miercuri, 30 iunie 2021

Introducere la Scripturile gnostice de la Nag Hammadi

 

Elaine Pagels
Scripturile gnostice de la Nag Hammadi

Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Walter Fotescu



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

În decembrie 1945, un ţăran arab a făcut o descoperire arheologică uimitoare în Egiptul de Sus. Zvonurile au creat neclaritate legat de împrejurările acestei descoperiri, poate fiindcă a fost accidentală, iar vânzarea ei pe piaţa neagră, ilegală. Ani la rând până şi identitatea celui care a făcut descoperirea a rămas necunoscută. Un zvon susţinea că [dezgroparea] a fost un act de răzbunare de neam; altul, că a făcut descoperirea lângă oraşul Nag Hammadi, la Jabal al-Tarif, un munte unde există un ciuruit de peste 150 de grote. De origine naturală, unele dintre aceste grote au fost cioplite, pictate şi folosite ca morminte încă din timpul dinastiei a VI-a, cu aproximativ 4.300 de ani în urmă.

Treizeci de ani mai târziu chiar cel care a făcut descoperirea, Muhammad 'Ali al-Samman, a povestit ce s-a întâmplat. Puţin timp înainte ca el şi fraţii săi să fi răzbunat uciderea tatălui lor printr-o vendetta, ei au înşeuat cămilele şi au plecat la Jabal să sape după sabakh, un pământ moale, folosit la fertilizarea culturilor de cereale. Săpând în jurul unui bolovan masiv, ei au lovit un vas de ceramică roşie având aproape un metru înălţime. Muhammad 'Ali a ezitat să spargă vasul, gândindu-se că înăuntru ar putea locui un jinn sau spirit. Dar, dându-şi seama că ar putea conţine şi aur, a ridicat târnăcopul şi l-a sfărâmat, găsind înăuntru treisprezece cărţi de papirus legate în piele. Întorcându-se la casa lui din a-Qasr, Muhammad 'Ali a aruncat cărţile şi foile răzleţe de papirus pe grămada de paie de lângă cuptor. Mama lui Muhammad, 'Umm-Ahmad, recunoaşte că a ars o bună parte din papirus în cuptor împreună cu paiele pe care le folosea ca să aprindă focul.

Câteva săptămâni mai târziu, cum povesteşte Muhammad 'Ali, el şi fraţii săi au răzbunat moartea tatălui lor ucigându-l pe Ahmed Ismail. Mama lor şi-a prevenit fiii să-şi ţină târnăcoapele ascuţite: când au aflat că duşmanul tatălui lor se afla în apropiere, fraţii au folosit prilejul, "i-au retezat membrele... I-au smuls inima şi au devorat-o împreună, ca ultim act al răzbunării de sânge".

Temându-se că poliţia care investiga asasinatul ar putea să-i percheziţioneze casa şi să descopere cărţile, Muhammad 'Ali l-a rugat pe preotul satului, al-Qummus Basiliyus Abd al-Masih, să păstreze una sau mai multe cărţi pentru el. În timp ce Muhammad 'Ali şi fraţii săi erau interogaţi pentru crimă, Raghib, un profesor de istorie din zonă, a văzut una dintre cărţi şi a bănuit că este valoroasă. Primind una de la al-Qummus Basiliyus, Raghib a trimis-o unui prieten din Cairo ca să-i stabilească valoarea.

Vândut pe piaţa neagră prin mijlocirea neguţătorilor de antichităţi din Cairo, manuscrisul a atras curând atenţia oficialităţilor guvernamentale egiptene. În împrejurări dramatice, după cum vom vedea, acestea au cumpărat una şi au confiscat zece şi jumătate dintre cele treisprezece cărţi legate în piele, numite codexuri, şi le-au depozitat în Muzeul Copt din Cairo. Dar o mare parte din cel de-al treisprezecelea codex, conţinând cinci texte extraordinare, a fost scos prin contrabandă din Egipt şi scos la vânzare în America. Vestea despre acest codex a ajuns curând la profesorul Gilles Quispel, distins istoric al religiilor la Utrecht, în Olanda. Încântat de această descoperire, Quispel a stăruit pe lângă Fundaţia Jung din Zürich să cumpere codexul. Dar, descoperind, după ce a reuşit, că unele pagini lipseau, el a luat avionul spre Egipt în primăvara anului 1955 pentru a încerca să le găsească la Muzeul Copt. Ajungând la Cairo, s-a dus imediat la muzeu, a cumpărat fotografii cu unele dintre texte şi s-a grăbit să revină la hotel pentru a le descifra. Copiind primul rând, Quispel a fost surprins, apoi neîncrezător, când a citit: "Acestea sunt cuvintele tainice rostite de Iisus cel viu şi pe care geamănul, Iuda Toma, le-a aşternut în scris". Quispel ştia că H. C. Puech, colegul său, folosind note ale unui alt savant francez, Jean Doresse, identificase rândurile introductive cu fragmente ale unei Evanghelii a lui Toma greceşti descoperite în 1890. Dar descoperirea întregului text ridica noi întrebări: a avut Iisus un frate geamăn, cum rezultă din acest text? Ar putea textul să fie o consemnare autentică a spuselor lui Iisus? Potrivit titlului, el cuprindea Evanghelia după Toma; totuşi, spre deosebire de evangheliile Noului Testament, aceasta se recomanda drept o evanghelie secretă. Quispel a mai descoperit că ea conţinea multe spuse cunoscute din Noul Testament, dar, plasate în contexte nefamiliare, sugerau alte dimensiuni ale semnificaţiei. Alte pasaje, a constatat Quispel, se deosebeau complet de orice tradiţie creştină cunoscută: "Iisus cel viu" de pildă se exprimă în cuvinte la fel de criptice şi captivante ca în koan-urile Zen:

Iisus a spus: "Dacă vei da la iveală ce se află în lăuntrul tău, ceea ce vei da la iveală te va salva. Dacă nu vei da la iveală ce se află în lăuntrul tău, ceea ce nu vei da la iveală te va distruge".


Ce ţinea Quispel în mână, Evanghelia lui Toma, era doar unul dintre cele cincizeci şi două de texte descoperite la Nag Hammadi (transliterarea engleză uzuală a numelui oraşului). Legată în acelaşi volum se afla Evanghelia lui Filip, care îi atribuie lui Iisus fapte şi spuse cu totul diferite de cele din Noul Testament:

...tovarăşa [Mântuitorului este] Maria Magdalena. [Dar Hristos a iubit-o] mai mult decât pe [toţi] discipolii şi obişnuia s-o sărute [adesea] pe [gură]. Ceilalţi [discipoli au fost ofensaţi]... Ei i-au spus: "De ce o iubeşti pe ea mai mult decât pe noi toţi?" Mântuitorul a răspuns zicându-le: "De ce nu vă iubesc aşa cum (o iubesc) pe ea?"


Alte spuse din această culegere critică alte credinţe creştine familiare precum naşterea din fecioară sau învierea trupurilor, considerându-le ca pe nişte neînţelegeri naive. Legată laolaltă cu aceste evanghelii era Apocriful (literal, "carte secretă") lui Ioan, care se deschide cu o ofertă de a dezvălui "misterele [şi] lucrurile ascunse în tăcere" transmise de Iisus discipolului său Ioan.

Muhammad 'Ali a recunoscut mai târziu că unele texte s-au pierdut - fiind arse sau aruncate -, dar ce a rămas este uimitor: vreo cincizeci şi două de texte din primele secole ale erei creştine, inclusiv o culegere de evanghelii creştine timpurii, necunoscute până atunci. Pe lângă Evanghelia lui Toma şi Evanghelia lui Filip, descoperirea includea Evanghelia Adevărului şi Evanghelia către Egipteni, care se prezenta drept "[cartea sacră] a Marelui [Spirit] Nevăzut". Un alt grup de texte consta din scrieri atribuite adepţilor lui Iisus, precum Cartea secretă a lui Iacob, Apocalipsa lui Pavel, Scrisoarea lui Petru către Filip şi Apocalipsa lui Petru.

A devenit curând clar că ceea ce a descoperit Muhammad 'Ali la Nag Hammadi erau traduceri copte, făcute cu aproximativ 1.500 de ani în urmă, ale unor manuscrise şi mai vechi. Originalele fuseseră scrise în greacă, limba Noului Testament: aşa cum îşi dăduseră seama Doresse, Puech şi Quispel, o parte a unuia dintre ele fusese descoperită de arheologi cu vreo cincizeci de ani în urmă, când aceştia au găsit câteva fragmente din versiunea grecească originală a Evangheliei lui Toma.

În legătură cu datarea manuscriselor sunt puţine controverse. Examinarea papirusului databil, folosit la îngroşarea legăturilor de piele şi a scrierii copte, le plasează aproximativ în perioada 350-400 d.Hr., dar savanţii sunt într-un pronunţat dezacord în ce priveşte datarea textelor originale. Unele dintre ele cu greu ar putea fi datate mai târziu de aprox. 120-150 d.Hr., deoarece Irenaeus, episcopul ortodox de Lyon, scriind către anul 180, declară că ereticii "se laudă că posedă mai multe evanghelii decât sunt în realitate" şi se plânge că pe vremea sa astfel de scrieri au atins o largă circulaţie: din Galia până la Roma, Grecia şi Asia Mică.

Quispel şi colaboratorii săi, care au publicat pentru prima oară Evanghelia lui Toma, au sugerat pentru original data de aprox. 140 d.Hr. Unii au raţionat că, aceste evanghelii fiind eretice, trebuie să fi fost scrise ulterior acelora din Noul Testament, datate aprox. 60-110 d.Hr. Dar de curând profesorul Helmut Koester de la Universitatea Harvard a sugerat că această culegere de spuse din Evanghelia lui Toma, deşi compilată către anul 140, poate include unele tradiţii mai vechi decât evangheliile Noului Testament, "posibil încă din a doua jumătate a secolului I" (50-100 d.Hr.) - din timpul sau antedatate evangheliilor lui Marcu, Matei, Luca şi Ioan.

Savanţii care au studiat descoperirile de la Nag Hammadi au constatat că unele texte povestesc originea neamului omenesc în termeni foarte diferiţi de varianta obişnuită din Geneză: Mărturia Adevărului, de exemplu, relatează povestea Grădinii Edenului din punctul de vedere al şarpelui! Aici şarpele, ştiut de mult ca reprezentând în literatura gnostică principiul înţelepciunii divine, îi convinge pe Adam şi Eva să participe la cunoaştere, în timp ce "Domnul" îi ameninţă cu moartea, încercând cu gelozie să-i împiedice să ajungă la cunoaştere şi alungându-i din Paradis atunci când aceştia reuşesc. Un alt text, misterios intitulat Tunetul, Mintea Desăvârşită, oferă un poem extraordinar rostit cu vocea unei puteri divine feminine:

Căci eu sunt cea dintâi şi cea de pe urmă.
Eu sunt cea cinstită şi cea dispreţuită.
Eu sunt desfrânata şi sfânta.
Eu sunt soţia şi fecioara...
Eu sunt cea stearpă,
şi mulţi sunt fiii mei...
Eu sunt tăcerea cea de neînţeles...
Eu sunt rostirea numelui meu.


Aceste texte cuprind aşadar de la evanghelii secrete, poeme şi descrieri cvasifilosofice ale originii universului până la mituri, magie şi instrucţiuni pentru practici mistice.

&

De ce au fost aceste texte îngropate şi de ce au rămas ele, practic, necunoscute timp de aproape 2.000 de ani? Suprimarea lor ca documente interzise şi îngroparea lor pe faleza de la Nag Hammadi se dovedesc a fi fost amândouă parte a unei confruntări critice pentru formarea creştinismului timpuriu. Textele de la Nag Hammadi şi altele asemenea lor au fost denunţate ca eretice de creştinii ortodocşi de la jumătatea secolului al II-lea. Se ştie de mult că mare parte dintre primii adepţi ai lui Hristos au fost condamnaţi de alţi creştini ca fiind eretici, dar aproape tot ce ştim despre ei provine din ce au scris oponenţii lor care îi atacau. Episcopul Irenaeus, care conducea biserica din Lyon pe la 180, a scris cinci volume intitulate Respingerea şi nimicirea falsei Gnoze, care începe cu promisiunea lui de a

înfăţişa părerile acelora care acum predică erezia... pentru a arăta cât de absurde şi nepotrivite cu adevărul sunt afirmaţiile lor... fac acest lucru... ca voi să-i puteţi îndemna pe cei apropiaţi să se ferească de un asemenea abis de nebunie şi blasfemie împotriva lui Hristos.


El denunţă cu precădere ca fiind "plină de blasfemie o faimoasă evanghelie numită Evanghelia Adevărului. Se referă oare Irenaeus la aceeaşi Evanghelie a Adevărului descoperită la Nag Hammadi? Quispel şi colaboratorii săi, care au publicat-o pentru prima oară, argumentează că da; unul dintre criticii lor susţine că primul rând (care începe cu "Evanghelia Adevărului") nu este un titlu. Dar Irenaeus foloseşte aceeaşi sursă cu cel puţin unul dintre textele descoperite la Nag Hammadi - Apocriful (Cartea Secretă) lui Ioan - ca muniţie pentru atacul său asupra unei asemenea "erezii". Cincizeci de ani mai târziu Hippolytus, un profesor de la Roma, a scris o altă extinsă Respingere a tuturor ereziilor pentru "a expune şi respinge neruşinata blasfemie a ereticilor".

Campania aceasta împotriva ereziei implica o recunoaştere involuntară a puterii sale persuasive; dar episcopii au ieşit învingători. În momentul convertirii împăratului Constantin, în secolul al IV-lea, când creştinismul a devenit o religie recunoscută oficial, episcopii creştini, anterior victimizaţi de regim, acum o ordonau. Posedarea unor cărţi denunţate ca fiind eretice era considerată o crimă. Copiile unor astfel de cărţi erau arse şi distruse. Dar în Egiptul de Sus, cineva - posibil un călugăr din mănăstirea Sf. Pachomius, aflată în apropiere - a luat cărţile interzise şi le-a ascuns, ferindu-le de distrugere, în vasul în care au rămas îngropate aproape 1.600 de ani.

Dar cei care au scris şi au difuzat aceste texte nu se considerau pe ei ca fiind "eretici". Majoritatea scrierilor foloseau terminologia creştină, în mod cert legată de o moştenire iudaică. Multe dintre acestea pretind că dezvăluie tradiţii legate de Iisus, care sunt secrete, ascunse de "cei mulţi", tradiţii care alcătuiau ceea ce, în secolul al II-lea, a ajuns să fie numită "biserica catolică". Aceşti creştini sunt numiţi acum gnostici, de la cuvântul grecesc gnosis tradus, de regulă, prin "cunoaştere". Căci, aşa cum cei care pretind că nu ştiu nimic despre realitatea ultimă sunt numiţi agnostici (literal, "neştiind"), o persoană care susţine că ştie astfel de lucruri este numită gnostic ("ştiind"). Dar gnosis nu este în primul rând cunoaştere raţională. Limba greacă distinge între cunoaşterea ştiinţifică sau gândită ("El cunoaşte matematică") şi cunoaşterea prin observaţie sau experienţă ("El mă cunoaşte"), care este gnosis. În baza folosirii date acestui termen de către gnostici, îl putem traduce ca "introspecţie", căci gnosis implică un proces intuitiv de autocunoaştere. Şi a te cunoaşte pe tine, susţineau ei, înseamnă a cunoaşte natura şi destinul omului. Potrivit dascălului gnostic Theodotus, care a scris în Asia Mică (aprox. 140-160 d. Hr.), gnostic este cel care a ajuns să înţeleagă

cine am fost şi ce am devenit; unde am fost... şi încotro ne grăbim; din ce ne tragem; ce este naşterea şi ce este renaşterea.


Iar cunoaşterea de sine, la cel mai adânc nivel, înseamnă simultan cunoaşterea lui Dumnezeu; acesta este secretul gnozei. Un alt dascăl gnostic, Monoimus, spune:

Renunţă la a-L mai căuta [în exterior] pe Dumnezeu, creaţia Lui şi alte asemenea chestiuni. Caută-L luându-te pe tine însuţi ca punct de cercetare. Află cine trăieşte în tine şi face totul să fie al său spunând: "Dumnezeul meu, mintea mea, gândul meu, sufletul meu, corpul meu." Caută să afli sursa tristeţii, bucuriei, iubirii, urii... Dacă cercetezi cu grija asemenea chestiuni Îl vei găsi în tine.


Ceea ce Muhammad 'Ali a descoperit la Nag Hammadi este, în mod vădit, o bibliotecă de scrieri, aproape toate gnostice. Deşi pretind să ofere o învăţătură secretă, multe dintre aceste texte se referă la Scripturile Vechiului Testament, iar altele la epistolele lui Pavel şi la evangheliile Noului Testament. Multe includ aceleaşi dramatis personae ca şi Noul Testament: Iisus şi discipolii săi. Cu toate acestea deosebirile sunt frapante.

Evreii ortodocşi şi creştinii insistă că o prăpastie separă omenirea de creatorul ei: Dumnezeu este întru totul "altceva". Dar unii dintre gnosticii care au scris aceste evanghelii îi contrazic: autocunoaşterea este cunoaşterea lui Dumnezeu; sinele şi divinul sunt identice.

În al doilea rând, "Iisus cel viu" din aceste texte vorbeşte despre iluzie şi iluminare, nu despre păcat şi căinţă, precum Iisus cel din Noul Testament. În loc să vină să ne mântuiască de păcat, el vine ca o călăuză care să ne deschidă calea înţelegerii spirituale. Dar când discipolul atinge iluminarea, Iisus nu îi mai serveşte drept maestru spiritual: cei doi au devenit egali, identici chiar.

