Prefaţă la Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei

Albert G. Mackey
Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei
Editura Herald, 2018
traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Dintre diversele moduri de a comunica învăţătură celui neinformat, două îl interesează cu precădere pe cel care se iniţiază în masonerie; anume, instruirea prin legende şi cea prin simboluri. Acestora două, aproape în exclusivitate, le datorează el tot ce ştie şi tot ce poate şti despre sistemul filozofic predat în instituţie. Toate misteriile şi dogmele ce constituie acest sistem sunt încredinţate spre comunicare neofitului, uneori prin una, alteori prin alta dintre aceste două metode de instruire, iar uneori printr-o combinaţie a lor. Francmasonul nu are nicio posibilitate să acceadă la vreuna dintre învăţăturile ezoterice ale Ordinului decât prin intermediul unei legende sau a unui simbol.

O legendă se deosebeşte de o naraţiune istorică sub un singur aspect - că nu există nicio atestare documentară a autenticităţii sale. Ea este produsul exclusiv al tradiţiei. Amănuntele sale pot fi adevărate parţial sau integral. Nu poate exista nicio dovadă internă a contrariului sau poate exista dovada internă că toate sunt false. Dar nici posibilitatea adevărului, în primul caz, nici certitudinea sau falsitatea, în celălalt, nu pot exclude naraţiunea tradiţională din categoria legendelor.

În problemele serioase ale istoriei, cum ar fi întemeierea imperiilor, descoperirea şi colonizarea unor teritorii sau ascensiunea şi prăbuşirea dinastiilor, cunoaşterea adevărului sau a falsităţii naraţiunii legendare este importantă, dat fiind că îndoiala subminează valoarea istoriei. Dar în Francmasonerie lucrurile nu stau astfel. Aici, adevărul sau falsitatea legendei nu se pune la modul absolut. Obiectul legendelor masonice nu este stabilirea unor fapte istorice, ci transmiterea unor doctrine filozofice. Ele sunt o metodă prin care se comunică învăţăturile ezoterice, iar studentul le acceptă fără referire la altceva decât utilitatea şi semnificaţia lor în dezvoltarea dogmelor masonice. Să luăm, de exemplu, legenda hiramică a celui de-al treilea grad. Ce importanţă are pentru discipolul în masonerie dacă ea este adevărată sau falsă? Tot ce vrea el să cunoască este semnificaţia sa internă; iar atunci când află că scopul ei este să ilustreze doctrina nemuririi sufletului, el este satisfăcut de acea interpretare şi nu consideră necesar să-i investigheze acurateţea istorică sau să-i reconcilieze contradicţiile aparente. La fel cu legenda pietrei unghiulare pierdute; sau a celui de-al doilea templu; sau a arcei ascunse - toate acestea sunt pentru el naraţiuni legendare care au valoare doar pentru nestemata pe care o conţin. Fiecare dintre aceste legende este expresia unei idei filozofice.

Dar mai există şi o altă metodă de instruire masonică, cea prin simboluri. Nicio ştiinţă nu este mai veche decât cea a simbolismului. Cândva, aproape toate învăţăturile din lume erau transmise prin simboluri. Şi chiar dacă filozofia modernă se exprimă acum exclusiv în propoziţii abstracte, Francmasoneria rămâne credincioasă vechii metode, pe care a păstrat-o în toată importanţa sa originară ca pe o metodă de comunicare a cunoaşterii.

Potrivit etimologiei greceşti a cuvântului, "a simboliza" înseamnă "a compara un lucru cu altul". Prin urmare, un simbol este expresia unei idei care a fost derivată prin comparaţia sau contrastul unui obiect cu o concepţie sau un atribut moral. Astfel, spunem că firul cu plumb este un simbol al rectitudinii în conduită. Calităţile fizice ale firului cu plumb sunt aici comparate sau puse în contrast cu concepţia morală a virtuţii sau verticalităţii. După ce a fost învăţat care este semnificaţia sa simbolică, masonului speculativ îi apare expresia vizibilă a ideii de rectitudine morală.

Dar, deşi în Francmasonerie există două moduri de instrucţie - prin legende şi prin simboluri - în fapt, între ele nu există nicio deosebire esenţială. Simbolul este o reprezentare vizibilă, iar legenda, o reprezentare audibilă a unei idei ce se vrea pusă în evidenţă. Atât legenda, cât şi simbolul sunt legate de doctrine, având un profund caracter religios; ambele sunt purtătoare de sentimente morale şi ambele sunt menite ca prin această metodă să ilustreze filozofia Masoneriei speculative.

A investiga semnificaţia ascunsă a acestor legende şi simboluri şi a extrage din ele învăţăturile morale şi filozofice pe care intenţionează să le transmită înseamnă a înlătura vălul cu care ignoranţa şi indiferenţa caută să ascundă adevărata filozofie a Francmasoneriei.

Studiul simbolismului Masoneriei este singura metodă de a-i investiga filozofia. Acesta este portalul templului său, singurul loc pe unde se poate accede la sacellum-ul în care sunt tăinuite aporrheta.

Filozofia Masoneriei are ca obiect concepţii referitoare la Dumnezeu şi la oameni, la viaţa prezentă şi cea viitoare. Ştiinţa sa este simbolismul prin care aceste concepţii sunt înfăţişate minţii.

Lucrarea oferită acum publicului este un efort de a dezvolta şi explica această filozofie şi ştiinţă. Ea va demonstra că în Francmasonerie există germenii speculaţiei profunde; dacă aceasta nu este de interes pentru erudit, în schimb, ea îl poate instrui pe cel neştiutor. În acest caz, nu voi regreta munca şi cercetările pe care le-au cerut alcătuirea ei.

Un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile Primului Război Mondial - O logodnă foarte lungă

Sébastien Japrisot
O logodnă foarte lungă
Editura Nemira, 2018
Traducere din limba franceză de Mihaela Stan

Citiţi un fragment din această carte.

***
Un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile Primului Război Mondial
 

Cartea lui Sebastien Japrisot nu este deloc ceea ce aşteptam să fie. Mă gândeam că ar putea fi un roman siropos, care să spună o poveste pe care o voi fi auzit deja de prea multe ori. Cred că un rol important în formarea acestei aşteptări a avut-o coperta cărţii, asemănătoare cu cea a romanelor de dragoste şi menţiunea că după carte s-a făcut şi un film, câştigător a cinci premii César şi cu două nominalizări la Oscar 2005. Speram şi să nu fie un roman poliţist plictisitor, cu o intrigă banală şi cu un criminal în serie ascuns pe undeva. Susceptibilitatea aceasta a venit din faptul că autorul a fost numit Graham Greene al Franţei şi, ştiţi vorba aceea: la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Nu puteam să mă înşel mai tare. Acum când scriu şi mă gândesc la această carte, afară viscoleşte şi e frig. Ninsoarea mă face cumva să intru mai bine în atmosfera cărţii şi, în acelaşi timp, frigul îmi permite să îl consider vinovat pentru răceala care mi-a intrat în oase. Nu are cum să fie de la carte, nu-i aşa? Sau poate că da. Povestea siropoasă s-a dovedit a fi, de fapt, un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile născute din Primul Război Mondial. Ştiam din cărţile de istorie că acest război, numit şi Marele Război - "probabil pentru a te face să crezi că există şi unele mai mici", după cum spune autorul romanului O logodnă foarte lungă -, a şters pentru majoritatea combatanţilor toate iluziile despre eroismul, spiritul nobil şi justificarea patriotică a războiului. Primul carnagiu la scară industrială, acest război a rămas cumva misterios pentru că mulţi dintre cei întorşi au refuzat să vorbească despre experienţele trăite şi traumele suferite. Un război care a frânt mii de vieţi, a dus la amputarea nu doar de membre, ci şi de suflete, un război care a marcat ieşirea Europei dintr-o epocă a inocenţei.

O logodnă foarte lungă reuşeşte să readucă la viaţă ororile întregului război prin intermediul destinelor a cinci combatanţi condamnaţi la moarte pentru că s-au automutilat ca să scape de front. Este nu doar povestea lor ci şi a celor pe care i-au lăsat în urmă: a familiilor, prietenilor, iubitelor şi chiar a duşmanilor. Uniţi printr-un gest extrem şi o condamnare comună, vieţile celor cinci sunt reconstituite în faţa ochilor noştri cu ajutorul Mathildei, logodnica curajoasă şi încăpăţânată a unuia dintre cei condamnaţi. Fată de familie bună, ţintuită într-un scaun cu rotile căruia îi spune "trotinetă", Mathilde vrea să afle ce s-a întâmplat cu logodnicul ei şi, mai ales, dacă acesta a murit cu adevărat în tranşeele de pe Somme. Ca o paranteză, cred că alegerea unuia dintre cel mai greu încercate fronturi din Primul Război Mondial, cel de la Somme, ca loc de executare a pedepsei, nu a fost deloc întâmplătoare. Ceea ce ne spune autorul este faptul că dincolo de manuale, de studiile de tactică şi strategie, acolo au murit oameni, fiecare cu propriile poveşti, speranţe şi dorinţe. Romancierul umanizează şi individualizează un loc şi o perioadă cunoscute mai ales prin statistici şi premiere macabre (de exemplu, în timpul confruntărilor de pe Somme a fost folosit pentru prima oară în istorie un tanc).

