Daniela Ulieriu, Doina Popescu
Cvartet
Curtea Veche Publishing, 2021
Citiţi un
fragment din această carte.
*****
Cvartet. Redactarea unui roman jam-session, sau
despre cum m-am ales cu un parfum în miez de noapte, pe neîncercate
Dacă
spun că sunt traducătoare, e simplu. E limpede ce fac. Dacă, pe de altă
parte, spun că sunt editor de carte, imaginea începe să se blureze
puţin, de la margini spre centru. Bafta e că lucrul încă sună îndeajuns
de
cool cât să nu provoace prea multe întrebări. Dacă, în schimb, nu ştiu
ce-mi
vine şi spun că sunt redactor de carte, o lungă şi alambicată discuţie
stă să înceapă. Discuţie cu două tăişuri, pentru că, până la capăt, eu
risc să mă fac destul de puţin înţeleasă, iar interlocutorul riscă să
plece acasă destul de nelămurit. "Adică ce faci, corectezi cărţile?
Cauţi greşeli?" Cum să zic că da?! Cum să zic că nu?!
De-a
lungul celor câţiva ani de când fac meseria asta grea, discretă,
ingrată şi mirabilă, de la carte la carte trecută prin mână şi prin
inimă şi prin minte, am încercat să îmi definesc postura în primul rând
pentru mine însămi. Postură care să nu fie, pe cât posibil, nici aceea
de conţopist cu mânecuţe şi vederi înguste, obsedat de cerneală roşie,
virgule şi dicţionare ortoepice, nici de scriitor reprimat. (Nu că
redactorul
n-ar fi câte puţin din amândouă în diferitele lui toane, ipostaze şi zile meteosensibile.)
M-au
ajutat, e adevărat, şi contextele în care rămâneam agăţată între a
răspunde cu da sau cu nu la întrebările de mai sus. Am încercat, în
speţă, cu metafore, fiindcă în apele lor mă bălăcesc eu în siguranţă şi
fără geamandură.
Preferata mea rămâne luatul la trântă cu textul,
pentru că felul de lectură pe care îl cere o bună redactare se lasă de
cele mai multe ori cu scrâşnet: trebuie să mobilizezi simultan vreo
câteva moduri de a citi, de la literă la cel atent la sens, morfologie,
sintaxă, topică, stil, referinţe livreşti, culturale şi aşa mai departe,
plus citirea în paralel cu textul original, dacă este vorba despre o
traducere. Pe cuvânt că se transpiră. Mai mult decât atât, e ca lupta cu
îngerul: simţi că ai învins abia dacă ai ştiut să te laşi înfrânt cum
se cuvine, renunţând la propriile idiosincrazii şi marote şi reuşind, în
schimb, să intri în pielea textului şi să îi netezeşti cutele în felul
lui, nu în felul tău. Apoi, îmi mai place imaginea mânjelii: îţi afunzi
mâinile în lutul textului până la coate (bine, uneori chiar un pic
peste), frămânţi în neştire, faci o mizerie de nedescris în jur, dar,
până la urmă, din abundenţa materiei textuale începe să se ivească forma
cărţii -
şi-apoi începi să înlături
surplusul, să scoţi şi să adaugi, până iese. La sfârşit, un redactor
atent şterge, spală şi face curat. Dacă ne hotărâm, în schimb, că
materia de lucru e mai degrabă vie, corespondentul acestui fel de a
redacta e chirurgia pe text - acolo e vorba, mai ales, despre a tăia
burţi. Dacă ne mutăm pe teritoriul mineral, o altă imagine care îmi
place e orfevrăria - lucru aşa de fin şi aşa de complicat, încât e
aproape inefabil.
Despre toate aceste moduri ale lucrului cu
textul mai trebuie spus că se desăvârşesc numai atunci când sunt
invizibile. Eşti un redactor bun abia atunci când textul curge aşa de
bine, că nu se vede că ai umblat pe el, când modificările /
intervenţiile / reformulările / rescrierile pe care le operezi sunt
citite de autorul însuşi fie ca operă proprie, fie ca traducere -
într-un limbaj comun şi tainic - a unor intenţii care în manuscris nu îşi găsiseră încă forma împlinită, dar acum,
iată-le, stau scrise negru pe alb. Doritori?
