Prietenia şi cărţile - prefaţă la Suntem deja uitarea ce vom fi

 

Héctor Abad Faciolince
Suntem deja uitarea ce vom fi
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din spaniolă de Mariana Sipoş
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prietenia şi cărţile
prefaţă de Mario Vargas Llosa  
 

Mi s‑a întâmplat acum câţiva ani cu Javier Cercas şi am retrăit acum aceeaşi senzaţie cu Héctor Abad Faciolince. Când am citit extraordinarul roman al lui Cercas, Soldaţii de la Salamina, nu numai că mi‑a rămas întipărit în tot corpul - mai bine spus, în suflet - acel sentiment de fericire şi gratitudine pe care ni‑l oferă întotdeauna lectura unei cărţi frumoase, dar şi o nevoie presantă de a‑l cunoaşte pe autor pentru a‑i strânge mâna şi a‑i mulţumi personal.

Nu mult după aceea, graţie lui Juan Cruz, printre ale cărui merite este şi acela de a se afla inevitabil acolo unde este nevoie de el, într‑o noapte stranie în care Madridul părea să fi rămas pustiu, ca şi cum ar fi aşteptat anihilarea nucleară, l‑am cunoscut pe Cercas, într‑un restaurant plin de fantasme. Imediat am descoperit că omul era la fel de minunat ca şi scriitorul şi că vom rămâne prieteni pentru totdeauna.

Mi se întâmplă rareori să simt această dorinţă imperioasă de a‑i cunoaşte personal pe autorii cărţilor care mă emoţionează sau mă farmecă. Am suportat deja câteva decepţii în această privinţă şi, în general, cred că este de preferat să rămâi cu imaginea ideală pe care ţi‑o faci despre scriitorii pe care îi admiri, decât să rişti să o confrunţi cu realitatea. Exceptând cazul când ai senzaţia copleşitoare că merită să încerci.

După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experienţă de cititor din ultimii ani, mi‑am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a‑l cunoaşte personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a‑i putea spune prin viu grai cât de mult îi datorez.

Este foarte greu să încerci să sintetizezi ceea ce este Suntem deja uitarea ce vom fi fără să‑i trădezi spiritul, pentru că, asemenea tuturor capodoperelor, cartea este multe lucruri în acelaşi timp. A spune că este o sfâşietoare carte de memorii despre familia şi tatăl autorului - care a fost asasinat de un ucigaş plătit - e adevărat, dar neinspirat şi infim, pentru că această carte este în acelaşi timp o copleşitoare imersiune în infernul violenţei politice columbiene, în viaţa şi în sufletul oraşului Medellín, în obiceiurile şi aspectele mărunte ale vieţii, în intimitatea şi grandoarea unei familii, o mărturie delicată şi subtilă a iubirii filiale, o poveste adevărată care este în egală măsură o superbă ficţiune, prin felul în care este scrisă şi structurată, şi una dintre cele mai elocvente pledoarii care s‑au scris în timpurile noastre şi în toate timpurile împotriva terorii ca instrument politic.

Cartea este cutremurătoare, dar nu apăsătoare, pentru că este scrisă astfel încât nu face exces în exteriorizarea sentimentelor, este o proză precisă, limpede, inteligentă, cultă, care pune stăpânire cu o iscusinţă desăvârşită pe sufletul cititorului, ascunzându‑i anumite date, distrăgându‑i atenţia, cu scopul de a‑i stimula curiozitatea şi orizontul de aşteptare, obligându‑l astfel să participe la actul creator, mână în mână cu autorul.

Punctele culminante ale cărţii sunt cele două morţi: cea a surorii autorului şi cea a tatălui - una din cauza bolii şi cealaltă ca urmare a sălbăticiei politice - şi în descrierea ambelor există mai multe tăceri decât rostiri, o pudoare elegantă care, în mod ciudat, amplifică tristeţea şi consternarea cu care cititorul captiv trăieşte cele două tragedii.

Împotriva a ceea ce s‑ar putea crede din afirmaţiile de mai sus şi în ciuda prezenţei devastatoare în paginile ei a suferinţei, a nostalgiei şi a morţii, Suntem deja uitarea ce vom fi nu este o carte care să demoralizeze. Dimpotrivă, cum se întâmplă întotdeauna cu operele de artă reuşite, este o carte în care frumuseţea formei, calitatea expresiei, luciditatea reflecţiilor, graţia şi fineţea cu care este descrisă acea familie atât de afectuoasă şi de caldă încât ai vrea să fie a ta, fac din ea o carte care îţi ridică moralul, o dovadă că, fie şi în cele mai infame şi mai dure experienţe, sensibilitatea şi imaginaţia unui scriitor generos şi inspirat pot fi utilizate pentru a apăra viaţa şi a arăta că, în ciuda a toate, pe lângă durere şi frustrare, există totuşi în ea bucurie, iubire, idealuri, sentimente înalte, tandreţe, compasiune, fraternitate şi hohote de râs.

Zeii sau hazardul au fost binevoitori cu mine şi au aranjat în aşa fel lucrurile ca la recentul Festival literar Hay din Cartagena^[i] şi, bineînţeles, graţie omniprezentului Juan Cruz, să‑l cunosc personal pe Héctor Abad Faciolince.