Investigaţia Mathildei nu poate determină încadrarea romanul în genul poliţist clasic. A-l considera doar un roman poliţist înseamnă a-i face o nedreptate. Miza acestui roman este una mult mai profundă şi complexă. Mathilde speră că Manech, logodnicul, ar putea fi încă în viaţă şi de aceea caută prin toate mijloacele să afle ce s-a întâmplat exact în ziua în care cei cinci au fost trimişi în teritoriul nimănui, situat între tranşeele franceze şi cele germane ca să moară. Îi cunoaştem, astfel, pe cei cinci soldaţi francezi care au plecat la război, "fiindcă asta-i viaţa": Eschimosu', un tâmplar parizian extrem de talentat, Şase Parale, fost sudor şi care credea că într-o bună zi oamenii vor fi liberi şi egali, "sudorii deopotrivă cu ceilalţi", Omul Ăsta, un fermier tăcut, orfan găsit după naştere pe treptele unei capele, Ange sau Drept Comun, codoş din Marsilia, turnător, fricos şi lipsit de principii, Manech sau Albăstrea, logodnicul Mathildei, cu minţile duse din cauza ororilor pe care le trăise în război. Oameni care, probabil, că pe timp de pace nu s-ar fi întâlnit niciodată, fiecare cu poveştile, iubirile şi speranţele lui. Toţi egali în faţa Morţii şi toţi ţinuţi minte de supravieţuitori după porecle şi nu după numele adevărate.

Căutările fetei ne poartă prin diferite zone ale Franţei, prin vieţi de oameni rămaşi în urmă şi nevoiţi să facă faţă pierderii celor dragi într-un război absurd şi fără sens. Ne duce, de asemenea, pe front, în frig, zăpadă, mizerie şi oroare, unde întâlnim tipologii diferite, de la comandantul curajos, vertical şi dezgustat de ceea ce înseamnă războiul, la militarii funcţionari care nu vânează decât grade şi funcţii fiind dispuşi să sacrifice pe oricine pentru a-şi atinge scopurile. Pătrundem în tranşeele puturoase de la "Bingo Crepuscul", o tranşee nemţească ocupată de francezi şi pe unde trec cei cinci în drumul lor spre moarte. Acolo îl cunoaştem de Célestin Poux supranumit Spaima Trupelor, personaj care aduce aminte de Porta din romanele lui Sven Hassel: descurcăreţul, cel care ştie să rezolve orice problemă şi să găsească mâncare pentru camarazi în orice condiţii de front. Aşa cum Bingo Crepuscul reprezintă interpretarea greşită a însemnării de pe un tablou - General-locotenent Byng la crepuscul, 1916 - , la fel şi istorisirile martorilor şi a celor implicaţi în poveştile celor cinci sunt deformate, contradictorii şi, pe alocuri incredibile. Mathilde reuşeşte să le descâlcească şi să afle ce s-a întâmplat cu adevărat în acele tranşee, în acele zile, dacă a supravieţuit cineva şi cum a reuşit să facă acest lucru.

Cartea este o pledoarie împotriva războiului, o imagine crudă a ceea ce este acesta cu adevărat, cu accente asemănătoare romanului lui Erich Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de vest. Vieţi frânte, bărbaţi îmbătrâniţi la patruzeci de ani, oameni care şi-au pierdut minţile, familii nevoite să înveţe să trăiască fără cei dragi, morţi inutile într-un război fără câştigători, imposibilitatea întoarcerii la eul de dinainte de război, neputinţa omului de rând în faţa deciziilor luate în altă parte şi care îi hotărăsc soarta sunt teme care se împletesc în roman realizând o imagine realistă şi dureroasă a ceea ce înseamnă un conflict armat. Dragostea nu aduce alinare în cartea lui Japrisot, ci vine la pachet cu obligaţii, responsabilităţi şi suferinţă. Nu este o carte uşoară, dar este o carte bună care mi-a adus aminte de cele spuse de cineva într-un spectacol de teatru văzut acum ceva timp: că atunci când vor muri toţi cei care au participat la un astfel de conflict şi nimeni nu îşi va mai aminti, omenirea va fi din nou în pericol să repete o asemenea catastrofă. Poate că literatura, prin romane de acest fel, va reuşi să acopere acest gol de memorie, să ne facă să trăim oroarea prin intermediul experienţei altora şi să înţelegem că războiul nu are nimic eroic şi înălţător. Să înţelege noi, dar mai ales cei care decid în numele nostru.

Prefaţa Jurnalului 1926-1940

Gheorghe Athanasescu
Jurnal 1926-1940
Editura Vremea, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Pentru pasionaţii de trecut, scoaterea la lumină a unei mărturii inedite este întotdeauna o bucurie. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre un jurnal articulat, plin de amănunte interesante şi de personaje de prim-plan ale istoriei României Mari.

Autorul, generalul Gheorghe Athanasescu (1880-1967), a fost un ofiţer de carieră, absolvent în România al Şcolii Superioare de Război, dar şi al Şcolii de Război din Imperiul German. S-a remarcat, în Marele Război, în timpul campaniei din 1919, împotriva regimului bolşevic maghiar al lui Béla Kun, a fost decorat cu Ordinul "Steaua României" şi cu Ordinul francez al Legiunii de Onoare şi a urcat treptele carierei militare până la aceea de comandant de corp de armată. Între 1924 şi 1926 a fost ataşat militar al României în Germania, iar între 1926 şi 1930 s-a aflat într-o poziţie de excepţie, ca adjutant al Reginei Maria, una dintre cele mai importante figuri ale istoriei României. În această calitate, generalul Athanasescu a însoţit-o pe Regină în legendara călătorie din Statele Unite ale Americii, acel adevărat apogeu al bunului renume al României în lume. Capacităţile organizatorice ale militarului de carieră şi-au găsit utilitatea şi în alte domenii, generalul Athanasescu ocupând, între 1941 şi 1948, funcţia de administrator delegat la Societatea Tramvaielor din Bucureşti.

Reprezentant al elitei militare româneşti, apreciat pentru meritele sale pe câmpul de luptă, apropiat al Familiei Regale, generalul Gheorghe Athanasescu nu avea cum să scape de prigoana comunistă. În 1949, a fost evacuat din casa de familie, iar în 1960 i-a fost anulat dreptul la pensie. Aceasta era răsplata pe care un bun profesionist şi un mare patriot o primea de la regimul de "democraţie populară".

Din fericire, furia distructivă a comuniştilor, care a risipit atâtea tezaure de cultură şi de memorie, nu a dus şi la dispariţia jurnalului generalului Athanasescu. Acest document a supravieţuit graţie familiei, care i-a înţeles şi i-a respectat valoarea. Iar astăzi îl putem citi cu toţii, spre a ne întregi tabloul istoriei României interbelice.

Meritul fundamental în publicarea acestui nepreţuit document îl are nepotul generalului Gheorghe Athanasescu, Dumitru Lecca, urmaşul unei vechi familii boiereşti din Moldova, deţinut politic în timpul represiunii comuniste şi mare campion al baschetului românesc. Am avut privilegiul să-l cunosc acum câţiva ani şi de atunci îl admir nelimitat pe acest boier autentic, sobru şi discret, întotdeauna binevoitor, dar ferm în convingerile şi valorile pe care le apără. Dumitru Lecca îşi respectă înaintaşii şi înţelege că vieţile lor pot fi astăzi model pentru noi toţi. De aceea, împărtăşeşte cu generozitate amintiri şi documente din arhiva de familie şi luptă pentru păstrarea memoriei strămoşilor săi. A scris cartea Cronica unei mari familii băcăuane. Boierii Lecca, iar astăzi ne oferă accesul către însemnările bunicului său matern.

Prin acest jurnal, vom putea fi martori ai unor momente fundamentale din istoria României interbelice şi ne vom intersecta cu numeroase personaje istorice, de la Regina Maria, Regele Ferdinand şi Regele Carol al II-lea la mareşalii Averescu, Prezan şi Antonescu, de la Constantin Argetoianu la Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, de la I. G. Duca şi Armand Călinescu la Henri Cihoski, de la Eugen Cristescu la Corneliu Zelea Codreanu, de la Octavian Goga la Nicolae Iorga, de la Zizi Lambrino la Elena Lupescu, de la Nicolae Titulescu la Barbu Ştirbey. Lumea din jurnal este departe de a fi idilică. Marii bărbaţi politici, liderii militari şi marii cărturari care au făcut România Mare nu sunt lipsiţi de orgolii, tabere politice se fac şi se desfac, generalul Athanasescu însuşi are preferinţe sau idiosincrazii faţă de anumite personaje sau atitudini. El nu este un martor rece sau un marginal, ci un om aflat în centrul jocurilor de putere, mereu în preajma Reginei Maria, mereu încercând să-i ofere acesteia informaţiile şi sfaturile cele mai utile.

Introducere Atlas 2038. Viitorurile lumii

Virginie Raisson
Atlas 2038. Viitorurile lumii
Editura Seneca, 2018
Traducere din limba franceză de Lidia Hartz
Ilustraţii: Lépac / Fotogravură: Sphinx

Citiţi un fragment din această carte.

***
Introducere

Aici, acolo, peste tot, se nasc noi proiecte. O grădină comunitară. O monedă locală pentru ajutor reciproc. O şcoală unde copiii pot învăţa în ritmul lor. Maşini care se conduc singure sau cu mai mulţi şoferi. Cafenele unde în acelaşi timp se repară aparate vechi şi solidarităţi din străbuni. Credite micuţe, aici, care ajută la crearea de proiecte în altă parte. Culturi care respectă pământul, anotimpurile şi sănătatea consumatorilor. Invenţii colective disponibile tuturor şi în mod gratuit. Poduri pentru arici. Uzine unde deşeurile se transformă în energie. Peşti care rămân în mări şi petrol care rămâne în subsol. Da, peste tot se lansează iniţiative care prezic un viitor mai bun.

În aşteptarea viitorului
Şi cu toate acestea, cu vechile ei tulburări ce duc la violenţă şi inegalităţi, lumea pare atât de departe de acel viitor. Niciodată, de la sfârşitul războiului rece, europenii şi americanii nu s-au arătat atât de prinşi de propriile frici. Frica de lipsuri şi frica de nou. Frica de ceilalţi sau de ce s-ar "putea" întâmpla.

