Notă asupra ediţiei Mathnawî (Poeme, parabole şi învăţături sufite)

Djalâl ad Dîn-Rûmî
Mathnawî (Poeme, parabole şi învăţături sufite)
Editura Herald, 2019
traducere din limba engleză de Walter Fotescu

 Citiţi un fragment din această carte.

*****

Notă asupra ediţiei

În ultima vreme influenţa spirituală a lui Mawlânâ Muhammad Djalâl-ud-Dîn Rûmî a fost puternic resimţită de oameni având diferite credinţe. El a fost recunoscut în Occident, aşa cum a fost timp de opt secole în Orientul Mijlociu şi Asia, ca unul dintre cei mai mari literaţi şi figuri spirituale ale tuturor timpurilor.

Diferitele calităţi ale lui Rûmî au fost puse în evidenţă odată cu traducerile care au apărut în veacul al XIX-lea. El a fost prezentat ca fiind deopotrivă un senzual şi un cerebral, un sobru şi un extatic, profund serios şi extrem de amuzant, impenetrabil şi accesibil. Faptul că el poate spune atât de multe lucruri unor oameni atât de diferiţi, este semnul profundei sale universalităţi.

Viaţa lui Rûmî

Djalâl-ud-Dîn Rûmî s-a născut în ziua a şasea a lunii Rabi' I (1 octombrie 1207), în Balkh din Khorassan, oraş renumit pentru frumuseţea sa (pe teritoriul ocupat astăzi de Afghanistan). Tatăl său, Baha-ud-Dîn Walad, un teolog recunoscut, era foarte popular ca maestru sufi şi avea numeroşi discipoli. Dacă e să dăm crezare celor spuse de Djâmi în Nafhât-ul-uns, stările extatice ale lui Djalâl-ud-Dîn au început de la o vârstă fragedă. Pe când avea cinci ani, el a avut parte de experienţa lumii nevăzute: viziuni cu îngeri şi oameni sfinţi.

În 1218 familia părăseşte Balkh din cauza pericolului invaziei mongolilor şi după o călătorie îndelungată pe la locurile sfinte ale Islamului (Mecca, Bagdad), se stabileşte la Konya, în Turcia. Tatăl său a primit un post de predicator la universitatea din Konya; la moartea sa, în 1231, Djalâl-ud-Dîn, pe atunci în vârstă de douăzeci şi patru de ani, îl înlocuieşte.

Educaţia pe care o primeşte în primii ani o datorează în întregime tatălui său, iar mai târziu, prietenului apropiat al familiei, Sayyid Buha-ud-Din din Balkh. Acesta din urmă a venit la Konya când Mawlânâ avea treizeci şi patru de ani, şi timp de nouă ani l-a iniţiat în "ştiinţa profeţilor şi a lumii", care includea retrageri stricte de patruzeci de zile cu respectarea preceptelor coranice şi continuând cu diferite discipline de meditaţie şi înfrânare. În această perioadă Djalâl-ud-Dîn a petrecut mai bine de patru ani la Alepp şi Damasc studiind cu unii dintre cei mai mari maeştri spirituali ai vremii. Se spune că în această perioadă l-a cunoscut, la Nishapûr, pe Farîd-ud-Dîn A'ttâr care, în vremea aceea, era foarte bătrân.

În anii care au urmat Rûmî a sporit în cunoaştere. Sayyid Buha-ud-Dîn, considerând că misiunea lui a fost îndeplinită, a vrut să se retragă pentru a-şi petrece restul vieţii în singurătate. De aceea i-a spus lui Mawlânâ: "De-acum, fiule, eşti pregătit. Tu n-ai egal în niciuna dintre ramurile ştiinţei. Ai deveni un leu al cunoaşterii. De-acum eu mă voi retrage. Un mare prieten va veni la tine şi veţi fi unul pentru celălalt ca două oglinzi. El te va conduce la părţile cele mai tainice ale lumii spirituale şi veţi fi cei mai buni prieteni din lume". Astfel Sayyid a anunţat sosirea lui Shams din Tabrîz, evenimentul central al vieţii lui Rûmî.

Mawlânâ împlinise treizeci şi şapte de ani când l-a întâlnit pe vagabondul Shams. Shams-ud-Din Tabrîzî, un spirit neliniştit şi un inovator, a sosit la Konya către 1244, după lungi călătorii în care-şi făcuse numeroşi duşmani. Despre prietenia celor doi bărbaţi s-a scris imens. Înaintea acestei întâlniri, Rûmî era un eminent profesor de religie şi un mistic recunoscut; după întâlnire, el a devenit un poet inspirat şi un mare iubitor de oameni. "Shams era un mesager al Sursei, unul care aduce lumină celui care poate să o primească, unuia care este ori prea plin, ori prea gol. Mawlânâ era unul dintre cei plini. După ce a primit-o, el a putut să transmită acest mesaj spre folosul întregii umanităţi. Shams ardea şi Rûmî a luat foc."

