vineri, 1 octombrie 2021

Încă de la 6 ani, îmi însoţeam părinţii la repetiţii şi spectacole, practic am crescut în Operă

 Timp de peste 40 de ani, regizoarea Cristina Cotescu şi-a legat numele Opera Naţională Bucureşti, a creat sau a ajutat la crearea de spectacole de operă, ca asistent de regie, alături de cele mai mari nume ale teatrului liric românesc. Absolventă a Conservatorului din Capitală, a devenit sufleor al Operei Naţionale Bucureşti în 1975, iar zece ani mai târziu asistent de regie şi regizor al teatrului.

Pe lângă zecile de spectacole, evenimente şi gale la care şi-a adus contribuţia pe prima scenă lirică a ţării, a colaborat şi cu alte importante instituţii muzicale precum Filarmonica
"George EnescuOpera Naţională Română din Iaşi, Teatrul Muzical Nae Leonard din Galaţi, Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian din Bucureşti, Opera Bergen (Norvegia), Vienna Opera Company.

Din 1990 a devenit, de asemenea, profesor asociat la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti. Pentru meritele sale, i-a fost oferită Diploma de Excelenţă pentru promovarea creaţiei muzicale româneşti pentru copii, acordată de Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian din Bucureşti şi Diploma de Excelenţă pentru promovarea artei interpretative, în cadrul Festivalului
Vacanţe muzicale de la Piatra Neamţ. A efectuat turnee cu spectacolele sale în Grecia, Rusia, Bulgaria, Austria, Germania, Spania, Olanda, Thailanda, Italia, Elveţia, Anglia, Belgia.


Regizoarea Cristina Cotescu

Ovidiu Miculescu: Cristina Cotescu a pornit călătoria în lumea artelor spectacolului în 1975 ca sufleor al Operei Naţionale Bucureşti, după absolvirea Conservatorului din capitală. Cum s-a petrecut trecerea de la Conservator la meseria de sufleor, ce presupunea aceasta? Cu toţii ştim cum arată cuşca sufleorului, dar nu ştim ce se petrece exact în ea.
Cristina Cotescu: În Conservator mi-a plăcut foarte mult dirijatul coral, aşa încât ca sufleor muzical la Opera Bucureşti m-am adaptat repede şi fără probleme. Responsabilitatea sufleorului muzical este foarte mare în sprijinul soliştilor vocali, acesta intervenind cu propria voce şi cântând partitura corectă în cazul unor decalaje faţă de orchestră. Trebuie să fac o precizare: este o mare diferenţă între activitatea sufleorului de teatru şi cel muzical, acestuia din urmă fiindu-i necesare studii superioare de muzică, având în vedere că trebuie să cunoască perfect partitura operei şi totodată să fie un bun dirijor. La repetiţiile de regie cu soliştii şi corul, el îndeplineşte funcţia de dirijor, iar suflatul textului se face doar pe auftakt-ul muzical. Adică nici prea devreme, nici prea târziu faţă de momentul în care solistul vocal trebuie să cânte fraza respectivă.


premieră la ONB în anul 1977 cu opera Dragoste şi jertfă de Cornel Trăilescu;
în stânga sufleurul Cristina Cotescu

O.M.: Cum s-a petrecut trecerea către asistenţa de regie. Cine au fost persoanele care au declanşat această mutare?
C.C.: În anul 1985 s-a scos la concurs la ONB un post de asistent de regie. În cei 10 ani ca sufleor am participat la majoritatea repetiţiilor, spectacolelor şi premierelor de operă, urmărind cum lucrau regizorii angajaţi sau invitaţi. Fără să-mi dau seama "am furat" tainele acestei meserii. Manifestându-mi interesul pentru a participa la concurs, regizorul Hero Lupescu (căruia îi datorez totul) m-a iniţiat în această meserie la care doar asistasem 10 ani. În acea perioadă nu exista o facultate specială pentru regia muzicală. Contracandidatul meu a fost un absolvent al Institutului de Teatru care nu avea cunoştinţe muzicale, aşa încât, având acest atu, am fost admisă ca asistent de regie.

O.M.: Ce făcea exact un asistent de regie în anii '80-'90 la Opera din Bucureşti?
C.C.: Ceea ce trebuie să facă şi azi: studiază şi îşi însuşeşte intens noua operă programată ca premieră, participă la toate repetiţiile de regie, notează pe partitură cât mai riguros toată concepţia regizorului, intenţiile sale, mişcarea scenică pentru solişti, cor, figuraţie şi balet, munca cu scenograful spectacolului, fazele de lumini, concret, construcţia regizorală a spectacolului de la prima la ultima pagină a partiturii. După premieră, distribuţiile soliştilor se schimbă permanent şi atunci toată munca cu noii solişti o face doar asistentul, ducând spectacolul mai departe pe coordonatele lăsate de regizor.


Alături de soliştii ONB şi dirijorul Vlad Conta, anul 2019

O.M.: Care sunt maeştrii regiei de operă cu care aţi colaborat ca asistent. Care dintre aceştia consideraţi că a marcat dezvoltarea domeniului în general la noi şi la Opera din Bucureşti în special?
C.C.: În anul 1985, când am devenit asistent de regie, la ONB erau angajaţi doi regizori ce au rămas reprezentativi pentru regia de operă: Jean Rânzescu şi Hero Lupescu, ale căror metode de lucru au stat la baza formării mele. Pentru postul de profesor la clasa de operă a Conservatorului, unde am activat 23 de ani, îndrumători mi-au fost regizorii George Zaharescu şi Anghel Ionescu Arbore. Ca asistent de regie am colaborat cu mari regizori de teatru care au montat la ONB: Andrei Şerban, George Teodorescu, Petrikă Ionescu, Ion Cojar, Mihai Măniuţiu, Ion Cornişteanu, Cornel Todea, Gelu Colceag, Cătălina Buzoianu, Nae Cosmescu, Ion Caramitru, Alexandru Darie şi cu regizorii de operă Anda Tăbăcaru, Cristian Mihăilescu, Plamen Kartalov, Giandomenico Vaccari, Mario del Carlo, Matteo Mazzoni, Emil Strugaru, Marina Emandi, toţi contribuind la dezvoltarea spectacolului de operă la ONB dar şi la Operele din ţară.

Până în 1990, la toate premierele Operei erau controale şi o cenzură aspră a spectacolelor

O.M.: În biografia Cristinei Cotescu se găsesc trei variante de Œdipe de George Enescu la care a fost asistent, în regia Cătăliei Buzoianu, cea a lui Andrei Şerban şi cea a lui Petrikă Ionesco. Cum vă amintiţi atmosfera lucrului la aceste 3 producţii? Care a fost mai provocatoare din perspectiva celor aflaţi pe scenă şi respectiv care v-a plăcut mai mult?
C.C.: Fiecare producţie a fost aparte. Pentru mine cea mai şocantă a fost a regizorului Andrei Şerban. Până în 1990, la toate premierele Operei erau controale şi o cenzură aspră a spectacolelor, textele erau cântate doar în limba română, iar dacă se constată că textul conţinea cuvinte "nepotrivite" cu epoca, erau automat schimbate. Montările clasice şi decente erau obligatorii. După o astfel de perioadă, montarea regizorului Andrei Şerban a fost ca o explozie, montare modernă adusă în zilele noastre, cu multe trimiteri ironice la politică şi epoca trecută, lucruri total noi în spectacolul de operă de la ONB. De acest spectacol mă leagă şi o amintire foarte plăcută, regizorul Andrei Şerban oferindu-mi rolul Ismenei, fiica cea mică a lui Oedipe, un rol mut dar în care aveam de jucat, iar încrederea acestui mare regizor m-a onorat foarte mult.


Spectacolul Oedipe în regia lui Andrei Şerban, anul 1995


premiera Oedipe, regia Andrei Şerban (sus in poză);
Cristina Cotescu (Ismena), jos în rochie albă

Cea mai spectaculoasă a fost montarea regizorului Petrikă Ionescu care a semnat atât regia cât şi decorurile, cu trape şi pante mişcătoare, cu scena construită pe mai multe niveluri, cu efecte de scenă inedite, cu lumini deosebite.




Spectacolul Oedipe în regia lui Petrikă Ionescu, anul 2008

O.M.: Iată, putem vorbi despre aproape 45 de ani alături de o scenă centenară acum. Dacă ar fi să ne referim la istoria Operei din Bucureşti, din perspectiva dvs., care credeţi că au fost perioadele de glorie?
C.C.: Sunt mult mai mult de 45 de ani. Părinţii mei au lucrat la ONB, mama a fost în cor iar tatăl meu a fost până în anul 1965, când a decedat, unul din regizorii principali. De aceea, încă de la vârsta de 6 ani, îmi însoţeam părinţii la repetiţii şi spectacole, practic am crescut în Operă. Poate de aceea prefer montările clasice, cu decoruri monumentale, cu costume bogate, aşa cum arătau spectacolele lângă care am crescut. Îmi plac montările moderne care mă conving prin motivaţie şi argumente, nu apreciez un spectacol care are ca scop să şocheze doar de dragul modernismului. În ceea ce priveşte perioadele de glorie ale ONB, au fost, sunt şi vor fi, dovadă vocile excepţionale născute pe aceste meleaguri care se regăsesc în distribuţiile spectacolelor de operă din toată lumea.


ONB în anul 1963 pe Aeroportul Băneasa înainte de plecarea spre Paris cu spectacolul Oedipe; sus în dreapta fetiţa este Cristina Cotescu. alături de mama sa

O.M.: Dintre scenografii, coregrafii şi dirijorii, în general partenerii de scenă cu care aţi colaborat în Opera din Bucureşti, de care nume vă amintiţi cu plăcere şi de ce?
C.C.: În cei 45 de ani de muncă la ONB am lucrat cu atât de mulţi scenografi, dirijori, coregrafi, scenografi, solişti vocali pe care i-am apreciat, lângă care am petrecut clipe de neuitat, de ale căror succes şi performanţe m-am bucurat, încât mi-e imposibil să spun un nume.

O.M.: Cristina Cotescu a semnat şi în calitate de regizor titular o serie de producţii la Opera Naţională din Bucureşti. Unele dintre ele au fost aşa-numitele «adaptări». Ce înseamnă o adaptare după Jean Rînzescu sau Hero Lupescu, de exemplu, deci o regie in house şi ce înseamnă o adaptare de regie după J. Cox sau Franco Zeffirelli? Ce presupune exact?
C.C.: Până în anii 1990-1995 nu exista tehnica de azi de înregistrare video a spectacolelor de operă. Reluarea unor spectacole dinaintea acestei perioade, în lipsa regizorului titular, a devenit responsabilitatea asistentului de regie. Pe baza decorurilor şi costumelor existente şi după studiul amănunţit al lucrării respective, asistentul de regie reconstituie cu idei proprii montarea originală. În ceea ce priveşte montările regizorilor J. Cox şi F. Zeffirelli, au existat imprimări video, sarcina asistentului de regie fiind de a adapta montările preluate la scena ONB.