În al treilea rând, creştin-ortodocşii cred că Iisus este Domnul şi Fiul lui Dumnezeu într-un mod unic: el rămâne pentru totdeauna distinct de restul omenirii pe care a venit să o mântuiască. În schimb, Evanghelia lui Toma povesteşte că, de îndată ce Toma îl recunoaşte, Iisus îi spune că amândoi şi-au primit fiinţa din aceeaşi sursă:

Iisus a spus: "Eu nu sunt stăpânul tău. Fiindcă ai băut, te-ai îmbătat cu şuvoiul clocotitor pe care eu vi l-am împărţit... Cel care va bea din gura mea va deveni ceea ce eu sunt: eu însumi voi deveni el, şi lucrurile care sunt ascunse i se vor dezvălui".


Oare astfel de învăţături - identitatea divinului şi a umanului, preocuparea pentru iluzie şi iluminare, întemeietorul prezentat nu ca Domn, ci drept călăuză spirituală - nu par mai degrabă răsăritene decât apusene? Unii savanţi au sugerat că, dacă numele ar fi schimbate, "Buddha cel viu" ar putea foarte bine să spună ceea ce Evanghelia lui Toma îi atribuie lui Iisus cel viu. Este posibil ca tradiţiile hindusă şi budistă să fi influenţat gnosticismul? Specialistul englez în budism Edward Conze sugerează că da. El sugerează că "în sudul Indiei, budiştii erau în contact cu creştinii tomişti (adică acei creştini care cunoşteau sau foloseau scrieri de felul Evangheliei lui Toma)". Căi comerciale între lumea greco-romană şi Orientul Îndepărtat se deschideau în perioada de înflorire a gnosticismului (80-200 d.Hr.); timp de generaţii misionari budişti făcuseră prozelitism la Alexandria. Notăm, de asemenea, că Hippolytus, care a fost un creştin de limbă greacă din Roma (aprox. 225 d.Hr.), avea cunoştinţă de brahmanii indieni, ale căror tradiţii le includea între sursele de erezie:

Există... printre indieni o erezie a acelora care filosofează printre brahmani, care duc o viaţă independentă, înfrânându-se să mănânce fiinţe vii şi orice hrană gătită... Ei spun că Dumnezeu este lumină, nu ca lumina care se vede, nici ca soarele sau focul, ci pentru ei Dumnezeu este discurs, nu acela care îşi află expresia în sunetele articulate, ci acela al cunoaşterii (gnosis) prin care misterele tainice ale naturii sunt pătrunse de către înţelept.


Ar putea titlul Evangheliei lui Toma - numită după discipolul care, ne spune tradiţia, a mers în India - să sugereze influenţa tradiţiilor indiene?

Aceste indicii arată că acest lucru este posibi, dar mărturiile de care dispunem nu sunt concludente. Deoarece tradiţii paralele pot să apară în culturi diferite la momente diferite, asemenea idei puteau să se fi dezvoltat în ambele locuri independent.Ceea ce denumim religii răsăritene şi apusene, având tendinţa să le considerăm curente separate, nu erau clar diferenţiate cu 2.000 de ani în urmă. Cercetarea textelor de la Nag Hammadi este abia la început: aşteptăm lucrările acelor savanţi capabili de un studiu comparativ al acestor tradiţii pentru a afla dacă, în fapt, li se poate atribui o sursă indiană.

Chiar şi aşa, idei pe care le asociem cu religiile răsăritene au apărut în secolul I prin mişcarea gnostică din Apus, dar ele au fost suprimate şi condamnate de polemişti precum Irenaeus. Totuşi, cei care numeau gnosticismul erezie adoptau - conştient sau nu - punctul de vedere al acelor creştini care îşi dădeau ei înşişi numele de creştin-ortodocşi. Eretic poate fi oricine ale cărui concepţii displac sau sunt denunţate de altcineva. Conform tradiţiei, eretic este acela care se abate de la dreapta-credinţă. Dar ce defineşte "dreapta-credinţă"? Cine o numeşte astfel şi din ce motive?

Constatăm că este o problemă familiară din propria noastră experienţă. Termenul de "creştinism", mai cu seamă de la Reformă încoace, a acoperit un spectru uimitor de larg de grupări. Cei care pretind că reprezintă "adevăratul creştinism" al secolului XX variază de la un cardinal catolic de la Vatican până la un predicator episcopal metodist african care iniţiază renaşterea religioasă la Detroit, un misionar mormon din Thailanda sau membrul unei biserici săteşti de pe coasta Greciei. Cu toate acestea catolicii, protestanţii şi ortodocşii sunt de acord că această diversitate este o evoluţie recentă şi deplorabilă. Conform legendei creştine, Biserica timpurie era diferită. Creştini de toate convingerile privesc în urmă la Biserica primitivă pentru a găsi o formă mai simplă şi mai pură de credinţă creştină. Pe timpul apostolilor, toţi membrii comunităţii creştine îşi puneau în comun banii şi bunurile; cu toţii urmau aceeaşi învăţătură şi oficiau împreună; cu toţii respectau autoritatea apostolilor. Numai după această vârstă de aur au apărut conflictele şi ereziile: aşa spune autorul Faptelor Apostolilor, care se prezintă ca primul istoric al creştinismului.

Dar descoperirile de la Nag Hammadi au răsturnat această imagine. Dacă admitem că unele dintre aceste cincizeci şi două de texte reprezintă forme timpurii de învăţătură creştină, trebuie să recunoaştem că astfel creştinismul timpuriu este mult mai divers decât şi-ar fi închipuit cineva înaintea descoperirii lor.

Creştinismul contemporan, divers şi complex cum îl vedem, prezintă, în fapt, o mai mare unanimitate decât Bisericile creştine din primele două secole. Căci de atunci, practic, toţi creştinii - catolici, protestanţi sau ortodocşi - au împărtăşit trei premise fundamentale. În primul rând, ei acceptă canonul Noului Testament; în al doilea rând, ei mărturisesc crezul apostolic şi în al treilea rând, afirmă forme specifice de instituţie bisericească. Dar toate acestea - canonul Scripturii, crezul şi structura instituţională - au apărut în forma lor actuală numai către sfârşitul secolului al II-lea. Anterior acelui moment, aşa cum atestă Irenaeus şi alţii, în diverse grupuri creştine au circulat numeroase evanghelii, de la cele ale Noului Testament - Matei, Marcu, Luca şi Ioan -, la scrieri precum Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Filip sau Evanghelia Adevărului, ca şi multe alte învăţături secrete, mituri şi poeme, atribuite lui Iisus sau discipolilor săi. Unele dintre acestea au fost descoperite, după câte se pare, la Nag Hammadi; multe altele sunt pierdute pentru noi. Cei care se identificau drept creştini au întreţinut un mare număr de credinţe şi practici religioase radical diferite, iar modul de organizare al comunităţilor risipite prin toată lumea cunoscută era cu totul deosebit de la un grup la altul.

Totuşi pe la anul 200 d.Hr. situaţia s-a schimbat. Creştinismul a devenit o instituţie condusă de o întreită ierarhie de episcopi, preoţi şi diaconi care se considerau păzitorii unicei "credinţe adevărate". Majoritatea bisericilor, între care Biserica Romei, au preluat un rol conducător, au respins orice alte puncte de vedere ca erezie. Deplângând diversitatea mişcării anterioare, episcopul Irenaeus şi adepţii săi au insistat că Biserica nu poate fi decât una singură şi, în afara acesteia, declara el, "nu există mântuire". Doar membrii acestei Biserici sunt creştini ortodocşi (literal: "drept-gânditori") şi, pretindea el, Biserica aceasta trebuie să fie catolică, adică universală. Oricine contesta acest consens, argumentând în favoarea altor forme de învăţătură creştină, era declarat eretic şi exclus din comunitate. Când ortodoxia a dobândit sprijin militar - după ce împăratul Constantin a devenit creştin în secolul al IV-lea -, pedeapsa pentru erezie a fost escaladată.

Eforturile majorităţii de a distruge orice urmă de "blasfemie" eretică s-au dovedit atât de izbutite încât, până la descoperirile de la Nag Hammadi, aproape toate informaţiile noastre privind formele alternative ale creştinismului timpuriu provin din masivele atacuri ortodoxe asupra acestora. Deşi gnosticismul este poate cea mai timpurie şi mai ameninţătoare dintre erezii, textele gnostice originale cunoscute savanţilor puteau fi numărate pe degete şi niciunul nu a fost publicat anterior secolului al XIX-lea. Primul a apărut în 1769, când un călător scoţian pe nume James Bruce a cumpărat un manuscris copt de undeva din apropiere de Teba (actualul Luxor), în Egiptul de Sus. Publicat abia în 1892, textul pretinde că reproduce discuţiile lui Iisus cu discipolii săi, un grup care aici include atât bărbaţi, cât şi femei. În 1773 un colecţionar a găsit într-o librărie londoneză un vechi text, de asemenea în limba coptă, care conţinea un dialog între Iisus şi discipolii săi pe tema "misterelor". În 1896 un egiptolog german, alertat de publicaţiile anterioare, a cumpărat de la Cairo un manuscris care, spre uimirea sa, conţinea Evanghelia Mariei (Magdalena) şi trei alte texte. Trei copii ale unuia dintre ele, Apocriful (Cartea Secretă) lui Ioan, făceau, de asemenea, parte din biblioteca gnostică descoperită cincizeci de ani mai târziu la Nag Hammadi.

Dar de ce această uimitoare descoperire de la Nag Hammadi devine cunoscută abia acum? De ce nu am avut ştiri despre ea la fel ca despre manuscrisele de la Marea Moartă, cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă? Hans Jonas, eminenta autoritate în gnosticism, scria în 1962:

Spre deosebire de descoperirile de la Marea Moartă din aceeaşi perioadă, descoperirea gnostică de la Nag Hammadi a fost blocată de la început şi până în ziua de azi de un persistent blestem constând din blocaje politice, litigii şi, mai mult ca orice altceva, de gelozii şi "întâietăţi" savante (acest din urmă factor s-a transformat, în prezent, într-o veritabilă chronique scandaleuse a comunităţii academice contemporane).


Accesul la texte a fost oprit în mod deliberat nu doar în timpurile vechi, ci, din motive foarte diferite, şi în cei mai bine de treizeci de ani care au trecut de la descoperire. În primul rând, localnicii din Egiptul de Sus şi neguţătorii de antichităţi care încercau să se îmbogăţească de pe urma manuscriselor le-au ascuns pentru a evita confiscarea lor de către autorităţile guvernamentale. Valoarea lor a devenit clară când egiptologul francez Jean Doresse a văzut, în 1947, la Muzeul Copt din Cairo, primul dintre manuscrisele recuperate. Când directorul muzeului, Togo Mina, i-a cerut să-l examineze, Doresse a identificat manuscrisul şi a anunţat că această descoperire va marca o epocă în studiul originilor creştinismului. Înflăcărat de entuziasmul său, Mina i-a cerut să cerceteze şi un alt manuscris, deţinut de Albert Eid, un negustor de antichităţi belgian, din Cairo. După această întâlnire, Mina s-a dus să-l vadă pe Eid pentru a-i spune că nu va permite niciodată ca manuscrisul să părăsească Egiptul, că el trebuie vândut, la un preţ nominal, muzeului.

Dar cea mai mare parte a descoperirii a continuat să rămână ascunsă. Bahij Ali, un proscris chior din al-Qasr, intrase în posesia multora dintre codexurile de la Nag Hammadi şi a mers la Cairo să le vândă. Phocion Tano, un neguţător de antichităţi, a cumpărat tot ce avea şi s-a dus la Nag Hammadi să vadă dacă ar mai putea găsi şi altele. În vreme ce Doresse lucra la Cairo, în timpul raidurilor aeriene şi a bombardamentelor din 1948, la publicarea manuscrisului din Codexul III, Ministerul Educaţiei Publice negocia, pentru muzeu, cumpărarea colecţiei lui Tano. Acesta a acţionat rapid pentru a preveni imixtiunea guvernului, spunând că piesele erau proprietatea privată a unei femei pe nume Dattari, o colecţionară italiancă care locuia la Cairo. Dar pe 10 iunie 1949, doamna Dattari a fost tulburată să citească următoarea relatare în ziarul de limbă franceză din Cairo:

Achiziţionarea preţioaselor documente de către guvernul egiptean este în curs. Potrivit specialiştilor consultaţi, este vorba despre una dintre extraordinarele descoperiri conservate până în prezent de pământul Egiptului, depăşind ca importanţă ştiinţifică descoperiri spectaculoase precum mormântul lui Tutankhamon.


Când guvernul a naţionalizat colecţia în 1952, oficialităţile guvernamentale au solicitat codexurile, împachetate într-un cufăr sigilat. Reprezentanţii oficiali nu i-au plătit doamnei Dattari nimic, deşi ea ceruse un preţ de aproximativ 100.000 de lire sterline. Când a ameninţat cu o urmărire în justiţie, tot ce a reuşit a fost să obţină amânarea cu trei ani a cercetării şi o hotărâre a curţii în acest sens; până la urmă, a pierdut procesul.

Dar guvernul egiptean nu a izbutit să confişte partea lui Eid din Codexul I. În 1949 Albert Eid, îngrijorat de intervenţia guvernamentală, a luat avionul din Cairo către Statele Unite. Incluzând manuscrisul într-un grup numeros de obiecte pentru export, el a reuşit să-l sustragă din Egipt prin contrabandă; s-a oferit să-l vândă pentru 22.000 de dolari, dar, întrucât cel puţin unul dintre potenţialii cumpărători a refuzat, temându-se că guvernul egiptean ar putea fi ofensat de afacere, s-a întors dezamăgit în Belgia, unde a închis manuscrisul într-un seif protejat sub parolă.

Guvernul egiptean l-a pus sub acuzare pe Eid pentru contrabanda cu antichităţi, dar, în momentul condamnării, neguţătorul de antichităţi murise deja. Curtea a impus o compensaţie de 6.000 de lire sterline pe bunurile sale. Între timp văduva lui Eid negocia în secret vânzarea Codexului, probabil scoţându-l la licitaţie către cumpărători competitori. Profesorul Gilles Quispel, care a îndemnat Fundaţia Jung, din Zürich, să-l cumpere, spune că nu a ştiut că exportul şi vânzarea erau ilegale atunci când a făcut aranjamentele. El relatează încântat povestea dramatică a acestei lovituri:

În ziua de 10 mai a anului 1952, un profesor din Utrecht a luat trenul spre Bruxelles. Dar, fiind distrat, a coborât din tren la Tilborg, crezând că se află la Roosendaal şi astfel a pierdut legătura. Când a ajuns în cele din urmă la locul de întâlnire stabilit - o oarecare cafenea din Bruxelles -, cu două ore întârziere, l-a văzut pe intermediarul din Saint Idesbald din apropiere de Coxye, undeva pe coasta belgiana, aşteptând încă la fereastră şi făcându-i amabil cu mâna. Profesorul a dat atunci mâna cu omul şi i-a înmânat un cec de 35.000 de franci elveţieni. În schimb, acesta i-a dat profesorului vreo 50 de papirusuri. Dar cum să faci să le treci peste graniţă fără complicaţii? Nu este uşor să ascunzi un asemenea pachet. Trebuie deci să rămâi cinstit, iar când oficialităţile vamale te întreabă: "Ce aveţi în acest pachet?", să spui doar adevărul: "Un manuscris vechi". Atunci vameşul face un gest de total dezinteres şi te lasă să treci. Prin urmare, astfel a fost achiziţionat Codexul Jung.


Odată stabilit dreptul de proprietate asupra manuscrisului în 1952 - douăsprezece codexuri şi jumătate la Muzeul Copt din Cairo şi cea mai mare parte a celui de-al treisprezecelea într-un seif din Zürich -, textele au devenit, pentru următorii douăzeci de ani, focarul unor intense rivalităţi personale între grupurile internaţionale de savanţi care îşi disputau accesul la ele.

Dr. Pahor Labib, care a preluat directoratul Muzeului Copt în 1952, a decis să păstreze un control strict asupra drepturilor de publicare. Publicarea unei prime ediţii definitive a unuia dintre aceste extraordinare texte originale - ca să nu mai vorbim despre întreaga colecţie - ar stabili reputaţia pe plan internaţional a savantului respectiv. Puţinii cărora dr. Labib le-a permis accesul la manuscrise şi-au protejat interesele, refuzând să lase pe oricine altcineva să le vadă. În 1961, directorul general al UNESCO, alertat de savanţii francezi asupra descoperirii, a insistat ca totul să fie publicat şi a propus înfiinţarea unei comisii internaţionale care să se ocupe de aceasta. Arheologul scandinav Torgny Säve-Söderberg s-a adresat în scris la UNESCO, în numele său şi al altor savanţi, îndemnând această instituţie să intervină şi să pregătească o ediţie completă de fotografii ale tuturor manuscriselor, pentru a pune întreaga descoperire la dispoziţia numeroşilor oameni de ştiinţă din întreaga lume care erau nerăbdători să le vadă.

Zece ani mai târziu, în 1972, primul volum al ediţiei fotografice a fost publicat în sfârşit. A urmat publicarea altor nouă volume între 1972 şi 1977, făcând astfel publice toate cele treisprezece codexuri. Deoarece întreprinderea unui asemenea important proiect tehnic în Egipt implica numeroase întârzieri, profesorul James Robinson, director al Institutului pentru Antichitate şi Creştinism, singurul membru american din comisia UNESCO, a organizat o echipă internaţională care să copieze şi să traducă cea mai mare parte a materialului. Robinson şi echipa sa au distribuit în mod confidenţial acest material unor savanţi din întreaga lume, implicând astfel în cercetare numeroşi oameni şi punând efectiv capăt monopolului care controlase descoperirea. Am aflat pentru prima dată de descoperirile de la Nag Hammadi în 1965, când m-am înscris la programul pentru absolvenţi al Universităţii Harvard ca să studiez istoria creştinismului. Am fost fascinată să aud de această descoperire şi încântată când, în 1968, profesorul George MacRae, de la Harvard, a primit de la echipa lui Robinson transcrierea şapirografică. Deoarece publicaţiile oficiale nu apăruseră încă, fiecare pagină avea o ştampilă cu avertismentul:

Acest material are ca scop doar studiul în particular de către persoane desemnate. Nici textul, nici traducerea sa nu pot fi publicate sau reproduse în nicio formă, integral sau parţial.


