aflaţi pe patul morţii este că nu şi-au asumat mai multe riscuri în viaţă şi nu au întreprins acele modificări după care tânjea spiritul lor interior, dar la momentele respective fuseseră prea copleşiţi de teama consecinţelor pe care le-ar fi atras părăsirea zonei lor de confort.

Nimeni - în afară de noi înşine - nu construieşte cuştile acelea invizibile care ne limitează. Oamenii sunt extraordinari, iar atunci când ne punem minţile la treabă, putem face lucruri uimitoare, lăsând în urmă amprente luminoase de bunăvoinţă, creativitate şi generozitate.

În acelaşi timp, însă, suntem la fel de capabili de o lene spectaculoasă şi de tendinţa de a ne comporta ca oile, de a accepta mai puţin decât ar trebui din partea vieţii şi de a rămâne în locuri sigure. Iar pe deasupra, suntem predispuşi instinctiv la negativism, aşteptându-ne prin urmare la lucruri rele, în loc de ceva bun.

Gata de Luptă este un strigăt de război împotriva tărăgănării. Cartea vă arată cum să preluaţi controlul, să creaţi noi obiceiuri pozitive, să vă identificaţi scopul şi să stabiliţi obiective cu sens; cum să vă construiţi tăria interioară, să vă schimbaţi viaţa în bine în mod deliberat, să vă ridicaţi şi să vă reveniţi atunci când lucrurile merg prost şi să eliminaţi aiurelile inutile care vă împovărează - indiferent dacă sunt datorii sau convingeri negative despre sine care s-au dezvoltat exagerat. În acest fel veţi căpăta energia sau capacitatea mentală necesară pentru a începe să înţelegeţi care vă sunt pasiunile, în loc să trăiţi cu tot felul de griji în privinţa unor lucruri care pot fi clarificate cu un pic de concentrare. Dacă nu veţi găsi niciodată timpul pentru a vă elibera, nu vă veţi oferi niciodată şansa de a evolua, devenind persoana care aţi sperat să fiţi.

Trebuie să acţionaţi la momentul oportun şi să permiteţi elanului şi insistenţei să vă conducă pe calea tuturor succeselor.

Aceasta este o carte pentru toţi acei oameni care greşesc şi-şi pierd calea uneori, dar şi pentru cei care doresc să devină versiuni mai bune ale propriei persoane. Vă voi prezenta cum am reuşit să găsesc ceea ce-mi trebuia cu adevărat, cum am vizualizat obiectivul şi l-am transformat în viaţa pe care o trăiesc în prezent. Zilnic oamenii au între 70 000 şi 100 000 de gânduri, care le dictează starea emoţională şi, implicit, comportamentul. Oricât de minunat ar fi creierul, el este eminamente leneş. Vom învăţa despre modul în care funcţionează, astfel încât să ne putem înţelege mai bine pe noi înşine, observând gândurile ce nu ne permit să avansăm şi identificând modul în care propriul nostru ego ne poate afecta. Trebuie să începem să ne examinăm în mod diferit, dacă dorim să fim mai mult la volan, devenind propriul nostru observator, mai degrabă decât o marionetă manipulată de fire nevăzute.

În paginile următoare veţi găsi exerciţii simple care vă vor ajuta să vă concentraţi asupra a ceea ce doriţi să realizaţi, păstrând o atitudine pozitivă şi în armonie cu sinele real. În fiecare dintre noi există resursele pentru a realiza ceea ce ne dorim, dar, din păcate, ele sunt sabotate de un set de comportamente deprinse în societate şi impulsionate de ego, care nu ne sunt de ajutor. La asta se adaugă tendinţa noastră de a parcurge, ca somnambulii, cicluri şi zone de confort ce se repetă la nesfârşit, dar care, deşi familiare, opresc dezvoltarea viitoare. Metodele create de mine şi pe care le prezint în carte m-au salvat de o viaţă de vicii şi depresie şi mi-au permis să devin un om mulţumit (ceva ce n-am crezut niciodată că va fi posibil) şi un antreprenor de succes, cu multe şi diverse afaceri. Acum este rândul vostru să încercaţi.