După premiera la ONB în anul 2018 cu operele Cavalleria rusticana de P. Mascagni şi Pagliacci de R. Leonvallo alături de regizorul Ion Caramitru

O.M.: Când aţi intrat pentru prima oară într-o sala de operă? Cum a fost?
C.C.: Cum v-am relatat mai devreme, am crescut în Operă, a fost ca a doua mea casă. Dacă astăzi nu ne-am fi confruntat cu această perioadă dificilă de pandemie, cu siguranţă m-aţi fi găsit în sălile de repetiţii sau pe scena ONB!

În spatele cortinei, mai bine spus în culise este o adevărată fabrică în care lucrează zeci de persoane, un adevărat furnicar

O.M.: Să vorbim puţin despre ce nu se vede din sală. Cum sunt culisele Operei? Cum erau atunci când dvs. aţi păşit pentru prima oară acolo? Ce v-a marcat cel mai puternic, în spatele cortinei?
C.C.: În spatele cortinei, mai bine spus în culise este o adevărată fabrică în care lucrează zeci de persoane, un adevărat furnicar. Gândiţi-vă că în pauzele spectacolelor, în cele 15 minute, trebuie schimbate decorurile (unele cântăresc sute de kg), luminile, recuzita, tapiţeria, costumele, machiajul, toate trebuie să fie gata la timp şi cu mare siguranţă, pentru a nu se întâmpla eventuale accidente. Întotdeauna am apreciat munca celor care asigură buna desfăşurare a evenimentelor de pe scenă, muncă foarte grea, ce implică un efort enorm.


După concertul extraordinar la ONB alături de tenorul Juan Diego Florez, anul 2018

O.M.: Care a fost cel mai greu moment al carierei Dvs? Dar cel mai vesel, mai amuzant? Se râde şi se plânge mult într-un teatru de operă?
C.C.: N-aş numi-o cariera mea, ci mai de grabă activitatea mea. M-au marcat două evenimente: cutremurul din anul 1977, când la ora 21,20 mă aflam în ONB într-o sală de repetiţii pentru opera Fidelio de Beethoven. Groaza şi teama simţite atunci au fost cumplite, ne aflam la etajul 3 şi balansul a fost foarte mare, am fost convinsă că ne vom prăbuşi. Apoi îmi amintesc de un spectacol cu opera Faust în care exista un duel între personajele Valentin şi Faust. Rolul lui Valentin era interpretat de baritonul Lucian Marinescu. Din greşeală, spada colegului a ricoşat pe faţa baritonului, sângele a ţâşnit şi curgea pe faţă şi totuşi Lucian Marinescu a continuat aria până la final, cred că nu a realizat ceea ce noi vedeam îngroziţi din culise, sângele care se prelingea pe faţa lui. Până la căderea cortinei, Salvarea era deja la poarta Operei.
Ca eveniment amuzant (acum îl privesc ca fiind amuzant, dar atunci am trecut prin momente dramatice) a fost unul petrecut la un spectacol cu Traviata. Actul II debutează cu aria tenorului, după care intră în scenă personajul Anina care are un dialog destul de lung cu tenorul. De data aceasta, soprana nu a intrat în scenă, orchestra a continuat să cânte, iar dialogul a fost susţinut între tenor şi dirijorul spectacolului, Vlad Conta, care a cântat toate replicile sopranei lipsă, până când aceasta a revenit în sfârşit pe scenă. Cred că publicul a savurat şi totodată a apreciat prezenţa de spirit a maestrului Vlad Conta, care a cântat toate replicile necesare pentru a continua spectacolul.

O.M.: Cristina Cotescu predă de 30 de ani la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti. Cât de importantă a fost această componentă a carierei? Şi cum a comunicat ea cu activitatea de la operă?:
C.C.: Activitatea mea ca profesor asociat la Academia de Muzică Bucureşti la clasa de Operă a fost de 23 de ani (1990-2013). Mi-a plăcut foarte mult munca cu studenţii, aveam diploma de ''Pedagogie'' a Conservatorului. Foarte mulţi dintre foştii mei studenţi sunt acum solişti ai ONB, ai Operelor din ţară sau din străinătate. Cei angajaţi la ONB au devenit colegii şi prietenii mei şi au continuat la Operă munca începută în Universitatea de Muzică.

O.M.: Să ne aplecăm puţin asupra prezentului. A trecut peste un an de când toată activitatea artistică din România, dar şi din Europa şi Statele Unite, a trecut majoritar în online. Cum aţi parcurs această perioadă din punct de vedere profesional? Şi cum vedeţi ieşirea domeniului din epoca online?
C.C.: După 45 de ani petrecuţi în sălile de repetiţii şi pe scena Operei, mi-a fost foarte greu să mă adaptez la lipsa de activitate. Mă bucur enorm că activitatea mea s-a încheiat cu două evenimente deosebite: în august 2020 ediţia a X-a a Promenadei Operei, ce a avut loc pe esplanada ONB şi, în septembrie 2020, spectacolul Ama Deus în sala ONB. După aceste spectacole, m-am hotărât din prudenţă, dar cu mare părere de rău, să nu-mi mai continui activitatea. În ceea ce priveşte spectacolele online, personal nu agreez spectacolele fără public!

 
Spectacolul Promenada Operei din anul 2020

O.M.: A fost, a rămas opera marea iubire a Cristinei Cotescu?
C.C.: CATEGORIC!

O.M.: Şi pentru a încheia în spiritul în care am început, cum apreciaţi de la nivelul experienţei dumneavoastră scena centenară, iată, în 2021 a Operei bucureştene.
C.C.: Opera Naţională din Bucureşti a fost, este şi va fi PRIMA SCENĂ LIRICĂ a ţării, care va oferi în continuare spectacole valoroase, de excepţie ce vor fi apreciate cu siguranţă de public şi care va trece peste orice perioadă dificilă!

Spectacole la Opera Naţională Bucureşti
Il barbiere di Siviglia (Bărbierul din Sevilla) de Gioachino Rossini (adaptare regizorală după George Teodorescu)
Die Entführung aus dem Serail (Răpirea din Serai) de Wolfgang Amadeus Mozart
Le nozze di Figaro (Nunta lui Figaro) de Wolfgang Amadeus Mozart (adaptare regizorală după Hero Lupescu)
Don Carlos de Giuseppe Verdi
Otello de Giuseppe Verdi (adaptare regizorală după Jean Rânzescu)
Die Fledermaus (Liliacul) de Johann Strauss (adaptare regizorală după J. Cox)
Cavalleria rusticana de Pietro Mascagni (adaptare regizorală după Franco Zeffirelli)
Postficţiunea de Dan Dediu
Telefonul de Gian Carlo Menotti
Crăciunul Copiilor
Concert extraordinar al tenorului Juan Diego Florez
Concert extraordinar al sopranei Maria Guleghina
Româneşte
Concert extraordinar de Ziua Culturii Naţionale

Asistent de regie la spectacolele Operei Naţionale Bucureşti:
Oedipe de George Enescu (regia Cătălina Buzoianu)
Oedipe de George Enescu (regia Andrei Şerban)
Oedipe de George Enescu (regia Petrikă Ionesco)
Norma de Vincenzo Bellini (regia Ion Cojar)
Les Pêcheurs de perles (Pescuitorii de perle) de Georges Bizet (Mihai Mănuţiu)
Carmen de Georges Bizet (regia Jean Rânzescu)
Die lustige Witwe (Văduva veselă) de Franz Lehàr (regia Ion Cornişteanu)
Hänsel und Gretel de Engelbert Humperdinck (regia Cornel Todea)
L'elisir d'amore (Elixirul dragostei) de Gaetano Donizetti (regia Cornel Todea)
Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti (regia Ion Gropşanu)
Manon Lescaut de Giacomo Puccini (regia Anda Tăbăcaru Hogea)
Motanul încălţat de Cornel Trăilescu (regia Gelu Colceag)
Il trovatore (Trubadurul) de Giuseppe Verdi (regia Jean Rânzescu)
Aida de Giuseppe Verdi (regia Plamen Kartalov)
Nabucco de Giuseppe Verdi (regia Hero Lupescu)
La traviata de Giuseppe Verdi (regia Cristian Mihăilescu)
Rigoletto de Giuseppe Verdi (regia Jean Rânzescu)
Simon Boccanegra de Giuseppe Verdi (regia Anda Tăbăcaru Hogea)
Hamlet de Pascal Bentoiu (regia George Teodorescu)
O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu (regia: Cătălina Buzoianu)
L'Italiana in Algeri (Italianca în Alger) de Gioachino Rossini (regia M. Emandi)
Mefistofele de Arrigo Boito (regia Anda Tăbăcaru Hogea)
Hamlet de Pascal Bentoiu (regia George Teodorescu)
Oneghin de P.I. Ceaikovski (regia Ion Caramitru)
Cavalleria Rusticana de P. Mascagni (regia Ion Caramitru)
Pagliacci de R. Leoncavallo (regia Ion Caramitru)
Macbeth de G. Verdi (regia Petrikă Ionescu)
Il Barbiere di Siviglia de G. Rossini (regia Matteo Mazzoni)
Samson şi Dalila de C. Saint-Saëns (regia Giandomenici Vaccari)
Don Giovanni de W.A. Mozart (regia Alexandru Darie)
Don Giovanni de W.A. Mozart (regia Anda Tăbăcaru)

Contactul artist-public este vital

 Coregraful Alin Gheorghiu este acum maestru de balet şi consilier onorific pentru balet al directorului general interimar al Operei Naţionale din Bucureşti, Daniel Jinga.



Ovidiu Miculescu: Avem această discuţie la scurt timp după premiera baletului Coppelia de Leo Delibes la Opera Naţională Bucureşti, instituţie centenară care a revenit la viaţă tocmai prin acest titlu. Cum recomandaţi această premieră publicului?
Alin Gheorghiu: Revenirea la viaţă a balerinilor a fost realizată în primul rând cu spectacolul Gala Extraordinară de Balet, ce a fost difuzat exclusiv online în data de 24 aprilie 2021. Avanpremiera şi premiera Coppelia au fost primele spectacole cu public. Aş recomanda acest spectacol copiilor între 8-14 ani, cu părinţii lor, bineînţeles.

O.M.: A trecut peste un an de când balerinii operei bucureştene, ca de altfel aproape toată lumea artistică din România, dar şi din Europa şi Statele Unite, a întrerupt aproape total contactul cu publicul, ca efect al pandemiei. Cum aţi parcurs această perioadă din punct de vedere profesional? Ce impact a avut asupra dvs. această anulare sau amânare a tuturor proiectelor în curs? Dar asupra companiei de balet a ONB?
A.G.: Cu toţii am fost afectaţi atât de pandemie, cât şi de efectele ei. Dar am supravieţuit şi ne-am păstrat energiile, forma şi dorinţele creatoare. Nu a fost uşor. Dar am reuşit. După venirea actualei conduceri am deblocat activitatea ONB, am început să lucrăm respectând toate restricţiile şi am realizat deja două spectacole, o gală extraordinară de balet şi premiera cu Coppelia. Până la sfârşitul stagiunii avem aproape câte un spectacol pe săptămână, fapt ce nu a mai fost consemnat de mult timp în baletul Operei Naţionale din Bucureşti.