MacRae şi colegul său, profesorul Helmut Koester, şi-au încurajat studenţii să înveţe limba coptă pentru a începe cercetarea acestei extraordinare descoperiri. Fiind convinsă că aceasta va revoluţiona înţelegerea tradiţională a originilor creştinismului, mi-am scris disertaţia la Harvard şi Oxford pe tema controversei dintre creştinismul gnostic şi cel ortodox. După primirea titlului de doctor la Harvard în 1970 şi acceptarea unui post universitar la Barnard College, de la Universitatea Columbia, m-am consacrat aproape exclusiv gnosticismului creştin timpuriu. După publicarea a două cărţi de specialitate pe această temă, am primit în 1975 subvenţii (de la American Council of Learned Societies şi American Philosophical Society), astfel că am putut să studiez manuscrisele de la Muzeul din Cairo şi să asist la Prima Conferinţă Internaţională de Studii Copte ţinută la Cairo. Acolo, asemeni altor oameni de ştiinţă, am fost iniţiată în secretele Muzeului Copt, uimită să descopăr că biblioteca ce adăposteşte manuscrisele este o singură cămăruţă din incinta muzeului. Zilnic, în timp ce copiii se jucau prin bibliotecă, iar îngrijitoarele spălau podeaua în jurul meu, lucram la masă, transcriind papirusurile. După ce văzusem doar fotografii alb-negru, am găsit originalele surprinzător de frumoase: fiecare montat în plexiglas, scris cu cerneală neagră pe file brun-aurii. La Prima Conferinţă Internaţională, ţinută la Cairo când mă aflam şi eu acolo, am susţinut o comunicare despre unul dintre manuscrise (Dialogul Mântuitorului) şi chiar am întâlnit pe unul dintre intermediarii din al-Qasr care au vândut ilegal textul la Cairo.

Alăturându-mă echipei de oameni de ştiinţă, am participat la pregătirea primei ediţii complete în engleză, publicată în Statele Unite de editura Harper & Row în 1977. Doar cu această publicare şi cu finalizarea ediţiei fotografice, planificată pentru publicare în 1980, am depăşit, în fine, obstacolele puse în calea cunoaşterii publice de ceea ce profesorul Gérard Garitte de la Louvain numea "rivalităţi personale şi... pretenţii de a monopoliza documente ce aparţin doar ştiinţei, altfel spus, tuturor".

&

În perioada în care am aflat de descoperire, gnosticismul intrase deja în atenţia unui număr remarcabil de cercetări. Primii care i-au investigat pe gnostici au fost contemporanii lor ortodocşi. Încercând să demonstreze că gnosticismul era, în esenţa sa, necreştin, ei i-au plasat originile în filosofia greacă, în astrologie, în religiile misterice, magie, atribuindu-i chiar surse indiene. Deseori ei au subliniat şi satirizat elementele bizare care apar în unele forme de mitologie gnostică. Tertullian i-a ridiculizat pe gnostici pentru faptul că au creat cosmologii elaborate, cu ceruri multietajate asemenea unor blocuri de locuinţe, având "camerele clădite una peste alta şi atribuite fiecărui zeu prin tot atâtea scări câte erezii: Universul s-a transformat în camere de închiriat!" La sfârşitul secolului al XIX-lea, când au fost descoperite puţinele surse gnostice originale menţionate mai sus, ele au incitat noi cercetări din partea oamenilor de ştiinţă. Marele istoric german Adolf von Harnack, bazându-se în studiile sale în special pe părinţii Bisericii, a considerat gnosticismul o erezie creştină. Scriind în 1894, Harnack a explicat că gnosticii, interpretând doctrina creştină în termenii filosofiei greceşti, au devenit, într-un anume sens, "primii teologi creştini".Dar în acest proces, a susţinut el, ei au deformat mesajul creştin şi au propagat forme false, hibride ale învăţăturii creştine - ceea ce el a numit "elenizarea acută a creştinismului". Savantul britanic Arthur Darby Nock era de acord: gnosticismul, a spus el, a fost un fel de "platonism scăpat din frâie".

Alţi istorici ai religiilor au obiectat. Departe de a fi o erezie creştină, au susţinut ei, gnosticismul a fost la origine o mişcare religioasă independentă. La începutul secolului al XX-lea, specialistul în Noul Testament, Wilhelm Bousset, care a pus gnosticismul pe seama unor vechi surse babiloniene şi persane, a declarat că:

Gnosticismul este, înainte de toate, o mişcare pre-creştină cu propriile sale rădăcini. Prin urmare, el trebuie înţeles... în propriii săi termeni, şi nu ca o mlădiţă sau un produs al religiei creştine.


Filologul Richard Reitzenstein era de acord cu acest aspect; dar el a mers mai departe, argumentând că gnosticismul provenea din vechile religii iraniene şi a fost influenţat de tradiţiile zoroastriene. Alţii, între care M. Friedländer, susţineau că originea gnosticismului se află în iudaism: ereticii atacaţi de rabini în primele două secole, a spus Friedländer, erau gnostici evrei. În 1934 - cu mai mult de zece ani înaintea descoperirilor de la Nag Hammadi - au apărut două cărţi noi şi importante. Profesorul Hans Jonas, abătându-se de la problema surselor istorice ale gnosticismului, şi-a pus întrebarea de unde provine el din punct de vedere existenţial. Jonas a sugerat că gnosticismul a apărut dintr-o anumită "atitudine în faţa existenţei". El a subliniat că apatia politică şi stagnarea culturală ale Imperiului Răsăritean, în primele două secole ale acestei ere, au coincis cu influxul de religie orientală în cultura elenistă. Potrivit analizei lui Jonas, mulţi oameni din acea epocă se simţeau profund alienaţi de lumea în care trăiau şi năzuiau după o salvare miraculoasă ca o evadare din constrângerile existenţei politice şi sociale. Folosind cu o intuiţie pătrunzătoare cele câteva surse de care dispunea, Jonas a reconstituit o viziune gnostică asupra lumii - o filosofie a pesimismului mundan combinată cu o încercare de autotranscendenţă. O versiune netehnică a cărţii sale, tradusă în engleză, rămâne chiar şi astăzi o introducere clasică. Într-un epilog adăugat la a doua ediţie a acestei cărţi, Jonas a trasat o paralelă între gnosticism şi existenţialismul secolului al XX-lea, recunoscând că le datorează filosofilor existenţialişti, în special lui Heidegger, formarea interpretării sale asupra "religiei gnostice".

Un alt savant, Walter Bauer, a publicat în 1934 o viziune foarte diferită a gnosticismului. Bauer a recunoscut că mişcarea creştină timpurie a fost cu mult mai diversă decât au dorit să arate sursele ortodoxe. Aşadar, scria Bauer,

poate - şi repet, poate - anumite manifestări ale vieţii creştine pe care autorii bisericeşti le-au repudiat iniţial ca "erezii" nu au fost deloc aşa, ci, cel puţin ici şi colo, au fost singurele forme ale noii religii; altfel spus, pentru acele regiuni, ele au fost pur şi simplu "creştinismul". Există, de asemenea, posibilitatea ca aderenţii lor... să fi privit cu ură şi dispreţ la ortodocşi, care pentru ei erau falşii credincioşi.


Criticii lui Bauer, mai cu seamă savanţii britanici H. E. W. Turner şi C. H. Roberts, i-au reproşat că a suprasimplificat situaţia şi a trecut cu vederea acele dovezi care nu se potrivesc cu teoria sa. Cu siguranţă că sugestia lui Bauer - conform căreia, în anumite grupuri creştine, cei numiţi mai târziu "eretici" formau majoritatea -, depăşeşte până şi pretenţiile gnosticilor înşişi: ei se caracterizau îndeobşte drept "cei puţini" în raport cu "cei mulţi" (hoi polloi). Dar Bauer, asemeni lui Jonas, a deschis noi căi în a gândi gnosticismul. Descoperirile de la Nag Hammadi din 1945 au iniţiat, după cum prevăzuse Doresse, o întreagă nouă epocă de cercetare. Prima şi cea mai importantă sarcină a fost păstrarea, editarea şi publicarea textelor. O echipă internaţională de savanţi - între care profesorii A. Guillaumont şi H. C. Puech din Franţa, G. Quispel din Olanda, W. Till din Germania şi Y. 'Abd al Masih din Egipt - a contribuit la publicarea Evangheliei lui Toma în 1959. Mulţi dintre aceiaşi oameni de ştiinţă au lucrat împreună cu profesorii M. Malinine din Franţa, R. Kasser din Germania, J. Zandee din Olanda şi R. McL. Wilson din Scoţia, pentru editarea textelor din Codexul I. Profesorul James M. Robinson, secretar al Comitetului Internaţional pentru Codexurile de la Nag Hammadi, a organizat o echipă de savanţi din Europa, Canada şi Statele Unite care să editeze ediţia facsimil a fotografiilor, precum şi o ediţie ştiinţifică integrală în coptă şi engleză a tuturor textelor descoperite. Robinson a trimis copii după manuscrise şi traduceri colegilor săi din Berlin. Acolo, membrii Berliner Arbeitskrei für koptisch-gnostische Schriften (Grupul de lucru din Berlin pentru Texte Gnostice Copte) - un cerc care include savanţi eminenţi precum profesorii H. M. Schenke, K. M. Fischer şi K. W. Tröger şi care colaborează şi cu alţii, între care E. Haenchen, W. Schmithals şi K. Rudolf - au pregătit ediţii ale textelor în coptă şi germană şi, de asemenea, numeroase comentarii, cărţi şi articole.

Ce ne poate spune această bogăţie de materiale noi despre gnosticism? Abundenţa textelor şi diversitatea lor au făcut generalizarea dificilă, iar consensul şi mai dificil. Admiţând acest lucru, majoritatea savanţilor sunt acum de acord că ceea ce numim "gnosticism" a fost o mişcare larg răspândită cu originile în diverse tradiţii. Un mic număr de texte descriau acele ceruri multiple, cu parole magice pentru fiecare dintre ele, la care părinţii Bisericii care au criticat gnosticismul i-au făcut pe oamenii de ştiinţă să se aştepte; dar multe altele nu conţineau, în mod surprinzător, nimic de felul acesta. Mare parte din literatura descoperită la Nag Hammadi este incontestabil creştină; unele texte însă prezintă puţină influenţă creştină sau deloc; câteva provin în special din surse creştine (şi ar putea să nu fie deloc "gnostice"); altele recurg din plin la tradiţiile evreieşti. Din acest motiv, savantul german C. Colpe a contestat căutarea istoricilor după "originile gnosticismului". Această metodă, insistă Colpe, duce la un regres potenţial infinit către nişte "origini" din ce în ce mai îndepărtate, fără a contribui prea mult la înţelegerea noastră a ce este în realitate gnosticismul.

De curând mai mulţi oameni de ştiinţă au căutat impulsul care a dus la dezvoltarea gnosticismului nu în termenii originii sale culturale, ci în evenimente sau experienţe specifice. Profesorul R. M. Grant a sugerat că gnosticismul a apărut ca o reacţie la zdruncinarea concepţiilor religioase tradiţionale - iudaice şi creştine - după ce romanii au distrus Ierusalimul în anul 70 d.Hr Quispel a propus că gnosticismul provine dintr-o "experienţă a sinelui" potenţial universală, proiectată în mitologia religioasă. Jonas a oferit o schemă tipologică descriind gnosticismul ca pe un tip special de viziune filosofică asupra lumii. Savantul britanic E. R. Dodds a caracterizat gnosticismul ca pe o mişcare ale cărei scrieri proveneau din experienţa mistică. Gershom Scholem, eminentul profesor de mistică iudaică de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, este de acord cu Dodds că gnosticismul implică speculaţie şi practică mistică. Urmărind curentele ezoterice din cercurile rabinice contemporane cu dezvoltarea gnosticismului, Scholem le-a numit forme de "gnosticism iudaic".

Astăzi, cei care investighează textele de la Nag Hammadi sunt mai puţin preocupaţi să construiască teorii cuprinzătoare, fiind mai degrabă interesaţi să analizeze în detaliu sursele dezgropate la Nag Hammadi. Există mai multe tipuri diferite de cercetare, fiecare investigând cu precădere acele grupuri specifice de texte adecvate scopurilor anchetei. Un tip de cercetare, preocupat de relaţia gnosticismului cu filosofia elenistă, se concentrează în primul rând asupra acelora dintre textele de la Nag Hammadi care exemplifică respectiva relaţie. Printre cei care au contribuit la acest aspect al cercetării se află, de exemplu (pe lângă Hans Jonas), savanţii britanici A. D. Nock şi A. H. Armstrong şi oameni de ştiinţă americani ca profesorii Bentley Layton, de la Universitatea Yale, şi Harold Attridge, de la Southern Methodist Uni­versity. Profesorul Morton Smith, de la Universitatea Columbia, pe de altă parte, ale cărui cercetări curente au ca obiect istoria magiei, investighează acele surse care pun în evidenţă practicile magice.

O a doua direcţie de cercetare investighează textele gnostice dintr-un punct de vedere literar şi formal-critic. Mare parte a acestei munci a fost iniţiată de J. M. Robinson şi H. Koester în cartea lor Trajectories Through Early Christianity. Alţii au explorat bogatul simbolism al textelor gnostice. Savantul francez M. Tardieu, de pildă, a analizat miturile gnostice; profesorul L. Schotroff a investigat relatările gnostice despre puterile răului. Mulţi dintre colegii lor americani au contribuit, de asemenea, la analiza literară a surselor gnostice. Profesorul P. Perkins a investigat atât stilul, cât şi imaginile; profesorul George MacRae a contribuit la înţelegerea metaforelor, miturilor şi formei literare gnostice; el şi alţii, între care Quispel şi profesorul B. A. Pearson, au arătat cum anumite mituri gnostice au la bază material tradiţional din iudaism.

O a treia direcţie de cercetare (care adesea se suprapune cu a doua) explorează relaţia dintre gnosticism şi mediul său religios contemporan. În timp ce Scholem, MacRae, Quispel, Pearson (pentru a numi doar câţiva) au demonstrat că unele surse gnostice se referă extensiv la tradiţia evreiască, alţii examinează întrebarea: Ce ne spun textele gnostice despre originile creştinismului? Între numeroşii savanţi implicaţi în această cercetare, pe lângă cei mai sus-menţionaţi, se numără profesorii R. M. Grant şi E. Yamauchi, în Statele Unite; R. McL. Wilson, în Scoţia; G. C. Stead şi H. Chadwick, în Anglia; W. C. van Unnik, în Olanda; H. Ch. Puech şi dr. S. Petrement, în Franţa; A. Orbe, în Spania; S. Arai, în Japonia; J. Ménard şi F. Wisse, în Canada şi, în Germania, pe lângă membrii Berliner Arbeitskreis, A. Böhlig şi dr. K. Koschorke. Deoarece propriile mele cercetări intră în această categorie (adică, gnosticism şi creştinism timpuriu), am ales cu precădere sursele creştine gnostice ca bază a acestei cărţi. În loc să analizez problema originilor gnosticismului, intenţionez să arăt aici felul cum formele gnostice de creştinism interacţionează cu ortodoxia şi ce ne spune acesta despre originile creştinismului însuşi.

Dată fiind cantitatea enormă de cercetări curente în domeniu, această schiţă este în mod necesar scurtă şi incompletă. Oricine doreşte să urmeze cercetarea în detaliu va găsi un ajutor nepreţuit în Nag Hammadi Bibliography, publicată de profesorul D. M. Scholer. Ţinută la zi prin suplimente regulate publicate în revista Novum Testamentum, bibliografia lui Scholer citează în prezent aproape 4.000 de cărţi, ediţii, articole şi reviste publicate în ultimii treizeci de ani cu privire la cercetarea textelor de la Nag Hammadi.

Dar şi cele cincizeci şi două de scrieri descoperite la Nag Hammadi lasă doar să se întrevadă complexitatea mişcării creştine timpurii. Acum începem să ne dăm seama că ceea ce numim creştinism şi identificăm drept tradiţie creştină reprezintă în realitate numai o mică selecţie de surse specifice, alese dintre zeci de alte surse. Cine a făcut această selecţie şi din ce motiv? De ce au fost celelalte scrieri excluse şi interzise ca fiind "erezie"? Ce le făcea să fie atât de periculoase? Acum, pentru prima oară, avem ocazia să aflăm câte ceva despre cea mai veche erezie creştină; pentru prima oară, ereticii pot vorbi în numele lor.

Creştinii gnostici au exprimat, fără îndoială, idei pe care ortodocşii le-au considerat odioase. De exemplu, unele dintre aceste texte gnostice pun la îndoială faptul că toată suferinţa, truda şi moartea sunt din pricina păcatului omenesc, care, în versiunea ortodoxă, murdăreşte creaţia de origine perfectă. Alţii vorbesc despre elementul feminin al divinităţii, preamărindu-l pe Dumnezeu ca Tată şi Mamă. Alţii încă sugerează că învierea lui Hristos trebuie înţeleasă simbolic, nu literal. Câteva texte radicale îi denunţă chiar ca fiind eretici pe creştinii catolici care, deşi "nu înţeleg misterul..., se laudă că misterul adevărului le aparţine doar lor". Astfel de idei gnostice l-au fascinat pe psihanalistul C. G. Jung: el a crezut că acestea exprimă "cealaltă faţă a minţii" - gândurile spontane, inconştiente, pe care orice ortodoxie le cere adepţilor săi să le reprime.