Tovărăşia celor doi a fost de scurtă durată. După numai un an, Shams dispare pentru totdeauna; se crede că ar fi fost ucis de oamenii care erau invidioşi pe influenţa lui asupra lui Djalâl-ud-Dîn. Adevărata cauză a asasinării lui Shams trebuie să fi fost însă necredinţa lui deschisă în Islam, pe care Rûmî încearcă să o deghizeze şi să o facă tolerabilă în declaraţiile şi scrierile sale. În plus, el a monopolizat în aşa măsură societatea lui Rûmî, încât discipolii au hotărât să-l ucidă. Djalâl-ud-Dîn a fost atât de marcat de despărţirea de prietenul iubit, încât s-a retras din lume, a devenit un derviş şi a fondat Mawlawî, ordinul dervişilor rotitori, devenit cunoscut în întreg imperiul turcesc.

Rûmî era un om al cunoaşterii şi sfinţeniei înainte de a-l întâlni pe Shams, dar numai după aceea alchimia acestei relaţii a fost capabilă să împlinească predicţia lui Sayyid: "cufundă sufletele oamenilor în nesfârşita plinătate... şi adu la viaţă sufletele acestei false lumi cu înţelegere şi iubire".

Mai bine de zece ani după dispariţia lui Shams, Mawlânâ a compus ode şi gazeluri, şi toate acestea au fost adunate într-o culegere de poeme intitulată Dîwan-e Kabîr. Între timp el a legat o strânsă prietenie spirituală cu Husâm-ud-Dîn Celebî. Într-una din zile, pe când cei doi rătăceau în împrejurimile Konyei, Husâm-ud-Dîn i-a spus: "Dacă ai scrie o carte precum Ilahiname a lui Sanai sau Mantik'ut-Tayr'i a lui Farîd-ud-Dîn 'Attar, aceasta va deveni sursă de inspiraţie pentru cântăreţi; ei îşi vor umple inimile din cartea ta şi vor compune o muzică pe măsură".

Mawlânâ a zâmbit şi a scos de sub turban o bucată de hârtie pe care scrisese primele rânduri din Mathnawî, spunând: "Celebî, dacă tu consimţi să scrii pentru mine, eu voi recita". Şi astfel, pe când împlinea cincizeci de ani, Rûmî s-a apucat să compună Mathnawî. Oriunde se întâmpla să fie, la şcoală, la băile publice din Konya sau în livezile din Meram, el recita fără răgaz. "Nu puteam să ţin pasul cu el - spune Celebî - căci uneori recita zi şi noapte timp de câteva zile. Alteori, nu compunea cu lunile, ba odată nu a compus nimic timp de doi ani. La terminarea fiecărui volum îi citeam totul din nou, ca el să poată corecta ceea ce scrisesem."

Redactarea acestei opere a durat până la moartea lui Rûmî, survenită în asfinţitul celei de-a cincea zile a lunii Jomâdi II, 672 (18 decembrie 1273), la vârsta de şaizeci şi opt de ani. La moartea sa, toţi locuitorii din Konya, fără deosebire de credinţă, s-au rugat şi au ţinut doliu. A fost înmormântat lângă familia sa şi un mausoleu de culoare verde a fost înălţat în cinstea sa de notabilităţile oraşului.

Opera

Eforturile întreprinse în ultima perioadă pentru cercetarea şi publicarea operei lui Rûmî au reuşit în parte să autentifice, din numărul imens de lucrări ce i se pun în seamă, următoarele scrieri:

 Diwân-e Shams-e Tabrîzî, reuneşte o mare parte din opera sa lirică (gazeluri) închinată prietenului şi maestrului său spiritual. A fost redactată timp de treizeci de ani, de la sosirea lui Shams la Konya şi până la moartea lui Rûmî. Conţine aproape 40.000 de versuri. O ediţie completă a fost publicată la Teheran; traduceri parţiale au apărut în mai multe limbi europene.

 Rubâyât, o operă poetică alcătuită din catrene compuse în perioada tinereţii, a fost publicată pentru prima oară în 1894 de Veled Chelebî, un descendent al lui Rûmî, după care au urmat traduceri în turcă şi în câteva limbi europene.

 Mathnawî, un vast poem de 25.000 de versuri, împărţit în şase cărţi sau daftar. Numele îi vine de la forma prozodică folosită, adică distihuri care rimează între ele. Pe bună dreptate poate fi considerată una dintre marile capodopere spirituale al umanităţii. Ea tratează o extraordinară varietate de subiecte şi cuprinde istorisiri, fabule, parabole, legende şi texte coranice, toate îmbibate de spiritul învăţăturilor sufite. Este o carte ce prezintă viaţa în întregul ei, de la dimensiunea ei mundană şi cosmică până la nivelurile trezirii metafizice. A fost începută pe la 1260 şi a continuat până la moartea lui Rûmî. În ciuda dimensiunilor ei impresionante, lucrarea a fost tradusă în Occident începând cu secolul al XIX-lea.

 Fîhi-mâ-fîhi, principala operă în proză a lui Rûmî, este o culegere de povestiri, anecdote, întrebări şi răspunsuri pe marginea textelor coranice sau a întâmplărilor de fiecare zi. A fost publicată în 1950 de Foruzanfar la Universitatea din Teheran.