***
Mă
întreb ce ar face un redactor bun cu textul meu de până aici, având în
vedere că am cheltuit patru paragrafe pe ceva ce nu atinge decât razant
subiectul promis în titlu. Prima mea justificare e că nu sunt la
serviciu, aşa că dacă trânta se dă nu cu vreun text gata scris, ci cu
panica paginii albe, măcar să dansez liberă în perimetrul ei. A doua
justificare nici măcar nu e justificare până la capăt, ci vădire a
faptului că a fost nevoie de un lung ocol tocmai ca să mă apropii mai
bine de subiect. Anume: de la carte la carte la carte la carte, postura
de redactor se autocizelează, se lămureşte, se conturează, iese la
suprafaţă. Cu condiţia, desigur, să nu fie inerţială, ci permanent
interogată. Iar uneori, pe banda rulantă a producţiei de fiecare zi -
dictată nu întotdeauna de iubire - mai apare, în culori vibrante şi
arome tari, şi câte un text care în devenirea lui spre carte are darul
de
a-ţi oferi nu numai cioburi de, ci şi răspunsuri pline. Despre el, despre materia lui şi despre tine, ca orfevru căruia
i-a încăput pe mână. Pentru mine, un astfel de text a fost
Cvartet, roman semnat de Daniela Ulieriu şi Doina Popescu.
Cvartet mi-a încăput pe mână cam prin iunie 2020 - când,
într-o după-amiază, am deschis documentul Word din anexa unui
e-mail,
ca să fac una dintre obişnuitele evaluări care stau în sarcina unui
editor - şi a apărut în librării în mai 2021. Între aceste două momente
încape o lume. Una mică, e adevărat, însă de o densitate a experienţelor
şi a descoperirilor care face ca propoziţia mea de mai sus să nu
cuprindă nicio exagerare.
De obicei, decizia în privinţa unui
manuscris e o chestiune care trebuie să se întâmple destul de repede şi
destul de la sânge. Oferta e uriaşă, iar noi, editorii, o mână de oameni
- fapt la care se adaugă şi o sumedenie de criterii şi socoteli de care
trebuie să ţii cont. De aceea, evaluarea unui manuscris poate fi o
treabă destul de dureroasă. Şi totuşi. Wordul intitulat
Cvartet stătea deschis pe ecranul laptopului, introdus de textul scurt şi elegant al
e-mailului
trimis de Daniela Ulieriu. Iar eu citeam, citeam, citeam. Şi, în loc să
mă opresc după primele 15-20 de pagini şi să trec cu lectura la
jumătatea manuscrisului, apoi la final,
m-am trezit încercată de un lucru despre care umblă vorba că nu prea
s-ar găsi în meseria de redactor: cititul de plăcere.
În douăzeci şi patru de ore citisem tot manuscrisul, deşi trebuie să recunosc că cititorul profesionist din mine
s-a făcut mic, mic de tot şi
i-a cedat ringul cititorului avid, pasionat şi curios. Curios nu de
ce se va întâmpla până la final, pentru că întotdeauna mi
s-a părut că
ce-ul e o redută groaznic de fragilă a naraţiunii. Ci curios de
cum se va ajunge acolo, pentru că acest
cum suportă nenumărate sondări, deplieri, ocolişuri şi lupte corp la corp,
reînnoindu-se cu fiecare lectură a aceluiaşi text. Nu am citit manuscrisul -
l-am devorat. A urmat un referat extins şi entuziast (ţin minte că mi
s-a
dat de înţeles, cu prilejul lui, că ar trebui să fac referate ceva mai
schematice), după care tot procesul contractual, apoi cel de editare.