Creştinismul ortodox, pe de altă parte, aşa cum îl defineşte crezul apostolic, conţine unele idei care multora dintre noi le par astăzi şi mai stranii. Crezul le cere, de exemplu, creştinilor să mărturisească faptul că Dumnezeu este perfect bun, deşi el a creat o lume care include suferinţa, nedreptatea şi moartea; că Iisus din Nazareth s-a născut dintr-o mamă fecioară şi că, după ce a fost executat la ordinul procuratorului roman Pontius Pilat, el s-a ridicat din mormânt "în a treia zi". De ce Bisericile creştine nu doar că acceptă în unanimitate aceste concepţii surprinzătoare, dar le şi consideră ca fiind singura formă adevărată a doctrinei creştine? În mod tradiţional, istoricii ne-au spus că ortodocşii au combătut concepţiile gnostice din motive religioase şi filosofice. Fără îndoială că da; dar cercetarea nou-descoperitelor surse gnostice propune şi o altă dimensiune a controversei. Ea sugerează că aceste dezbateri religioase - probleme privind natura lui Dumnezeu sau a lui Hristos - au în acelaşi timp implicaţii sociale şi politice cruciale pentru dezvoltarea creştinismului ca religie instituţională. În termenii cei mai simpli, acele idei având implicaţii contrare respectivei dezvoltări au ajuns să fie calificate ca "erezie"; ideile care implicit o sprijineau au devenit "ortodoxe".

Studiind textele de la Nag Hammadi, împreună cu surse cunoscute de mai bine de o mie de ani din tradiţia ortodoxă, putem vedea cum religia şi politica se suprapun în dezvoltarea creştinismului. Putem vedea, de exemplu, implicaţiile politice ale unor doctrine ortodoxe precum învierea trupurilor şi cum concepţiile gnostice despre înviere presupun implicaţii contrare. Între timp, putem căpăta o perspectivă de o noutate surprinzătoare asupra originilor creştinismului.

Recuperarea lui Dante - Divina Comedie. Infernul

 

Dante Alighieri
Divina Comedie. Infernul
Editura Vremea, 2021

traducere din italiană de Cristian Bădiliţă



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Recuperarea lui Dante

Cel mai important poem creştin din literatura lumii, Divina commedia - titlul îi aparţine lui Boccaccio -, nu a prins, nu a rodit în spaţiul românesc. Trei sunt motivele principale: catolicismul lui Dante; italocentrismul lui; lipsa unor traduceri adecvate. Publicul românesc, majoritar ortodox, a privit cu reticenţă, sau indiferenţă, un autor (fie şi adversar al papalităţii) care consacră o treime din capodopera sa unui Purgatoriu absent din panoplia dogmatică bizantină. Apoi, referinţele lui Dante, trimiterile aproape exclusive la istoria italiană, îndeosebi florentină, au accentuat disconfortul. De aici caracterul obligatoriu al notelor auxiliare, dar şi continua, obositoarea întrerupere a lecturii. La aceste motive intrinseci se adaugă unul funcţional: traducerile. Ştim cât de bine a prins, de pildă, Homer în cultura noastră datorită traducerilor lui Murnu - traduceri fidele, ritmate şi clare. Aceste calităţi nu se regăsesc - şi o spun cu respect sincer faţă de predecesori - în niciuna din traducerile Divinei, începând cu Maria Chiţiu (1883) şi până la Marian Papahagi, trecând prin George Coşbuc şi Eta Boeriu. Atunci când sunt fidele traducerile şchioapătă la nivel prozodic şi nu se înţeleg (un calc nu e traducere - cazul Laszlo Alexandru). Când "sună bine" devin confuze - majoritatea celorlalte echivalări. Singura semireuşită, din punctul meu de vedere, îi aparţine profesorului Alexandru Marcu, italienist de anvergură, bun lingvist, dar cu talent poetic limitat. El a sacrificat rimele şi, parţial, ritmul, de dragul clarităţii, pe care însă n-a obţinut-o decât parţial din cauza numeroaselor parafraze la textul dantesc. Dar, în raport cu versiunile anterioare şi ulterioare, versiunea lui Al. Marcu este lizibilă, parţial neobositoare şi destul de limpede.

Pentru a-l integra pe imensul Dante în cultura noastră e nevoie de trei lucruri: o traducere clară, elegantă şi fidelă; o destindere teologică, bazată pe o receptare istorică şi critică a tuturor tradiţiilor creştine - Dante nu are nimic de pierdut dacă ortodocşii nu-l citesc, aceştia din urmă însă au enorm de pierdut; o bună familiarizare cu epoca şi cultura din epoca lui Dante, începutul naţionalismelor europene şi a Renaşterii.

Claritate, ritm, fidelitate au fost criteriile traducerii de faţă. Am renunţat la rime - aşa cum se procedează în multe culturi majore - pentru a reda cât mai limpede şi exact conţinutul poemei. Mi-am impus un ritm, factor de constrângere, dar element poetic indispensabil. Dante e un poet teolog, un poet mistic, un poet filozof. Conţinutul generează forma, nu invers. Am accentuat, în note, aspecte de ordin teologic şi spiritual ignorate sau minimalizate în Comentariile recente.

Traducerea Infernului s-a realizat după clasica ediţie a lui Giorgio Petrocchi. Am făcut apel la numeroase Comentarii, atât italiene, cât şi neitaliene (engleze, franceze, inclusiv Laszlo Al.), dar Comentariul de bază rămâne al lui Giovanni Fallani şi Silvio Zennaro (Roma, 1999).

Dedic acest volum bunilor mei prieteni, episcopul Virgil Bercea şi inginerul polimat Constantin Erbiceanu, care mă însoţesc, de multă vreme, pe "cărarea din pădurea- ntunecoasă". Mulţumesc Silviei Colfescu şi echipei de la Editura Vremea pentru comemorarea lui Dante la şapte secole de la trecerea Acheronului.

De asemenea, le mulţumesc lui Emanuel Conţac şi Cosmin Ciotloş pentru lecturile preliminare şi sugestiile foarte utile.

(Cristian Bădiliţă, 28 ianuarie 2021)

Cronologie


1215, Paştile. Începe războiul civil la Florenţa, declanşat în urma asasinării lui Buondelmonte dei Buondelmonti. Acesta rupsese logodna cu una din fiicele lui Lambertuccio Amidei, act dezonorant pentru Amidei. Facţiunea guelfilor susţine familia Buondelmonti; facţiunea ghibellinilor susţine familiile Amidei şi Uberti.
1246 Ghibellinii, conduşi de Uberti, primesc sprijin din partea împăratului Frederic al II-lea, care fusese excomunicat de Papa Inocenţiu al IV-lea, un an mai devreme.
1265, mai. Se naşte Dante Alighieri.
1266 Papa Clement al IV-lea îi sprijină deschis pe guelfii florentini.
1274 Dante o întâlneşte pe Beatrice.
1283 A doua întâlnire cu Beatrice, fapt care-i inspiră compunerea primului sonet.
1287 Dante studiază o vreme la Bologna.
1289, 11 iunie. Participă la bătălia de la Campaldino, unde se înfruntă guelfii, majoritari florentini, şi ghibellinii, majoritari aretini. Victoria guelfilor impune supremaţia Florenţei în Toscana.
1290, 8 iunie. Beatrice moare.
1292-1293 Dante compune La vita nuova.
1293 Se căsătoreşte cu Gemma Donati.
1300 Cu prilejul Anului Jubiliar participă la un pelerinaj la Roma.
1301 Face parte din Consiliul celor o sută. E trimis, cu un grup de lideri florentini, în ambasadă la Papa Bonifaciu al VIII-lea.
1302 10 martie. E condamnat la Florenţa, în contumacie, la arderea pe rug. Începe exilul lui Dante. Se refugiază la Verona.
1304-1307 Dante transformă exilul în operă. Scrie Banchetul (Il Convivio) şi De Vulgari Eloquentia. Începe compunerea Infernului.
1304-1308 Neavând acces în patria sa, Dante călătoreşte. Au fost identificate oraşele Padova, Treviso, Sarzana, Lucca, Veneţia.
1308-1312 Dante compune Purgatoriul.
1310-1312 Redactează tratatul Despre monarhie (el însuşi fiind un susţinător al împăratului împotriva papalităţii) şi Epistola către Principii şi Guvernanţii din Italia.
1314 Redactează Epistola către cardinalii reuniţi în conclav.
1315 6 noiembrie. Din nou este condamnat la moarte în contumacie. De data aceasta împreună cu fiii săi. Următorii patru ani şi-i petrece la Verona.
1316-1321 Compune Paradisul.
1319-1320 Compune Eglogile.
1320 La Verona e citit în public tratatul său Despre apă şi pământ.
1321 Dante se stinge din viaţă pe 13 sau 14 septembrie.

(C.B.)

Librărie: Libris

Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea

 

Leonard Mlodinow
Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea
Editura Corint, 2020

traducere din limba engleză de Roxana Olteanu



***
Fragment

Laura Spinney s-a născut în 1971, în Yorkshire, şi a absolvit Durham University cu o diplomă în Ştiinţe Naturale. Ca jurnalist ştiinţific, scrierile ei au apărut, printre altele, în The Economist, National Geographic, Nature, New Scientist şi The Telegraph. A publicat două romane în engleză: The Doctor (2001) şi The Quick (2007), dar şi o carte de nonficţiune: Rue Centrale (2013), în engleză şi franceză. În prezent, trăieşte în Franţa.
*
Gripa spaniolă din 1918-1920 a fost unul dintre cele mai mari dezastre umane, poate nu numai din veacul trecut, ba chiar din toate timpurile. A infectat o treime din populaţia lumii, de la cei mai săraci imigranţi din New York, până la regele Spaniei, Franz Kafka, Mahatma Gandhi sau Regina Maria a României. Şi totuşi, în ciuda numărului mare de victime, între 50 şi 100 de milioane de oameni, a rămas în memoria noastră ca un factor secundar al Primului Război Mondial.

Relatând povestea din punctul de vedere al celor care au trăit şi au supravieţuit acelor vremuri şi bazându-se pe ultimele cercetări din istorie, virusologie, psihologie şi economie, Laura Spinney ilustrează cum pandemia a pus la încercare ingeniozitatea şi vulnerabilitatea oamenilor, dar a influenţat şi politica globală, relaţiile rasiale, structurile familiale, ca şi modul de percepţie al medicinei, religiei şi artei.

"Cartea nu este doar o sondare, ci şi o reconstituire a trecutului. Pe măsură ce acţiunea progresează, gripa devine un personaj în sine, care se iveşte, cameleonic, în momente esenţiale ale istoriei, schimbând cursul unor evenimente care nu îi erau atribuite anterior... Captivantă." (The Guardian)

"Spinney ştie exact care mistere medicale şi scene obsedante vor face ca pandemia să ne cucerească pe de-a-ntregul imaginaţia." (New York Times)

"Percutantă... Spinney este o povestitoare care-şi ţese intriga cu un arsenal de date, precum un scriitor ştiinţific. Luând urma gripei fatale pe nouă continente, ea încearcă să ilustreze cum aceasta a afectat nu numai Occidentul răscolit de război, ci şi comunităţi îndepărtate din Africa de Sud, China şi Brazilia. Cartea dezvăluie reacţiile disperate, total diferite ale oamenilor şi impactul major al gripei asupra lumii moderne, de la medicină la afaceri şi de la politică la poezie." (Science)

"Pe lângă cercetarea exemplară, naraţiunea lui Spinney este plină de detalii fascinante şi neobişnuite... Cum centenarul acestui eveniment monumental se apropie, cu siguranţă vor apărea şi alte volume dedicate pandemiei. Cartea de faţă ridică ştacheta foarte sus." (Nature)

Fragment
5. Boala numărul unsprezece


Când apare o nouă ameninţare la adresa vieţii, prima şi cea mai presantă preocupare este să fie denumită, abia apoi se poate vorbi despre ea şi se propun soluţii, care pot fi acceptate sau respinse. De aceea, denumirea bolii este primul pas în controlul ameninţării, chiar dacă singurul lucru pe care îl aduce este iluzia controlului, şi ea trebuie să se facă rapid. Problema este că la începutul manifestării bolii nu se poate vedea tot tabloul. Oamenii pot să aprecieze eronat natura sau originea bolii, ceea ce creează tot felul de probleme ulterior. Primul nume care i-a fost dat bolii SIDA - deficienţă imună cu transmitere homosexuală - a stigmatizat comunitatea homosexualilor. Gripa porcină, aşa cum vom vedea, este transmisă de oameni, nu de porci, dar unele ţări tot au interzis importul de carne de porc după izbucnirea epidemiei din 2009. Pe de altă parte, boala poate să-şi "depăşească" numele. Ebola, de exemplu, a fost numită aşa după râul Ebola din Africa Centrală, dar în 2014 a provocat o epidemie în Africa de Vest. Virusul Zika a călătorit şi mai departe; numit aşa după pădurea din Uganda, unde a fost izolat pentru prima oară în 1947, în 2017 a ajuns să prezinte o ameninţare majoră la adresa Americilor.

Pentru a încerca prevenirea unora dintre aceste probleme, în 2015, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a emis nişte linii directoare potrivit cărora numele bolilor nu trebuie să facă referire la locuri, oameni, animale sau mâncăruri. Ele nu trebuie să conţină cuvinte care să provoace teamă, precum "fatal" sau "necunoscut". În schimb, trebuie să se folosească descrieri generice ale simptomelor, precum "boală respiratorie", combinate cu atribute concrete, precum "juvenil" sau "de coastă", şi numele agentului care provoacă boala. Când e nevoie să se facă distincţia între boli pentru care se folosesc aceiaşi termeni, etichetarea lor trebuie făcută arbitrar, de exemplu prin cifrele unu, doi sau trei.

Grupul de lucru din cadrul OMS a dezbătut mult această problemă, care nu e simplu de rezolvat. Să luăm ca exemplu SARS, acronimul pentru sindromul respirator acut sever. E greu să-ţi imaginezi că ar putea ofensa pe cineva, şi totuşi a făcut-o. Unii oameni din Hong Kong au fost deranjaţi - regiunea Hong Kong fiind una dintre cele afectate de izbucnirea bolii, în 2003 -, pentru că numele oficial al Hong Kong-ului include şi acronimul SAR - special administrative region ("regiune administrativă specială"). Pe de altă parte, denumiri pe care liniile directoare actuale le-ar exclude, precum variola maimuţei, conţin informaţii utile referitoare la animalul-gazdă al bolii şi deci la potenţiala sursă de infecţie. Grupul de lucru a luat în discuţie botezarea bolilor după zeii greci (Hipocrat ar fi fost oripilat) sau, alternativ, cu nume masculine şi feminine - sistemul folosit în cazul uraganelor -, dar în final au fost respinse ambele variante. Poate că au luat în considerare şi sistemul numeric adoptat de China în anii 1960, în încercarea de a preveni panica (bolile de la unu la patru erau variola, holera, ciuma şi, respectiv, antrax), dar în cele din urmă s-au gândit că este o schimbare mult prea radicală. Regulile actuale s-au impus pentru a împiedica referirile la păcate majore, dar le-au lăsat oamenilor de ştiinţă posibilitatea de a fi creativi.

Regulile acestea nu existau, desigur, în 1918. Mai mult de atât, când a apărut în acel an, gripa s-a manifestat mai mult sau mai puţin simultan în toată lumea, afectând comunităţile care acceptaseră teoria microbiană, dar şi pe altele care nu o făcuseră. Acele comunităţi aveau de multe ori concepţii şocant de diferite referitoare la boală în general. Cum boala este definită în mod obişnuit ca o absenţă a sănătăţii, recunoaşterea sau nerecunoaşterea unor simptome ca boală depinde de felul în care înţelegem noţiunea de sănătate. Lucrurile acestea pot fi diferite dacă trăim într-o metropolă bogată, cum e Sydney, sau într-o comunitate aborigenă din brusa (zonă semideşertică, în care predomină arbuşti - n. red.) australiană. Lumea era în război în 1918 şi multe guverne erau tentate (mai tentate ca de obicei, să spunem) să dea vina pe alte ţări pentru boala catastrofală. În aceste circumstanţe, există probabilitatea ca boala să atragă un caleidoscop de nume diferite, lucru care s-a şi întâmplat.

În mai, când gripa a ajuns în Spania, cei mai mulţi dintre spanioli, la fel ca majoritatea oamenilor, au presupus că ea a venit din afara graniţelor. În ceea ce îi priveşte, aveau dreptate. Gripa era deja în America de două luni, iar în Franţa de cel puţin câteva săptămâni. Spaniolii însă nu ştiau asta, pentru că ştirile legate de gripă erau cenzurate de statele combatante, pentru a evita scăderea moralului (medicii francezi o numeau, criptic, maladie onze, "boala numărul unsprezece"). Chiar şi la 29 iunie, inspectorul general al sănătăţii, Martin Salazar, a anunţat Academia Regală de Medicină din Madrid că nu a primit niciun raport referitor la existenţa unei boli asemănătoare în Europa. Aşadar, pe cine aveau să învinovăţească spaniolii? Un cântec popular le-a oferit răspunsul. Cel mai cunoscut spectacol pus în scenă la Madrid în perioada de apariţie a gripei era Cântecul uitării, o operetă care pornea de la legenda lui Don Juan. În spectacol exista o arie obsedantă, intitulată Soldatul din Napoli, aşa că, atunci când a apărut printre ei o boală obsedantă, madrilenii au poreclit-o imediat "Soldatul napolitan".