La titlurile de mai sus trebuie adăugate câteva predici şi zeci de scrisori adresate unor persoane cu diferite prilejuri; fără să aibă o prea mare importanţă literară, scrisorile sunt valoroase prin informaţiile pe care le furnizează despre viaţa particulară a lui Rûmî.

Mediul spiritual

Ce ar trebui să ştim pentru a primi cunoaşterea pe care Rûmî ne-o oferă? Întâi de toate, trebuie înţeles că tradiţia lui Rûmî nu este una "orientală". Nu este o tradiţie a Estului sau a Vestului, ci ceva între cele două. Limba maternă a lui Rûmî a fost persana, o limbă indo-europeană puternic influenţată de vocabularul semitic. În plus, tradiţia islamică spune că omului i s-a dat doar o singură religie prin intermediul nenumăraţilor profeţi sau mesageri, care au mers la toate popoarele de pe pământ aducându-le cunoaşterea Duhului. Dumnezeu este sursa întregii vieţi; Esenţa Lui nu poate fi descrisă sau comparată cu ceva, însă El poate fi cunoscut prin anumite calităţi spirituale care sunt manifestate în lume şi în sufletul omului.

Islamul este înţeles ca o continuare a tradiţiei abrahamice sau iudeo-creştine, cinstind profeţii evrei, precum şi pe Iisus şi pe Maria. Starea omului neiluminat este una a "necredinţei", în care un individ trăieşte în sclavia falsului sine şi doreşte bunurile lumii materiale. Practicile spirituale pe care Rûmî le indică sunt menite să preschimbe cerinţele falsului sine şi să se atingă "supunerea" în faţa unei ordini mai înalte a realităţii. Fără această supunere adevăratul sine este stăpânit de către ego şi trăieşte într-o stare de neîncetat conflict, datorată unor impulsuri contradictorii. Sinele înrobit este despărţit de legătura sa firească cu inima, principalul organul al perceperii realităţii, şi nu mai poate primi călăuzirea spirituală şi hrana pe care inima le procură. Sfârşitul acestei sclavii şi false separaţii conduce la realizarea şi dezvoltarea adevăratei noastre umanităţi. Maturitatea spirituală înseamnă realizarea faptului că sinele este o reflexie a Divinului. Dumnezeu este Preaiubitul sau Prietenul, identitate transpersonală. În iubirea sa pentru cel Preaiubit iubitorul ajunge să se uite pe sine.

Djalâl-ud-Dîn, supranumit "prinţul poeţilor sufi", a fost un mare mistic, combinând în sine gânditorul şi artistul. În întreaga lui operă poetică el a cântat iubirea divină, care a fost ghidul spiritual al vieţii sale. El nu l-a căutat pe Dumnezeu în afară, ci în sine însuşi. A crezut că dragostea a fost cel mai mare semn al lui Dumnezeu arătat omului. El a simţit cum se dizolvă în oceanul fără de sfârşit al iubirii divine, "întocmai cum zahărul se dizolvă în apă".

Dedicându-se unei vieţi de nesfârşită dragoste spirituală, poezie, muzică şi dans, Mawlânâ a fost un mare umanist. Iubirea sa pentru oameni a fost fără margini. El obişnuia să spună: "Noi iubim, de aceea viaţa omenească este frumoasă!" Filosofia sa poate fi rezumată de versul următor:

Vino iarăşi!
Vino iarăşi, oricum ai fi,
Chiar dacă eşti fără credinţă,
Un adorator al focului sau un păgân;
Nu contează că ţi-ai încălcat jurămintele de o sută de ori.
Uşa noastră nu-i una a deznădejdii,
Doar vino aşa cum eşti!

Pe bună dreptate unul dintre criticii occidentali (Eva de Vitray Meyerovitch) spunea despre el: "Fără îndoială, Rûmî a fost unul dintre cei mai mari poeţi mistici ai Islamului şi un geniu al literaturii universale. El a marcat, cu o amprentă de neşters, gândirea religioasă musulmană şi opera lui constituie o sursă de meditaţie şi de viaţă spirituală".

Cuvânt înainte la Alianţa Diavolilor: Pactul lui Hitler cu Stalin, 1939-1941

Roger Moorhouse
Alianţa Diavolilor: Pactul lui Hitler cu Stalin, 1939-1941
Editura Metteor Press, 2019
traducere din limba engleză de Mihai Manea

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Roger Moorhouse este un istoric britanic bine cunoscut pentru preocupările sale privind istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Acum câţiva ani, Editura Meteor Publishing a publicat o traducere a lucrării sale privind atentatele contra lui Hitler. De data aceasta autorul revine în atenţia cititorilor români cu o lucrare privind Pactul germano-sovietic din 23 august 1939, care a afectat masiv Europa, inclusiv România. Lucrarea se înfăţişează ca o frescă veridică, realistă a perioadei agitate, dar şi foarte tragice din anii 1939-1940, când un acord diplomatic a pus cinic, la dispoziţia a doi dictatori, destinul a numeroase popoare ale continentului.

Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat, spre surprinderea Europei, la 23 august 1939, la Moscova, este unul dintre evenimentele care au marcat decisiv, fără îndoială, prima jumătate a secolului al XX-lea. Acesta a reprezentat pentru mulţi un adevărat şoc, căci doi duşmani, practic ireconciliabili - Germania nazistă şi Uniunea Sovietică comunistă - şi-au dat mâna, redefinind diplomaţia interbelică europeană, care avea la bază înlăturarea mai mult sau mai puţin disimulată a URSS-ului din afacerile europene. Cei doi actori importanţi ai scenei politice europene a momentului şi-au delimitat sferele de influenţă în zona Europei Centrale şi de Est, de fapt, mai mult izolată de legăturile sale cu Marea Britanie şi Franţa, în ciuda garanţiilor pe care aceste două state le oferiseră în primăvara lui 1939 României şi Poloniei.

Dar cum de s-a ajuns la această inversare a alianţelor? De menţionat că încă din anii 1920 Rusia bolşevică a întreţinut relaţii privilegiate cu Germania. Mai apoi, Lenin a fost interesat de faptul că revoluţia bolşevică din Rusia nu a fost concepută decât ca debutul unui proces revoluţionar, ce urma să modifice radical Europa. În planurile sale, Germania urma să joace un rol decisiv, ca urmare a forţei sale industriale. Provocând într-un fel Europa sistemului de la Versailles, decis de Marea Britanie şi Franţa, la 16 aprilie 1922, Rusia sovietică şi Germania au semnat un tratat la Rapallo, prin care s-au recunoscut şi şi-au anulat datoriile reciproc. Vrând să eludeze prevederile dure în plan militar ale tratatului de la Versailles, Germania a primit sprijinul tacit al Rusiei sovietice, viitoarea Uniune Sovietică. Astfel, din 1923 au fost semnate contracte pentru construirea de avioane de luptă pentru Germania şi vânzarea către statul bolşevic de armament şi materiale de luptă. Până la instaurarea nazismului la putere în Germania, în 1933, pe teritoriul sovietic s-au antrenat soldaţii şi aviatorii germani, s-au experimentat tactici noi de luptă.

Noi documente de arhivă redate circuitului ştiinţific au relevat faptul că I.V. Stalin era preocupat în anii 1934-1936, trecând peste diferenţele ideologice, să se înţeleagă cu Adolf Hitler. Aceasta, mai ales, pentru că între Uniunea Sovietică şi Germania se întindea ca un stat tampon Polonia, râvnită de ambii vecini puternici. În 1937, direcţiile de acţiune politică ale lui Hitler au fost exprimate în Memorandumul Hossbach, şi anume, acestea au vizat distrugerea Cehoslovaciei, atacarea Poloniei, pregătirea atacului contra Uniunii Sovietice. Iniţial, Hitler a încercat să atragă Polonia într-o alianţă, semnând, de exemplu, tratatul polono-german din 1934, dar s-a convins repede de dificultatea acestui plan. Criza Danzigului şi discuţiile tensionate în jurul Coridorului Polonez, dar şi apropierea Varşoviei de Londra şi Paris l-au convins pe dictatorul nazist că era necesară o alianţă - contra firii lucrurilor - cu Moscova, pentru a face ca Germania să îşi atingă scopurile externe. În acelaşi timp, Polonia nu a dorit să renunţe la apropierea de puterile occidentale. În aceste condiţii, în ciuda încercării efemere a Italiei de a organiza o conferinţă pe problema Danzigului şi fiind sigur că Marea Britanie nu va interveni în problemele continentului, în august 1939, Hitler a fost convins că trebuie să înceapă războiul şi să atace Polonia.

Astfel, în primele ore din dimineaţa zilei de 15 august 1939, ministrul de externe nazist von Ribbentrop a trimis o telegramă ambasadorului nazist la Moscova, contele Werner von Schulenburg, prin care i-a cerut să se prezinte la noul ministru de externe sovietic, Viaceslav Molotov, pentru a-l asigura că guvernul nazist dorea relaţii rezonabile cu statul sovietic şi rezolvarea problemelor dintre cele două state dintre Marea Neagră şi Marea Baltică. De menţionat că ministrul de externe Maxim Litvinov, prea des asociat cu politica de securitate colectivă, fusese înlocuit cu Molotov, un apropiat al lui Stalin, care era mult mai favorabil unei apropieri de Berlin. Ulterior, Ribbentrop a solicitat o întâlnire direct cu Stalin şi cu Molotov. Cum şeful diplomaţiei sovietice a dat semne că Uniunea Sovietică ar fi interesată, Ribbentrop a început să preseze, justificându-şi graba prin incidentele dintre Germania şi Polonia. Molotov şi-a manifestat disponibilitatea de a-l primi pe ministrul nazist şi a propus şi încheierea unui pact de neagresiune între cele două state şi rezolvarea problemelor de politică externă între acestea, pe baza principiului coexistenţei paşnice.