O.M.: Şi baletul a avut producţiile sale online. Credeţi într-un viitor online al artelor spectacolului?
A.G.: Nu. Contactul artist-public este vital. Dar decât deloc, este bine şi aşa. Însă nu doar aşa. Este important şi benefic să reuşim să facem o arhivă cu spectacole de balet la Opera Naţională din Bucureşti, care să fie de calitate şi să poată să fie difuzată publicului oricând, în diverse distribuţii. Este un lucru bun. Iar la balet, aşa vom face.

O.M.: Liceul de coregrafie din Bucureşti şi apoi UNATC, secţia regie coregrafie. Ce îl determină pe un balerin să ia drumul studiilor de regie şi coregrafie?
A.G.: Eu am terminat secţia Pedagogie. Direcţia către studiile de regie şi coregrafie vin în primul rând dorinţa de perfecţionare, de acumulare. Apoi, fiecare va decide singur ce va face mai departe. Pe ce drum va merge.


O.M.: Are România o şcoală de balet valoroasă? Se impun tineri balerini români pe scenele mari ale lumii?
A.G.: România a avut mereu o şcoală valoroasă de balet. Şi da, se impun. Bravo lor că o fac. Despre Baletul Românesc nu se poate vorbi decât frumos şi elogios. O spune istoria de până astăzi, nu doar eu.

O.M.: Alin Gheorghiu a studiat cu Oleg Danovski, Ioan Tugearu, Peter Breuer, Valeri Kovtun, Mihaela Atanasiu, Gheorghe Cotovelea, Ştefan Bănică, Adrian Gheorghiu, George Bodnarciuc, Gheorghe Iancu, Sergiu Ştefanski, Alexa Mezincescu, Constantin Marinescu, Gelu Barbu, Gabriel Popescu. Din această lungă serie de maeştri, care a fost influenţa esenţială?
A.G.: Indubitabil, tatăl meu Adrian Gheorghiu. Acest om deosebit, coleg onest şi adevărat, tată şi soţ minunat. Şi un artist uriaş al Operei naţionale bucureştene. Apoi, aş putea aminti pe Constantin Marinescu, Ioan Tugearu, Gheorghe Cotovelea, Ştefan Bănică, George Bodnarciuc, Peter Breuer, Gheorghe Iancu.

O.M.: O mare parte din cariera dvs de prim solist este legată de scena centenară a Operei din Bucureşti, unde aţi fost prim solist în perioada 1993-2002 şi apoi din 2007. Dintre partenerii de scenă şi coregrafii cu care aţi colaborat în Opera din Bucureşti, în calitate de balerin, de care nume vă amintiţi cu plăcere şi de ce?
A.G.: Ca în viaţă, îţi aduci aminte cu plăcere de unii şi cu mai puţină plăcere, de alţii. Oricum, m-am ţinut departe de grupările care voiau cu tot dinadinsul să deţină monopolul. Publicul vrea diversitate, nu monopol.


O.M.: În perioada 2002-2005 aţi fost solist al Landestheater Salzburg (Austria). Cum a fost experienţa occidentală pentru Alin Gheorghiu?
A.G.: A fost o experienţă necesară şi benefică. Un alt aer. Alte experienţe.

O.M.: Care este rolul de suflet al lui Alin Gheorghiu? Siegfried din Lacul lebedelor, Albert din Giselle, Basil din Don Quijote, Romeo din Romeo şi Julieta?
A.G.:
Rolul meu de suflet rămâne Albert din Giselle. Pentru complexitatea şi greutatea lui.

O.M.: Aţi fost în mai multe perioade şef al compartimentului balet al ONB. Ce vă propuneţi pentru actuala perioadă, care vine după un an de pauză forţată? Ce înseamnă exact să conduci compania de balet a Operei bucureştene?
A.G.: Am să iau acest interviu ca pe un test... şi o să vă spun că eu cred că e vital să aducem normalitatea şi progresul în management şi în viaţa artistică. Nu conduc baletul singur, suntem o echipă. Sunt parte din conducerea acestuia. Apreciez lumina şi implicarea venită din partea d-lui director general interimar Daniel Jinga, în mod special, în a mă trata ca pe un partener. Baletul Operei bucureştene are calitate, are înţelepciune, forţă, frumuseţe şi este o voce în lumea artistică care este auzită şi respectată. Apreciez şi faptul că domnul director general interimar Daniel Jinga lasă profesioniştii din domeniu să conducă şi să se exprime plenar. Aceasta este calea adevărată şi corectă. Fiecare profesionist să conducă în domeniul său. Baletul este iubit şi apreciat şi de public şi de oamenii care contează. Îmi doresc să fie respectat, susţinut şi iubit mereu, pentru locul său important din societate, dar şi pentru educaţia sufletească, morală şi estetică pe care le promovează. Avem fiecare o meserie şi până la urmă de noi depinde dacă ne implicăm mai mult sau mai puţin, alături de o conducere sau alta. Important este pentru mine ca baletul să nu mai deconteze greşelile celor care nu sunt din domeniu şi care vor să îl conducă cu orice preţ.


O.M.: Ce este cel mai greu lucru pentru un balerin / balerină? Unde se face diferenţa între un balerin foarte bun şi unul excepţional?
A.G.: Diferenţa apare la caracter, dacă trebuie să judec şi în afara scenei. Pe scenă, diferenţa vine din sentimentul complex pe care mi-l transmite prin arta sa.

O.M.: Din punctul de vedere al istoriei baletului operei bucureştene de-a lungul celor 100 de ani de existenţă, care a fost perioada de glorie după părerea dvs?
A.G.: Toate perioadele au avut gloria lor. Dar gloria a fost poate mai pregnantă atunci când nu a existat amestec impus, evident şi când baletul a fost mai mult înţeles şi apreciat deopotrivă, de toată lumea.

Repertoriu:
Siegfried - Lacul lebedelor de P.I. Ceaikovski, coregrafia: Oleg Danovski, Marius Petipa, Lev Ivanov, regia: Oleg Danovski
Deirfgeis - Lacul lebedelor de P.I. Ceaikovski, coregrafia: Gheorghe Iancu, Marius Petipa, Lev Ivanov, regia: Gheorghe Iancu
Albert - Giselle de Adolphe Ch. Adam - coregrafia: Marius Petipa, regia şi adaptarea coregrafică: Vasile Marcu
Hans - Giselle de A. Adam - coregrafia: Jean Coralli, Jules Perrot şi Marius Petipa, regia şi adaptarea coregrafică: Mihai Babuşka
Basil - Don Quijote de L. Minkus, coregrafia: Marius Petipa, Alexandr Gorski, regia şi adaptarea coregrafică: Mihai Babuşka
Romeo - Romeo şi Julieta de S. Prokofiev, regia şi coregrafia: Yuriy Papcko
Solor - Baiadera de Ludwig Minkus, coregrafia: Marius Petipa, regia şi adaptarea coregrafică: Valerii Kovtun
Phoebus - Notre Dame de Paris (colaj muzical), regia şi coregrafia: Ioan Tugearu
Vronski - Anna Karenina de P.I. Ceaikovski, regia şi coregrafia: Ioan Tugearu
Petrucchio - Îmblânzirea Scorpiei (colaj muzical), regia şi coregrafia: Ioan Tugearu
Oberon - Visul unei nopţi de vară (colaj muzical), regia şi coregrafia: Mihaela Atanasiu
Escamillo - Carmen de Georges Bizet, Rodion Şcedrin, regia şi coregrafia: Oleg Danovski
Manfred - Manfred de P.I. Ceaikovski, regia şi coregrafia: Ioan Tugearu
Kascey - Pasărea de foc de Igor Stravinski, regia şi coregrafia: Alexa Mezincescu
Bolero de Maurice Ravel, regia şi coregrafia: Tilde Urseanu
Pas de deux din Paquita de Ludwig Minkus, coregrafia: Marius Petipa, regia: Ileana Iliescu
Anotimpurile de Antonio Vivaldi, regia şi coregrafia: Alexa Mezincescu
Antoniu - divertisment din opera Faust de Charles Gounod, coregrafia: Alexa Mezincescu
Soţul - Femei (colaj muzical), coregrafia: Gheorghe Iancu
solist în spectacolele Landestheater Salzburg (Austria), unde a dansat în coregrafia lui Peter Breuer: Bolero de Maurice Ravel, Aqua (colaj muzical), Carmen (colaj muzical), The Wall (muzica: Pink Floyd), Spring Waters de Serghei Rahmaninov

Gale de balet:
Gală Internaţională de Balet în cadrul Festivalului Internaţional Viaţa e frumoasă la Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian, Bucureşti - 2008
invitat la galele internaţionale de balet de la
Düsseldorf, Munchen (Germania), Linz, Salzburg, Sankt Pölten (Austria), La Baule (Franţa), Vignale (Italia) în perioada 2002 - 2006
Gala de Balet Dans la Odeon, Teatrul Odeon, Bucureşti, 2000
Gală de Balet, Ruse (Bulgaria), 2000
Gală de Balet, Opera Naţională Română Timişoara, 2000
Gale de balet şi recitaluri, Opera Naţională Bucureşti, în perioada 1992 - prezent.
Gală de Balet, Opera Naţională Română din Iasi, 1999
Gală de Balet, Opera Naţională Română Timişoara, 1999
Gală de Balet, Constanţa, 1998
Gală de Balet, Opera Braşov, 1996
Gală de Balet, Câmpina, 1994

Turnee:
Italia, Germania, Elveţia, Austria, Olanda, Bulgaria, Coreea de Nord, Belgia, Franţa, Finlanda, etc.

Cred mult în evoluţia artistului de la o generaţie la alta, dar în respect şi în dorinţa de a învăţa de la cei de dinainte

 

În spatele scenei, în faţa ei sau în culise, există întotdeauna o "armată" de oameni care fac ca strălucirea celor din faţa reflectoarelor să fie de fiecare dată perfectă. Toţi aceşti oameni sunt în coordonarea cuiva, care la Opera Naţională din Bucureşti poartă numele Paula Stoica şi se numeşte şeful serviciului artistic-scenă.


Ovidiu Miculescu: După ce absolvea Liceul de muzică Dinu Lipatti la secţia canto, Paula Stoica continua studiile la secţia canto a Universităţii Naţionale de Muzică, Dar câţiva ani mai târziu schimba direcţia, începând studiile la secţia actorie a UNATC, la clasa profesori Sanda Manu şi Ion Cojar. Cum se explică acest traseu de la muzică spre actorie?
Paula Stoica: A fost un traseu simplu: Eram în anul II la Conservator (azi UNMB), începusem orele de la clasa de operă, unde făceam deja fragmente din opere (duete, terţete etc.), am vrut să descopăr mai multe despre ce înseamnă să joci pe scenă, cântăreţ fiind, şi am dat la Teatru doar din nevoia de a şti mai multe, gândindu-mă că ar putea fi doar un sprijin, mai mult informaţional şi nimic mai mult. Am încercat chiar să le fac în paralel, dar doar pentru câteva luni. Erau universuri diferite, am ales cu inima şi am rămas la Teatru.