Spania era neutră în război, iar presa spaniolă nu era cenzurată. Ziarele locale raportau constant dezastrul lăsat în urmă de "Soldatul napolitan", iar ştirile despre aceste probleme au trecut graniţa. La începutul lui iunie, parizienii care nu ştiau ce ravagii făcuse gripa în tranşeele din Flandra sau din Champagne au aflat că două treimi dintre madrileni s-au îmbolnăvit în decurs de trei zile. Fără să-şi dea seama că gripa exista la ei de mai multă vreme decât în Spania şi cu un mic ghiont din partea guvernelor, francezii, britanicii şi americanii au început să-i spună "gripă spaniolă".

Fără de mirare, denumirea aceasta nu apare mai niciodată în sursele spaniole contemporane. Practic, singura excepţie o constituie situaţia în care autorii spanioli se plâng de folosirea ei. "Să se consemneze că protestez, ca un bun hispanic ce sunt, împotriva denumirii de «gripă spaniolă»", scria mustrător un medic pe nume García Triviño într-o revistă medicală spaniolă. Mulţi spanioli au considerat această denumire drept o manifestare recentă a "Legendei Negre", propaganda antispaniolă care s-a născut din rivalitatea existentă între imperiile europene în secolul al XVI-lea şi care îi înfăţişa pe conchistadori mult mai cruzi decât fuseseră (într-adevăr, îi puneau în lanţuri pe indienii subjugaţi, dar, probabil, nu îi aruncau pe copiii indieni în gura câinilor, aşa cum spunea legenda).

Şi mai departe de teatrul de război, oamenii respectau vechile standarde ale nomenclaturii epidemice şi dădeau vina pe primii consideraţi suspecţi. În Senegal era gripa braziliană, în Brazilia era gripa germană, iar danezii credeau că "a venit din sud". Polonezii au numit-o boala bolşevică, persanii au dat vina pe britanici, iar japonezii pe luptătorii lor: după ce a apărut prima oară la un turneu de sumo, au poreclit-o "gripa sumo".

Unele denumiri reflectau relaţia istorică pe care o aveau oamenii cu gripa. În mintea coloniştilor britanici din Rhodesia de Sud (Zimbabwe), de exemplu, gripa era o boală relativ banală, aşa că oficialii au botezat noua afecţiune "influenza (vera)", ataşând cuvântul latin vera, "adevărată", în încercarea de a elimina orice dubiu că e aceeaşi boală. După aceeaşi logică, dar alegând o altă soluţie, medicii germani şi-au dat seama că această nouă oroare era gripa "modernă" - atât de dragă obsedaţilor de sănătate -, aşa că au numit-o "pseudo-influenza". Însă, în anumite părţi ale lumii care cunoscuseră potenţialul distructiv al "bolii oamenilor albi", denumirea nu spunea nimic despre identitatea bolii. "Tăticul oamenilor", "marea eră mortală" şi o mulţime de cuvinte cu sensul de "dezastru" erau expresii care mai fuseseră folosite pentru epidemii din trecut. Acestea nu făceau diferenţa între variolă, pojar sau gripă şi uneori se refereau chiar la foamete sau la războaie.

Unii oameni erau reţinuţi în judecată. În Freetown, s-a sugerat într-un ziar ca boala să fie numită manhu, până când avea să se ştie mai mult despre ea. Manhu, cuvântul ebraic cu sensul de "ce este asta?", era întrebarea pe care şi-o puseseră israeliţii când văzuseră o substanţă ciudată căzând din cer pe când treceau prin Marea Roşie (de la manhu vine şi manna - pâinea din cer). Alţii i-au dat nume comemorative. Locuitorii din Cape Coast, Ghana, au numit-o Mowure Kodwo, după un anume domn Kodwo din satul Mouri, prima persoană care a murit de gripă în acea regiune. Pe teritoriul Africii, boala a fost fixată pentru eternitate în numele generaţiilor născute la vremea aceea. În populaţia igbo din Nigeria, de exemplu, cei născuţi între 1919-1921 erau numiţi ogbo ifelunza, generaţia gripei. "Ifelunza", formă evident alterată de la cuvântul "influenza", a fost inclusă în dicţionarul igbo pentru prima oară în toamna aceea. Înainte nu aveau niciun cuvânt care să denumească boala.

Cu timpul, când a devenit limpede că nu există mai multe epidemii locale, ci o pandemie globală, a fost necesar să se pună cu toţii de acord asupra unei singure denumiri. Denumirea adoptată a fost cea care era folosită deja de cele mai puternice naţiuni din lume - învingătorii din Marele Război. Pandemia a ajuns să fie cunoscută drept "gripă spaniolă" - ispanka, espanhola, la grippe espagnole, die Spanische Grippe - şi o eroare istorică a rămas bătută în cuie.

 

Librărie: Libris

et in Golania ego. 30 de ani de la manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii

 

Silvia Colfescu, Cristian Bădiliţă
et in Golania ego
Editura Vremea, 2020




*****
Intro

Un album foto de excepţie, cu imagini în premieră, realizate de Silvia Colfescu la faţa locului, în zilele lui iunie 1990. Albumul este dedicat momentului Piaţa Universităţii din urmă cu 30 de ani. Postfaţa este semnată de Cristian Bădiliţă.

"Se împlinesc 30 de ani de atunci. Această carte este dedicată celor care au stat peste 50 de zile în Piaţă, celor care au cântat Imnul Golanilor şi au cerut să fie împlinite idealurile pentru care s-a murit în decembrie 1989, celor care au suferit în 13-15 iunie 1990, celor care au murit atunci. Ca să nu uităm acele zile de o speranţă fără egal, sfârşite cu un moment de disperare nesfârşită" (Silvia Colfescu)

Fragment
30 de ani de la cea mai mare manifestaţie anticomunistă din România

Anul 1990 a început sub semnul speranţei şi al incertitudinii. După pierderea a peste 1.000 de vieţi omeneşti, după apariţia Partidelor - care nu ştergeau amintirea partidului unic -, după închegarea ciudatului Parlament ce evoca adeseori o cuşcă cu maimuţe, după ce Frontul Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu, a dat repetate asigurări că va organiza alegeri libere la care nu va participa ca partid, s‑a conturat din ce în ce mai precis certitudinea duplicităţii FSN şi a intenţiei lui de a se prezenta la alegeri. Cum deţinea toate pârghiile puterii, era limpede că va câştiga. O campanie de manipulări de o intensitate copleşitoare s‑a dezlănţuit asupra populaţiei. Cu foarte puţine şanse, partidele istorice reînfiinţate au încercat să‑i ţină piept, organizând manifestaţii şi încercând să lămurească oamenii. Inutil. Sensibile la sloganurile familiare din vremea comunismului, între care celebrul "Noi nu ne vindem ţara!", largi pături ale populaţiei au aderat la demagogia versaţilor urmaşi ai PCR, ignorând sfaturile raţiunii. După marea manifestaţie a partidelor din 28 ianuarie 1990, urmată de contramanifestaţia FSN din 29 ianuarie 1990, apele se aleseseră deja.

Cu o lună înaintea alegerilor din 20 mai 1990, neliniştea pentru viitor a determinat grupuri de revoluţionari, de studenţi, de oameni care intuiau primejdia, să se adune spontan în Piaţa Universităţii pentru a protesta împotriva participării la alegeri a FSN. Dacă în primele momente, în 22 aprilie 1990, nu se afla în piaţă decât o mână de oameni, vestea s‑a răspândit ca fulgerul şi, încă de a doua zi, au început să se adune în fiecare seară în medie 50.000 de oameni, deseori mult mai mulţi. Ca răspuns la insulta proferată la adresa celor din piaţă de preşedintele Ion Iliescu, care i‑a numit "golani", manifestanţii şi‑au făcut din injurie un titlu de glorie. Piaţa Universităţii a căpătat numele de Golania, manifestanţii şi‑au prins în piept etichete prin care‑şi clamau calitatea de "golan", a apărut Imnul Golanilor, compus de Cristi Paţurcă şi ţâşnind în fiecare seară din mii de piepturi, mica ţară a libertăţii s‑a împodobit cu desenele şi cu sloganurile ei, scrise pe cartoane, pe pânză sau, mai simplu, pe zidurile Universităţii. Balconul de pe colţul clădirii s‑a transformat în tribuna de la care se adresau pieţei cei care aveau forţa de a cristaliza în cuvinte idealurile ei, cei care conduceau corul de mii de glasuri. Un moment special, dincolo de religie, era rostirea rugăciunii Tatăl Nostru, care înălţa în comuniune mulţimea îngenunchiată.

Victoria în alegeri a FSN în 20 mai 1990, "Duminica orbului", a descurajat o parte dintre manifestanţi. Rândurile s‑au rărit. În corturile precare, construite pe esplanada din faţa teatrului Naţional, greviştii foamei şi‑au continuat protestul. În ciuda calomniilor, în dispreţul unui rezultat electoral obţinut prin manipulare, în disperare de cauză. Nerăbdători să pună capăt unui protest care cucerise simpatia internaţională, noii guvernanţi au recurs la forţă. În noaptea spre 13 iunie 1990, forţele de ordine s‑au dezlănţuit asupra manifestanţilor care vegheau în piaţă; s‑a aflat că şi‑au pierdut atunci viaţa un număr dintre ei, dar nici astăzi nu se ştie cu certitudine câţi. Scenariul prin care autorităţile au încercat să‑şi motiveze demersul includea incendierea unui autobuz al jandarmeriei şi a unor automobile parcate pe străzi, incendii izbucnite în mod misterios în sediile poliţiei, violenţe de stradă. Mai târziu au fost date în vileag discuţiile dintre şefii jandarmeriei şi subordonaţii lor, din care a reieşit clar că incendierile s‑au făcut la ordin, de către jandarmi înşişi şi că populaţia a reacţionat paşnic, fără violenţă. Pentru înfricoşarea bucureştenilor, autorităţile au adus în Capitală mii de mineri din Valea Jiului, înarmaţi cu bâte, pe care i‑au asmuţit asupra oamenilor nevinovaţi. Au fost atacate sediile partidelor, reşedinţele conducătorilor acestora, Universitatea, redacţiile ziarelor de opoziţie. Scenele atroce filmate în special de corespondenţii străini au contribuit esenţial la deprecierea prestigiului abia câştigat al României în ochii Europei şi ai lumii.

Cele 53 de zile ale existenţei Golaniei rămân în amintirea "cetăţenilor" ei ca un timp în afara timpului, o reverberaţie a luminii zilelor de 21‑22 decembrie 1989, un moment al promisiunilor şi al speranţelor. O sămânţă care aşteaptă vremea încolţirii, în nădejdea unor roade îndelung visate. Poate că vom avea parte de aceste roade mai devreme sau mai târziu. Sau poate că nu. Depinde de noi.

(Silvia Colfescu)

***

Welcome to Golania, un stat în stat, ca Vaticanul în mijlocul Romei - păstrând proporţia -, un stat care are imnul lui, cetăţenii lui, apărătorii lui şi care‑şi întemeiază dăinuirea pe ceva atât de sfânt, încât nici nu i se poate contesta singularitatea şi măreţia. Aşa cum Vaticanul a concrescut în jurul mormântului apostolului Petru, şi Golania şi‑a aflat rădăcinile pe asfaltul sfinţit de sângele morţilor din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. După 15 iunie 1990, mulţi s‑au străduit să arunce Golania în uitare. Dar ea trăieşte, nu numai în sufletul golanilor de‑atunci, ci şi în rădăcinile de sub asfalt şi nu aşteaptă decât o undă de conştiinţă şi de încredere în noi înşine, ca să dea muguri noi.

Cetăţenii primei Zone Libere de Neocomunism a României.


Eram mulţi...


Graniţele Zonei Libere de Neocomunism erau precis trasate: spre Dalles, treceau pe locul unde în 22 decembrie 1989 se înălţase vremelnic "Baricada de la Inter". Artişti necunoscuţi, cu mâini mai mult sau mai puţin îndemânatice, aduceau în fiecare zi afişe şi desene în care îşi turnau sentimentele. Era un limbaj universal, toţi cei care treceau pe lângă ele le înţelegeau. Sentimentul de fraternitate în cuget şi simţiri era nou şi copleşitor. Poate de aceea alergau bucureştenii în fiecare zi să se cufunde în această baie de comuniune. Şi poate pentru că înţelegeau că neocomunismul are viaţă lungă şi că trebuie să se bucure de fiecare clipă a acestor zile unice.


Librărie: Libris

Oraşul de la miezul nopţii

 

Charlie Jane Anders
Oraşul de la miezul nopţii
Editura Nemira, 2019

traducere din limba engleză de Antuza Genescu



***
Intro

Charlie Jane Anders a fost editor al site-ului de science fiction şi fantasy io9.com. A debutat editorial cu romanul Choir Boy în 2005. În 2013, povestirea ei Six Months, Three Days a obţinut Premiul Hugo, iar următorul ei roman, Toate păsările din cer (2016), a câştigat premiile Nebula, Locus şi Crawford şi a fost nominalizat la Premiul Hugo.
*
Cine ne controlează somnul ne controlează şi visele. Iar de aici mai e un singur pas să ne controleze întreaga viaţă.
*
Ianuarie este o lume muribundă. O parte a planetei este cufundată într-un întuneric îngheţat, în vreme ce, pe partea cealaltă, totul e pârjolit de o lumină orbitoare. Umanitatea atârnă de un fir de aţă, împrăştiată în două oraşe arhaice, construite pe o fâşie de apus nesfârşit. Dar viaţa în oraşe este la fel de periculoasă ca în deşerturile din afară.

Într-o lume în care până şi timpul este controlat de conducători, iar nivelul de lumină e reglat artificial, sufletele pierdute sunt trimise printre umbre, în sălbăticie.

O astfel de paria, sacrificată în noapte, dar salvată de timp şi de legătura cu o bestie misterioasă, se va ridica din sălbăticie ca să preia întreaga putere, înainte ca planeta să fie zdrobită de greutatea rasei umane.

Cea mai aşteptată carte din 2019 pentru The Verge | Book Riot | Kirkus | BookBub
Câştigător Premiul Locus 2020 la categoria: roman science-fiction.

"E un roman cu şi despre «mileniali», oameni tineri, care trebuie să-şi găsească drumul printr-o lume nedreaptă, coruptă şi violentă." (The Guardian)
"O ficţiune critică, inteligentă, care testează graniţele momentului în care ne aflăm ca specie, ilustrând printr-o distopie antrenantă eşecurile noastre, dar şi capacitatea nelimitată de a ne schimba." (Tor)

Fragment
SOPHIE
{înainte}
I

Bianca vine spre mine, sub un cer mult prea larg. Amurgul de un alb incandescent desenează un halo din şuviţele ei negre, fine şi ciufulite. Priveşte în jos, agitată, de parcă ar încerca să pună capăt unei certe cu ea însăşi, apoi înalţă capul, mă vede şi în ochi îi mijeşte un zâmbet care îi alintă şi gura. Momentul recunoaşterii, alchimia contactului vizual, îl resimt atât de intens, încât orice altceva nu e decât o umbră de imagine. Când ajunge pe Bulevard, unde mă aflu eu, Bianca râde la o glumă pe care se pregăteşte să mi-o spună şi mie.

Când ne întoarcem în campus, două frunze de gutui mohorâte, dintre cele atârnate de cadrul uşilor de sărbători, ne flutură pe la glezne. Codiţele lor uscate, nouă la număr, se îndepărtează de noi grăbite, ca nişte picioruşe agile.


Zac trează în camera noastră întunecată, ascultând cum respiră Bianca pe raftul-pat de vizavi de mine. Apoi îi aud vocea:
- Sophie?
Mă sperii atât de tare când o aud vorbind după stingere, încât mă răsucesc şi cad grămadă pe podea.

Bianca chicoteşte din patul ei, eu îmi masez noada. Mă aştept să dea buzna peste noi o figură autoritară, poate un Supraveghetor, şi să ne săgeteze din priviri fiindcă am tulburat orele de linişte. Dacă nu poţi dormi odată cu toată lumea, nici măcar nu eşti om.
- Sophie, linişteşte-te! îmi spune Bianca. N-am vrut decât să te întreb ceva. Dar acum am uitat ce anume.

Vede că n-am chef de distracţie şi nu mai râde.
- Nu vei da de belea, te asigur! Aici nu putem învăţa nimic dacă nu ne punem noi însene mintea la contribuţie, nu crezi? Doar n-o să ne ţină-n loc toată viaţă o regulă pe care am învăţat-o când eram mici.

În primele zile după ce am devenit colege de cameră, mă feream de ea cât puteam. Mă strecuram în spaţiul îngust de deasupra coşului de rufe din baia laterală, lângă rezervoarele voluminoase din care conţinutul se scurgea pe dinafară, folosite ca toalete. Bianca gesticula mereu şi râsul ei umplea locul de voie bună. Când mi s-a adresat prima dată, am presupus că o compătimea pe fata teribil de ruşinoasă venită din partea întunecată a oraşului şi că trebuia s-o ignor până când avea să se dea bătută.