De ce însă această grabă? Cum putea fi aceasta justificată? De fapt, Europa a asistat, atât cât a putut transpărea din intenţiile actorilor scenei internaţionale, la o veritabilă cursă de câştigare a favorurilor Moscovei între Reichul nazist şi puterile occidentale. Pe de o parte, Marea Britanie şi Franţa au negociat, dar fără tragere de inimă, posibilitatea semnării unei convenţii militare şi a unui pact de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. Dar reprezentanţii puterilor occidentale angajaţi în discuţii erau diplomaţi şi militari lipsiţi de importanţă şi de o autoritate reală, iar Moscova se manifesta neîncrezătoare în intenţiile Londrei şi Parisului. Hitler a fost nerăbdător deoarece îşi alesese ca dată de începere a atacului contra Poloniei ziua de 1 septembrie 1939. Documentele din arhive, dar şi mărturiile contemporanilor au arătat că la Moscova, practic, s-a ştiut că războiul urma să înceapă în 1939. Ca atare, după spusele lui Stalin, Uniunea Sovietică a dorit să intre în război la un moment favorabil realizării intereselor sale.

Documentul semnat de şefii diplomaţiilor din Germania şi Uniunea Sovietică a menţionat într-un protocol secret, ulterior extrem de disputat, modificările raporturilor de forţe în zona Mării Baltice. Astfel, s-a stipulat că "în eventualitatea unei amenajări teritoriale şi politicii efectuate în zona statelor baltice, frontiera de nord a Lituaniei va constitui limita sferelor de influenţă ale Germaniei şi Uniunii Sovietice". În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno a fost recunoscut de ambele părţi. Stalin a primit mână liberă să ocupe statele baltice. În ceea ce priveşte Polonia, s-a menţionat că: "sferele de influenţă ale Germaniei şi Uniunii Sovietice vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi San. În funcţie de evoluţiile politice ulterioare, se va vedea dacă interesele celor două ţări implică păstrarea unui stat polonez independent, precum şi eventualul contur al graniţelor acestuia". Aşadar, s-au creat condiţiile pentru ca Polonia să fie sfârtecată pentru a patra oară în istoria sa. Într-un al treilea rând, s-au subliniat interesul Uniunii Sovietice pentru Basarabia, precum şi dezinteresul politic al Germaniei cu privire la Europa de Sud-Est.

Totuşi, dincolo de cinismul şi cruzimea împărţirii sferelor de influenţă într-o mare parte a continentului nostru, ne putem întreba ce au avut de câştigat în realitate protagoniştii Pactului Ribbentrop-Molotov. Germania nazistă şi-a asigurat flancul de răsărit, prin neutralitatea Uniunii Sovietice, în condiţiile pregătirii atacului contra Poloniei, ceea ce s-a şi întâmplat la 1 septembrie 1939. La rândul său, Uniunea Sovietică a obţinut ca, prin neamestecul ei în conflictul european ce stătea să izbucnească, să câştige timpul necesar în faţa unei posibile invazii germane, care avea să vină mai devreme sau mai târziu, pentru refacerea corpului de comandă superior militar, decimat în anii Marii Terori. Concomitent, Stalin s-a gândit că în perspectiva unei victorii viitoare a lui Hitler împotriva puterilor occidentale, un acord cu Hitler putea să ofere Uniunii Sovietice anumite teritorii la schimb. Pentru Hitler şi guvernul nazist, pactul din 1939 a reprezentat expresia unei Realpolitik totale, Hitler, mizând pe şocul produs în cancelariile europene la încheierea unui astfel de acord, dar neabandonând nicicând concepţia sa anticomunistă. Astfel, Germania putea să îşi concentreze forţele pentru un atac mai târziu împotriva Vestului Europei şi să amâne pentru moment războiul contra Uniunii Sovietice.

Realitatea este că pactul din 23 august 1939 a uimit Europa, majoritatea diplomaţilor estimând că începerea războiului era doar o chestiune de câteva zile. Aşadar, la 1 septembrie 1939 Reichul nazist a atacat Polonia, producându-i grave pierderi. După două săptămâni, pe 17 septembrie 1939, Stalin a ordonat Armatei Roşii să intre în estul Poloniei, sub pretextul apărării vieţii şi avutului cetăţenilor ucraineni şi bieloruşi din zonă. Polonia a primit astfel o lovitură mortală, fiind atacată din două părţi.

Dar seria documentelor încheiate între Reich şi Uniunea Sovietică a continuat. La 3 octombrie 1939, ambasadorul Schulenburg l-a informat pe Molotov, la cererea Berlinului, că Germania era gata să ofere oraşul Vilnius şi împrejurimile sale. După cinci zile s-a ajuns la un nou acord sovieto-german, în cadrul unui schimb de scrisori între Schulenburg şi Molotov. Statele baltice au fost silite astfel să semneze cu Uniunea Sovietică tratate multilaterale de apărare şi asistenţă mutuală, care au permis intrarea Armatei Roşii pe teritoriul lor. Ulterior, după înfrângerea Poloniei, s-a ajuns la un acord suplimentar germano-sovietic pentru delimitarea noilor frontiere între cele două state. La 11 februarie 1940 s-a semnat un acord comercial sovieto-german, care a urmărit intensificarea schimburilor comerciale între cele două state. Acordul a dorit să surmonteze greutăţile Germaniei, care era obligată să facă faţă blocadei navale a Marii Britanii. Aşadar, în primul an de valabilitate a acordului menţionat, conform unor statistici, Germania a primit din Uniunea Sovietică un milion de tone de cereale, o jumătate de milion de tone de grâu, 900.000 de tone de ţiţei, bumbac, fosfaţi. Uniunea Sovietică urma să primească din partea Germaniei un crucişător de luptă, avioane de bombardament şi de transport, locomotive, maşini diesel, tancuri, explozivi. Concomitent, la ordinul lui Stalin submarinele germane au primit drept de aprovizionare la o bază sovietică de lângă Murmansk. La 10 ianuarie 1941 s-a semnat încă un acord sovieto-german, pentru rezolvarea unor probleme aflate în discuţie. Acordul a stabilit frontiera între Germania şi Uniunea Sovietică în zona Lituaniei, între râul Igorka şi Marea Baltică. De asemenea, perioada de valabilitate a acordului comercial încheiat cu un an înainte a fost extinsă până în 1942.