O.M.: Cum a ajuns Paula Stoica la Opera din Bucureşti şi de când coordonează tot ceea ce se întâmplă în spatele scenei. Cine au fost cei care au declanşat această mutare?
P.S.: Am fost întotdeauna actor independent, a fost o alegere asumată, dar care implica, exact ca şi acum, o viaţă destul de grea, mai ales pe timpul verii, dacă nu aveam în pregătire vreo premieră pentru toamnă. Aşa am ajuns să caut un job sau măcar să strâng bani pentru vară. În 2007, prietena mea de atunci şi de acum, Mădălina Florescu, pianist corepetitor la ONB, mi-a spus că se caută colaborator la regie de scenă (stage management), m-am prezentat, am trecut direct la treabă şi m-au păstrat. Coordonez totul în mod oficial, ca angajat în acest post, doar de la începutul lui 2020. În realitate, sunt mulţi ani de când fac asta, dar din postura de colaborator. Persoanele care au declanşat această mutare sunt multe şi au sosit în etape în viaţa mea: Plecasem din postura de stage-manager înainte de venirea Beatricei Rancea în funcţia de director general şi rămăsesem doar colaborator ca asistent de regie. Doamna Rancea mă ţinuse minte de când m-am ocupat de reluarea spectacolului dânsei Olandezul zburător la ONB, m-a vrut în postura de şef coordonator la scenă şi am acceptat doar cât să formez o echipă de oameni profesionişti şi integri la regie de scenă şi să plec. Aşa am şi făcut. Am găsit oameni extraordinari, cu calităţi incredibile umane şi profesionale, oamenii pe care îi am şi acum în echipă şi am încercat să îi îndrum spre a deveni şi buni stage-manageri (regizori de scenă). Nu mi-am dorit şi în continuare nu îmi doresc acest post. Sper să formez oameni care să poată veni oricând cu succes în locul meu.

Bal mascat
Bal mascat

O.M.: Ce se întâmplă exact în timpul unui spectacol de operă în spatele scenei?
P.S.: Si mai interesant este să se înţeleagă că procesul unui spectacol la ONB începe în zori, uneori şi cu o zi mai devreme (în cazul unor decoruri complexe cum sunt cele ale spectacolului Rigoletto). Maşiniştii încep de dimineaţă montarea decorului pe ştăngi si la podea, electricienii şi tapiţerii, de asemenea. Recuziterii aduc deja de la prima oră mobilierul şi toate detaliile spectacolului din ziua respectivă. Multe spectacole au şi covoare speciale dedicate. La spectacolele de balet, cerinţele sunt diferite de spectacolul de operă: De fiecare dată maşiniştii montează la prima oră o podea specială peste podeaua scenei, iar peste acele plăci dintr-un lemn special recuziterii aşază covoarele de balet. Toată echipa tehnică este într-un proces continuu de naştere a fiecărui spectacol în parte. Cum e gata montarea şi centrarea luminilor, pe la 15.30 sau 16 începem o repetiţie tehnică şi de lumini pentru a verifica dacă este totul în regulă. La 17.30 închidem cortina şi începe publicul să intre. Acum începe verificarea artiştilor la cabine, să ne asigurăm că sunt acolo şi că au tot ce le trebuie. Oamenii de la costume, încălţăminte, machiaj, perucherie sunt deja cu mult înainte pregătiţi să îi primească, sper eu, aşa cum se cuvine. Este 18.30 şi abia acum începe spectacolul. În timpul spectacolului, în culise de multe ori este un alt spectacol, foarte interesant, agitat şi de cele mai multe ori foarte plăcut, plin de emoţiile artiştilor gata să intre în scenă, de emoţiile tehnicienilor pregătiţi de schimbări, uneori rapide, de decoruri. La un moment dat, spectacolul este gata, tehnicienii rămân încă o perioadă pentru a strânge cât se poate din spectacolul respectiv şi a uşura munca pentru ziua următoare.
Così fan tutte

O.M.: Cine sunt personajele artistice cu care colaboraţi cel mai mult? Dirijorul, regizorii, soliştii?
P.S.: Cel mai mult cred că lucrez cu soliştii de operă ca asistent de regie, de asemenea cu pianiştii şi sufleorii, oameni de care m-am ataşat mult şi de la care învăţ mereu. Ca regizor de scenă, cu echipa tehnică de la scenă, toţi oameni buni, dragi şi harnici. Stăm cel mai mult împreună la repetiţii până să ne reunim cu dirijorii, corul sau orchestra sau să ajungem în etapa generalelor la scenă şi a spectacolelor. Regizorilor le sunt în permanenţă alături până în ziua premierei spectacolului. După aceea, spectacolele rămân de-a lungul anilor în grija asistenţilor de regie, desemnaţi la fiecare titlu în parte.
La bohème
La bohème

O.M.: Care au fost cele mai provocatoare spectacole la a căror montare aţi lucrat în calitate de coordonator al mişcărilor din spatele scenei?
P.S.: Fiecare nouă montare vine cu alte şi alte provocări. Au fost câteva momente în care munca de stage manager a fost un pic mai complexă - sau poate măsor eu un pic complexitatea prin gradul de oboseală pe care îmi amintesc că îl aveam la premieră - poate conta şi lipsa mea de experienţă din acel moment. În 2008, premiera spectacolului. Macbeth de Verdi, regia Petrikă Ionescu, scenografia şi costume Cătălin Ionescu-Arbore, în 2011 premiera spectacolului Lohengrin de Wagner, regia Ştefan Neagrău, scenografia Adriana Urmuzescu, dar provocări reale şi mereu altele apar la fiecare nou titlu în parte, fără excepţie.

O.M.: În 2014, făceaţi prima asistenţă de regie la Rigoletto, regia Stephen Barlow, urmată de La Traviata, regia Paul Curran. Cum a apărut această oportunitate?
P.S.: Şi Stephen Barlow şi Paul Curran sunt regizori şi oameni de la care am învăţat enorm şi pe care îi iubesc din toată inima. Îmi doream de mult să fac asistenţă, de fapt îmi doream mult să lucrez cu soliştii, pentru că o făceam deja neoficial şi mă încuraja în acest sens de mulţi ani un alt regizor, tare drag mie şi personalitate foarte importantă a acestei instituţii, regizorul Ştefan Neagrău. În perioada aceea era director Răzvan Dincă, a trecut directorul adjunct de atunci George Călin prin culise, am prins curaj să îi spun că, dacă e nevoie de asistent de regie pentru Rigoletto, mi-ar plăcea să încerc. Asta a fost tot, nimic mai banal. Cu o zi sau două înainte ca Stephen Barlow să înceapă repetiţiile, am primit telefon de la producţie şi mi-au spus că mă pot ocupa de acest titlu. Se pare că a fost în regulă din moment ce mi s-au oferit mai departe titluri de care să am grijă ca asistent de regie.
Rigoletto

O.M.: Dacă ar fi să o luaţi de la început, aţi alege aceiaşi profesie? De ce? Ce are opera atât de special?
P.S.: Trebuie să fii nebun sau masochist sau amândouă să vrei să iei viaţa de la început... La mine viaţa continuă încă în ritm foarte alert şi cu multe surprize zi de zi. Abia aştept să văd ce se mai întâmplă chiar şi azi până seara. Avem spectacol şi niciodată nu ai două spectacole la fel, chiar şi la acelaşi titlu. Ador viaţa mea, exact aşa cum este, nu vreau să schimb nimic, poate doar să mă mai şi odihnesc uneori... Nu ştiu ce are Opera special pentru alţii, pentru mine este pur şi simplu firescul vieţii mele, banal şi simplu. Acum două zile m-am întâlnit la metrou cu un fost angajat electrician la scenă, acum lucrează la Metrorex şi era cu alţi colegi de muncă de acum. O doamnă din grupul de muncitori îmi povestea cât de mult a impresionat-o acum ceva ani să asculte şi să vadă spectacolele Aida şi La Traviata şi că a plâns de bucurie să vadă ceva atât de frumos. Ce alt motiv mai bun să vii şi să ai grijă de spectacole, dacă ştii că asta atinge inima cuiva?
Traviata
Traviata

O.M.: Cum priveşte generaţia tânără scena centenară a operei bucureştene. Dacă ar fi să ne uităm la istorie, din perspectiva dvs., care credeţi că au fost perioadele de glorie?
P.S.: Sigur că au fost perioade importante deja în cei 100 de ani de existenţă a ONB (şi la începuturi, în 1921, când Lohengrin, spectacolul de deschidere a fost dirijat de George Enescu, şi în perioada anilor '50, când Opera se muta în sediul actual şi lua amploare repertoriul de operă şi balet). Dar ar fi nedrept să facem ierarhii faţă de artiştii importanţi care se nasc în fiecare generaţie şi vin mereu cu idei noi, atitudine, chiar şi tehnică inovatoare. Cred mult în evoluţia artistului de la o generaţie la alta, dar în respect şi în dorinţa de a învăţa de la cei de dinainte.

O.M.: Cum se simt cei din backstage în această perioadă, când activitatea pare să se repornească după mai bine de un an de stagnare?
P.S.: Din fericire, cel puţin de când a fost numit domnul Daniel Jinga director, ne-am apucat intens de treabă, cât ne permit regulile mereu în schimbare impuse de pandemie, dar rata îmbolnăvirilor a scăzut şi primim iar cu bucurie public în sală, chiar dacă în număr mai restrâns momentan. Asta ne motivează şi a crescut iar moralul oamenilor, uşor încercăm să creştem şi efectivul lor.

O.M.: Unde credeţi că se află ONB în comparaţie cu alte opere din Europa? Ce credeţi că lipseşte ca să fiţi pe mai sus?
P.S.: Sigur că ştiu şi învăţ multe văzând ce se face în alte teatre importante din Europa sau chiar din lume şi ar fi tare bine să colaborăm cât mai des cu oameni care să ne aducă mult mai aproape şi alte sisteme eficiente de lucru din alte teatre.

Tosca
Tosca

O.M.: De ce credeţi că ar avea nevoie ONB pentru a deveni mai atractivă pentru publicul tânăr?
P.S.: Publicul tânăr are nevoie de impact puternic, imediat, precizie a gândului şi a mesajului, are nevoie de tehnologie, de onestitate, de emoţie puternică şi, atât timp cât suntem conştienţi şi atenţi la publicul care vine şi mai ales la cel care nu vine ÎNCĂ la Operă, cred că am mai făcut un pas către o comunicare cât mai onestă cu cei care ne intră în casă.


Balerinii au o viaţă asemănătoare sportivilor de performanţă; fără antrenament, repetiţii, spectacole... se instalează o stare de nesiguranţă

 

Laura Blică-Toader dansează pe scena Operei Naţionale din Bucureşti din anul 1992, continuând să evolueze în numeroase roluri pe legendara scenă a instituţiei.