Copleşite de seria de atentate şi de valurile de solicitanţi de azil politic care fug de războiul de acasă, multe state occidentale se retrag în cochiliile lor, construiesc ziduri şi cad în capcanele populismului şi xenofobiei.

Sigur că nu lipsesc motivele pentru a ne lăsa convinşi să nu mai avem încredere şi să căutăm un sens în locuri greşite: minciuni şi corupţie la cel mai înalt nivel, diferenţe record între bogaţi şi săraci, decădere socială, stigmatizare religioasă, conflicte identitare...

Şi dacă mai adăugăm şi ce ni se tot repetă, că suntem prea numeroşi pentru planetă, că globalizarea este ireversibilă şi că este mai presus de decizia guvernelor şi de voinţa popoarelor, ne-am putea chiar mira că tinerii sub treizeci de ani nu resimt mai multă disperare şi furie faţă de generaţiile care îi preced. Puneţi-vă în locul lor... Mai pot ei spera în Europa dacă societăţile îmbătrânite şi îndatorate se încăpăţânează să întâmpine viitorul, se agaţă de ce ar avea de pierdut în loc să se bucure de ce ar avea de câştigat? Dacă se concentrează în continuare pe securitate şi existent şi nu pe curaj şi pe nou? Dacă preferă frica şi prudenţa în locul dorinţei şi al deschiderii? Şi ce am mai putea aştepta şi de la Africa dacă modelele de dezvoltare financiarizate, mondializate şi prost adaptate mediului subsaharian nu le oferă tinerelor generaţii puterea de a-şi crea singure viitorul odată cu viitorul societăţii lor? Şi, în cele din urmă, ce şi-ar mai putea dori copiii acestui secol cărora li se tot repetă că "fericirea stă în avuţie" în timp ce epuizarea resurselor prevesteşte viitoarele frustrări?

Blocat de deziluzia politică din ce în ce mai răspândită, viitorul nu prea ne dă speranţe că lumea se va reînnoi. Că poate merge ceva mai departe de nivelul iniţiativelor locale, de voluntariat şi comunitare. Că poate învinge inerţia şi rezistenţa. Că se poate instituţionaliza dincolo de o microcomunitate sau de un cartier. Că poate rodi şi în alte ţinuturi decât cele exemplare din ţările nordice.

Acceptarea imprevizibilului
Se naşte astfel dorinţa de a explora toate aceste posibilităţi şi de a parcurge, într-o singură relatare, lumea întreagă cu complexitatea, inteligenţa, economia, aspiraţiile, dar şi cu ezitările şi blocajele ei. Este nevoie să ne oprim şi să privim viitorul de la distanţă înainte să ne absoarbă fără să fi avut timp să spunem da. Să analizăm prezentul, nu ca să prevedem viitorul, ci ca să îl acceptăm. Pentru că singurul lucru pe care îl ştim cu siguranţă despre el este că nu va fi aşa cum ne imaginăm astăzi: de la căderea zidului Berlinului la internet şi de la încălzirea globală la revoluţia telefoniei mobile din Africa, nu lipsesc evenimentele, fenomenele şi salturile tehnologice care, acum douăzeci de ani, erau imprevizibile. Din fericire, istoria se naşte şi din convergenţa aleatorie, uneori bruscă, a unor evoluţii neaşteptate. Cine, de exemplu, ar fi garantat acum numai cinci ani că electricitatea obţinută din surse regenerabile ar putea deveni competitivă atât de rapid? În orice caz, nu numeroşii investitori care au ales gazele şi petrolul de şist în locul energiei eoliene şi solare. Şi nici algoritmii marilor centre de date americane care prevăd viitorul uitându-se doar la partea raţională şi la obiceiurile oamenilor fără să ia în calcul şi partea voliţională, emoţională sau capacitatea de schimbare.
Tocmai ştiind deja că viitorul îşi va construi propria sa istorie îndepărtându-se de modele, proiecţii şi predicţii, de ce să deschidem această nouă relatare a Viitorurilor Lumii?

Radiografia posibilului
Sunt mai multe motive care ne îndeamnă să explorăm viitorul şi ceea ce ne oferă. Primul este politic şi se bazează pe o constatare: aceea a limitelor practicilor democratice occidentale în faţa urgenţelor planetare. Din Franţa până în Statele Unite, din Ungaria şi până în Australia, fiecare scrutin este ocazia unei vânători de voturi care conduce la desemnarea unui adversar greşit pentru stigmatizarea duşmanilor utili. În acest sens, analiza comparativă a mortalităţii cauzate de terorismul islamic pe de o parte, poluare, circulaţie rutieră sau alimentaţie proastă pe de altă parte, este edificatoare şi invită la ierarhizarea marilor mize ale societăţii departe de emoţiile mediatice şi exagerările electorale.

Imediat se impune şi o a doua constatare: guvernanţa mondială şi sistemele sale de decizie nu mai sunt adaptate provocărilor pe care viitorul ni le pune deja în faţă. Instaurate după cel de-al Doilea Război Mondial şi prea puţin modificate între timp, aceste sisteme nu ţin cont de schimbările care, de douăzeci de ani, au restructurat profund sistemul-lume prin crearea noilor zone de umbră şi transmutarea punctelor decizionale: urbanizarea, repartizarea demografică, globalizarea economică, financiarizarea globală, migraţiile, noile tehnologii. Prin exemple ca pescuitul sau reglementarea internetului, reies şi riscurile la care această lipsă de reprezentativitate poate expune umanitatea, confruntată cu mize etice deosebit de importante cum sunt cele abordate de inteligenţa artificială, de genetică, biotehnologii şi neuroştiinţe.

În faţa ezitărilor acestei perioade de tranziţie, între două ere ale istoriei, care amplifică tensiunea dintre nevoia infinită de resurse pentru creştere şi limitele fizice ale biosferei, rarităţile prezentate în această lucrare îi îndeamnă pe oameni să aleagă fără întârziere o viziune asupra lumii în care să fie cuprins şi viitorul lor. Lucrarea de faţă se înscrie în tradiţia umanistă, în spiritul şi filozofia acesteia, axate pe cunoaştere, conştiinţă, etică, responsabilitate şi liber-arbitru. În panteonul valorilor şi aspiraţiilor pe care această carte doreşte să le promoveze, progresul provine din coexistenţa armonioasă şi durabilă a oamenilor între ei, dar şi cu mediul. Ori, din această perspectivă, reiese că tehnologia nu va fi suficientă pentru a concilia în timp umanitatea şi biosfera. Progresul necesită în acelaşi timp o evoluţie a scării de decizie şi acţiune, a mixurilor energetice, ritmurilor şi modurilor de viaţă, modelului economic, geografiilor mentale şi în final a unor fundamente ale civilizaţiei industriale care structurează lumea încă şi astăzi.

Şi aşa, în ultimii ani au ieşit la lumină mai multe propuneri care vin să alimenteze această reflecţie asupra progresului şi schimbării: economia colaborativă sau a punerii în comun, monedele locale şi blockchain, sfârşitul muncii şi crearea venitului de bază universal. Fie că le considerăm inovatoare şi promiţătoare sau utopice, imperfecte sau chiar pervertite, fie că provin din anarhism, liberalism, ecologie sau comunitarism, aceste noi moduri de producţie, de redistribuire, de utilizare şi schimb confirmă că până şi fără impulsul cercurilor politice instituite, viitorul se încearcă, se visează, se dezbate, se caută şi se inventează, între constrângeri globale şi elan local, în ciuda numeroaselor forţe de inerţie şi rezistenţă.

Mai mult ca oricând, să transmitem mai departe
În final, această carte răspunde, poate înainte de toate, şi unei nevoi foarte personale de a privi cu luciditate şi încredere viaţa pe care o vor traversa copiii mei. De aceea, în loc de prudenţa şi securitatea invocate peste tot, în mod repetat şi cu orice ocazie, sper să le transmit, prin această relatare a posibilului, gustul riscului, savoarea îndrăznelii, apetitul pentru ceea ce nu cunoaştem încă, plăcerea de acţiona, dar şi îndoiala constructivă şi rezilienţa necesară pentru a putea schimba viitorul şi a face şi reface lumea şi existenţa de câte ori îşi vor dori. O lume pe care de altfel o vor împărţi cu alte 10 miliarde de oameni, poate chiar mai mult, şi cam 7,8 milioane de specii de animale. Cu bucuria acestui gând am resimţit dorinţa de a-i reuni pe toţi în carte, ca şi în lumea reală. Pentru a le reaminti că gândirea nu este niciodată atât de liberă, de fertilă şi de inovatoare ca atunci când se desprinde de convenţii, renunţă la obiceiuri şi rezistă normelor, a trebuit să fac eu primul pas al acestei detaşări.

Colaborativ, fragmentat, conectat, individualist, solidar, materialist, local, global, liber, supravegheat, capitalist, comunitar, digital, creativ, artificial, polarizat sau în reţea... viitorul va fi. Îmi doresc ca această carte să trezească dorinţa de a-l îmbrăţişa şi de a-l construi cu entuziasmul pe care îl datorăm celor mai tineri.

 Cartea Atlas 2038. Viitorurile lumii va fi lansată luni, 10 decembrie 2018, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, în cadrul unei discuţii cu Magor Csibi, Raul Pop şi Zoli Toth. Intrarea este liberă, pe baza înscrierii la irina.vasilescu@asociatiasnk.ro. Detalii aici.