Însă războiul dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda din iarna lui 1939, ca şi pătrunderea Armatei Roşii în statele baltice au iritat grav Berlinul. În luna august 1940 s-a ajuns chiar la oprirea temporară a schimburilor economice între cele două state. La finele lunii, Uniunea Sovietică a impus României cedarea Basarabiei, care a atras datorită pătrunderii intempestive a tancurilor sovietice şi ocuparea Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţei. Mai apoi, Moscova a salutat al doilea dictat de la Viena (28-30 august 1940), când Ungaria a răpit României o suprafaţă importantă din Nord-Vestul Transilvaniei. După semnarea în septembrie 1940 a Pactului Tripartit de către Germania, Italia şi Japonia, Ribbentrop a tatonat terenul la Moscova pentru o posibilă aliniere a Moscovei la alianţa menţionată. Astfel, Berlinul a visat la constituirea unui bloc continental îndreptat contra Marii Britanii şi SUA. În aceste condiţii a avut loc, în 12-14 noiembrie 1940, vizita lui Viaceslav Molotov la Berlin, sfârşită însă fără un rezultat concret. Aceasta i-a întărit încă o dată convingerea lui Hitler despre necesitatea unui atac în Răsăritul Europei. La rândul său, Stalin a încercat să îşi manifeste încă o dată interesele chipurile paşnice, semnând la 13 aprilie 1941 un pact de neutralitate cu Japonia.

Pactul Ribbentrop-Molotov a încetat să mai existe în condiţiile dezlănţuirii la 22 iunie 1941 a atacului lui Hitler contra Uniunii Sovietice. Acest deznodământ nu a putut fi evitat, mai ales că planurile naziştilor au avut permanent în vedere obţinerea de Lebensraum (Spaţiu vital) la răsărit şi înrobirea popoarelor Uniunii Sovietice. Stalin a ignorat în repetate rânduri avertismentele transmise pe diferite canale în legătură cu posibilitatea atacului nazist. A urmat pătrunderea masivă şi rapidă a forţelor militare naziste în Uniunea Sovietică. În doar şase luni, conform unor date, Uniunea Sovietică a pierdut mai mult de trei milioane de prizonieri şi patru milioane de morţi şi răniţi.

Curând, după al Doilea Război Mondial, un exemplar al protocolului secret a fost aflat în arhivele germane şi cunoscut de către istoriografia occidentală. Până în 1989 conducerea sovietică a negat permanent existenţa documentului.

(Prof. Mihai Manea)

Amintiri din labirint / Pagini de memorialistică - Artă, artişti, administraţie în anii '80

Gelu Culea
Artă, artişti, administraţie în anii '80
(Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici)
Editura Compania, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Amintiri din labirint

Ce am putea găsi în amintirile unui «funcţionar al artelor plastice»? Asta după ce am citit memorii de senzaţie ale activiştilor de vârf şi ale generalilor de Securitate din anii socialişti. Ei bine, e o ocazie unică de a umbla, cu lampa plasticienilor fixată la cască, prin intestinele întunecoase ale unui sistem viciat din pornire şi devenit vicios în ultimii săi ani. Datorăm această şansă unui director atipic. Gelu Culea, fascinat încă din tinereţe de obiectele frumoase zărite prin vitrine, dar zigzagând apoi într-o carieră administrativă, a frecventat îndeaproape regimul cu ochii deschişi şi cu grila critică în buzunar. Sensibilitatea la formă, stil şi valoare nu a făcut decât să crească în timp. Prin fatalităţi repetate - înfruntarea cu boli grave şi salvarea prin forţa voinţei, dar şi întâlnirea cu femeia vieţii sale, taifasuri cu artişti îndrăgostiţi de meserie şi alte figuri providenţiale -, s-a ivit un funcţionar neobişnuit, pe alocuri chiar periculos. Ca orice birocraţie care se respectă, îngrijindu-se înainte de toate de perpetuarea sa, şi birocraţia românească însărcinată cu păstorirea şi ţinerea din scurt a spaţiului cultural i-a arătat, fireşte, în repetate rânduri că e în eroare şi că ambiţiile sale de a sluji breasla, iar nu sistemul, sunt nelalocul lor