Ovidiu Miculescu: Pentru majoritatea fetiţelor, fascinaţia tutu-ului de balerină este destul de frecventă. Care a fost contextul în care aţi ales acest drum, cum s-a întâmplat în cazul Laurei Blică-Toader?
Laura Blică-Toader: Cum am ales acest drum... Cred că destinul a fost, asta mi-a fost sortit, toate drumurile au mers în această direcţie, m-au atras ca un magnet către dans... începând cu răspunsul ferm că vreau să mă înscriu la dansuri moderne, dat în clasa întâi, ca mai apoi, la repetiţiile de dans modern să vină fata profesoarei noastre în sală şi să înceapă să-şi repete "dansurile de balet" (cum le percepeam noi prin ochii de copii). De fapt, erau variaţii... Iar în clipa în care am văzut-o învârtindu-se ameţitor pe cerc, adică pe "manej", în termenii baletului, să mă fascineze pe loc. M-am dus la doamna profesoară să-i spun că vreau să mă înscriu la şcoala de balet, înscriere ce se făcea pe baza unui examen. Doamna s-a cam supărat pe mine că m-am hotărât cam în ultimul moment, având doar o şansă, aş fi putut încerca şi cu un an înainte, dar... aşa s-a întâmplat.

O.M.: Cine au fost personalităţile care v-au influenţat în şcoală şi respectiv după aceea, când aţi ajuns pe scena Operei din Bucureşti?
L.B.-T.: Profesorii avuţi de-a lungul anilor de şcoală au contribuit foarte mult prin răbdarea şi dăruirea lor la sedimentarea cunoştinţelor de balet, ca mai apoi toţi maeştrii fie de studii, fie de repetiţii (doamnele Ira Stenkovskaia, Petruţa Almosnino, domnii Mihai Babuska, Florin Mateescu) să contribuie la dezvoltarea complexă a mea ca artist.


Mi-am făcut ucenicia în spectacole fiind în ansamblu, perioadă pe care o iubesc nespus

O.M.: Cum aţi ajuns solistă a Operei Naţionale din Bucureşti, imediat după ce aţi terminat liceul?
L.B.-T.: La puţin timp după ce am intrat în Operă, în 1992 (în urma unui examen greu, riguros, examinaţi de o comisie de profesionişti), am început să dansez roluri solistice. Ca în multe meserii, mi-am făcut ucenicia în spectacole fiind în ansamblu, perioadă pe care o iubesc nespus, rămânând ataşată ulterior sufleteşte de ea, chiar dacă m-am desprins de aceasta odată cu debuturile în rolurile solistice. Faptul că am dansat în ansamblu m-a ajutat să învăţ cum este să dansezi lângă cineva, cu cineva, să-i respect pentru faptul că au răbdare, să mă integrez în acel dans lângă ei, grija de a respecta nu doar coregrafia, ci de a fi şi dansa în acelaşi timp cu ceilalţi atunci când partitura coregrafică o impune, fapt ce nu este deloc uşor, ţinând cont că un ansamblu este format dintr-un număr mare de artişti. Din poziţia dansatorului de ansamblu am avut posibilitatea să văd evoluţia soliştilor pe scenă, am învăţat ceea ce în cărţile de specialitate nu găseşti, am înţeles cum o evoluţie este din ce în ce mai apreciată nu doar prin prestaţia tehnică, ci şi prin cea artistică. Astfel, am început să aplic şi eu din momentul în care am început să dansez rolurile solistice. Rolurile solistice le-am început înainte de a fi solistă "în acte", întrucât nu erau posturi libere. Ulterior, s-a anunţat concurs pentru ocuparea posturilor de solişti, pre-zidat de o comisie de profesionişti şi îmi aduc aminte şi acum ce emoţii am avut, cât de greu a fost concursul, dar şi bucuria reuşitei că în 1998 am devenit solistă "cu acte"!


O.M.: Cine erau vedetele anilor '90 la Opera din Bucureşti? Care au fost partenerii de scenă cu care aţi colaborat cel mai mult? Dar coregrafii cei mai importanţi?
L.B.-T.: Când am intrat în Operă, i-am admirat dansând sau chiar am dansat cu unii dintre artiştii de valoare ai vremii păstrând în suflet emoţia admiraţiei faţă de aceştia şi astăzi, Ana-Maria Vretos, Carmen Angheluş, Doina Acsinte, Daniela Constantinoiu, Cristina Opincaru, George Bodnaciuc, Gheorghe Angheluş, Gabriel Opincaru, Tiberiu Almosnino, Florin Brânduşă, George Postelnicu, Mihai Tugearu, Cristian Crăciun... Mulţi au fost coregrafii cu care am avut onoarea să lucrez de-a lungul timpului, coregrafi ce au creat spectacole magistrale, de care ne-am bucurat noi ca interpreţi, dar şi publicul, ca spectator fidel al actului creator. Astfel, Alexa Mezincescu, Ioan Tugearu, Gelu Barbu, Valery Koftun, Francisc Valkay, Renato Zanella, Gheorghe Iancu, Vasily Medvedev şi Stanislav Feco sunt doar o parte dintre creatorii minunatelor spectacole de balet de pe scena Operei.

O.M.: În anii '90 şi 2000 la Opera din Bucureşti care au fost montările memorabile, din perspectiva Laurei Blică-Toader?
L.B.-T.: Dorindu-mi de mică să ajung balerină la Operă, când visul a devenit realitate, în 1992, tot ceea ce avea legătură cu Opera, spectacole, costume, public, au devenit de neuitat, astfel încât fiecare spectacol a rămas în sufletul meu cu un parfum aparte. O încărcătură mai specială, însă, au fost premierele la care am participat, ele fiind evenimente mai rare într-o stagiune decât spectacolele curente.
 Din 1992 până în anul 2000, premierele la care am participat au fost: Samson şi Dalila (1992, coregr. Francisc Valkay), Îmblânzirea scorpiei (1993, coregrafia Alexa Mezincescu), Spărgătorul de nuci (1993, coregrafia Alexa Mezincescu), Tripticul: Simfonia ceasornicului, Simfonia neterminată, Valsuri şi polci (1993, coregrafia Alexa Mezincescu), Simfonia Manfred (1993, coregrafia Ioan Tugearu), Pasărea de foc (1994, coregrafia Alexa Mezincescu), Sărbătoarea primăverii (1994, coregrafia Alexa Mezincescu), Baiadera (1995, adaptarea şi regia Valerii Kovtun), Tripticul: Balerinele Degas, Preludiu la după-amiaza unui faun şi Carmina Burana (1996, coregrafia Alexa Mezincescu), Aida (1996, coregrafia Ioan Tugearu), Daphnis şi Chloe şi Trei legende hispanice: Iguaya, Tajaraste, Poemul Atlanticului (1997, coregrafia Gelu Barbu), Valsuri vieneze (1997, coregrafia Ioan Tugearu), Anna Karenina (1998, coregrafia Ioan Tugearu), Notre-dame de Paris (1999, coregrafia Ioan Tugearu), Don Quijote (2000, adaptarea şi regia Mihai Babuşka).


Prin dăruirea lor, artiştii se oferă întru totul publicului

O.M.: Din punctul de vedere al istoriei baletului Operei bucureştene de-a lungul celor 100 de ani de existenţă, care a fost perioada de glorie, după părerea dumneavoastră?
L.B.-T.: Perioada de glorie... Artişti minunaţi, pasionaţi de această artă au fost, dar sunt şi în timpurile noastre! Eu, ca artist, aş fi subiectivă, pentru că mă raportez direct la perioada lungă pe care am avut bucuria s-o petrec în Operă. Ceea ce nu ar fi corect, deşi cu reverenţă mă înclin în faţa tuturor artiştilor de dinaintea mea pe care i-am văzut sau de care am auzit vorbindu-se atât de elogios. Cum prin dăruirea lor, artiştii se oferă întru totul publicului, cred că Măria Sa, Publicul, este cel care poate depune mărturie cel mai bine despre perioada de glorie a Operei.


O.M.: A avut România o şcoală de balet valoroasă în anii '90? Mai generează şi acum vedete?
L.B.-T.: Da, România a avut de-a lungul anilor o şcoală valoroasă, dând scenelor lumii artişti minunaţi! Au fost, sunt şi cu siguranţă vor mai veni pe scenă artişti ce au desluşit tainele baletului în şcoala românească, şlefuindu-se şi strălucind în drumul către o carieră mult dorită, prin muncă şi pasiune.

O.M.: Din rolurile de prim solistă pe care le-aţi jucat, care este rolul dvs de suflet?
L.B.-T.: Au fost multe şi diverse rolurile interpretate de-a lungul anilor. Le-am iubit pe fiecare în parte enorm, le-am căutat "secretul" pentru a ajunge la inima publicului, dar o afinitate în plus am avut-o dintotdeauna pentru rolul Myrthei din baletul Giselle, poate şi pentru faptul că mulţi ani la rând l-am interpretat doar eu şi mi-a devenit, cumva, mai "apropiat".


O.M.: Cum aţi receptat la nivel personal anul pandemiei, în care balerinii operei bucureştene au întrerupt aproape total contactul cu publicul. Credeţi într-un viitor online al baletului?
L.B.-T.: Ce perioadă grea, îngrozitoare pentru toată lumea... greu de gestionat, de înţeles şi de acceptat ceea ce ni s-a întâmplat tuturor în decursul acestui an pandemic! Pentru un artist, obişnuit cu un ritm alert al vieţii, ce devine o frumoasă rutină (începând cu trezirea matinală, mersul la Operă pentru a se antrena, a repeta, emoţia pregătirii pentru spectacol şi evoluţia artistică în spectacol), oprirea aceasta bruscă a fost bulversantă. Greu să-ţi găseşti echilibrul interior pe o perioadă atât de îndelungată, de a nu mai putea face mai nimic din ceea ce ştiai să faci atât de bine. Opus acestui ritm alert, să stai inactiv, forţat de o cauză exterioară voinţei tale, este extrem de greu. Balerinii au o viaţă asemănătoare sportivilor de performanţă, fără antrenament, repetiţii, spectacole... se instalează o stare de nesiguranţă, pierderea uşurinţei în execuţie, consum emoţional mai mare decât de obicei, apariţia dorului care macină sufletul ce tânjeşte după lucrurile cu care era obişnuit: spectacole, aplauze... Viitor online pentru balet? Exclus! Oricât ar fi de extraordinar un spectacol prezentat online, nu se compară cu unul văzut live, când forţa de exprimare a artiştilor în timpul spectacolului este recompensată cu trăirile ce se extind în sufletul publicului transpus în povestea ce se desfăşoară în faţa sa, pe scenă.


O.M.: Sunteţi şi profesoară de balet. Cum pot fi ţinuţi aproape de această meserie copiii atraşi de fascinaţia costumelor şi frumuseţea scenei?
L.B.-T.: Copiii cred că pot fi ţinuţi aproape de această fascinantă artă doar dacă îşi doresc ei. Altminteri, nu vor reuşi să ajungă departe... este o meserie foarte grea, cu multe sacrificii, mai ales pe plan personal. De ce? Pentru că artiştii au, de regulă, ziua de luni liberă, au spectacole săptămânal şi mai ales în weekend. Ei depun efort susţinut, trebuie să se odihnească pentru a fi într-o formă fizică bună a doua zi când reiau activităţile specifice, trebuie să aibă o viaţă ordonată, grijă la siluetă, o sănătate bună şi forţa interioară de a trece, spre exemplu, peste eşecurile unei execuţii mai puţin corecte...