În mod firesc, persoana era la înălţimea a ceea ce scria. Era cult, simpatic, generos şi a sta de vorbă cu el s‑a dovedit aproape la fel de plăcut şi benefic ca şi lectura cărţii lui. După zece minute de conversaţie la El Club de Pesca^[ii] din Cartagena, sub o lună plină de carte poştală ilustrată, cu câteva umbre de rozătoare dând târcoale pe chei şi cu un delicios orez cu cocos în faţa noastră, am ştiut că îmi va fi pentru totdeauna un bun prieten şi confrate şi că, până la sfârşitul zilelor noastre, vom avea pe agendă tema scriitorului Onetti, care mie îmi place mult, iar pe el îl plictiseşte.

Sper să am timp şi argumente suficiente pentru a‑l convinge să recitească texte precum Infernul atât de temut sau Viaţa scurtă şi să descopere cât de aproape este lumea lui Onetti de a sa, prin autenticitatea morală şi măiestria tehnică pe care amândoi le dovedesc şi prin impecabila radiografie a Americii Latine pe care, fără să şi‑o fi propus, au realizat‑o amândoi în scrierile lor.

În cele trei ore şi jumătate cât durează zborul de la Cartagena la Lima, am citit ultima carte a lui Héctor Abad Faciolince: Trădările memoriei^[iii]. Sunt trei povestiri autobiografice, însoţite de fotografii ale locurilor, obiectelor şi persoanelor care ilustrează şi completează istoria. Prima, Un poem în buzunar, este de departe cea mai bună şi cea mai extinsă şi, într‑un fel, o completare indispensabilă a cărţii Suntem deja uitarea ce vom fi. În buzunarul tatălui asasinat la Medellín, tânărul Abad Faciolince a găsit un poem scris de mână care începe cu versul: "Suntem deja uitarea ce vom fi". De la început, a crezut că poemul era de Borges. Confirmarea identităţii exacte a autorului poemului a însemnat o aventură de mulţi ani, alcătuită din călătorii, întâlniri, căutări bibliografice, convorbiri, un mers înainte şi înapoi pe piste false, o aventură cu adevărat borgesiană, de erudiţie şi joc, o investigaţie despre care s‑ar putea spune că nu a fost trăită, ci doar închipuită de către un condeier "putred de literatură", de umor, ingeniozitate şi o exagerată paradă de imaginaţie.

Această investigaţie pare la început o obsesie personală şi particulară, o modalitate în plus pentru fiul distrus după moartea teribilă a tatălui de a păstra vie şi foarte aproape amintirea lui, de a depune mărturie despre dragostea ce i‑o poartă. Dar, puţin câte puţin, pe măsură ce investigaţia pune cap la cap opiniile profesorilor, criticilor, scriitorilor, prietenilor, iar naratorul devine ezitant şi dezorientat între atâtea versiuni contradictorii, căutările lui pun în evidenţă teme permanente, de interes general: identitatea operei literare, în primul rând, şi relaţia care există, în momentul aprecierii calităţii ei artistice, între operă şi numele şi prestigiul autorului. Universitari respectabili şi specialişti demonstrează dispreţuitori că poemul nu e altceva decât o imitaţie grosolană a lui Borges şi, deodată, într‑o împrejurare neaşteptată, un intrus neprevăzut dă peste cap toate certitudinile la care se ajunsese, astfel că dovezile devin categorice şi de netăgăduit: poemul este, într‑adevăr, al lui Borges. Dar valoarea lui literară s‑a modificat continuu, crescând sau scăzând în originalitate şi importanţă, pe măsură ce, în urmărirea adevărului, posibilitatea ca Borges să fie autorul se mărea sau se micşora. Cartea Trădările memoriei este o lectură fascinantă, mai ales când ai senzaţia că, deşi tot ceea ce se povesteşte este adevărat, întâmplările sunt - sau mai bine zis devin -, graţie farmecului cu care sunt povestite, o frumoasă ficţiune.

Această poveste şi celelalte două - cea a tânărului aproape mort de foame care se pretindea scriitor, încercând să supravieţuiască în Torino, şi eseul despre "foştii viitori"^[iv] - au avut meritul de a mă face să uit, timp de trei ore şi jumătate, că zburam cu opt sute de kilometri pe oră, la zece mii de metri deasupra Anzilor şi Amazoniei, situaţie care mă înspăimântă întotdeauna şi îmi creează senzaţia de claustrofobie.

E clar că îmi voi petrece restul vieţii mereu îndatorat acestui scriitor columbian.

---

[i] Este vorba despre celebrul festival de literatură şi artă din Hay‑on‑Wye (Ţara Galilor) care are ediţii internaţionale în Spania, Italia, India, Kenia, Mexic, Columbia. Mario Vargas Llosa se referă la ediţia din 2010 a Festivalului Hay, care s‑a desfăşurat în localitatea Cartagena de Indias, pe coasta Mării Caraibilor, în nordul Columbiei.

[ii] Celebru restaurant din Cartagena de Indias, situat pe malul mării, într‑un fort medieval de apărare a oraşului.

[iii] Traiciones de la memoria, Alfaguara, 2009.

[iv] Titlul eseului pleacă de la o frază a scriitorului spaniol Miguel de Unamuno (1864-1936): "Întotdeauna m‑a preocupat problema a ceea ce eu aş numi eurile mele ex‑viitoare, cu alte cuvinte, ceea ce aş fi putut să fiu şi nu am fost."