Cărticica din adâncuri - Psalmii călătorilor

Mihai Giugariu
Psalmii călătorilor
Editura Compania, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

***

Cărticica din adâncuri

Mihai Giugariu are de câteva decenii locul lui nobil în literatura română. Scrie romane şi nuvele aparent realist şi mereu atent la claritatea expunerii, de parcă - să nu uităm că a fost jurist de seamă al ţării! - ar ţine să evite aproximaţiile sau confuziile care ar risca să-l ducă, dintr-o simplă neglijenţă, în tribunal. Efectul e dublu: pe de-o parte, pe sub limpezimea intrigilor şi personajelor extraordinar de raţionale se insinuează suflul hazardului, al visului, al unui soi de altceva care îşi bate joc subţire de categoriile raţiunii; pe de altă parte, stilistica ascultă de un bogat fond cultural, de fineţe lexicală şi de ritm, ba chiar şi de eufonii minore, rotunjind până la urmă un text calofil.

De această dată, apropiindu-se de 90 de ani, Mihai Giugariu a scris, cu Psalmii călătorilor, un poem în proză tocmai pe tema acelui suflu care precede raţiunii şi tocmai cu maximă calofilie demonstrată. Un poem despre crez ca unic rost al existenţei - orice om, invariabil depozitar al unei misiuni, rătăceşte prin lume doar împins de dorul de a şi-o îndeplini. Un poem care se încolăceşte în cercuri reînnoite, ca Boleroul lui Ravel, dar care se compune obsesional din observaţii vizuale şi auditive, ca şi cum percepţia ar fi cea care domină totul, în timp ce elanurile, motivaţiile, judecăţile, timpul, voinţa grupurilor omeneşti ar fi condamnate să rămână cel puţin obscure, dacă nu chiar derizorii.

Un bărbat, o femeie şi un măgar animă acest poem în proză, parcurgând pământul - un alt nume pentru durata vieţii - într-o cadenţă amplă, simfonică, amintind la tot pasul imnurile biblice şi metaforele literaturii picareşti. Mihai Giugariu, "de toţi acceptatul" autor de volume realiste, pare să fi închegat abia aici "reala" sa parabolă.

(Adina Kenereş)

*

Oamenii sunt grăbiţi. Acesta este dictonul-lozincă, adevărul [...] despre factorul timp în relaţia dintre om şi mediu. Cititorul frunzăreşte cartea între două feluri de mâncare, în tramvai, pe scara rulantă. Citeşte din ce în ce mai puţin la masa de lucru. Lectura a devenit o activitate complementară, în sensul cel mai desăvârşit cu putinţă. Cititorul are sentimentul că, citind, pur şi simplu cheltuieşte timp. O cheltuială cu caracter aleatoriu, pentru că nu ştie încă de la început dacă îi va profita sau nu. De aceea, când îşi asumă riscul unei lecturi, pretinde să fie repede convins. Între el şi scriitor pare, uneori, să se poarte un dialog nerostit, amintind de intransigenţa personajului foarte ocupat care, surprins de stăruinţa celui ce vrea să obţină ceva de la el, îl somează: "Arată-mi ce ştii. Ai zece minute pentru asta!" Unii se supun. Se supun chiar mai înainte de a fi somaţi. O adaptare totală, necondiţionată, ca într-o operaţie de marketing în care se onorează o cerere, reprezentativă pentru un anumit model de consumator. Desigur, s-ar putea obiecta, pentru această ipoteză, că nu ne aflăm în faţa unui scriitor, ci a unui producător de literatură.

(Mihai Giugariu - «Într-o staţie de taximetre», Mărul lui Paris. Eseuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980)

Şi ea vorbea cu patrupedele, cu păsările... - Frumoasele adormite

Stephen şi Owen King
Frumoasele adormite
Editura Nemira, 2018
Traducere din limba engleză de Ruxandra Toma

Citiţi un fragment din această carte.

***

Şi ea vorbea cu patrupedele, cu păsările...

Zilele acestea ascultam în maşină o emisiune la un post de radio în care ascultătorii erau întrebaţi ce îşi doresc să facă de Sărbători. Majoritatea spuneau că îşi doresc să fie cu familia şi cu prietenii, să mănânce din bucatele pregătite de soţii, dar mai ales de mame, şi să lenevească. Urma, evident, un pomelnic de mâncăruri care mai de care mai apetisante. Nici măcar un ascultător nu s-a gândit că poate mama sau soţia îşi doresc şi ele pur şi simplu câteva zile în care să îşi tragă sufletul, să lenevească. Mi-am dat seama atunci că ceea ce scriu cei doi King în cartea lor îşi are, ca de obicei, când vorbim de Stephen King cel puţin, rădăcinile în realitate. Femeile din viaţa noastră, mamele mai ales, îşi au un rol bine stabilit cel puţin de Sărbători şi nu ne imaginăm cum ar fi ca pur şi simplu să se sature de acest rol prestabilit şi să nu mai fie acolo, dispuse să îl joace.

Am fost oarecum sceptică când m-am apucat de citit Frumoasele adormite. În ultimii ani, Stephen King îmi pare a scrie pe bandă rulantă, după o reţetă proprie, dar care la un moment dat tinde să devină repetitivă şi enervantă. Nu voiam să fiu dezamăgită pentru că sunt unul dintre cititorii asupra căruia Shining a avut un efect puternic şi care crede şi acum că IT este un roman complex şi foarte bun. M-a făcut sceptică şi colaborarea cu fiul său, pentru că, eu una, am mereu o tresărire când cineva încearcă să îşi promoveze copiii astfel, folosindu-se de propria notorietate. Owen King este cel mai mic dintre fii lui Stephen King. A studiat la Universitatea Columbia, o universitate de prestigiu, şi-a încercat mâna cu povestiri şi un roman grafic. Aşadar, nu este chiar un neavenit în lumea literelor. Frumoasele adormite, roman scris în colaborare de cei doi King, este unitar ca stil, nu simţi unde scrie unul şi unde celălalt, dar păcătuieşte pe undeva tocmai prin acest lucru. Pentru că este un roman tipic Stephen King.

În Frumoasele adormite, femeile din întreaga lume sunt lovite de ceea ce ajunge să fie cunoscut ca Sindromul Aurora după numele prinţesei din povestea clasică Frumoasa din pădurea adormită. Femeile nu doar că adorm, dar sunt înfăşurate într-un fel de cocon asemănător celui de molie sau fluture care atunci când este rupt duce la trezirea femeii respective şi transformarea ei într-o persoană extrem de violentă, capabilă să ucidă pe oricine se găseşte în apropiere. Aşadar, se ajunge la o lume în care bărbaţii rămân aproape singuri, în care femeile fac eforturi supraomeneşti să nu adoarmă folosind orice stimulent le este la îndemână, de la cafea la droguri. Singura femeie care pare a nu avea probleme cu somnul este Evie Black care ajunge în urma unei altercaţii violente în Penitenciarul pentru Femei din Dooling. Evie este un mister pentru majoritatea celor care ajung să o cunoască. Frumoasă, puternică şi inteligentă, Evie vorbeşte cu animalele şi insectele, ştie ce se întâmplă la distanţă ca şi cum ar fi prezentă acolo, este, după cum se demonstrează până la urmă, foarte implicată în misterul ce serveşte ca pretext acestei cărţi. Evie m-a dus cu gândul la Mama arhetipală, la zeiţa fecundităţii şi abundenţei din vechime, enigmatică şi periculoasă, fără de care lumea nu ar putea continua să existe. Evie consideră că femeile trebuie salvate de o lume a bărbaţilor plină de violenţă, răutate, o lume în care femeile sunt abuzate, folosite şi în care nu îşi mai găsesc locul. Dooling-ul şi femeile de acolo devin simbol şi reprezentante ale femeilor din întreaga lume. Evie le salvează adormindu-le şi trimiţându-le într-un oraş alternativ pe care femeile ajung să îl numească Oraşul Nostru. După cum spune un personaj, le trimite într-o "grădină a Raiului fără Adam". Femeile din Dooling sunt cele care urmează să decidă pentru toate femeile dacă vor dori să se întoarcă în lumea din care au plecat sau să doarmă pentru eternitate. Ca să fiu sinceră, eu una nu am găsit deloc atrăgătoare lumea aceea alternativă creată de Evie.

Cartea urmăreşte aventurile femeilor şi bărbaţilor din Dooling şi modul în care aceştia aleg să reacţioneze în faţa evenimentelor extreme la care sunt părtaşi. Cred că autorii surprind foarte bine modul diferit şi uneori extrem în care reacţionează oamenii în situaţii limită, cum mulţimea se transformă în doar câteva minute în gloată din cauza fricii şi urii. Miza cărţii, cred că v-aţi dat seama deja, este una feministă, dar, în acelaşi timp, ecologistă. Mi-au rămas în minte discursul lui Evie de la un moment dat în care aduce în faţa cititorului imaginea unei lumi din care oamenii au dispărut. Stăpâni au devenit animalele şi peştii, plantele şi insectele. Pentru că lumea noastră nu poate continua să existe fără femeile ei, nu-i aşa?

Pentru cei obişnuiţi cu stilul lui King, lungimea romanului nu este o surpriză. Nici pentru mine, care am citit cam tot ce a publicat, dar detaliile uneori obsesive şi paginile cu discuţii interminabile au devenit uneori prea multe. În plus, personajele nu mi s-au părut credibile, nu am putut empatiza cu ele. Poveştile lor mi s-au părut schematice şi parcă prea multe personaje se băteau pentru atenţia mea. Aşa că, de la un moment dat, nu mi-a mai păsat de nici unul. Bănuiesc că cei doi King au vrut să scrie o carte cu miză, ancorată în lumea de azi şi tensiunile ei. Problema este că atunci când alegi din raft un roman de Stephen King, te aştepţi să fii ţinut captiv de ceea ce se întâmplă în carte şi nu pus în faţa unei agende politice. Într-o carte de King vrei să evadezi tocmai din realitatea care te trage de mânecă peste tot. Este exact ceea ce cartea aceasta nu reuşeşte să facă. Din păcate.

Cu moartea pe moarte călcând...