Odată prins în mrejele ei, nu mai poti şi sigur nu mai vrei să o laşi, atât este de fascinantă

O.M.: Ce aţi spune unui tânăr care vrea să înceapă studiul baletului în zilele noastre, cum l-aţi îndemna să aleagă această meserie?
L.B.-T.: Unui tânăr ce vrea să înceapă studiul baletului i-aş da ca sfat, în primul rând, să aleagă cu inima acest lucru. Dacă inima "îi spune" că este ceea ce-i place, s-o asculte. Altfel, nu va reuşi să răzbată pe lungul drum anevoios, plin cu multă muncă, răbdare, dureri fizice (fie de la efortul intens, fie de la vreo accidentare), dezamăgiri, numeroasele situaţii de a o lua de la capăt, forţa de a te ridica atunci când simţi că nu mai poţi să suporţi tumultul cerinţelor acestei arte. Dacă iubeşte însă ceea ce face, acceptând tacit cele de mai sus, va ajunge să guste din magia acestei arte, magie miraculoasă, iar odată prins în mrejele ei, nu mai poti şi sigur nu mai vrei să o laşi, atât este de fascinantă.

O.M.: Stăm de vorbă în anul în care Opera Naţională din Bucureşti împlineşte 100 de ani. Ce aţi ura instituţiei de care v-aţi legat deja 3 decenii de carieră pentru următorii 100 de ani?
L.B.-T.: La acest moment aniversar urez ONB cel puţin tot atâţia ani cât au trecut de când a luat viaţă în peisajul cultural românesc! La mulţi ani ONB, cu spectacole răsunătoare în timp, artişti minunaţi care să menţină strălucirea emblematică a instituţiei la cel mai înalt nivel şi mereu un public numeros şi încântat la fiecare spectacol!

Repertoriu (roluri şi dansuri)

Mercedes / Florărese - Don Quijote de Ludwig Minkus, coregrafia: Marius Petipa, Alexandr Gorski, adaptarea: Mihai Babuşka
Mercedes - Don Quijote de Ludwig Minkus, coregrafia: Marius Petipa, Alexandr Gorski, adaptarea: Vasile Marcu
Mercedes / Zâna Pădurii - Don Quijote de Ludwig Minkus, coregrafia: Marius Petipa, Alexandr Gorski, adaptarea coregrafică: Jaroslav Slavický
Regina - Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici de Cornel Trăilescu, coregrafia: Francisc Valkay
Pas de trois / Lebede mari - Lacul lebedelor de Piotr Ilici Ceaikovski, coregrafia: Oleg Danovski, adaptare după Marius Petipa, Lev Ivanov
Regina - Lacul lebedelor de Piotr Ilici Ceaikovski, coregrafia: Gheorghe Iancu, adaptare după Marius Petipa, Lev Ivanov
Prietene / Fata cu ofrande - Coppélia de Léo Delibes, coregrafia: Anton Romanovski, Oleg Danovski
Zâna Liliac / Carabosse - Frumoasa din pădurea adormită de Piotr Ilici Ceaikovski, coregrafia: Alexa Mezincescu
Helena - Visul unei nopţi de vară de Virgil Popescu, coregrafia: Marc Bogaerts
Prietene - Anna Karenina (muzica: Piotr Ilici Ceaikovski), coregrafia: Ioan Tugearu
Prietene - Romeo şi Julieta de Serghei Prokofiev, coregrafia: Ioan Tugearu
Zâna fondantelor - Spărgătorul de nuci de Piotr Ilici Ceaikovski, coregrafia: Alexa Mezincescu
Myrtha - Giselle de Adolphe Ch. Adam, coregrafia: Jean Coralli, Jules Perrot şi Marius Petipa, adaptarea: Mihai Babuşka
Myrtha - Giselle de Adolphe Ch. Adam, coregrafia: Jean Coralli, Jules Perrot şi Marius Petipa, adaptarea: Vasile Marcu
Gamzatti - Baiadera de Ludwig Minkus - coregrafia: Marius Petipa, adaptarea: Mihai Babuşka
Gulnara - Corsarul de Adolphe Ch. Adam - coregrafia: Vasili Medvedev, adaptare după Marius Petipa
Prietenele / Două ţigănci - Notre-Dame de Paris (colaj muzical), coregrafia: Ioan Tugearu
Henriette - Casanova (colaj muzical), coregrafia: Monica Fotescu Uţă
Sofia - Femei (colaj muzical), coregrafia: Gheorghe Iancu
Duhul focului - Manfred de Piotr Ilici Ceaikovski, coregrafia: Ioan Tugearu
Ea - Carmina Burana de Carl Orff, coregrafia: Alexa Mezincescu
Zâna - Cenuşăreasa de Serghei Prokofiev, coregrafia: Mihai Babuşka
Fuga. Marea fugă (colaj muzical), coregrafia: Ioan Tugearu
Tango Fatal - Tango (colaj muzical), coregrafia: Edward Clug
Syrinx / Licanya - Daphnis şi Chloé de Maurice Ravel, coregrafia: Gelu Barbu
Chopiniana de Frédéric Chopin, coregrafia: Mihail Fokin, adaptarea: Oleg Danovski
Pas de quatre de Cesare Pugni, coregrafia: Mihail Fokin, adaptarea: Ileana Iliescu
Paquita de Ludwig Minkus, coregrafia Marius Petipa, adaptarea: Ileana Iliescu
Anotimpurile de Antonio Vivaldi, coregrafia: Alexa Mezincescu
Falling Angels, coregrafia: Jiri Kylian
Cleopatra - Noaptea Valpurgiei din opera Faust de Charles Gounod, coregrafia: Alexa Mezincescu
Divertisment din opera Aida de Giuseppe Verdi, coregrafia: Francisc Valkay

Am simţit că toată experienţa pe care am dobândit-o în anii petrecuţi peste tot în lume trebuie să o aduc şi să o păstrez la mine în ţară

 Ovidiu Matei Iancu s-a născut în Bucureşti După absolvirea în 2002 Liceului de Coregrafie "Floria Capsali" (timp în care a câştigat şi o bursă la English National Ballet School, Londra), a efectuat un stagiu de perfecţionare la Opera din Paris. Încă din timpul liceului a fost solist al Operei Naţionale din Bucureşti, instituţie în care dansează din anul 2002. În anul 2012-2013, pleacă în America ca senior soloist în cadrul companiei Tulsa Ballet, revenind apoi la Opera Naţională Bucureşti. Din anul 2015, este prim solist al Teatrului de Balet din Sibiu şi al Operei Naţionale Iaşi. În stagiunea 2016, revine la Opera Naţională Bucureşti.

A câştigat numeroase premii naţionale şi internaţionale de-a lungul carierei, fiind invitat la Galele Stelele secolului XXI, 2005 Paris, şi participant la Competiţia Internaţională de Balet şi Dans Contemporan Sibiu, 2009, unde a obţinut locul I. Dansează ca invitat de onoare în numeroase Gale şi Spectacole din Europa de Est şi Occidentală, dar şi din Asia şi Statele Unite ale Americii
.



Ovidiu Miculescu: La vârsta de 10 ani intraţi prin examen la Liceul de Coregrafie "Floria Capsali", pe care îl absolveaţi în anul 2002. A existat altă variantă, altă opţiune de carieră pentru copilul Ovidiu Matei Iancu? Cum au decurs primii paşi în acest domeniu?
Ovidiu Matei Iancu: Da, aşa este, la vârsta de 10 ani, clasa a patra, am intrat prin examen la Liceul de coregrafie "Floria Capsali" şi am intrat... ultimul. Ceea ce i-a determinat pe părinţii mei să mă înscrie la acest liceu, a fost energia debordantă de care dădeam dovadă şi faptul că pe lângă cursuri de atletism, dansam foarte mult prin casă. Primii paşi în acest domeniu nu au fost chiar plăcuţi, având în vedere că "am fost descoperit" şi "m-am descoperit" abia după ce în clasa a şasea aproape am fost eliminat la un examen semestrial la balet. Îmi aduc aminte şi acum că după examen, doamna Anca Mandrescu ne-a luat de-o parte pe mine şi pe tatăl meu, spunându-ne că-mi mai da o şansă, dar să mă gândesc bine dacă este cu adevărat ceea ce vreau să fac. Ceea ce nu ştia ea este că, în clasa a patra, în prima oră de balet, eu auzisem pentru prima oară un pian pe viu şi, cumva, m-am îndrăgostit pe loc de modul în care curgeau mişcările pe această muzică şi atunci am decis că asta voi face toată viaţă.

O.M.: Încă din timpul liceului aţi evoluat ca solist al Operei Naţionale din Bucureşti, instituţie în care dansaţi din anul 2002. Nu se întâmplă frecvent ca un elev de liceu să fie solist pe scena cea mai importantă a oraşului în care s-a născut. Despre ce spectacole a fost vorba?
O.M.I.: Am avut onoarea, într-adevăr, să dansez ca solist încă de pe băncile liceului, mulţumită profesorilor pe care i-am avut în ultimii ani de liceu şi maeştrilor de balet de la Opera, care m-au primit la studiile companiei încă din clasa a zecea. Dezvoltându-mă foarte mult, atât ca solist, cât şi ca partener, am fost invitat în clasa a 12-a să dansez solo în baletul Coppelia (în prietenii lui Franz) şi Pas de trois din baletul Lacul Lebedelor. După terminarea clasei a 12-a, în 2002 am fost angajat la Opera Naţională din Bucureşti şi în primul spectacol am avut rolul prinţului Siegfried din Lacul Lebedelor, începându-mi aşadar, cariera de prim-balerin la un nivel foarte înalt.


O.M.: În 2001 câştigaţi o bursă la English National Ballet School, Londra, în 2004-2005 realizaţi un stagiu de perfecţionare la Opera din Paris. Ce a însemnat fiecare dintre aceste experienţe internaţionale?
O.M.I.: Cum am spus şi mai devreme, încă din timpul liceului, dar şi după, m-am dezvoltat ca artist şi am încercat să "fur" cât mai multă meserie, cum se spune, şi să asimilez de la toţi oamenii cu care am lucrat, de peste tot. Experienţele de studiu din străinătate m-au făcut să realizez că nivelul şcolii româneşti de balet de la acea vreme era foarte bun. Pe mine, personal, toate aceste experienţe m-au ajutat să-mi completez acele elemente pe care şcoala românească nu mi le putea oferi.

O.M.: În 2012-2013, Ovidiu Matei Iancu devenea senior soloist în cadrul companiei Tulsa Ballet. Ce presupunea a evolua într-o astfel de calitate în Statele Unite?
O.M.I.: Colaborarea mea ca senior soloist la Tulsa Balet (toate rolurile au fost de Principal Dancer) m-a schimbat profund ca dansator profesionist, atât fizic, cât şi psihic şi mi-a deschis apetitul către un alt nivel. Am avut ocazia să lucrez foarte mult neoclasic cu coregrafi şi maeştri de talie internaţională (Ben Stevenson, Wayne McGregor, Jorma Elo, Edwaard Liang, Val Caniparoli, Christopher Wheeldon etc). Consider că această perioadă a fost cea care m-a ajutat să mă dezvolt într-un an şi jumătate cât alţii în 10.