Dar nu s-a dat. Acum mă uit la silueta ei în timp ce mă adun de pe jos.
- Dar şi tu respecţi regulile, îi spun. Adică n-ai ieşi din cameră acum. Probabil că ai putea. Ai reuşi să te furişezi afară şi să rătăceşti pe străzi fără să te prindă Patrulele Somnului. Dar nu o faci, pentru că tu chiar respecţi regulile.
- Da, nu alerg goală pe stradă în Perioada de Reflecţie, zice Bianca, râzând. Dar ce rău facem dacă stăm puţin de vorbă după stingere? Mulţumită Biancăi, mă simt de parcă noi două tocmai am coborât din prima navetă de pe nava-mamă într-o lume nou-nouţă şi putem face orice ne dă prin cap. De când mă ştiu, n-am putut să adorm la ore fixe, odată cu restul lumii. Uneori îi vorbeam în şoaptă fratelui mei Thom, când credeam că e treaz, sau îmi găseam de lucru încercând să fac mici fapte bune pentru familia mea adormită, de exemplu, reparam nişte ochelari sau puneam şlapii fratelui meu exact în locul unde avea să-şi pună picioarele când se trezea. Dar tata mă prindea de braţ pe întuneric şi mă strângea destul de tare ca să nu-mi mai curgă sângele prin mână şi să scâncesc printre dinţi. Mai târziu, după ce coboram jaluzelele şi casa noastră se umplea din nou de o lumină ştearsă, tata răcnea la mine şi nu mai vedeam altceva decât faţa lui, de un roşu-aprins. Orice lucru îşi schimbă forma pe întuneric. Muchiile ascuţite sunt şi mai ascuţite, pereţii par mai îndepărtaţi, obiectele fragile se răstoarnă mai repede. Mă trezeam lângă ai mei, îngrămădiţi cu toţii în acelaşi pat, şi îmi închipuiam că, pe întuneric, aş putea să-mi schimb şi eu forma.


Bianca a mai găsit o carte, tocmai în fundul bibliotecii şcolare, pe unul din rafturile acelea putrezite la care ajungi numai după ce cotrobăi sub un munte de gadgeturi stricate de-ale coloniştilor şi nişte ţoale de demult. Cartea e o ferestruică spre trecut, adevăratul trecut, acela în care Coloniştii Întemeietori au ajuns pe o planetă cu o faţă îndreptată întotdeauna spre soare şi habar n-aveau cum o să reziste acolo.
- Asta e istoria, de fapt, spune Bianca, procesul de transformare a idioţilor în vizionari. Ne plimbăm amândouă prin centrul zonei temperate a oraşului, pe lângă contraforţii de aur tociţi ai Palatului, inspirând miresmele pieţei de lux, de unde Bianca tot încearcă să-mi cumpere nişte pantofi mai buni. Pe Bianca nu o vezi decât citind. Devorează cărţile, de parcă s-ar teme să nu-i cadă ochii din cap înainte să le termine. Dar nu citeşte niciodată lecturile care ni se dau ca temă.
- Sunt aici să aflu lucruri noi, nu să studiez.

Îşi ţuguie buzele, iar chipul său, alungit şi colţuros, dobândeşte perfecţiunea clasică. Împărţim camera de-o vreme, dar conversaţiile acestea mă tulbură şi acum. Continui să încerc cu disperare să demonstrez că merit să fiu aici, deşi am luat toate examenele şi am primit bursă. Citesc de trei ori fiecare text primit ca temă, până când suprafaţa cristalină începe să-mi tremure în faţa ochilor. Dar oricine îşi dă seama că sunt o intrusă doar uitându-se la mine - la hainele mele, la părul meu, la faţa mea, asta dacă se sinchiseşte cineva să mă observe.
- Eşti singura dintre noi care a trebuit să muncească din greu ca să ajungă până aici, îmi spune Bianca. Meriţi mai mult decât oricine să fii la colegiu! Apoi îmi repetă că Întemeietorii erau nişte neghiobi, exact când trecem pe lângă uriaşa statuie de bronz a lui Jonas în costum de protecţie, cu braţul ridicat în semn de triumf. Apărătoarele de umeri îi lucesc în razele zorilor, de parcă tocmai ar fi fost scoase din nobilul furnal pentru decontaminare.

II


Câteodată, Bianca îmbracă o rochie din petale iridescente sau mătase violetă şi dispare împreună cu alţi câţiva studenţi din căminul nostru. Întotdeauna este câte-o petrecere sau un banchet la care trebuie să meargă, să-şi cultive statutul printre elitele oraşului. Stă în prag - silueta ei, un pumnal cu vârful îndreptat în sus - şi-mi zâmbeşte.
- Mă întorc cât ai clipi. Până într-o zi când, după ce s-au tras jaluzelele şi clopotele au sunat stingerea, eu sunt tot singură în cameră. Mă ghemuiesc în obscuritate, nu pot să dorm şi mă întreb dacă e teafără. Când se ridică jaluzelele, Bianca intră în cameră şi se aşază pe raftul-pat.
- Petrecerea s-a prelungit şi era prea târziu să mă întorc înainte să se dea stingerea, îmi explică. A trebuit să rămân la una din gazde.
- Mă bucur că eşti teafără, am fost foarte îngrijorată..., îi spun, dar observ că Bianca stă cu umerii aduşi şi mâinile împreunate în faţa ochilor.

Rochia ei cea nouă, din fire de argint care se unduiesc în valuri sclipitoare, i se adună pe şolduri.
- Nu fac... Nu fac nimic altceva decât să joc rolul pe care toţi se aşteaptă să-l joc. Sunt o ipocrită.

Bianca scutură din umeri, apoi continuă:
- Uneori mă tem că alţii mă citesc ca pe-o carte deschisă, dar poate că ar fi mai rău dacă n-ar fi aşa. Când o văd deprimată, mă înmoi, de parcă aş avea oase de mămăligă. Mă aşez lângă ea, atentă să nu-i stric rochia. Ce delicată e linia gâtului său...

Tăcem amândouă. Nu mă pricep să rup tăceri.
- Nici măcar nu ştiu de ce vrei să fii prietena mea, îmi spune.

Mă ridic şi aduc ceainicul din hol. Peste câteva minute, torn ceai fierbinte într-o cană şi i-o pun în mână.
- Încălzeşte-te, o sfătuiesc, cu voce blândă. Bianca dă din cap a încuviinţare, soarbe cu sete din licoarea cu gust înţepător, apoi oftează prelung, de parcă a înţeles că s-a întors în locul de care aparţine. Furăm mereu ceainicul şi-l ţinem la noi pentru că nu-l mai foloseşte nimeni, dar cineva n-are de lucru, se furişează în camera noastră când nu suntem acasă şi duce globul acela înflorat înapoi în oficiu, unde cică îi e locul.
- Încălzeşte-te! îi spun a doua oară.

Nu termină bine ceaiul, că începe să ţopăie şi să spună bancuri, iar eu aproape am uitat că nu i-am spus de ce vreau să fiu prietena ei.


Suntem în Barul Public, în locul nostru obişnuit din intrândul de sub scări, unde miroase a ciuperci fermentate. La etaj, o trupă de ragtime scoate sunete lungi şi discordante din ţiteră şi trompetă. Se discută despre cel mai recent meci de fotbal de pe noul teren de sport din Întinderile Nordice. Bianca mă întreabă ce m-a determinat să fiu prima persoană din familia mea - chiar şi din cartierul meu - care merge la colegiu. De ce nu m-am mulţumit să termin liceul, să mă aşez la casa mea şi să-mi fac ucenicia pe undeva, ca toată lumea?

Mă fixează cu ochii ei mari, căprui, de parcă ar fi mai multe Sophie în faţa ei şi se amuză încercând să le suprapună. Întrebările personale m-au îngrozit dintotdeauna, dar, când mi le pune Bianca, simt cum mă scaldă valuri de plăcere. Nu o face din curtoazie şi nici nu vrea să mă înţepe cu întrebarea ei, tăioasă ca un cuţitaş.
- Întotdeauna mi-am zis că o să-mi găsesc şi eu o meserie, ca toţi colegii de clasă, îi răspund într-un sfârşit. Dar pe urmă au vrut să mă mărit. Am avut un prieten în liceu, Mark îl chema. Stăteam amândoi şi urmăream ce fac ceilalţi. Rareori ne adresam câte-un cuvânt. Oamenii ne-au văzut împreună şi au tras concluzia că avea să fie soţul meu. Făceau glume şi trăgeau cu ochiul la noi sau cântau melodii porcoase. Mie mi se făcea greaţă numai la gândul că Mark m-ar putea atinge cu mâinile alea. La un moment dat, de câte ori îl vedeam, o luam la fugă, dar mi s-a spus că trebuie să merg la sesiuni de întâlniri amoroase ca să-mi găsesc alt soţ. "Vine o vreme când trebuie să te măriţi şi să faci copii, aşa cum vine vremea să dormi sau să mergi la serviciu."

Bianca toarnă apă neagră într-un pocal de tinichea.
- Da, aşa se zice sau: "A venit vremea, să mergi pe drumul tău." Oraşul ăsta! Trebuie să le facem pe toate exact la aceeaşi vârstă.
Râde.
- Dar nu eram pregătită, îi spun, însă vocea mea sună ca un mârâit. Abia ce-mi veniseră musafirii de vreo zece ori, că au şi început să mă bată la cap cu măritişul.
- Musafirii? se miră Bianca. Vrei să zici ciclul?

Mă înroşesc toată, de mi se irită scalpul.
- Da, bine, ciclul. Dar am aflat că, dacă aş fi admisă la o şcoală de elită, cum e colegiul, aş putea obţine amânarea măritişului. Aşa că am devenit cea mai bună elevă. Am memorat toate manualele. Am găsit un loc în care să mă ascund, luminat cu zgârcenie, unde puteam învăţa până se dădea stingerea.

Acum Bianca mă priveşte fix, uşor încruntată şi cu buzele subţiri întredeschise. Mă fac mică pe scaun, pregătindu-mă să aud o replică sarcastică. Dar ea scutură din cap şi zice:
- Ţi-ai luat viaţa în propriile mâini. Ai fost mai inteligentă decât sistemul! Este extraordinar! Sorb din pocalul meu şi caut cea mai mică urmă de condescendenţă sau ironie în vorbele ei.
- Crezi tu asta? o întreb.
- La colegiu, toţi sunt ca mine - adică din zona temperată, a confortului, vrea să spună.

Părinţii i-au murit când era mică. A crescut la o creşă cu pretenţii, unde a fost pregătită să ocupe o poziţie de conducere.
- Am venit la colegiu pentru că asta se aştepta de la noi. Să absolvim şi să ne ocupăm locurile în guvern sau în industrie şi pe urmă să ungem şi noi roţile rahatului ăstuia de mecanism care ne ţine în viaţă. Pe când tu, tu eşti altfel. Eu nu mă văd altfel. Mă consider invizibilă.

Bianca îşi comandă turte sărate, crocante şi preparate la aburi, pe care trebuie să le mănânci cu un cârlig special, începând din partea stângă. Prima oară când am încercat să mănânc una, am împrăştiat-o pe masă în cantina colegiului, în faţa mai multor studenţi, şi atunci Bianca s-a aşezat lângă mine pe bancă şi mi-a explicat în şoaptă cum să procedez. Retrăiesc senzaţia aceea de umilinţă de câte ori văd turtele acelea.

În timp ce mâncăm, Bianca mă întreabă cum e să creşti acolo, în partea întunecată a oraşului, pe strada pietruită şi abruptă care urcă spre umbre din ce în ce mai dense, cu duhori înţepătoare de la tăbăcărie împrăştiate de vântul rece al nopţii. Acolo unde te scoli când îţi pătrunde în casă eterna lumină gri şi inima ţi se opreşte o clipă, fiindcă îţi aminteşti, o dată şi încă o dată, că urmează să lucrezi sau să înveţi sub apăsarea unui giulgiu cenuşiu. Dar nu-i vorbesc Biancăi despre asta. În schimb, o consolez cu poveşti despre cât de unită e comunitatea din cartier, despre petrecerile pe care le ţinem pe stradă şi oamenii care îţi dau o mână de ajutor la nevoie.

Bianca mă priveşte în semiîntunericul de sub scări, pătat de câţiva stropi luminoşi.
- Aş vrea să fiu mai mult ca tine! Vreau să-i dezamăgesc pe toţi. Vreau să-i surprind, până când o să moară de atâta surprindere.

Nu râde, însă ochii îi strălucesc ca atunci când spune bancuri. E mai multă lumină în ei decât pe cerul larg sub care am crescut.

Librărie: Libris

Kriya Yoga. Secrete revelate

 

J.C. Stevens
Kriyā Yoga. Secrete revelate
Manual teoretic şi tehnic
Editura Herald, 2020

traducere din limba engleză de Carmen Gheorghe



***
Intro

J.C. Stevens lucrează la câteva proiecte care vor lărgi domeniul ştiinţei kriya yoga, precum şi la o mai bună prezentare a mesajului originar al lui Lahiri Mahasaya. În acest scop, el a ajutat la apariţia editurii Golden Swan, o corporaţie non-profit din Washington care asistă diverşi autori în cercetările lor şi în răspîndirea unor mesaje menite să inspire şi să confere forţă [cititorilor]. Toate veniturile realizate din vânzarea acestei cărţi vor merge către această corporaţie, pentru finanţarea scopurilor sale.

În afară de munca la câteva cărţi, site-uri, materiale video şi proiecte software, Stevens se implică activ în căutarea oricărui document original scris de Lahiri Mahasaya, publicat sau nu. Dacă aveţi informaţii despre cum se pot obţine copii după astfel de documente, sunteţi rugaţi să contactaţi autorul la jcstevensinfo@gmail.com
*
Kriya Yoga este o ramură a practicilor spirituale grupate sub foarte generala denumire de "yoga", prin care fiinţa umană ajunge să-şi reveleze adevărata sa natură lăuntrică, divină.

În limba sanscrită Kriya Yoga desemnează acţiunile (kriya) care conduc adeptul la realizarea stării de yoga: postura, suflul respirator (element esenţial!), vizualizarea, conştientizarea, folosirea mantrelor etc.

În tradiţia spirituală a Indiei Kriya Yoga are un loc privilegiat, provenienţa ei pierzându-se în negura timpului, iar temeiurile ei scripturale regăsindu-se în marile cărţi ale spiritualităţii indiene - Gita, Upanişadele etc.

Cartea de faţă este o lucrare de pionierat, chiar una îndrăzneaţă, dat fiind secretul care învăluia până foarte de curând aspectele practice ale Kriya Yoga-ei, un manual practic extrem de detaliat şi de metodic, bazat pe experienţă subiectivă a autorului, în care regăsim toată gama de tehnici ale sistemului, de la tehnicile introductive până la metode greu de practicat fără o pregătire şi o experienţă prealabilă considerabilă.

Autorul ei, J.C. Stevens, este un căutător sincer, având o formare ştiinţifică (fizician), care, dezamăgit de formalismul şi rigiditatea organizaţiilor prin care a trecut, a decis să caute adevărul despre Kriya Yoga de unul singur, bazându-se pe scrierile fondatorului uman al sistemului - Lahiri Mahasaya şi pe îndelungata sa experienţă practică.
*
"Dincolo de cele cinci simţuri există mintea, care este respiraţia. Dincolo de minte este buddhi, adică Steaua, punctul dintre sprâncene. Dincolo de stea este Brahman, Sinele Suprem, vidul pur şi fără formă." (Lahiri Mahasaya)

"Toţi avem în interior un Guru - Sinele nostru Suprem - care este Dumnezeu şi este una cu tot ceea ce este" (J.C. Stevens)

"Sunt convins din ce în ce mai mult că eliberarea de secretul care a împiedicat răspândirea sistemului kriya yoga este ceea ce trebuie făcut, nu prin filtrele altora, ci prin cuvintele lui Lahiri şi practicarea adevăratei kriya. Este, într-adevăr, necesar să demistificăm învăţăturile şi să le aducem pe tărâmul ştiinţei şi, prin urmare, să le facem publice." (J.C. Stevens)

"În timpul vieţii sale, Lahiri a folosit propria casă ca loc în care să predea familiei sale şi altora ştiinţa kriya yoga. Scrierile sale reprezintă dovezi solide că a experimentat kriya yoga şi a prescris fiecărui individ o tehnică particularizată, uşor diferită de cea prescrisă altora." (J.C. Stevens)

Prefaţă

Poetul mistic indian al secolului al XV-lea, Kabir, afirma: "Adevărata cale este rareori descoperită". Dacă vreodată te-ai simţit pierdut sau nesigur în această căutare nobilă, prezentul manual poate chiar reprezintă sfârşitul unei asemenea călătorii. Ştiinţa kriyā yoga, astfel cum a fost ea predată în secolul al XIX-lea de yoghinul Shyama Charan Lahiri este acea cale rară! Nu îmi exprim această convingere ca un profesor către studentul său sau ca un scriitor către cititori, ci în calitate de coleg aflat [,ca şi voi,] în căutarea adevărului, inspirat să împărtăşească acest dar al cunoaşterii sub forma unui manual practic.

Acest manual ne prezintă calea completă a kriyā yoga-ei, aşa cum ea nu a mai fost vreodată prezentată lumii. El reprezintă o îmbinare a experienţei practice cu cele mai rafinate tehnici ale lui Shyama Charan Lahiri (adică Lahiri Mahasaya), un laic indian din secolul al XIX-lea, care a fost primul care a făcut kriyā yoga accesibilă lumii.

Din cercetările exhaustive pe care le-am efectuat, am aflat că Lahiri a predat, de fapt, kriyā yoga (sau kriyā) nu ca pe o învăţătură universală, ci adaptând tehnicile pentru fiecare practicant. De asemenea, odată cu apropierea de sfârşitul vieţii sale, învăţăturile lui Lahiri au evoluat, devenind din ce în ce mai sofisticate şi rafinate. Drept urmare, numeroase variante ale practicii kriyā au devenit cunoscute, fiecare dintre acestea fiind puse pe seama marelui maestru. Diferite şcoli de Yoga au adoptat diferite variante ale practicii, crezând (şi pretinzând) că a lor reprezintă singura "învăţătură adevărată kriyā a lui Lahiri Mahasaya" sau "... a lui Babaji" (maestrul său cel renumit şi tainic). Aşadar, a rămas întrebarea: care învăţătură a fost versiunea corectă şi, cel mai important, care mi se potriveşte mie?