Pr. James Early
De la baptist la Bizanţ
Editura Theosis, 2018
Traducere din limba engleză de Marian Rădulescu

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt înainte. Cu moartea pe moarte călcând...

Într-o epocă în care Ortodoxia este scuipată asemeni Mântuitorului pe Cruce, semn că-şi împlineşte menirea de a converti lumea la Cel Înviat, cartea-mărturie a lui James Early, Părintele venit la Ortodoxie prin voia lui Dumnezeu, îmi pare asemeni purtării Crucii de către Simon Cirineul (Marcu 14.21).

Chemat dintr-o ţarină în Împărăţie, James Early asumă franc şi distins, asemeni unui călător care şi-a descoperit orizontul liniştii, taina creşterii liniştii sale. Veţi citi un jurnal de bord, o alcătuire de suflet şi de asumare a unei opţiuni pe viaţă şi pe moarte, asumată pe veşnicie. Un bun îndreptar duhovnicesc pentru cei care cântă moartea Ortodoxiei doar pentru că nu o cunosc. Asumând Ortodoxia, Părintele James Early asumă exigenţele ei în întregime. Aproape că pentru noi, cei care ne lăudăm a fi născuţi ortodocşi, propune o restartare a fundamentelor noastre de mărturisire: Evanghelia, Liturghia, Crucea aprinsă de razele Învierii. Trebuie să recunosc că instinctiv, după primele pagini ale lecturii, mi-am întors filele propriului jurnal de adolescenţă atee în fapt, încât îmi pare că, fără să străbat continente, mi-am regăsit un frate de căutare. Aviz, cuminte, înţepeniţilor în ortodoxisme, frânturi de Ortodoxie păstrate parcă în ulcioare crăpate sub presiunea orgoliilor noastre.

Aud foarte des în întâlnirile cu tinerii: cum trebuie să ne purtăm cu baptiştii ori penticostalii, adventiştii ori mai ştiu eu care dinte cei care-şi caută ritmul duhovnicesc în ritmul lumii? Le spun mereu că pentru a ţine de partea Evangheliei mărturisirea noastră, trebuie să cunoaştem Evanghelia şi să o mărturisim prin fapte, evitând mofturile şi ifosele, căutând mereu la aproapele nostru, oricât de departe ar părea de modul nostru de a gândi. Dacă nu, vom fi mereu nişte ţignale de avertizare, nu cântarea de harpă gata să crească în inima noastră cântarea psalmilor biruitori. Le spun mereu că e nevoie să ne descoperim Liturghia în conţinutul ei mărturisitor nu doar în forma ritualică, în esenţa sa evanghelică nu doar în istoricitatea ei entuziasmantă. Nevoia de mistagogie şi ritual, suferinţa omului contemporan, poate fi vindecată şi prin astfel de scrisori de iubire la adresa Învierii care ţine Ortodoxia. Citind cartea am avut sentimentul că sunt fratele fiului risipitor, prea atent, uneori, la întâlnirile cu prietenii şi neatent la drama Tatălui, care are nevoie şi de mine ca să-şi împlinească menirea de Aşteptător şi Aflător al celui pierdut. Nu, nu am curajul de a merge, decât rareori, după cel pierdut printre roşcove şi păstoriri de porci...

Cartea Părintelui Early mi-a adus aminte că e posibil, că merită să creşti relaţia cu celălalt şi să-i asiguri cunoaşterea destinsă a Ortodoxiei. Le mai spun tinerilor că oricum, ne trebuie răbdare multă, în 2000 de ani şi ei, care vin de departe, vor fi ortodocşi. Cred, acum, că răspunsul meu are un suport de "curs". Cartea acestui Avvă al venirii la Ortodoxie. Căruia-i sărut mâna pentru curajul de a nu renunţa la frumuseţea Învierii şi aşezării în veşnicie. Exigentă, convertirea obligă la exigenţă. Cartea aceasta ne oferă modelul exigenţei dinamice şi luminoase. Semnul că Împărăţia Cerurilor se ia cu asalt.

(Pr. Constantin Necula, Facultatea de Teologie "Sf. Andrei Şaguna", Sibiu)

Manualul de parenting al Reginei Maria - Kildine

Regina Maria a României
Kildine. Povestea unei mici principese răutăcioase
Editura Corint, 2018
Traducere din franceză de Alteţa Sa Regală Principele Radu
Desene de JOB

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Manualul de parenting al Reginei Maria

Regina Maria a României a trecut de multă vreme din istorie în legendă în mentalul colectiv. Personalitate extraordinară, o regină cu o dedicare faţă de ţară şi oamenii ei greu de egalat, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului care a ştiut să facă faţă cu eleganţă unor momente foarte grele şi să fie inspiraţie pentru cei din jur, Regina Maria reuşeşte să ne mai surprindă încă o dată într-un mod plăcut şi inedit ca autoare a unei poveşti pentru copii intitulată Kildine. Povestea unei mici principese răutăcioase. Cartea a apărut spre finele anului 2018 la Editura Corint într-o prezentare grafică deosebită, fiind tradusă din franceză de Alteţa Sa Regală Principele Radu şi însoţită de ilustraţiile din ediţia franceză originală care îi aparţin lui Jacques Marie Gaston Onfroy de Bréville, zis Job. Recunosc că m-a încântat inclusiv hârtia aleasă pentru tipăritură pentru că mi-a adus aminte de cărţile de basme de altă dată.

Povestea lui Kildine este una care nu îşi va pierde actualitatea atâta vreme cât vor exista părinţi şi copii. Adică niciodată. Mica prinţesă Kildine este un copil dorit, născut târziu şi, drept urmare alintat peste măsură. Răzgâiată, neascultătoare, ştiind să profite de slăbiciunile celor din jur, dar şi de calitatea ei de prinţesă, Kildine crede că totul i se cuvine, că se află deasupra tuturor şi că bunele maniere şi educaţia sunt pentru alte persoane. Atunci când merge însă prea departe şi ascunde coroana regelui, tatăl ei, părinţii hotărăsc că a venit momentul să ia măsuri pentru a o face pe mica prinţesă să înţeleagă că există şi obligaţii şi nu doar drepturi. Kildine este trimisă departe şi învaţă cum trebuie să se comporte o fetiţă civilizată.

Cartea nu este doar o poveste ci un adevărat manual de parenting al epocii. Părinţii care o vor citi vor recunoaşte câteva dintre strategiile propuse de Regina Maria: să nu se răspundă la violenţa verbală şi fizică a copilului cu violenţa adultului, copilului să i se fixeze limite, să înveţe că există întotdeauna consecinţe şi că situaţia şi poziţia părinţilor nu reprezintă un scut pentru comportamentul inadecvat. Kildine învaţă într-un mod destul de dur toate aceste lecţii ceea ce ar putea ultragia pe unii dintre părinţii contemporani nouă, adepţi ai unui parenting permisiv şi fără reguli. Ca părinte, eu cred însă, că cele scrise de Regina Maria constituie un bun punct de plecare pentru meditaţia asupra aceea ce vrem să vedem în copiii noştri şi cum îi pregătim pentru viaţa de adult.

Povestea este frumos construită, cuvintele autoarei reuşesc să creeze imagini în mintea cititorului ceea ce este esenţial pentru o carte de poveşti. Imaginea vulturilor este impunătoare şi cred că aleasă în directă legătură cu simbolistica heraldică a României, mica excursie pe plajă te face să îţi doreşti să fii acolo cu Kildine, să simţi mirosul mării, să culegi scoici şi să te bucuri de căldura razelor de soarelui. Întâlnirea cu regina Flutanda şi micuţul gnom care spune adevăruri neplăcute este o poveste în poveste, un moment care permite terminarea procesului de maturizare şi educare al micii prinţese. Totodată demonstrează imaginaţia şi talentul creator al Reginei pentru că nu este uşor să creezi o lume imaginară, cu atât mai mult un regat al lebedelor.

Cartea are şi câteva note de ironie amară legate de ceea ce înseamnă să fii prinţesă. Astfel, scrie Regina Maria la un moment dat că "în general, nu este prudent să i se dea unei principese idei despre libertate, în fond «Libertate, Egalitate, Fraternitate» sunt cuvinte care nu au fost inventate pentru o principesă. Principesele sunt ca nişte păsări menite să trăiască în cuşti aurite, cu cât învaţă mai repede să le placă traiul din cuşca lor de aur, cu atât mai bine pentru ele." În aceeaşi notă se înscriu şi cuvintele gnomului despre principi şi adevăr. Principilor, spune regina prin intermediul micului omuleţ răutăcios, nu le place adevărul, iar atunci când îl aud, "li se pare că este precum cineva care a uitat să se îmbrace". Răzbate din aceste cuvinte o dorinţă de libertate, de eliberare din chingile sociale şi de etichetă, fără a cădea însă în extremă.

Un personaj interesant în carte este madam Vox Populi, vânzătoarea de mere ranchiunoasă şi cam din topor care devine nu doar cel mai mare critic al lui Kildine, dar şi imaginea celor permanent nemulţumiţi de regalitate. Este şi cea care consideră că problemele făcute de Kildine ar fi putut fi rezolvate cu câteva nuiele la fund. Există ceva primitiv şi aspru în madam Vox Populi, o răutate şi ostilitate care pot totuşi fi îmblânzite prin gesturile şi cuvintele potrivite.

Regina Maria a scris mai mult decât o poveste în Kildine. Este o carte care ţi se dezvăluie în straturi, fiecare dintre ele vorbind despre lucruri care au rămas actuale chiar dacă timpurile s-au schimbat. Şi tocmai acest lucru face din basmul ţesut de autoare o poveste nemuritoare. Pentru că orice poveste îşi dovedeşte valoarea atunci când se confruntă cu trecerea timpului şi reuşeşte să transmită un mesaj cu care cititorul continuă să rezoneze. Pentru că poveştile educă şi formează caractere şi ne pregătesc copiii pentru provocările şi pericolele viitorului.