O.M.: Cine au fost personalităţile care v-au influenţat în şcoală şi respectiv după aceea, în timpul studiilor în străinătate?
O.M.I.: Personalităţile care m-au influenţat în timpul şcolii au fost cele de aici, cu care am şi lucrat: Mihai Babuşka, Gabriel Opincaru, Felicia Şerbănescu, Ion Tugearu, Corina Dumitrescu, Călin Hantiu, Cristian Crăciun, profesorii liceului de coregrafie: Diana Mateescu, Anca Mandrescu, Constantin Marinescu.

Concursurile, de multe ori, te fac să te gândeşti mai mult la partea tehnico-atletică a baletului şi mai puţin la artă în sine

O.M.:
Ce au însemnat premiile internaţionale pentru cariera lui Ovidiu Matei Iancu, pentru că ele nu au lipsit?
O.M.I.: Pentru mine, premiile internaţionale nu au avut o importanţă majoră şi nu au nici acum, dar consider că acele concursuri m-au ajutat ca experienţă de scenă, pentru că un balerin trebuie să facă parte dintr-un spectacol pentru a se simţi cu adevărat artist. Concursurile, de multe ori, te fac să te gândeşti mai mult la partea tehnico-atletică a baletului şi mai puţin la artă în sine.


O.M.: Deşi scena internaţională vi s-a deschide de mai multe ori, aţi revenit de fiecare dată în ţară, şi mai precis la Opera Naţională din Bucureşti. De ce? Cum au decurs lucrurile exact?
O.M.I.: Aşa este, am avut nenumărate oportunităţi, nu numai de a colabora - aşa cum am făcut-o - pentru perioade scurte sau medii, ci şi de a pleca definitiv din ţară. Niciodată nu am simţit că trebuie să plec definitiv din România, ci întotdeauna am simţit că toată experienţa pe care am dobândit-o în anii petrecuţi peste tot în lume trebuie să o aduc şi să o păstrez la mine în ţară şi în special la Opera Naţională din Bucureşti. Consider că dacă vrei să ai un cuvânt de spus în ceea ce priveşte baletul românesc, trebuie să trudeşti, să te sacrifici, să transpiri şi să te bucuri din interior, nu de pe alte meleaguri, iar eu am vrut şi vreau, să ajut cât pot viitorul baletului românesc.

O.M.: Ovidiu Matei Iancu dansează ca invitat de onoare în numeroase gale şi spectacole din Europa de est şi occidentală, dar şi din Asia şi Statele Unite ale Americii. Care sunt galele sau spectacolele mai importante despre care vă amintiţi cu plăcere?
O.M.I.: Îmi amintesc cu plăcere de toate galele şi spectacolele pe care le-am avut de-a lungul timpului, dar normal că cele care-mi vin cel mai repede în minte sunt cele în care am dansat alături de nume mari ale baletului mondial: Steven McRae, Lucia Lacarra, Joan Boada, Cyril Pierre, Alina Cojocaru, Iana Salenko, Sasha Mukhamedov şi mulţi alţii.


O.M.: Care sunt cele mai importante premiere pe care le-aţi făcut pe scena Operei din Bucureşti? Care sunt rolurile care vă sunt cel mai aproape?
O.M.I.: Pentru mine toate spectacolele sunt importante, nu contează că sunt premiere sau nu, le tratez pe toate cu acelaşi profesionalism şi dăruire.

O.M.: Care este rolul de suflet pentru Ovidiu Matei Iancu?
O.M.I.: Până acum câţiva ani de zile, rolul care îmi era la suflet cel mai mult era al prinţului Albert din baletul Giselle, dar acum, trebuie să recunosc că inima îmi este împărţită între Giselle şi Dama cu Camelii, rolul Armand, coregrafia Val Caniparoli.


Cel mai greu pentru mine, a fost să nu mă întâlnesc atât de des pe cât o făceam, cu publicul spectator

O.M.:
A trecut peste un an de când balerinii, dansatorii din întreaga lume au întrerupt aproape total contactul cu publicul, în contextul pandemiei. Lucrurile au revenit la viaţă de curând. Cum aţi parcurs această perioadă?
O.M.I.: Această perioada de pauză a fost una foarte dificilă, în care am încercat să ne menţinem în formă cum am putut, dar cel mai greu pentru mine, a fost să nu mă întâlnesc atât de des pe cât o făceam, cu publicul spectator. Din păcate, această revenire la "viaţă", a atras după sine o forţare a corpului şi sper să trecem cu toţii cât mai bine prin această perioadă de recuperare fizică şi psihică.

O.M.: Ce anume credeţi că ar putea rămâne din toate încercările online prin care a trecut şi baletul Operei bucureştene?
O.M.I.: Din punctul meu de vedere, toate spectacolele ar trebui filmate la un nivel profesionist, aşa cum s-a întâmplat în această perioadă şi date în permanentă în online, pentru că eu cred că există un public spectator important, care din diverse motive nu poate ajunge atât de des să vadă spectacole live. Cred că în felul acesta, Opera Naţională din Bucureşti, şi-ar deschide porţile unui public din ce în ce mai numeros.


Un tânăr trebuie să ştie că va durea, că va suferi şi că momentele de satisfacţie vor fi de scurtă durata, dar să mă creadă pe cuvânt că va merita

O.M.:
Ce aţi spune unui tânăr care vrea să înceapă studiul baletului în zilele noastre, cum l-aţi îndemna să aleagă această meserie?
O.M.I.: Din păcate, când vine vorba de sfaturi, sunt destul de dur şi de direct, pentru că pe mine sfaturile directe şi dure m-au ajutat. În primul rând să nu creadă că va ajunge cel mai bun balerin din lume. Să nu calce pe cadavre, să fie modest şi sincer cu el, să se dedice în totalitate şi să nu existe altceva mai important pentru el decât baletul. Un tânăr trebuie să ştie că va durea, că va suferi şi că momentele de satisfacţie vor fi de scurtă durată, dar să mă creadă pe cuvânt că va merita. Acum nu ştiu dacă un tânăr căruia i-aş spune aşa ceva, s-ar mai apuca de balet.

O.M.: Cum credeţi că va arăta Opera peste... măcar 50 de ani? La noi şi ca fenomen artistic la nivel internaţional.
O.M.I.: Eu am speranţa că oamenii care fac această artă vor reuşi pas cu pas, cu bune şi cu rele, să dezvolte din ce în ce mai mult această instituţie şi sunt convins că primul pas spre normalitate, a fost făcut! Cred cu tărie, că se vor lăsa de-o parte orgoliile, interesele politice şi că cei care ţin frâiele acestei instituţii vor reuşi să ne susţină pe noi, artiştii, pentru a ne relua locul în lumea artei mondiale, aşa cum merităm. Opera Naţională din Bucureşti suntem noi, artiştii, şi toţi cei care nu se văd, dar ne ajută să încântam sufletele.


Repertoriu:
Paladio (Mihai Babuşka)
Sextet Pe Octet (Laurenţiu Guinea)
Francesca da Rimini (Olivie Patey)
Subway project (jazz) (Rossa Estrela)
Transhumanţa (Mihai Babuşka)
Giselle (Mihai Babuşka)
Sleeping Beauty (Alexa Mezincescu)
La Bayadere (Mihai Babuşka)
Midsummer Night's Dream (Mark Bogart)
Don Quixote (Mihai Babuşka)
Les Sylphides
Tango.Radio&Juliet (Edward Clug)
Armonii (Laurenţiu Guinea)
VI Symphony (Oliver Patey)
Femei (Gheorghe Iancu)
Carmen (Pavel Rotaru)
Nutckracker (Vasili Petruţiu)
Swan Lake (Oleg Danovsky, Gheorghe Iancu, Mihai Babuşka, Andrei Lidvinov)
Romeo and Juliet (Pavel Rotaru, Poclitaru)
Waltz Fantasy (Balanchine)
Fuga (Ion Tugearu)
Serenade (Balanchine)
Le Corsaire (Vasily Medvedev)
Notre Dame de Paris (Ion Tugearu)
Cassanova (Monica Fotescu Uta)
Cinderella (Mihai Babuşka)
Imagine all the people (Gigi Căciuleanu)
Trilogie Ionescu (Alex Fotescu, Monica Fotescu)
La fille mal garde (Alex Fotescu, Aleisha Gardner)
Age of innocence (second adagio) (Eduard Liang)
Slice to Sharp (Jorma Elo)
Pre Sentient (Wayne McGregor)
Dracula (Fredrick) (Ben Stevenson)
Nutckraker (Marcelo Angelini)
Lady of the Camelias (Armand) (Val Caniparoli)
Company B - There Will Never Be Another you (pas de deux) (Paul Taylor)
One and One (principal couple) (Jorma Elo, studio k)
Midsummer Night Dream (Oberon and Demetrius) (Christopher Weldon)
Trilogie Ionescu (Alex Fotescu, Monica Fotescu)
Anna Karenina (Vronsky) (Ion Tugearu)
Romeo and Juliette (David Robertson)
Romeo and Juliette (Horaţiu Cherecheş)
Theme and Variations (Balanchine)
Romeo and Juliette (Renato Zanella)
Opus 73 (Renato Zanella)
Le Sacre du Printemps (Renato Zanella)
Amor Brujo (Carlos Vilan)
Nutcraker (Cătălin Caracaş)
La Giara (Fredi Franzuti)

Aşa de mult timp să stai departe de public ca artist este ca şi cum îţi plânge inima continuu...

 Ovidiu Miculescu: V-aţi gândit vreodată că prin aceste trei decenii faceţi parte din istoria Operei bucureştene?
Vlad Toader: Să fac parte din istoria Operei bucureştene? Nu m-am gândit niciodată din această perspectivă însă, trebuind să răspund, realizez că puse în calcul zi cu zi, stagiune cu stagiune, au însumat până acum chiar 30 de ani în această instituţie! Statistic vorbind, chiar fac parte dintre angajaţii longevivi. Iar istoric vorbind, pentru că această instituţie este una de cultură, sper ca activitatea mea artistică pe această scenă să "lase urme" în istoria atât de măreaţă a Operei, pe care o iubesc de când i-am călcat pragul prima dată: Opera Naţională din Bucureşti a fost motivul pentru care nu am căutat alte scene, naţionale sau internaţionale. A fost ca "dragostea la prima vedere", la care, nici după atâţia ani, nu am renunţat!