În 2019 există deja analize «curajoase» ale evoluţiei artelor plastice din România între 1945 şi 1989, studii interesante despre proletcultism, realism socialist şi «deschidere», neatinse de conformismul şi festivismul cu care ne obişnuiseră destui critici şi istorici prea decenţi şi cumsecade. De câţiva ani, racordarea la fluxul internaţional al creaţiei, spectacolului şi comerţului cu obiecte şi fapte de artă a dezinhibat substanţial şi judecata asupra fenomenului românesc, iar istoria recentă a ţării este, la rândul ei, revizitată frecvent de spirite tinere mai sincer şi mai obiectiv decât în anii '90, cu din ce în ce mai multă atenţie orientată spre documente şi realităţi palpabile. Într-un asemenea context, amintirile lui Gelu Culea au imensul merit de a se constitui în chiar «balamaua» care lipsea: ele luminează tocmai relaţia dintre ceea ce se putea vedea în sălile de expoziţii-ateliere-cataloage şi ceea ce se petrecea într-un birou decizional, legătura dintre o boemă forţată, de nevoie, cu sărăcia ei zgomotoasă sau resemnată, şi o conducere a Uniunii Artiştilor Plastici străduindu-se să împartă cât mai echitabil comenzi, ateliere, achiziţii, fără să uite omagiile exorbitante ce trebuiau aduse mereu Cabinetelor... Putem paria că se mai numără azi pe degetele de la o mână cei care cunoşteau situaţia reală de atunci a banilor, a accesului la fonduri în UAP, cu atât mai mult cu cât acea uniune de creaţie avea reputaţia unei mari libertăţi de mişcare, căci i se îngăduise să lucreze cu devize şi să întreţină sistematic relaţii cu străinătatea. Destule pagini uimitoare din acest volum vor pune însă la locul lor meritat aproximaţii înaripate şi elucubraţii întreţinute prin bârfe şi zvonuri: da, Partidul era şi acolo în toate, la fel Securitatea, bugetul şi planificarea redirecţionau ideologic şi politic după plac şi interese câştigurile şi şansele de propăşire.

Experienţa de sistem a lui Gelu Culea e preţioasă prin mărturiile directe despre viaţa concretă a unor artişti în anii '70 şi supravieţuirea artelor în anii '80, ca şi prin episodul în care îl regăsim consilier al ministrului Culturii în 1995-1996. Teoretic, «libertatea» - credeau unii - ar fi trebuit să aducă singură în zbor o lume nouă. Practic, construirea libertăţii şi de-construirea organizată a statului s-au sprijinit reciproc pentru a edifica un impas prelungit. Trunchiul venerabil dar voinic al utopiei comuniste, teroarea şi prostia ghidând proiectele şi selecţia cadrelor, laolaltă cu afacerismul recuperatoriu au cimentat pentru multă vreme o nefericită criză a artelor tocmai într-un spaţiu dotat cu tradiţii, materiale, aspiraţii şi creativitate din belşug - iată constatarea amară a unui administrator-autor care a deprins nu doar legile şi scrisul pentru a fi de folos atât cât se poate în vremuri grele, ci, din proprie pasiune, până şi meşteşugul de pictor, îndrumat fiind adesea de pictorii înşişi...

(Adina Kenereş)

Pagini de memorialistică. O prefaţă

Aveam 24 de ani. Mă căsătorisem de curând. Soţia mea făcea o navetă foarte obositoare la Ploieşti, prin tramvaie, trenuri şi autobuze, care-i toca toată ziua. Preda engleza la o şcoală generală. Pasiunea Adinei pentru şcolarii ei era evidentă, dar condiţiile de muncă şi de viaţă erau imposibile. Am aflat de existenţa unui post de referent, de redactor la UAP (Uniunea Artiştilor Plastici). L-am rugat pe preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, marele scriitor D.R. Popescu, protectorul şi naşul meu literar de când aveam 14 ani, să mă introducă la directorul administrativ al UAP, Viorel Ştirbu, de care depindea obţinerea acelui post. D.R. Popescu sărea în ajutorul oricărui scriitor tânăr de când îl ştiam, atât la Cluj, cât şi la Bucureşti, unde fusese mutat la ordinul expres al lui N. Ceauşescu, fără să pună prea multe întrebări. A ajutat astfel foarte mulţi confraţi. Unii îşi amintesc, alţii preferă să uite.