Cuvânt înainte - Pagini de jurnal

William S. Culbertson şi Alvin M. Owsley
Pagini de jurnal
Editura Vremea, 2018
traducere din limba engleză de Lavinia Popica

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Popularitatea de care se bucură jurnalele, memoriile, corespondenţa şi alte scrieri de natură personală este pe deplin justificată, atât din punctul de vedere al unei lecturi adesea savuroase, personale, cât şi, mai important, al laturii umane, al sensului de a "aparţine" pe care ni-l dau, dar sunt în aceeaşi măsură importante surse istorice ale unor evenimente trecute.

Jurnalul lui William S. Culbertson se încadrează în acest profil, cu date importante despre el, familia sa, activitatea profesională, cu trăiri sufleteşti, îndoieli. Scriitura lui se află la intersecţia dintre detalii, adesea seci, despre datoriile sale profesionale, cu trimiteri clare spre telegramele şi rapoartele diplomatice pe care le scrie Departamentului de Stat american, ca de exemplu pe 27 noiembrie 1927: "Ziua înmormântării naţionale a lui Ion. I.C. Brătianu (vezi telegrama mea nr. 501)", sarcasm, ca de exemplu, descrierile unor personalităţi române, pe 21 octombrie 1927 despre Nicolae Titulescu: "Are o minte ascuţită - mulţi spun că prea ascuţită!" sau pe 20 iunie 1927 despre Martha Bibescu: "Prinţesa are mai multă ambiţie decât minte", şi, nu în ultimul rând, descrierea călătoriei prin România anilor '20. Şi, din această ultimă perspectivă, paginile sale sunt interesante pentru că locuieşte şi călătoreşte extensiv în România.

Din documentele, fără îndoială incomplet păstrate în fondul Direcţia Generală a Poliţiei, numărul turiştilor americani înregistraţi a fost: 30 în 1926, 68 în 1927, 29 în 1928, 1 în 1929, 64 în 1930, 53 în 1931, 9 în 1932, 36 în 1933, 32 în 1934, 1 în 1935, 39 în 1937, 7 în 1938, 2 în 1939. Majoritatea sunt bărbaţi, majoritatea vizitează Bucureştiul, cu opriri scurte în alte oraşe importante (Cluj, Oradea, Constanţa), majoritatea vin din interese profesionale (în special ziarişti, care au şi publicat despre călătoriile lor). În primul rând, se întâlnesc şi în descrierile sale de călătorie temele caracteristice literaturii de călătorie: România e plasată ca linie imaginară a diviziunii dintre Europa şi Orient, Asia, descrieri ale peisajului şi monumentelor interesante, preocupare şi apreciere a costumului naţional, dar şi stereotipuri despre mizerie, ineficienţă, pasivitate. Dar, spre deosebire de alte descrieri ale călătorilor americani din acea perioadă, Culbertson surprinde eforturile statului român de a crea un stat centralizat şi o cultură omogenă românească, în jurul Vechiului Regat şi a ţărănimii.

Dar cine a fost William Smith Culbertson (1884-1966)? S-a născut în Greensburg, Pennsylvania, dar familia sa s-a stabilit când el avea 13 ani în Kansas, unde, din cauza situaţiei financiare a familiei, a lucrat din martie 1898. A absolvit Colegiul Emporia (Kansas) în 1907 şi în anul următor şi-a susţinut licenţa la Universitatea Yale. În 1912 a obţinut doctoratul în drept la Facultatea de Drept, Universitatea Yale. A fost membru şi vicepreşedinte al Comisiei Tarifelor până în 1925. A fost ministru plenipotenţiar în România (1925-1928) şi ambasador în Chile (1928-1933). A continuat practica privată ca avocat şi a lucrat în calitate de consilier al Consiliului Industrial al Administraţiei Naţionale pentru Recuperare. La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, el a devenit profesor la Şcoala de Diplomaţie a Universităţii Georgetown până în 1956. A publicat studii cuprinzătoare despre America Latină şi economie. A fost căsătorit cu Mary Jo Hunter şi au avut trei fete, Junia, Jane, iar cea mai mică, Mary Josephine, s-a născut în Bucureşti în 1926.

Paginile de jurnal publicate aici se referă la perioada sa ca ministru plenipotenţiar al Statelor Unite ale Americii în România, 1925-1928 şi sunt parte a jurnalului său care acoperă perioada dintre 1897 şi 1958, jurnal aflat în colecţiile Bibliotecii Congresului (Washington D.C.), Divizia Manuscrise. Pe această cale ţin să le mulţumesc arhiviştilor şi bibliotecarilor de la sala de lectură pentru sfaturile şi ajutorul acordat şi de asemenea doamnei Lucille Pendleton, nepoata diplomatului American. O parte din descrierile sale de călătorie din iulie, august, septembrie 1926 le-a trimis Departamentului de Stat american.

În timpul călătoriilor sale în României, cum observă şi el în paginile jurnalului, a venit mereu în contact cu autorităţile române locale, poate mai mult decât şi-ar fi dorit uneori. De exemplu, pe 11 septembrie 1926, Serviciul de Siguranţă Sighişoara raporta: "În seara de 9 Septembrie a.c. a sosit în localitate d. Kubertson [Culbertson], ministrul Americii, descinzând la hotel Stimana, unde a şi luat masa. În ziua de 10 corent, cu automobilul, a plecat la Gheorgheni." "În 7 septembrie 1926, soseşte la Cluj, ocazie cu care prefectul primeşte sarcini clare de la ministrul de externe şi cel de interne: să ia "cuvenitele măsuri", să rezerve camere, să anunţe la bariera oraşului şi să arate "toată solicitudinea".

Despre activitatea sa în România, amintesc studiile extensive ale istoricului Gheorghe I. Florescu, "Realităţi politice româneşti într-o viziune americană" în Izvoare străine pentru istoria românilor (1988) şi "William S. Culbertson and România (1925-1928)" în Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol (1991) (în colaborare cu Donald E. Bain), precum şi studiul publicat în acelaşi anuar "William S. Culbertson la Bucureşti" (1994).

În timpul activităţii sale ca reprezentat al Statelor Unite la Bucureşti a fost preocupat în principal de datoria României către Statele Unite, facilitarea activităţii companiei Standard Oil şi, în general, susţinerea capitalului sau companiilor americane interesate de a investi în România, dar a abordat şi probleme precum antisemitismul, care a afectat şi cetăţeni americani de origine română, sau discriminarea cu care s-au confruntat baptiştii în România. Rapoartele sale detaliază viaţa politică, economică şi socială, oferind o imagine de ansamblu a unei scurte perioade din istoria României interbelice din perspectiva unui diplomat american. Deşi şi-a început cariera diplomatică în 1925, numit politic, el trimite numeroase şi foarte detaliate rapoarte Departamentului de Stat american, poate şi datorită dorinţei sale de ordin personal de a progresa în carieră, de a cunoaşte succesul. Astfel, el nota pe 27 octombrie 1927: "Mă încearcă mereu dorinţa de a merge mai departe. Acum îmi doresc să merg mai departe pentru familia mea." După spusele lui, numirea sa în România, deşi menită drept o "acadea pentru a atenua dezamăgirea de a pierde... China". William S. Culbertson a depus eforturi considerabile pentru a înţelege România şi a extinde relaţiile, mai ales economice, dintre România şi Statele Unite. Înaintea plecării spre Bucureşti, el a studiat în detaliu dosarele Departamentului de Stat despre România şi a discutat cu Calvin Coolidge, Herbert Hoover, senatorul William Borah despre misiunea sa şi relaţiile româno-americane.

Relaţiile româno-americane la care contribuie şi activitatea lui, pot fi înţelese şi explicate şi prin prisma conceptului de americanizare, utilizat de foarte timpuriu, începând chiar cu secolul XIX. În 1902, W.T. Stead scria deja despre americanizarea lumii, mai ales despre rolul Statelor Unite de a conduce lumea. În 1931, cartea lui Frank A. Southard, American Industry in Europe analizează americanizarea Europei din punct de vedere industrial, economic, un fel de studiu de globalizare avant la lettre şi rolul companiilor americane în acest proces. El argumentează că "tipul de industrie dezvoltată în Statele Unite este diferit de cel din Europa prin accentul pus pe standardizare, producţie de masă sau în serie, studiile de timp, diviziunea tehnică a muncii, publicitate, şi, în total, salariile relativ mari." Mai mult, bazat pe analiza a peste 200 de companii americane, el susţine că prezenţa firmelor şi metodele americane transformă companiile europene, care "adoptă voluntar" modelul american. Americanizarea poate fi astfel înţeleasă ca un proces de modernizare, preocupată de transferul tehnologic, care a presupus şi negocierea practicilor transmise de Statele Unite.

Totuşi, după cum se observă din unele documente oficiale şi din câteva din însemnările din jurnalul lui William S. Culbertson, se poate vorbi deja în perioada interbelică despre ceea ce Victoria de Grazia numeşte un "model informal de imperiu" construit în jurul idealurilor de consumerism de masă. "Un imperiu de piaţă" care a exportat nu doar un model economic, dar şi asociaţii voluntare (ca de exemplu, Rotary Club), practici de consumerism democratice, dar s-a bazat şi pe conceptul de "soft power". De exemplu, pe 17 noiembrie 1927, Culbertson nota: "Am avut o lungă discuţie cu prinţul [i.e. Barbu Ştirbei] în care am prezentat soluţia mea unei probleme [i.e. terenurile embatice] mai largi care este încă nerezolvată între România şi Statele Unite. I-am spus că, până nu se face ceva pentru a accepta cererea Standard Oil Co., eu cred că nici un împrumut (mare împrumut) nu va fi disponibil pe piaţa americană. El este director la Steaua Română. I-am spus că bazele pentru cooperare există cu beneficii pentru ambele părţi - noi facem împrumutul; România arată mai multă consideraţie industriei noastre petroliere, a automobilului etc."