Pentru a răspunde la această întrebare importantă, am analizat şi organizat diferitele lecţii şi am practicat tehnicile aşa cum a indicat Lahiri. Acest manual, care reprezintă fructul acestui efort, a fost organizat într-un mod linear, pas cu pas, aşa cum mi-am imaginat că ar fi făcut-o însuşi Lahiri dacă ar fi fost lângă tine, ghidându-ţi fiecare pas pe calea kriyā. Lahiri a spus: "Nu aştepta sfaturi ca să practici kriyā" şi, cu declaraţii precum aceasta, şi-a îndemnat studenţii să se elibereze de propriile gânduri limitatoare şi să-şi găsească puterea în propria fiinţă, descoperind că abilitatea de a înţelege universul stă în interior şi, de aceea, de ce nu şi puterea de a înţelege cum să practice kriyā? Este necesar doar un punct de pornire.

Abordat cu o atitudine de deschidere, prezentul manual reprezintă acel punct de pornire şi chiar mai mult, ghidându-te către cele mai înalte niveluri din kriyā yoga. Dacă crezi că ştiai [ce este] kriyā, pregăteşte-te pentru numeroase surprize uimitoare. Prezentul manual poate să îţi completeze cunoştinţele actuale sau poate servi drept un ghid complet spre iluminare. Singura mea speranţă este că, într-un anumit mod, observaţiile oferite te vor ghida în timpul unei călătorii spirituale mult mai împlinitoare în practica yoga şi către o viaţă care să reflecte mult mai bine adevăratul tău Sine.

Trebuie să se ştie că Lahiri este cel care a dat sacrificiului atemporal al respiraţiei numele de kriyā yoga, dar această ştiinţă nu are [propriu-zis] un fondator. Ea este eternă, dincolo de universul fizic, dezvăluită tuturor prin realizarea lui Dumnezeu. Lui Babaji, maestrul legendar al lui Lahiri, i se atribuie restituirea ei sub un nume nou, necunoscut [până atunci].

"Sacrificiul respiraţiei", aşa cum a fost transmis prin kriyā yoga, este înţelegerea simplă şi completă că "Regatul Cerurilor" este în interiorul [fiinţei noastre]. În locul unei [simple] rugăciuni către Dumnezeu, luăm însăşi esenţa vieţii noastre, respiraţia, o înălţăm şi o plasăm direct pe Altarul Divin din creştetul capului (sahasrāra), de unde Dumnezeu o ia şi ne eliberează de incidenţa ego-ului; astfel păcatele noastre sunt curăţate.

Introducere
 
"Kriyā este Adevărul, restul este fals"
(Shyama Charan Lahiri)

Cel mai bun mod de a introduce învăţătura kriyā yoga a lui Shyama Charan Lahiri este să enumăr mai întâi câteva dintre beneficiile ei, descrise de cei mai consecvenţi practicanţi:
1. Teoria kriyā yoga este uşor de înţeles.
2. Se obţine imediat o stare de calm mental.
3. Bucuria, dar şi alte stări ale conştiinţei, poate fi manifestată la voinţă.
4. Starea generală de sănătate se îmbunătăţeşte.
5. Multe dintre iluziile vieţii sunt eliminate.
6. Ochiul Spiritual este activat, conferind, astfel, percepţia extrasenzorială.
7. Poate fi stăpânit Universul material.
8. Se dobândeşte eliberarea de sub incidenţa legii cauzalităţii (karman).
9. Se obţin obiectivele finale ale tuturor religiilor şi căilor spirituale.
10. Aspirantul realizează unitatea sa cu Dumnezeu.
11. Se dobândeşte starea transcendentală de kriyā.
12. Practicantul este eliberat de ciclul naşterii şi al morţii (saṁsāra).

Când Lahiri şi-a denumit tehnicile sale de meditaţie, el a căutat un singur termen care să cuprindă atât aria, cât şi simplitatea obiectivului lor. În acest scop, el a ales cuvântul sanscrit kriyā. Aşa cum se obişnuieşte în vocabularul sanscrit, cuvântul are numeroase interpretări. În cel mai simplist sens, kriyā înseamnă "acţiune" sau "ritual sacrificial". Este o acţiune sau un ritual pe care le efectuăm pentru a obţine unicul obiectiv real al existenţei umane. Astfel, destinaţia existenţei noastre este de fapt, după Lahiri, să punem capăt tuturor acţiunilor. Aşadar, am putea spune, în acest sens, că într-adevăr kriyā este chiar "acţiunea de a înceta toate acţiunile". Prin urmare, dacă [ea] este această acţiune de a înceta toate acţiunile, putem să înţelegem de ce a fost denumită astfel; nu numai pentru că este o acţiune pe care o efectuăm, dar şi pentru că ea ne conduce la starea de non-acţiune. Asta poate părea un paradox, dar cu unele explicaţii şi cu răbdare vei ajunge să îi înţelegi sensul şi, cel mai important, să îl experimentezi chiar tu.

Un alt aspect remarcabil al kriyā yoga-ei este necesitatea concentrării pe simplitate. Prin simplitate nu trebuie înţeles că tehnicile sunt uşor de executat (dimpotrivă, ele necesită multă practică pentru a le aduce la perfecţiune). Ceea ce a vrut Lahiri să exprime prin "simplitate" este că, fără vreo altă metodă extraordinară de a-ţi atinge ţelul, trebuie să te concentrezi pe tehnică şi să elimini tot ceea ce nu este de folos din practica ta spirituală. Kriyā este autonomă, nu necesită alte forme de adorare. Exceptând tehnicile, kriyā necesită numai urmărirea unui anume set de reguli pentru ca rezultatul dorit să apară.

Înainte de începerea descrierii principiilor de bază din kriyā yoga, aş dori mai întâi să clarific pentru public scopul pentru care am scris această carte. Ca să înţeleagă acest pas, cititorul trebuie să afle că mi-am dedicat mulţi ani cercetării. Mai întâi, în 1987, am fost iniţiat într-o anume linie kriyā yoga, împreună cu un grup de alte 300 de persoane. După ce am practicat, mai mult de 10 ani, sub îndrumarea acestei organizaţii, am descoperit prin revelaţie interioară că acea cale nu era cea potrivită pentru a-mi atinge scopurile. Mai târziu am aflat că nu eram singurul; numeroşi asceţi care urmaseră aceeaşi cale şi mulţi dintre colegii care o urmau erau dezamăgiţi de rezultatele lor, plecând să îşi continue călătoria spirituală în alte părţi. Abia cu câţiva ani în urmă, după ce am citit cugetările lui Shyama Charan Lahiri, am putut să localizez cauzele din spatele acestor eşecuri. Organizaţia în grija căreia ne-am lăsat îndrumarea spirituală pur şi simplu nu urma regulile fondatorului kriyā yoga-ei.

Pentru recunoaşterea informaţiilor false (sau a mythos-ului) prezentate de numeroşii (de altfel, bine intenţionaţi) îndrumători yoghini şi de organizaţiile spirituale, ofer mai jos opiniile lui Lahiri despre aceste aspecte:
1. Nu deveni un apostat; rămâi la religia ta actuală.
2. Nu caută renunţarea, dacă nu cumva eşti deja un ascet hotărât să facă aceasta.
3. Nu îţi construi un altar; imaginile distrag atenţia.
4. Gurul nu este un anumit om, ci este însăşi Divinitatea.
5. Înlocuieşte practicile nenecesare cu kriya yoga.
6. Nu crea absolut nicio organizaţie pentru răspândirea învăţăturii kriya yoga.
7. Practica kriya yoga în mod regulat şi corect.

Regula 1: Nu deveni un apostat; rămâi la religia ta actuală.

Shyama Charan Lahiri a predat unor studenţi de credinţă musulmană, hinduistă şi creştină. Prin urmare, a ţinut seama de credinţele fiecărui practicant atunci când a oferit instrucţiuni specifice kriyā yoga. Unui hindus îi putea vorbi de Śiva sau Kṛṣṇa pentru a-L descrie pe Dumnezeu, în timp ce unui creştin îi vorbea de Hristos, descriindu-L pe Dumnezeu. Pentru un musulman, se referea la Allah. Lahiri a putut să predea într-un mod atât de individualizat, pentru că menţinea tradiţia iniţierii individuale şi private a fiecărui practicant.

Această abordare dinamică s-a bazat pe ani de observaţii legate de faptul că era mai probabil ca studenţii să-şi atingă scopurile în viaţă atunci când rămâneau loiali propriei lor credinţe. Ulterior, Lahiri a recomandat ca fiecare student să-şi urmeze propria religie cu toată convingerea. Deci, te rog, nu face niciun jurământ care intră în contradicţie cu sistemul tău de credinţe religioase. Nici o cale kriyā autentică nu solicită un astfel de jurământ de loialitate.

Acum câţiva ani m-am alăturat unei anumite biserici orientate către familie, care nu era nicidecum asociată cu kriyā. În acel moment, numeroşi oameni apropiaţi mie erau uimiţi de această alegere, cunoscându-mă drept unul dintre cei mai devotaţi practicanţi de kriyā. Totuşi, am ştiut că alegerea era bună pentru familia mea, deci am rămas fidel acestei decizii. De atunci, am evoluat în practica kriyā într-o mai mare măsură decât atunci când eram implicat în comunitatea kriyā. La biserică, sunt concentrat pe îndatoririle mele de membru activ şi mă bucur să discut subiecte spirituale într-o manieră deschisă cu toţi cei ce doresc să ni se alăture. Când mă întorc acasă, sunt împăcat să practic kriyā.

Acum înţeleg de ce Lahiri Mahasaya a oferit această regulă elevilor dornici să practice kriyā. Urmărind-o, noi afirmăm principiul cheie al căii kriyā: scopul final este să devenim una cu Sinele Suprem, iar prin îndeplinirea unei acţiuni corecte, oriunde am fi chemaţi de religia sau comunitatea noastră să o facem, noi suntem în cea mai bună postură posibilă să îndeplinim voia Sinelui Suprem. Acest altruism duce la suspendarea acţiunilor dirijate de ego, de asemenea prāṇa noastră se retrage, mutându-se în partea superioară a corpului.

Regula aceasta funcţionează şi datorită unui alt principiu şi anume că "expresia simbolică nu este acelaşi lucru cu Adevărul însuşi". Ce este adevărat, este kriyā. Este mai important "ce facem", decât "ce credem".

Regula 2: Nu căuta renunţarea, dacă nu eşti deja un ascet hotărât [să facă aceasta]

În ciuda mentalităţii populare despre yoghinul ideal, [condiţia] laicului căsătorit este calea cea mai rapidă de evoluţie spirituală. Chiar şi căsătoria cu un non-practicant este mai bună decât a trăi o viaţă de ascet. Apoi, nu există nicio regulă cu privire la câţi copii trebuie să ai; Lahiri a avut cinci copii. Fă-ţi datoria faţă de familia ta, biserica ta şi societate aşa cum trebuie. Asta a fost învăţătura sa.

Singura excepţie pe care Lahiri a făcut-o la această regulă a fost pentru aceia care erau deja asceţi. Acestora el le-a oferit un avertisment plin de înţelepciune, explicând că aceştia au ales calea mai grea din mai multe motive:
(i) Un ascet trebuie să se bizuie pe ceilalţi pentru subzistenţă, astfel atunci când acesta face cu greşeală, ea nu va fi iertată aşa uşor.
Această afirmaţie se bazează pe o motivaţie solidă şi de-a lungul istoriei s-a dovedit adevărată. Ca membru cu state vechi în comunitatea kriyā, am constatat existenţa a numeroase scandaluri iscate în lumea monastică, chiar şi în cadrul celor mai de încredere organizaţii.

(ii) Izolarea poate conduce la slăbiciunea minţii.
Am văzut adesea cum se confirmă această regulă, atât prin studii în psihologie, cât şi prin observaţiile personale. Prietenul meu [din mişcarea] Radhasoami a fost un astfel de exemplu: el a ales întotdeauna să nu se căsătorească şi să stea acasă. El pretindea că oamenii din întreaga lume nu erau demni de timpul său şi că aceste distrageri doar îi perturbau lui pacea şi cele trei ore de lungi meditaţii. La ani de zile după ce am aflat de credinţele lui, l-am vizitat acasă pentru a-i repara ceva la computer. Totul în jurul lui era deteriorat, inclusiv mâncarea descompusă lăsată deschisă peste tot. Naviga pe site-uri dubioase şi renunţase total la practica meditaţiilor, spunându-mi că devenise prea dureros pentru el să stea atât de mult cu ochii închişi. Şi totuşi, m-a asigurat că gurul lui continua să-l vegheze.

(iii) Viaţa unui laic este mult mai provocatoare, ceea ce conduce la o întărire a minţii, o calitate necesară pentru a obţine succesul în practica kriyā yoga.
După ce în trecut am trăit alături de călugării unui anumit ordin kriyā, iar acum ca un laic căsătorit şi cu copii, sunt de acord din toată inima cu această afirmaţie a lui Yogirāj. Ziua obişnuită a majorităţii asceţilor cu care am devenit prieten în āśram implica un stres relativ redus. Totuşi, cu anii, am observat că puterea multora dintre aceşti asceţi scădea proporţional cu vârsta. Vorbirea devenea mai lentă, iar numărul de ore de lucru se scurta datorită unor probleme de sănătate. Pe măsură ce deveneam mai apropiaţi, într-adevăr, mulţi mi se confesau că nu au atins niciodată starea de samādhi. Mult mai surprinzător totuşi era că ei păreau indiferenţi faţă de această absenţă a evoluţiei. Desigur, viaţa monastică era atât de relaxantă, încât motivaţia lor pierdea din importanţă. Kriyā yoga necesită concentrare şi puterea minţii de a conduce prāṇa către în sus.

Pe de altă parte, din experienţa mea ca laic, am văzut cum marile provocări care provin din menţinerea unui cămin sigur şi fericit pot să conducă pe oricine către accelerarea evoluţiei sale spirituale. Având la dispoziţie doar câteva scurte momente pentru a medita, apreciez fiecare moment din practica mea kriyā şi mă concentrez profund pe fiecare aspect al tehnicilor. Încercând să echilibrez viaţa mea extrem de activă, aspir din toată inima să ating pacea stării "non-duale" (samādhi).

Ca parte a mesajului său legat de această regulă, Lahiri a adus în discuţie şi elemente legate de natura umană. În cadrul vieţii de familie, există numeroase oportunităţi de împlinire a dorinţelor naturale justificate, inclusiv satisfacerea dorinţelor carnale. Împlinirea unei dorinţe carnale este un păcat pentru un ascet, însă în cadrul oferit de căsătorie acest comportament este de aşteptat. Pentru menţinerea sănătăţii şi echilibrarea corectă a energiei în corp, chiar Lahiri sugera relaţiile sexuale de două ori pe lună în cadrul unui cuplu căsătorit. Trebuie să fiu de acord cu aceasta; urmarea acestei reguli nu a părut să aibă vreun impact negativ atunci când practic kriyā.

În plus faţă de motivele convingătoare menţionate mai sus de a respecta aceste instrucţiuni, persoanelor căsătorite li se oferă mai multe posibilităţi de a-i ajuta pe ceilalţi decât asceţilor. Într-o zi obişnuită a unui laic, un yoghin kriyā îşi poate ajuta partenerul sau partenera, copiii, angajatorul, angajaţii şi/sau clienţii. Făcând astfel, yoghinul învaţă să practice "acţiunea fără acţiune", cunoscută sub denumirea de "Voia Lui Dumnezeu".

Dacă, după ce ai reflectat asupra regulilor lui Lahiri şi a argumentelor aduse de mine în sprijinul lor, eşti cumva tentat să imiţi aspectele exterioare ale stilului de viaţă ascetic, trebuie să ştii că Lahiri era total împotriva acestuia. El chiar şi-a rugat cursanţii să nu aducă absolut nicio modificare exterioară modului lor de vestimentaţie, muncii sau altor elemente [care ţineau de] exterior.

Prin acest tip de instrucţiuni, Lahiri ne aminteşte că deosebirea dintre kriyā yoga şi alte căi este că întreaga concentrare se axează pe interior (nu pe exterior). Dacă, pentru un motiv oarecare, începem să ne divizăm energiile utilizându-le în exprimări exterioare, precum purtarea de haine [uzual] asociate călugărilor, limităm automat [puterea de] concentrare asupra schimbării interioare pe care trebuie să o efectuăm. Kriyā yoga nu este doar o simplă schimbare exterioară a modului de viaţă al cuiva; este o abandonare completă a întregii dualităţi. Yoghinii care practică kriyā yoga privesc ceremoniile şi fotografiile religioase ca simple distrageri, deoarece orice aspect dual este o distragere. Am putea spune că abandonăm lumea în interior, însă continuăm să acţionăm ca şi când nimic nu s-a schimbat în exterior.

Pentru a înţelege această regulă, poate îţi este de ajutor să cunoşti (sau să ţi se reamintească) povestea [vieţii] lui Lahiri, care l-a determinat pe acesta să sprijine modul de viaţă al unui laic. După ce a primit kriyā yoga de la Babaji, departe de soţia şi copiii săi, Lahiri era plin de extaz şi nu a mai dorit să se întoarcă la casa sa din Kashi. Babaji însă l-a convins să se întoarcă la viaţa sa şi să rămână fidel responsabilităţilor sale lumeşti. Într-adevăr, abia după ce Yogirāj a revenit la familia sa, el a putut să-şi depăşească slăbiciunile ascunse şi să obţină cele mai rafinate şi înalte stări ale kriyā yoga.