Fiecare etapă a fost presărată cu schimburi de
e-mailuri, SMS-uri şi
WhatsApp-uri
cu autoarele, liste, schiţe şi notiţe care acum mă fac să mă gândesc că
în definirea ipostazei de redactor, un experiment ciudat şi captivant
(bine, şi un pic psihanalizabil) ar fi întocmirea unei microarhive care
să cuprindă textele din marginea textului, ca un fel de metatraseu, din
litere şi scrum, al manuscrisului către carte. Probabil că Astrid
Iavorovski ar fi făcut asta, dacă în loc de directoare de trust de presă
şi colecţionară împătimită ar fi fost redactorul romanului în care
apare ca protagonistă şi linie de forţă.
Prind alt capăt de aţă şi continui prin a spune că
Cvartet e un text care le răspunde abundent mai ales acelor cititori a căror sensibilitate faţă de naraţiune se situează în zona lui
cum. Nici măcar nu e o naraţiune
propriu-zisă,
ci un acordaj de voci la persoana I - când simfonic, când voit
disonant, dar de o alchimie desăvârşită în potrivirea celor patru mâini
auctoriale - care pune în centru teribila forţă evocatoare a
fragmentului. Şi se adresează inteligenţei cititorului, care e provocat,
incomod şi irezistibil, să reconstruiască întregul din lumile sparte
ale unor personaje deopotrivă sfârtecate şi sublime. Citeşti
Cvartet
la fel cum te uiţi la arta contemporană (bună): părăsind orice orizont
de aşteptare al armoniei şi izotopiei. Asumând, în contrapartidă, faptul
că intri
într-o arenă simbolică în care o să
te cam doară. Pentru că vei ieşi din zona confortabilă a figurativului
şi a reprezentării, ca să pătrunzi
într-un
interval de haos şi răcnet al formelor, de clocot al materiei, în care
ordinea trebuie găsită, regula - descoperită, sensul - uneori -
inventat. Un festin. Ţin minte că era deja ianuarie, eu eram la a doua
lectură a manuscrisului şi venise vremea să mă gândesc la un text pentru
coperta a patra. Mi
s-a părut cel mai firesc lucru din lume să le propun autoarelor o alcătuire din care o frază suna cam aşa: "Vocile din
Cvartet compun treptat, ca
într-un
joc de măşti, arhitectura complexă a unui roman în care nu se întâmplă
nimic, dar în care suspansul creşte de la o pagină la alta prin
inteligenţa construcţiei."
Într-un sfârşit, am renunţat cu mare greutate la acel
roman în care nu se întâmplă nimic,
şi doar sub tăişul nemilos al marketingului de raft. Pentru că, după
mine, este şi rămâne cea mai mare calitate a textului, iar revelarea ei -
cel mai mare compliment:
Cvartet face parte din rândul acelor
poveşti mustind de versatilitate, care au la îndemână mijloace atât de
variate şi de subtile de a te ţine până la capăt cu sufletul la gură şi
cu sinapsele tensionate, încât acţiunea în sine trece în plan secund.
Sunt sigură că Ioana Cernea ar fi de acord cu mine, dacă ar fi cititoare
a romanului în loc să îi fie personaj absent şi strălucitoare prezenţă.
Sunt
parşivă, bineînţeles. Scriu - metascriu - un text despre călătoria
redactării unui roman remarcabil fără să divulg aproape nimic din ce se
întâmplă în el,
plasându-mă sub auspiciile lui
cum. E o alegere. Tot aşa cum am ales
să-l pun pe Tudor Cernea să metascrie, anonim, citatul de pe coperta a patra, ca
într-o mise en abîme în care
m-am făcut că uit că în jocul cărţii el nu e autor, ci personaj. Dar nu sunt prima - e vechi păcatul! - şi chiar
Cvartetul
îl conţine cu mare meşteşug. Pentru că Tudor Cernea, personaj în
romanul Danielei Ulieriu şi Doinei Popescu, semnează, în spaţiul lui
textual, un alt
Cvartet - altul şi poate pe alocuri acelaşi - pe care
mi-aş
fi dorit cu sete să îl citesc, dar care înadins e lăsat neînceput şi
neterminat, invitaţie neformulată către fiecare cititor de
a-l închipui.