Dar îşi foloseşte guvernul american influenţa pentru a ajuta o companie americană? Sau o companie americană se foloseşte de guvernul american pentru a-şi extinde influenţa şi beneficiile materiale, a domina piaţa de desfacere - sau este, mai degrabă, o simbioză între capitalul politic şi economic al unei mari puteri? Încă înainte de a pleca spre noul post în Bucureşti, Culbertson s-a întâlnit cu reprezentanţi ai companiei Standard Oil în Washington D.C., dar în intimitatea jurnalului său, pe 25 aprilie 1927, scria: "Îmi plac oamenii de afaceri şi le admir realizările, dar, daca ajung să conducă, sunt un pericol. Cei care încearcă să influenţeze deciziile politice la Washington sunt oameni de afaceri care vor să conducă guvernul în propriul lor scop. Conceptul lor de «bine public» se referă doar la binele lor. Puţini oameni au o viziune atât de limitată precum membrul obişnuit al Clubului Rotary!".

Pe aceeaşi linie de idei, Culbertson relatează conversaţia pe care a purtat-o cu Harry G. Seidel pe 13 octombrie 1927 despre intenţia companiei de a începe discuţii informale cu guvernul român pentru a obţine condiţii mai favorabile pentru subsidiara Standard Oil din România: "În schimbul unei înţelegeri pe linia acestor patru cereri [vezi documentul integral anexat], domnul Seidel a spus că va da asigurări că guvernul român va avea suportul ei moral pentru a obţine un împrumut guvernamental în America. Pe de altă parte, dacă guvernul român nu este dispus să aşeze interesele Standard în România pe o bază mai satisfăcătoare, domnul Seidel a indicat că Standard îşi va extinde influenţa împotriva guvernului român de a obţine un împrumut, fie direct sau indirect pe pieţele Statelor Unite."

Despre relaţiile dintre naţionalismul economic, în general promovat de statul român în perioada interbelică, şi companiile multinaţionale americane, pe lângă încercările de a limita participarea directă a capitalului străin, nu întotdeauna reuşite, cererea de a crea subsidiare locale ale companiilor sau impunerea de tarife vamale ridicate pentru produse de consum, instituţiile statului român au fost implicate şi altfel în activitatea companiilor americane. De exemplu, reclamele maşinilor de cusut Singer au fost confiscate începând din 1922, în special în Ardeal, pentru că, din punctul de vedere al autorităţilor, ar fi reprezentat culorile steagului maghiar şi, prin urmare, "iredentiste", iar utilizarea lor în Ardeal ar fi fost "curată provocare", Siguranţa sugerând ca acestea să fie folosite doar în Vechiul Regat.

De la începutul stabilirii relaţiilor diplomatice dintre România şi Statele Unite în 1858, acestea au avut drept scop principal dezvoltarea relaţiilor comerciale. Prin prisma interesului său profesional şi Culbertson a fost preocupat de acest aspect, sugerând pe 10 octombrie 1925: "Când şi dacă datoria României către Statele Unite va fi finanţată, sugerez Departamentului să ia în considerare să mă autorizeze a face investigaţii preliminare despre posibilitatea negocierii unui tratat comercial între Statele Unite şi România. Multe din condiţiile în care se desfăşoară afacerile americane în România vor fi îmbunătăţite şi stabilizate printr-un tratat comercial modern între cele două state." Revine asupra acestei idei pe 4 februarie 1928: "Sunt dornic să stabilizez relaţiile comerciale dintre România şi Statele Unite prin negocierile unui tratat comercial. Comerţul american creşte în această piaţă şi modus vivendi actual este, prin natura sa, nesigur. În special, industria automobilului doreşte să aibă poziţiile mai sigure în această piaţă, şi, în negocierile unui tratat comercial, eu cred că ar putea fi posibil a se obţine pentru ea garanţii ale unui tratament egal şi just." Din nefericire, cu excepţia notelor comerciale schimbate şi un tratat comercial provizoriu semnat pe 20 august 1930, acest acord nu a devenit o realitate.

Analizele sale sunt cu atât mai detaliate în privinţa problemei datoriei României către Statele Unite, puterea economică a României, multe scrise cu gândul de a evalua posibilitatea acordării unui împrumut şi a demonstra legăturile dintre puterea politică şi cea financiară şi economică a Partidului Liberal. Politica liberală "prin noi înşine" este în competiţie directă cu interesele capitalului american. În octombrie 1925, Culbertson vizitează Expoziţia Industrială din Parcul Carol unde erau reprezentate, după spusele sale, în principal, întreprinderi româneşti precum Reşiţa, Creditul Minier, Steaua Română, în care Partidul Liberal avea investiţii financiare. El continua susţinând că, după ce a investigat, a aflat că s-au pus obstacole politicoase în faţa instalării de expoziţii de către întreprinderile străine, precum Româno-Americană. Totuşi, Culbertson exagerează, probabil din dorinţa sa de a promova capitalul american, unele companii dintre cele menţionate au avut capital străin, austriac sau francez, deşi capitalul majoritar era cel român.

William S. Culbertson trimite rapoarte detaliate despre situaţia politică internă a României, perioada dominată de schimbări importante precum abdicarea lui Carol, moartea regelui Ferdinand, moartea lui Ionel Brătianu. Este perioada în care se redefinesc relaţiile dintre partidele politice, Partidul Naţional Ţărănesc având un rol din ce în ce mai important. Culbertson surprinde această transformare:

Deşi o revoluţie pe străzi, cum a fost prezentată în articole de ziare fabricate de presa influenţată din Viena, Budapesta sau Berlin, nu există, spre dezamăgirea celor veniţi special pentru a o fotografia [...], totuşi, în alt sens, o revoluţie are loc în România. Din inerţie, Partidul Liberal va mai fi la putere pentru un timp. Totuşi, moartea lui Ionel Brătianu a încheiat o eră. Nici unul dintre liderii liberali nu are forţa de caracter suficientă pentru a menţine controlul care a caracterizat perioada care tocmai s-a încheiat. Prestigiul lui Maniu şi al grupării sale creşte rapid. În Europa de Vest sau America nu ar fi consideraţi un partid radical, dar ei reprezintă o nouă mişcare în România şi dacă îşi pun ideile în practică, ţara va fi transformată într-un mod fundamental. Provinciile noi, obţinute după război, au fost guvernate de la Bucureşti de o oligarhie foarte centralizată şi locuitorii lor au avut relativ foarte puţin de spus în guvernarea ţării. Susţinerea principală a lui Maniu vine din Transilvania şi Banat şi, prin unirea cu Mihalache, a obţinut suportul ţărănimii din Basarabia şi Vechiul Regat. Din aceste surse, va veni sânge nou şi idei noi, care sunt cu adevărat mai democratice şi care vor lovi chiar fundaţia pe care a fost construit sistemul de guvernare al Brătienilor.

Gorbaciov este greu de înţeles - Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui

William Taubman
Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui
Editura Meteor Publishing, 2017
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere. "Gorbaciov este greu de înţeles"

- Gorbaciov este greu de înţeles, mi-a spus el, referindu-se la sine, aşa cum face frecvent, la persoana treia.

Începusem să lucrez la biografia lui în 2005 şi după un an m-a întrebat cum mergea.
- Încet, mi-am cerut eu scuze.
- E-n regulă, a zis el. Gorbaciov este greu de înţeles.

Are simţul umorului. Şi avea de asemenea dreptate. Lumea este profund dezbinată în privinţa lui Gorbaciov. Mulţi, mai ales în Occident, îl consideră cel mai de seamă om de stat din a doua jumătate a secolului al XX-lea. În Rusia însă este în general dispreţuit de cei care-l acuză de prăbuşirea Uniunii Sovietice şi colapsul economic care a urmat. Admiratorii se extaziază în faţa viziunii şi curajului său. Detractorii, unii dintre ei foşti camarazi de la Kremlin, îl acuză de multe, începând de la naivitate şi terminând cu trădare. Singurul aspect în privinţa căruia toţi sunt de acord este că el a schimbat aproape de unul singur atât ţara sa, cât şi lumea.

Înainte ca Gorbaciov să preia puterea în martie 1985, Uniunea Sovietică era una dintre cele două supraputeri mondiale. Până în 1989, el transformase sistemul sovietic. Până în 1990, Gorbaciov, mai mult ca oricare altul, pusese capăt Războiului Rece. La sfârşitul anului 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, lăsându-l un preşedinte fără ţară.

Gorbaciov n-a acţionat singur. Starea jalnică în care se afla sistemul sovietic în 1985 i-a îndemnat pe colegii lui de la Kremlin să-l aleagă pentru a porni pe calea reformelor, însă el a mers mult mai departe decât intenţionaseră ei. Gorbaciov a avut aliaţi ruşi liberali care i-au salutat reformele de mare amploare şi au acţionat în vederea susţinerii lor, dar apoi l-au ales pe Boris Elţîn să-i conducă spre tărâmul făgăduinţei. În acelaşi timp, Gorbaciov a avut adversari sovietici conservatori, care i s-au opus, mai întâi în secret, apoi făţiş şi total. A avut rivali personali, mai ales pe Elţîn, pe care l-a chinuit şi care l-a chinuit la rândul lui înainte de a aplica lovitura de graţie atât lui Gorbaciov, cât şi URSS-ului. Conducătorii occidentali l-au privit cu îndoială pe Gorbaciov, apoi l-au îmbrăţişat, pentru ca într-un final să-l abandoneze, refuzându-i ajutorul economic de care avea nevoie cu disperare. Şi, poate cel mai important, Gorbaciov a avut de-a face cu Rusia în sine, cu mentalităţile ei tradiţional autoritare şi antioccidentale; după ce i-a respins atât pe Gorbaciov, cât şi pe Elţîn, Rusia l-a îmbrăţişat până la urmă pe Vladimir Putin.