O.M.: Oricine a văzut Lacul lebedelor la ONB îşi aminteşte "Bufonul" lui Vlad Toader. Ce importanţă a avut acest rol pentru dvs?
V.T.: Rolul bufonului este unul dintre cele mai longevive din cariera mea. Am debutat în el în 1995, iar ultimul spectacol în acest rol a fost în 2015. L-am dansat în două versiuni, una a coregrafului Oleg Danovski, cealaltă a coregrafului Gheorghe Iancu. Au fost ani când ajunsesem să-l dansez doar eu. În ambele montări, rolul este de o mare dificultate tehnică, care trebuia "îmbrăcată" în haina personajului jovial, încântător de la curtea prinţului, ce amuza persoanele prezente la bal ("Bufonul", în versiunea maestrului Oleg Danovski sau "Beno", în versiunea dlui Gheorghe Iancu). Două tipare diferite, pe o structură coregrafică de mare virtuozitate, greu de executat, dar minunate în trăiri. L-am iubit enorm pe "Bufon" sau pe "Beno". Si acum, imediat ce aud primele acorduri de început ale intrării în scenă, îmi tresare inima de emoţie! Sunt prea mulţi ani în care l-am dansat cu pasiune, exuberanţă, fericire. Mă simt foarte ataşat de rol! Fiind o partitură cu multe elemente tehnice, dificile, reuşita dansării lui printr-o execuţie cât mai corectă, a aplauzelor dintre variaţii sau de la sfârşitul spectacolului, m-au ajutat, spectacol cu spectacol, să mă dezvolt la nivel tehnic, să dezvolt personajul la nivel interpretativ, să-l aduc în faţa publicului cât mai aproape de sufletul său, să-l îndrăgească, aşa cum a fost creat în viziunea coregrafilor.


O.M.: Revenind către începuturi, cum aţi ajuns să faceţi balet?
V.T.: O situaţie banală, când am citit ziarul mamei, în vacanţa de vară, la 10 ani, a făcut să citesc, printre altele, un anunţ despre un examen de admitere la Liceul de coregrafie. Anunţul mi-a atras atenţia şi i-am spus mamei, dintr-o dată, că vreau acolo. Cumva, mă gândeam că era ceva cunoscut... făceam gimnastică deja de 4 ani. La acei ani, baletul mi se părea ceva similar... la gimnastică făceam piruete la sol şi sărituri sau răsuciri în aer. Ajuns la examen, am dat proba de aptitudini (ceva cunoscut deja, ca la gimnastică), apoi proba de ritmică (la gimnastică făceam dansuri sau elemente pe muzică), dacă aveam "ureche muzicală". Răspunsul că am fost acceptat a venit la puţin timp şi am petrecut "abecedarul baletului" sub îndrumarea răbdătoare a minunaţilor profesori pe care i-am avut din clasa a IV-a până în clasa a XII-a.


O.M.: Cine au fost personalităţile care v-au influenţat în şcoală şi respectiv după aceea, când aţi ajuns pe scena Operei din Bucureşti?
V.T.: Primii ani de balet, în şcoală, i-am făcut sub îndrumarea doamnei Elena Rădulescu, apoi cu Diana Mateescu, Anca Mândrescu, Constantin Marinescu, la care se adaugă profesorii de dans modern, Sergiu Anghel, Adina Cezar, Liliana Iorgulescu. Intrat în Operă, în urma unui examen de angajare, am fost "şlefuit" cu măiestrie şi profesionalism de Raul Erceanu, Adrian Caracaş, Gheorghe Angheluş, Gabriel Opincaru, Florin Mateescu, Mihai Babuska, Petruţa Almosnino, Tiberiu Almosnino... Tuturor le mulţumesc pentru munca lor, purtându-i cu un mare respect în inimă.


O.M.: Care au fost partenerii şi partenerele de scenă cu care aţi colaborat cel mai mult la Opera din Bucureşti sau coregrafii cei mai importanţi.
V.T.: De-a lungul carierei, am avut spectacole în care am dansat pe scenă singur sau cu partenere, pe care le-am tot schimbat, aşa că nu am ajuns să dansez doar cu una în principal. Am multe amintiri de suflet legate de multe dintre ele, pornind de la emoţia pe care o simţeam amândoi înainte de a intra împreună pe scenă, suportul, atenţia pe care le-am oferit-o în timp ce dansam pentru a ieşi un duet, un pas de deux cât mai frumos şi bucuria de la sfârşitul spectacolului că am reuşit împreună să facem un spectacol de neuitat, cel puţin pentru noi, cei care ne implicam până la dăruirea aproape totală în faţa publicului.
Începând cu 1991, fiecare coregraf ce a montat pe scena Operei şi cu care am colaborat a fost pentru mine o sursă de inspiraţie şi dezvoltare artistică, mi-a dat uneori răspunsurile căutate la întrebările specifice unui artist: unde?, de ce? cum?... Astfel, printre minunaţii coregrafi care au realizat spectacole de neuitat pe scena Operei, creaţii în care am dansat, pentru care am un deosebit respect şi în faţa cărora fac un adânc reverence sunt Valery Koftun, Alexa Mezincescu, Ioan Tugearu, Gheorghe Iancu, Francisc Valkay, Gelu Barbu, Carlos Villan, Stanislav Feco,Vasily Medvedev, Mihai Babuska.


O.M.: În perioada 2001-2003, aţi fost şi solist al Operei din Macedonia. Ce a însemnat această colaborare?
V.T.: Perioada petrecută în Opera din Macedonia a fost extrem de valoroasă, reuşind să acumulez experienţă în plus de la maeştrii noi cu care am lucrat acolo, cu o altă tehnică în pregătirea rolurilor, ce venea în completarea celei cu care eram obişnuit aici. Deşi m-am bucurat ca artist de toata atenţia, aprecierea, bucuria şi aplauzele spectatorilor de acolo, abia am aşteptat să revin acasă, la ONB. Asta, poate pentru că fiecare îşi are locul undeva. Cred şi sunt convins că al meu a fost AICI!


O.M.: Faţă în faţă Albert din Giselle şi Bufonul din Lacul lebedelor...
V.T.:
Albert şi Bufonul... Două roluri mari, însă foarte diferite ca abordare artistică. Albert este, pentru mine unul dintre rolurile "de elită", de o mare profunzime sufletească, pe lângă partitura tehnică. Cred că este ceva mai uşor, la nivel emoţional, să interpretezi un rol ce ar trebui să redea bucuria (având experienţa îndelungată cu Bufonul), faţă de a interpreta şi a reuşi ca prin aceasta să tulburi, să sensibilizezi sufletul publicului, cu unul dintre cele mai înălţătoare sentimente umane: IUBIREA (în cazul lui Albert). Ţinând cont de complexitatea rolului, de greutatea, nu doar tehnică, ci şi de profunzimea artistică, Albert, pentru mine este vârful piramidei artistice. Albert, deşi un rol complex pus în faţă cu vioiciunea Bufonului, au fost mari provocări la debut, însă o mare fericire cu fiecare spectacol dansat.


O.M.: Se vede altfel scena din perspectiva coregrafului şi din cea a balerinului?
V.T.: Deşi este atât de cunoscută după atâţia ani, scena văzută din altă perspectivă este interesantă, are şi ea necunoscutele ei. Este extrem de greu să transpui ideile tale în realitatea unor artişti care ar trebui să-ţi interpreteze creaţia. Am încercat, este covârşitor, eşti pus în faţa unor drumuri pe care tu le alegi pentru a ajunge la capătul la care se află lumina creaţiei.


O.M.: Balerinii au întrerupt legătură cu publicul ca efect al pandemiei...
V.T.: Aşa de mult timp să stai departe de public ca artist este ca şi cum îţi plânge inima continuu... Greu de exprimat în cuvinte... Mai mult de un an... Când ne întoarcem din concediu ne este tare greu să ne revenim la forma fizică din timpul stagiunii, tonusul muscular, întrucât în concediu întregul organism se relaxează, darămite după atâta timp... Oricât încerci să te antrenezi acasă, nu se compară cu studiul, repetiţiile din sală şi cu spectacolele de pe scenă. A fost o perioadă extrem de grea pentru toţi, peste care s-a trecut cu multă răbdare, atenţie maximă la antrenamente, apoi la spectacole.

O.M.: Un viitor online al artelor spectacolului?
V.T.: Categoric NU!!! Un spectacol live este simţit prin toţi porii de către public, este ca un flux de emoţii ce se transferă de la artist către spectatori şi de la spectatori către el, dându-i forţa interioară de a se autodepăşi cu fiecare clipă ce trece pe scenă. Poate că transmiterea unor spectacole on line ar fi potrivită câteodată, spre exemplu în vacanţa dintre stagiuni, fiind uşor de accesat de către doritori sau de un public ce nu a reuşit să vadă vreun spectacol dorit.


O.M.: Ce aţi spune unui tânăr care vrea să înceapă studiul baletului în zilele noastre, cum l-aţi îndemna să aleagă această meserie?
V.T.: În esenţă, că este foarte grea această artă, dar cu răbdare, dăruire, acceptarea sacrificiilor, iubirea pentru balet să fie principală, să fie convins că asta şi doar asta îşi doreşte să facă în viaţă, altfel nu se va putea bucura de satisfacţiile pe care ţi le oferă măreţia acestei arte.

Repertoriu (roluri şi dansuri):
Lacul lebedelor de P.I. Ceaikovski - Beno, Bufonul
Giselle de A. Adam - Albert, Hans, Pas de deux (act I)
Coppelia de L. Delibes - Franz, Prieteni
Don Quijote de L. Minkus - Basil, Espado şi Vagabondul
Romeo şi Julieta de S. Prokofiev - Mercutio, Benvolio
Baiadera de L. Minkus - Solor, Idolul de bronz, Fachirul
Anna Karenina de P.I. Ceaikovski - Ofiţer; Acarul
Paquita de L. Minkus - Pas de trois
Spărgătorul de nuci de P.I. Ceaikovski - Prinţul
Armonii trecute de M. Marois şi J. B. Lully în coregrafia lui Laurenţiu Guinea
Cenuşăreasa de S. Prokofiev - Prinţul, Miniştri
Îmblânzirea scorpiei (colaj muzical) - Hortensio
La fille mal gardee de F. Herold şi J. Lanchbery în coregrafia Alexei Mezincescu -Colas, Alain, Patru prieteni
Daphnis şi Chloe de C. Debussy în coregrafia lui Gelu Barbu
Taharaste (colaj muzical) în coregrafia lui Gelu Barbu
Stampe Japoneze (colaj muzical)
Anotimpurile de A. Vivaldi - Toamna, Vara
Manfred de P.I. Ceaikovski
Serenadă de P.I. Ceaikovski în coregrafia lui I. Tugearu
Seară de valsuri vieneze în coregrafia lui I. Tugearu
Peer Gynt (colaj muzical) - Logodnicul
Corsarul de A. Adam - Ali, Lankedem
Carmina burana de Carl Orff - Beţivul
Frumoasa din pădurea adormită de P.I. Ceaikovski - Desire, Carabos, Pasărea albastră
Cocoşatul de la Notre-Dame (colaj muzical) - Judecătorul, Prietenii
Albă ca zăpada - Prinţul
La Fille mal gardée de F. Herold şi J. Lanchbery în coregrafia lui Johan Kobborg - Alain
La Silphyde de Herman Severin Lovenskiold - Gurn
Armonii Trecute - coregrafia Laurenţiu Guinea
Chopiniana - coregrafia Alexa Mezincescu
Baletul Carmen - Zuniga
La Piaţă
Amor Brujo
- Coregrafia Carlos Villan
Indiile galante (ONRI) în coregrafia lui Andrei Şerban
La Fille mal gardée (ONRI) de F.Herold şi J. Lanchbery - Colas
Romeo şi Julieta (ONRI) de S. Prokofiev - Mercutio
Don Quijote (ONRI) de L. Minkus - Basil