Din
mreje întinse cu inteligenţă şi sfori milimetric controlate, din măşti
schimbate la momentul potrivit după o coregrafie tăcută şi precisă, din
cioburi de oglindă orientate în lumină astfel încât întregul să
trebuiască dedus din geometria caleidoscopică - aşa se constituie
arhitectura unei poveşti în care evenimentul are, totuşi, rolul lui. A
spune că în
Cvartet nu se întâmplă nimic e în acelaşi timp parşiv
şi sincer. Ca o antifrază. Evenimentul e acolo - fir colorat în
urzeală, osatură în carnea textului -, aşteptând să fie descoperit şi
desprins, aşteptând ca articulaţiile să îi fie din nou îmbinate şi puse
în mişcare. Are ritm, are nerv. Dacă ar fi să îmi duc până la capăt
jocul în care personajele
Cvartetului ar ocupa ipostaze în afara
textului, probabil că acest din urmă gest ar ţine de expertiza lui Alice
şi a lui Horia Mihăileanu - fiecare în felul propriu, cum nu se poate
mai diferit.
Jocul meu e numai unul dintre nenumăratele pe care le permite, ba chiar le inspiră
Cvartetul,
care deşi atât de atent controlat în partiturile lui narative, pentru
cititor rămâne un teritoriu al mişcării libere. Tot aşa cum în spaţiul
sonor al unui
jam-session, odată ce regulile improvizaţiei au fost bine stabilite, poţi să te avânţi. Această libertate pe care textul
i-o
acordă cititorului, această putere cu care îl înzestrează este o altă
calitate a alcătuirii şi o dovadă în plus că romanul se adresează, în
primul rând, inteligenţei cititorului,
lăsându-i
loc pentru interogaţie, reflecţie şi opţiune. Asta se vede în primul
rând în felul în care autoarele aleg să mobileze şi să coloreze lumea
romanului. Deşi tonurile sunt uneori voit stridente, alegerea lor are
întotdeauna o miză. Deşi atmosfera e uneori rocambolescă
într-un fel în care
m-ar fi făcut să mă gândesc la Sorrentino şi dacă
n-ar fi vorbit Jep Gambardella
într-una dintre primele pagini, coşmarul omenesc ne este tot atât de familiar ca în
La grande bellezza.
Şi cu toate că nu am ajuns până acum în Bali - înfăţişat plastic în
paginile romanului -, legătura dintre exotismul de acolo şi decadenţa
dâmboviţeană se insinuează în avatarurile hâdului şi în mirosurile
fetide, fie ele de canal sau de orhidee rară. Pe de altă parte,
mirabilul aşteaptă, discret, în cele mai nebănuite pliuri ale textului
şi în cele mai ascunse psihisme ale câte unui personaj. Iar când este
descoperit, străluceşte pe măsură. De aceea, personajele din
Cvartet
nu se împart în pozitive şi negative. Fiecare este în el însuşi atât de
subtil şi de modulat, atât de discret alcătuit din armonii şi
contraste, încât nu e de mirare că există,
de-a lungul romanului, momente în care iei distanţă faţă de personajele
aşa-zis "bune" şi coalizezi cu unul dintre "răi".