Regula 3: Nu îţi construi un altar; imaginile distrag atenţia.

Mulţi discipoli ai lui Lahiri i-au cerut o fotografie a sa; la această cerere el comenta adesea că:
1. nu este nevoie de nicio fotografie, întrucât ea nu oferă niciun beneficiu spiritual;
2. dacă în practică se foloseşte o fotografie, atunci în viitor toţi vor abandona practica (sādhana) şi vor venera, în schimb, acea fotografie.

În organizaţia în care mi-am început călătoria în kriyā, existau mai multe fotografii şi picturi ale maeştrilor kriyā aşezate pe un altar în faţa templului, inclusiv o fotografie a lui Lahiri Mahasaya. În mod obişnuit, trebuia să ne înclinăm în faţa acestor imagini înainte de practică. Curând, am devenit atât de ataşat de aceste fotografii, încât nu mai puteam medita fără ele (ba chiar căram întotdeauna cu mine un altar de călătorie). Câteodată, când mintea devenea agitată, doar mă uitam la acele fotografii; era doar o practică uzuală, care era chiar încurajată.

Pe vremea aceea ştiam puţine despre faptul că Lahiri nu tolera aceste deprinderi. În kriyā concentrarea este aproape întotdeauna pe prāṇa din corp, iar când nu este pe prāṇa, este pe respiraţie sau pe mişcarea fizică efectivă. Atunci când nu practicăm aceste tehnici, fie ne odihnim, fie îi ajutăm pe ceilalţi. Puţine mai sunt de făcut între acestea. Concentrarea obişnuită (dhāraṇā) nu este necesară; mintea nu are niciodată ocazia doar să hoinărească.

Totuşi, există o fotografie a lui Shyama Charan Lahiri, iar existenţa ei are o poveste interesantă (care are mai multe variante): rudele spun că Lahiri a fost de acord să permită unui fotograf profesionist (Gangadhar De) să îl pozeze o singură dată. Când Gangadhar a pregătit camera, a privit prin vizor şi nu l-a putut găsi pe Lahiri. La început s-a gândit că poate era ceva în neregulă cu aparatul său. Dar după ce i-a verificat starea de funcţionare pe alţi subiecţi umani, a înţeles că, dintr-un anume motiv inexplicabil, lumina nu proiecta corpul lui Lahiri înspre diafragma aparatului de fotografiat. El i-a explicat asta maestrului care, după ce a ascultat nemulţumirea fotografului, l-a obligat să mai privească încă o dată. De această dată, imaginea lui Lahiri a apărut şi Gangadhar a putut să pozeze o singură imagine. Aceasta este singura fotografie cunoscută a lui Shyama Charan Lahiri.

Nici chiar Lahiri nu a păstrat vreo fotografie a gurului său, Babaji, şi de aceea, nici pe a altor divinităţi sau personaje sacre. El a insistat că imaginile fixe nu fac altceva decât să distragă concentrarea asupra kriyā-ei; imaginea are un caracter dualist şi [implică] o căutare orientată spre exterior, pe când căutarea [promovată] de kriyā yoga este orientată spre interior. Timpul pe care l-am petrece prosternându-ne în faţa unei fotografii ar fi mult mai bine utilizat dacă ne-am pleca în faţa Divinităţii din noi. Atunci când privim o fotografie, ne canalizăm energia în afară şi reuşim doar să creăm un nou tipar energetic, o nouă obişnuinţă care persistă [în mod] dualist în această dimensiune. Atunci când ne prosternăm către interior prin practicarea kriyā-ei, distrugem toate acele tipare.

Regula 4: Gurul nu este un [anumit] om, ci este însăşi Divinitatea.

Divinitatea este în Sine, la fel este şi adevăratul Guru sau satguru al fiecărui aspirant. Nu trebuie acceptată concepţia falsă că gurul este [un aspect] exterior sau este un receptacul de forma unui om, bărbat sau femeie. Dacă acesta nu era [deja] un obicei [uzual] al tău, nu trebuie să te pleci în faţa nimănui, nici a vreunei imagini a unui aşa-numit guru. Este o distragere să idealizezi o formă materială. Mulţi au pretins că sunt satguru; cu toate acestea, nicio fiinţă individuală nu a putut deţine această funcţie şi foarte puţini dintre cei născuţi în lumea aceasta sunt, de fapt, în acord perfect cu adevăratul satguru, care este universal şi există în interiorul tuturor fiinţelor. Dacă discipolul oricărei fiinţe anume care pretinde că este satguru crede că a obţinut cumva dovada supranaturală că maestrul lui este satguru, atunci fii sigur că acel devot a confundat acţiunile Divinităţii cu acţiunile omului. Mulţi au fost amăgiţi de acest mod de înţelegere şi, cu siguranţă, mulţi adepţi vor continua să fie amăgiţi.

Anumite persoane s-au referit la Shyama Charan Lahiri ca la gurul lor. În India, profesorii sunt denumiţi în mod obişnuit guru. Lahiri a fost profesor şi, astfel, el a acceptat acest titlu. În acelaşi timp, el a criticat actele de obedienţă ale studenţilor săi (cum ar fi plecăciunile etc.), asociate, în mod normal, cu relaţia guru-discipol, învăţându-i că adevăratul Guru (satguru) se află în interior.

Deşi următoarea descriere poate părea în conflict cu Regula 4, printr-o cercetare amănunţită vom vedea că nu este aşa. Lahiri a vorbit despre maestrul său Babaji ca fiind însuşi Kṛṣṇa. Ulterior, el a scris că el însuşi este Kṛṣṇa. Motivul pentru această pretinsă contradicţie a fost că el s-a considerat atât pe sine, cât şi pe gurul său ca fiind una. La urma urmelor, acesta este un adevăr pentru noi toţi.

Toţi avem în interior un Guru - Sinele nostru Suprem - care este Dumnezeu şi este una cu tot [ceea ce este]. Singura diferenţă dintre noi şi maestru este că Lahiri şi-a acordat acţiunile cu satguru, devenind astfel un instrument pur al lui satguru.

Pentru Lahiri, Gurul este doar un aspect important al Divinităţii, o sursă interioară, care ne ajută să practicăm kriyā yoga sau să întreprindem orice altă căutare spirituală conştientă. Eu însumi mă refer adesea la acest aspect drept "principiul Gurului" sau "aspectul de Guru" al Fiinţei Supreme, pentru a face diferenţa în mod clar între acesta şi termenii, de obicei greşit înţeleşi, de Guru şi satguru.

Personal, de când mi-am reajustat concepţia despre Guru, evoluţia mea spirituală s-a accelerat. A şti că "forţa" [numită] Guru este întotdeauna prezentă, este, în general, liniştitor. Din păcate, mulţi fanatici din fosta mea organizaţie credeau că având această convingere, eu l-am trădat pe "adevăratul" nostru guru, omul care înfiinţase organizaţia. Totuşi, ei au uitat că el însuşi, un yoghin important, a remarcat:

"De ce mă numiţi guru? Nu ştiţi că numai Dumnezeu este Gurul?" (parafrază)

Regula 5: Înlocuieşte practicile nenecesare cu kriyā.

Tehnicile kriyā yoga sunt suficiente prin ele însele. Nu ai nevoie să cultivi devoţiunea prin oricare alte acte exterioare, precum slăvirea sau vizitarea altarelor. Iubirea şi devoţiunea adevărată se pot cultiva cu adevărat doar prin practica kriyā. Este mai degrabă o utilizare superioară a timpului, concentrându-ţi energia asupra dezvoltării conştiinţei permanente a Ochiului Spiritual sau a perfecţionării execuţiei unei tehnici kriyā. Trebuie să ne controlăm propriile tendinţe de a complica lucrurile în mod inutil.

Pentru a ilustra limitarea pe care o aduce cultivarea devoţiunii prin acte exterioare, voi întrebuinţa următoarea analogie: un om care adora fructele de papaya, negustând sau nici măcar văzând vreodată cum arată un mango, a auzit că era mai gustos decât papaya. Era atât de îmbătat de descrierile amănunţite şi poemele minunate făcute de aceia care pretindeau că au gustat mango, încât începu şi el să-l ridice în slavă. Începu chiar să compună propriile sale cântece despre gustul extraordinar şi aspectul fructelor de mango şi zilnic vorbea despre ele împreună cu prietenii. Chiar îşi imagina că gustase din mango, dar reflectând mai bine, nici nu putea să îşi amintească momentul în care l-a văzut efectiv, ca să nu mai vorbim de gustat. Ca să-şi demonstreze devotamentul faţă de mango, el a renunţat cu desăvârşire să mai mănânce papaya. Totuşi, după mulţi ani de devotament faţă de mango, într-un moment de slăbiciune, el a cumpărat un fruct de papaya şi l-a mâncat. S-a îndrăgostit din nou de papaya şi a uitat de mango. (Mango reprezintă [aici] Divinitatea, iar papaya, dorinţele materiale).

Aşa se întâmplă cu căutarea Divinităţii. În realitate, devoţiunea exterioară nu reuşeşte să clădească iubirea efectivă faţă de obiectul pe care cineva îl elogiază sau glorifică. Doar experienţa poate schimba fiinţa noastră pentru totdeauna şi poate aduce un devotament autentic şi constant. Numai unul dintr-un milion de yoghini este imun la această regulă şi totuşi reuşeşte să devină un Bhakti yogi autentic (cum sunt, de exemplu, cei care continuă adevărata devoţiune dintr-o viaţă anterioară).

În plus faţă de zădărnicia dezvoltării unei devoţiuni exterioare, Lahiri a comentat pe larg despre eficienţa majorităţii altor tehnici de meditaţie sau practici spirituale, adăugând că, exceptând realizarea "stării transcendentale kriyā", evoluţia spirituală semnificativă este aproape imposibilă. Mai mult, Lahiri a comparat acţiunile unui om lumesc cu cele ale unui om care intonează psalmi continuu: ambii sunt pierduţi într-o stare pe care el a denumit-o "prāṇa activă" (scopul final fiind, de fapt, "prāṇa statică").

De ce nu vedem, în schimb, viaţa ca pe un act constant de devotament? Ne stă în putere în orice moment, zi sau noapte, să facem pur şi simplu ofranda noastră ([de] prāṇa) lui Dumnezeu. Nu contează ce formă ia ea. În final, după cum spunea Lahiri, totul se referă la "restabilirea" energiei în sursa sa, a şaptea cakra (sahasrāra), şi astfel, la practica "non-acţiunii". Acesta este sensul autentic al libertăţii pe care o căutăm. Este eliberarea de povara noastră de a fi responsabili pentru tot. Lasă-l pe Dumnezeu, Cel infinit de inteligent, să preia aceată povară. Ceea ce vei constata, în mod miraculos, este că El face din ce în ce mai multe lucruri pentru tine, iar tu faci din ce în ce mai puţin, rămânând, în schimb, în stări de relaxare, de pace şi, în final, de extremă beatitudine.

Regula 6: Nu crea absolut nicio organizaţie pentru răspândirea învăţăturii kriyā yoga.

Organizaţiile necesită un volum imens de sprijin, ceea ce îi distrage pe practicanţi atât de mult încât nu mai pot să-şi mai acorde timpul necesar practicii kriyā. Unii au afirmat că însuşi Lahiri a încălcat această regulă; totuşi, ei se înşală. El a creat o organizaţie numai în scopul publicării comentariilor din Scripturi. Kriyā a fost întotdeauna predată individual de către maestru. El a interzis în mod specific crearea oricăror instituţii.

Despre organizaţii, el a scris:
"Fondarea organizaţiilor, misiunilor şi āśram-urilor nu sunt considerate sādhana; ea reprezintă, în schimb, o piedică pentru sādhana, obiectivul principal devenind extinderea ulterioară a organizaţiei."

De aceea, Lahiri a acordat mai multă importanţă practicii (sādhana) asiduă în retragere.

În concluzie, a găsi îndrumare despre tehnicile kriyā într-o carte bine documentată (precum aceasta) sau în discuţiile cu un expert kriyā recunoscut sunt instrumente suplimentare acceptate pentru a-ţi construi practica ta kriyā. Orice altceva este superfluu şi reprezintă o distragere, conform pedagogiei lui Lahiri. Unii motivează că kriyā ar trebui predată numai de un expert sau că iniţierea este necesară; cu toate acestea, în lumea de azi este greu de găsit un expert în kriyā, care poate preda corect conform sfaturilor lui Lahiri. Din păcate, majoritatea surselor s-au contaminat cu dezinformări care acordă mai multă importanţă profesorului decât tehnicilor în sine. Instructorul trebuie să facă asta; altfel, el nu poate aduna fonduri suficiente de la fiecare elev pentru a-şi susţine activitatea, chiar dacă o face cu preţul periclitării sādhana-ei elevului. Totuşi, experţii în kriyā sunt utili. Este indispensabil ca kriyā ta să fie verificată de un specialist, dacă ai destul noroc să găseşti unul documentat şi onest.

Regula 7: Practică kriyā în mod regulat şi corect.

Cheia succesului evoluţiei tale în kriyā constă în practicarea acesteia în mod regulat şi continuu, precum şi în eforturile tale sincere de a-ţi perfecţiona tehnicile. Punct. În acest scop, Lahiri a spus că tehnicile ar trebui practicate în mod izolat. Meditaţiile în grup nu au fost niciodată recomandate. Din motive practice, kriyā este prea zgomotoasă şi necesită un spaţiu prea amplu pentru a fi practicată într-un grup. În plus, timpul necesar organizării şi întâlnirii unui grup reprezintă o distragere în sine pentru practicarea kriyā. Chiar şi 20 de minute în fiecare zi de practică kriyā sunt suficiente pentru a obţine un progres formidabil. De ce să pierzi timpul călătorind?

De aceea, nu cădea pradă unei argumentaţii larg răspândite cum că este necesar a practica perioade mai lungi de timp. Meditaţia de grup implică, de obicei, mai multe ore de concentrare (dhāraṇā), o abordare pe care Lahiri nu a prescris-o niciodată. Este mai înţelept să te concentrezi câteva minute asupra kriyā-ei şi să-ţi petreci restul zilei participând la îndatoririle familiale decât să stai ore în şir şi să laşi mintea să hoinărească. Astfel, conform lui Lahiri, studenţii ar trebui să integreze rezultatele scurtelor lor practici cu un stil de viaţă onorabil. Dacă meditaţia ocupă prea mult din zi sau din seară, punem în pericol timpul care ar trebui investit în altă parte. Singura excepţie o face practicarea "excelentelor tehnici kriyā".

După ce ai atins nivelul acesta de pregătire, poţi să practici kriyā în loc să dormi şi astfel să te lipseşti de cele şase până la opt ore la care râvneşte corpul în mod normal [să doarmă]. Acest nivel a fost perfecţionat până şi de Lahiri în mulţi ani şi nu este de aşteptat ca cineva să-l obţină peste noapte.

Cum au fost predate iniţial tehnicile kriyā yoga.

Datorită complexităţii tehnicilor kriyā yoga, nu s-a intenţionat transmiterea întregului set către practicanţi (kriyāban). Lecţiile erau structurate în "capitole", cu perioade de timp, câteodată ani, între nivelurile de instruire. Multe şcoli dispută numărul de capitole şi tehnici pe care le-a utilizat Lahiri. Unii spun că învăţăturile lui au fost împărţite în doar patru niveluri, în timp ce alţii credeau că numărul lor este opt. Concluzia mea a fost că numărul de şapte niveluri este probabil cel mai apropiat de numărul de niveluri predat de fapt de maestru la momentul de maxim al perfecţionării sistemului său. Vom face referire la fiecare dintre niveluri într-un capitol sau, mai simplu, printr-un număr de ordine, de exemplu Kriyā 1, Kriyā 2, Kriyā 3 etc. (sau Prima Kriyā, A doua Kriyā, A treia Kriyā etc.).

Redenumirea tehnicilor de către mine

În comentariile lui Yogirāj, se fac referiri la tehnicile kriyā de început, precum şi la Ṭhokar, Gāyatrī şi OṀ-kāra kriyā; totuşi, nu se menţionează nimic în plus. Restul informaţiilor despre denumirile lor provin din diferitele şcoli de kriyā yoga. Am găsit destul de confuze numele alternative, de aceea le-am redenumit pentru a se conforma mai bine comentariilor şi, de asemenea, pentru a fi mai inteligibile din punctul de vedere al unui occidental. Denumirile alternative utilizate de alte şcoli kriyā sunt enumerate, în general, în fiecare secţiune. (...)

Să începem!

Întrucât "Kriyā este Adevărul", aşa cum afirmă Lahiri, poţi trece peste următoarea secţiune şi pur şi simplu să începi practica. Dacă vrei să îmi afli motivele pentru care am făcut tehnicile publice, te rog să citeşti În zorii unei noi ere. În orice caz, fie ca eforturile tale de a obţine beneficiile şi atinge scopurile kriyā yoga-ei să fie binecuvântate, indiferent de motivele tale personale [pentru care începi practica]. Adu-ţi aminte mereu că secretul practicii corecte a kriyā-ei nu constă în perfecţiunea execuţiei, ci în exersarea ei regulată fără a aştepta rezultatele, indiferent de ce obstacole poţi întâlni. Kriyā este un "ritual al respiraţiei", un limbaj al sufletului, cea mai pură formă de sacrificiu şi cea mai ştiinţifică şi sigură metodă de a dobândi contactul cu Divinitatea şi a evolua spiritual pe care o ai la dispoziţie. Dorinţa mea cea mai profundă este ca acest manual să te ghideze către atingerea ţelului suprem al tuturor religiilor adevărate: Starea Transcendentală, adevăratul tău sălaş.