Am ajuns în biroul directorului UAP. Un telefon de la cabinetul preşedintelui Uniunii Scriitorilor mă anunţase în prealabil. Cele două instituţii erau, de altfel, situate aproape una de alta, una pe Calea Victoriei, cealaltă, lângă Piaţa Romană. I-am expus problema mea tovarăşului director Ştirbu. Directorul UAP m-a ascultat, încurcat, nu ştia ce să zică. A reuşit totuşi o replică memorabilă: "Dar de ce nu o angajează pe soţia dumitale, care e şi scriitoare, din câte mi s-a dat să înţeleg, la Uniunea Scriitorilor? Tovarăşul Popescu poate face asta." În biroul directorului se mai găsea un tovarăş, care tăcea şi asculta atent. Şi atunci a intervenit, întrebându-mă direct: "Dar dumneata unde lucrezi?" "Eu sunt scriitor. Sunt membru al Uniunii Scriitorilor!" Într-adevăr, eram cel mai tânăr membru al breslei. Iar a fi membru al US echivala cu a avea un loc de muncă. Publicasem deja trei plachete de poezie (sau volume, mă rog) şi luasem premiul de debut al US. Nu eram deci "vagabond", nu puteam fi arestat, cum se proceda atunci cu cei care nu lucrau. "Nu, nu asta am întrebat. Asta am înţeles eu. Eu v-am întrebat unde prestaţi dumneavoastră cele opt ore de muncă." Nu aveam nici un răspuns, pentru că eram liber ca pasărea cerului. "Uite", a continuat directorul Fondului Plastic, căci se şi prezentase, "dacă dumneata vrei să lucrezi, am eu ceva să-ţi ofer. Caută-mă luni la Fondul Plastic, pe Maria Rosetti."

Daca îmi amintesc bine, cele povestite mai sus se petreceau într-o zi de joi. M-am dus luni la Fondul Plastic. Domnul Culea m-a primit binevoitor şi mi-a dat un loc de muncă: vânzător la Galeria de Artă din strada Şelari nr. 13, lângă Crama Domnească. Într-o clădire veche, recent restaurată, la parter, cu multe ateliere de artişti la cele două etaje: Horia Bernea, Vasile Kazar, Paul Gherasim, Valentin Höflich, Marin Gherasim, Ileana Micodin, Benedict Gănescu, Napoleon Zamfir, Ervant Nicogosian, Mircea Velea, Cornelia Daneţ. Sper că nu am uitat pe nimeni. Aşa am intrat eu în lumea minunată şi fără sfârşit a artei: a picturii, a sculpturii, a desenului, a gravurii, a ilustraţiei de carte etc. Adina avea să fie angajată la UAP doi ani mai târziu. Alte pile, alte cunoştinţe, alte relaţii, adică "PCR" pe atunci.

Amintirea întâlnirii noastre, povestită de Gelu Culea în carte, diferă de a mea. Am încercat împreună să ne potrivim amintirile dar nu am reuşit. Cititorul va avea deci două variante ale aceleiaşi întâmplări. În scurtă vreme, galeria de pe strada Şelari a început să se schimbe sensibil.

Trei au fost motivele principale ale schimbării acelui loc care-mi fusese dat în grijă. Primul, de ordin general, politic, e acela că începând chiar din acel an, 1981, Ceauşescu a dat ordin să nu se mai facă achiziţii de stat din expoziţiile personale ale artiştilor şi nici din expoziţiile tematice şi saloanele anuale, aşa cum se tot întâmplase, pe model sovietic, de zeci de ani. Aşa se face că artiştii, care, stupoare, detestau comerţul, au fost obligaţi să încerce să-şi vândă creaţiile către particulari. În câţiva ani, toate galeriile UAP şi-au îmbunătăţit oferta de picturi, sculpturi, grafică, artă decorativă. Al doilea motiv a fost acela că "vecinii" mei din Şelari 13, artiştii, au început să expună şi să se implice în viaţa galeriei mele de la parter, cu vitrină la stradă. Ceea ce nu făcuseră deloc până atunci. Înainte de venirea mea, acolo expuseseră artişti amatori, membri doar ai Fondului Plastic, pe modelul anilor '50.

Dar cea mai importantă explicaţie a "modernizării", a dezvoltării galeriei de pictură şi sculptură, Galeria Arcade, a fost libertatea de iniţiativă aproape totală pe care mi-a oferit-o generosul şi puternicul meu director. Timp de şapte ani am învăţat artă, i-am ajutat pe artişti să supravieţuiască într-o vreme grea - Ceauşescu începuse să achite galopant datoria externă -, am învăţat comerţ (la iniţiativa directorului Culea, am urmat o şcoală de comerţ şi am obţinut o diplomă) şi am părăsit aproape complet lumea şi boema literară din care veneam. La fel ca D.R. Popescu, Gelu Culea avea o preocupare obsesivă să-i ajute pe cei din domeniul căruia i se dedicase abia la maturitate. Nu e deci deloc întâmplător că l-am provocat să-şi scrie amintirile de înalt administrator în artele plastice.

Ar mai fi multe de adăugat. Dar cel mai important "detaliu", peste care nu pot trece, este acela că, la câtva timp după ce a devenit director la Fondul Plastic al UAP, a început să înveţe aplicat, cu pasiune, cu seriozitate meseria de artist, meseria de pictor. A aflat tot ce se putea afla despre materiale, a studiat temeinic istoria artei, i-a copiat pe mari maeştri din diferite epoci. Apropierea lui de artişti, de nevoile lor, de grijile şi de spaimele lor a fost deci fără rezerve. Şi mulţi dintre artişti i-au devenit apropiaţi, prieteni. Cine sunt aceştia? Corneliu Baba, Ion Pacea, Constantin Piliuţă, Vladimir Zamfirescu, Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu, Ion Gheorghiu şi atâţia alţii. Îi veţi regăsi pe mai toţi în paginile memorialistice ale lui Gelu Culea.

(Petru Romoşan)