Aşa
s-a întâmplat şi cu parfumul. Eram tot în perioada celei de a doua lecturi a romanului - îl redactam. Şi, apropo de
cum în loc de
ce,
îmi părea rău până la lacrimi că se termină. Totuşi, asta nu mă
împiedica să rămân pe text până la ore mici, cu ochii împunşi de somn,
fericită când mai descopeream câte o articulaţie, câte o catenă, câte o
irizaţie de sens. Şi
într-una dintre aceste
nopţi am coalizat, în modul cel mai neaşteptat pentru mine, cu Astrid
Iavorovski. Tocmai cu ea - dominatoarea, manipulatoarea, excesiva - în
care
m-aş regăsi cel mai puţin dacă aş practica lectura de identificare, dar pe care, scriitura
Cvartetului
fiind aşa cum am încercat să o înfăţişez, ajunsesem să o îndrăgesc şi
să o admir. Aşadar, era noapte, iar eu, de oboseală şi de vraja
textului, pesemne că eram cu garda destul de jos. Aşa încât, ajunsă la
al treilea paragraf de la pagina 185, am simţit literalmente în nări
parfumul cu care Astrid
s-a învăluit
într-un moment de criză din existenţa ei. Moment pe care îl traversează în mare forţă,
asumându-şi
tainic vulnerabilitatea, tot aşa cum îşi asumă, cu nonşalanţă şi artă a
seducţiei, că Twilly e total nepotrivit cu vârsta ei. Şi, în trena
foşnitoare a personajului, aşa cum evoluase el până la pagina 185,
impresia acelui moment a fost atât de puternică, încât nu au trecut 10
minute până să îmi comand elixirul cu note de ghimbir, tuberoză şi
santal. A doua zi,
le-am mărturisit-o, într-un e-mail, autoarelor, pe care încă nu le cunoşteam personal. Ce a urmat
s-ar putea numi începutul unei frumoase prietenii.
***
Pornind
de la variaţiuni şi improvizaţii pe marginea meseriei de redactor,
trecând prin revizitarea meta- a unui roman vibrant şi ajungând la
notele olfactive ale unei nesăbuinţe nocturne provocate de nesomn fertil
şi stări de graţie literară, simt că am ajuns la capătul unui text
de-a lungul căruia nu o dată
m-am
întrebat cum va continua. (Aici îmi dau mâna cu Tudor Cernea.) În
diferitele lui momente de intenţie, insinuare şi tatonare, textul acesta
s-a vrut şi prefaţă a romanului
Cvartet, şi cronică a lui. Acum mă bucur că a întârziat să se scrie, pentru că îmi dau seama că nu
i-ar
fi putut fi nici una, nici alta. Dar el se rotunjeşte şi se închide
prin faptul că îşi răspunde - şi îmi răspunde - la întrebarea din
început.
Şantierul editării unui manuscris precum
Cvartet vine cu multe daruri. Dintre ele,
l-am ales aici pe acela că romanul
m-a ajutat să îmi definesc mai bine decât până la el postura de redactor al unei cărţi.
De-a
lungul lucrului la text am fost şi jazzman, şi orfevru, şi chirurg, şi
sculptor, însă fără ca vreuna dintre aceste ipostaze să epuizeze
postura. La sfârşitul călătoriei, am câteva motive în plus să cred că
miezul ei stă în calitatea şi în complexitatea relaţiei pe care o
dezvolţi cu textul - cu lumea dinăuntrul lui şi cu cea din afară. Când
ai sentimentul că stai pe pragul dintre lumea ta şi lumea lui şi, în
plus, că pui umărul în mod discret la aşezarea în matcă a acelei lumi de
cuvinte, capătă contur ideea că nu faci doar o simplă meserie, la
cheremul întâmplării. Cât despre vorba aceea, cum că redactarea
n-ar
fi lectură de plăcere... se nuanţează: este o lectură care poate
cuprinde tot felul de chinuri şi plăceri, de la travaliul analitic până
la deşănţarea olfactivă. Fireşte, nu e aşa la fiecare carte. Altfel, am
ieşi cu totul storşi.
P.S.: E frumos când joaca merge mai departe
şi după ce şantierul e închis şi cartea a ajuns la raft. Pe 5 iunie
2021 îi trimit Danielei Ulieriu un instantaneu dâmboviţean surprins în
faţa Palatului CEC, cu un tomberon din care se revarsă, opulent, un
aranjament floral aproape cât un stat de om. O provoc:
"Mă-ntreb ce-ar
fi zis Ioana în faţa unei asemenea privelişti." Păstrează misterul
personajului şi îmi răspunde, în schimb, cu ce ar fi zis Astrid. Apoi cu
ce ar fi zis Gelu la ce ar fi zis Astrid. Spontan şi efervescent,
mesageria
WhatsApp-ului devine vehicul pentru literatură.
Jam-session-ul continuă.