În calitate de secretar general al Partidului Comunist, Gorbaciov a deţinut puterea de a schimba aproape orice. Mai mult, el a fost unic printre egalii săi. Alţi cetăţeni sovietici, unii dintre ei situaţi în poziţii destul de înalte, i-au împărtăşit valorile, dar aproape niciunul dintre cei aflaţi chiar în vârf. Singurii membri ai Biroului Politic care l-au susţinut aproape până la sfârşit, Aleksandr Iakovlev, Eduard Şevardnadze şi Vadim Medvedev, au putut s-o facă doar pentru că Gorbaciov i-a numit sau i-a păstrat. Britanicul Archie Brown, vechi specialist în istoria URSS, scrisese: "Nu există absolut niciun motiv pentru a presupune că vreo posibilă alternativă la Gorbaciov la mijlocul anilor 1980 ar fi răsturnat complet marxism-leninismul şi ar fi schimbat fundamental atât ţara sa, cât şi sistemul internaţional într-o tentativă de a opri un declin care nu reprezenta o ameninţare imediată nici pentru sistem [sovietic], nici pentru el însuşi".

Regretatul om de ştiinţă rus Dmitri Furman a descris în termeni mai largi unicitatea lui Gorbaciov: el a fost "singurul om politic din istoria Rusiei care, având în mâinile sale toată puterea, a optat în mod voluntar pentru limitarea ei, ba chiar a riscat s-o piardă, în numele valorilor principiilor morale". Recurgerea la forţă şi violenţă pentru păstrarea puterii ar fi însemnat pentru Gorbaciov o "înfrângere". În lumina principiilor lui Gorbaciov, a continuat Furman, "înfrângerea sa finală a însemnat o victorie" - deşi, ar trebui adăugat, la momentul respectiv nu i s-a părut deloc aşa.

Cum a devenit Gorbaciov omul care a fost? Cum a ajuns fiul unui ţăran, al cărui omagiu pompos adus lui Stalin i-a adus un premiu important în liceu, să se transforme în groparul sistemului sovietic? "Numai Dumnezeu ştie", s-a lamentat Nikolai Rîjkov, care a fost mult timp premierul lui Gorbaciov şi care într-un final s-a întors împotriva sa. Unul dintre consilierii apropiaţi ai lui Gorbaciov, Andrei Graciov, l-a numit "o eroare genetică a sistemului". Gorbaciov însuşi s-a descris ca fiind "un produs" al acelui sistem şi "antiprodusul" său. Totuşi, cum a reuşit să fie şi una şi alta?

Cum a ajuns să conducă Partidul Comunist, în ciuda celui mai riguros sistem de verificări şi garanţii, conceput pentru a-l proteja tocmai împotriva unuia ca el?Cum, se întreba Graciov, "s-a întâmplat ca o ţară, nu pe de-a întregul normală, să se aleagă cu un conducător înzestrat cu reflexe morale normale şi bun-simţ"? Un psihiatru american care a întocmit pentru CIA profilurile de caracter ale unor conducători străini a rămas "derutat" de felul cum un asemenea "sistem rigid" a putut produce un lider atât de "inovator şi creativ".

Ce schimbări şi-a dorit Gorbaciov pentru ţara sa când a preluat puterea în 1985? Şi-a propus oare doar nişte reforme economice moderate, aşa cum a afirmat atunci, pentru a se radicaliza ulterior din cauza lipsei lor de rezultate? Sau a încercat de la bun început să lichideze totalitarismul, ascunzându-şi obiectivul, deoarece însemna anatema pentru membrii Biroului Politic care-l aleseseră? Ce l-a inspirat până la urmă să încerce să transforme comunismul în URSS? Ce l-a determinat să creadă că ar putea transforma o dictatură într-o democraţie, o economie comandată într-o economie de piaţă, un stat unitar supercentralizat într-o federaţie sovietică autentică şi un război rece într-o nouă ordine mondială bazată pe renunţarea la folosirea forţei - toate în acelaşi timp şi prin intermediul unor mijloace pe care el le-a numit "evoluţioniste"? Ce l-a împins să creadă că ar putea înfrânge în numai câţiva ani şabloane politice, economice şi sociale ruseşti vechi de secole: autoritarismul ţarist care s-a metamorfozat în totalitarismul sovietic, perioadele îndelungate de obedienţă slugarnică faţă de autoritate punctate de răbufniri ocazionale ale unor rebeliuni sângeroase, experienţa minimă în ce priveşte activitatea civică, incluzând aici compromisul şi consensul, lipsa tradiţiei autoorganizării democrate şi absenţa adevăratului stat de drept? Gorbaciov însuşi avea să spună ulterior despre mentalitatea rusă care l-a răsturnat:
- Mentalitatea noastră rusă cerea ca noua viaţă să fie servită pe o tavă de argint imediat, aici şi acum, fără reformarea societăţii.

A avut oare Gorbaciov un plan? Care a fost strategia lui pentru transformarea ţării sale şi a lumii? Criticii lui susţin că n-a avut nici una, nici alta. Admiratorii contracarează, spunând că nimeni n-a avut aşa ceva: nimeni n-ar fi putut avea un proiect pentru transformarea simultană a ţării sale şi a lumii.

Indiferent dacă Gorbaciov a fost sau nu un maestru al strategiei, nu s-a dovedit un tactician sclipitor? Cum altfel ar fi reuşit ca majoritatea membrilor Biroului Politic, care se opuneau celor mai radicale reforme ale sale, să voteze până la urmă în favoarea lor? A fost el pe de altă parte "insuficient de ferm şi consecvent", aşa cum a afirmat unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiaţi, Gheorghi Şahnazarov? Şi cum ar fi putut fi, când riscul cu care s-a confruntat timp de şase ani a fost înlăturarea bruscă şi chiar întemniţarea?

Cum a reacţionat Gorbaciov când mulţi dintre camarazii lui de la Kremlin s-au întors împotriva sa şi atât de mulţi dintre cei pe care-i numise personal în funcţii au organizat un puci împotriva lui în august 1991? Sau oare el îi trădase de fapt, făcându-i să creadă că intenţiona să modernizeze sistemul sovietic, dar contribuind după aceea la distrugerea acestuia?

A fost oare Gorbaciov răzbunător şi neiertător? S-ar putea explica astfel incapacitatea lui fatală de a se înţelege cu Boris Elţîn? Gorbaciov a iertat totuşi, sau a dat uitării, criticile aspre ale unora dintre colaboratorii lui cei mai apropiaţi şi i-a păstrat alături în fundaţia pe care a înfiinţat-o după ce a pierdut puterea în 1991.
- Nu pot lua hotărârea să mă răzbun pe cineva, a spus el ulterior. Nu pot să nu iert.

Ţinând seama de toate obstacolele care au stat în calea succesului, n-a fost un idealist utopic? Câtuşi de puţin, a insistat el:
- Te asigur că lui Gorbaciov nu-i stă în fire să viseze cu ochii deschişi. În acelaşi timp însă a precizat:
- Înţeleptul Moise a avut dreptate să-i silească pe evrei să rătăcească patruzeci de ani în deşert... numai aşa au putut scăpa de moştenirea sclaviei sub egipteni.

Din punctul de vedere al conducătorilor, şi îndeosebi al conducătorilor sovietici, Gorbaciov a fost un individ remarcabil de decent, ba chiar prea decent, au afirmat mulţi ruşi şi unii occidentali, prea refractar să utilizeze forţa când forţa era necesară pentru salvarea noii Uniuni Sovietice democrate pe care o crea. De ce, atunci când inamicii lui au fost dispuşi să folosească forţa pentru a strivi libertatea introdusă de el, n-a acceptat să recurgă la forţă pentru a salva acea libertate? Era oare convins din punct de vedere intelectual că, la cât sânge cursese în istoria Rusiei, mai ales în războaie şi în epurările din secolul al XX-lea, nu mai trebuia vărsată nicio altă picătură? A fost oare o aversiune emoţională, bazată pe experienţa personală a costurilor teribile suportate în urma războaielor şi a violenţelor?

Decenţa lui Gorbaciov s-a văzut şi în viaţa de familie. Soţia lui, Raisa, a fost o femeie inteligentă şi cu bun gust (deşi Nancy Reagan avea altă părere). Spre deosebire de mulţi politicieni, Gorbaciov şi-a iubit şi preţuit soţia şi, cu totul rar pentru un conducător sovietic, a fost un tată devotat şi preocupat pentru fiica lui şi de asemenea bunic pentru cele două nepoate. Şi atunci, ce anume l-a făcut să simtă, după moartea chinuitoare a Raisei cauzată de leucemie la vârsta de şaizeci şi şapte de ani, că, aşa cum s-a exprimat el însuşi, "Eu sunt vinovat. Eu am omorât-o"?

Dacă Gorbaciov a fost într-adevăr unic, dacă acţiunile lui au diferit atât de drastic de ceea ce ar fi făcut alţi lideri în locul său, atunci caracterul lui este esenţial în explicarea comportamentului. Dar caracterul lui este greu de definit. A fost el un ascultător excepţional, aşa cum afirmă unii, un individ în esenţă non-ideologic dispus să înveţe din viaţa reală? Sau a fost un individ care n-a ştiut când să tacă? Gorbaciov era extrem de încrezător în sine şi de un narcisism dăunător pentru propria persoană, potrivit spuselor lui Aron Belkin, un important psihiatru sovietic care nu l-a cunoscut personal, dar a cărui diagnoză a fost considerată credibilă de Anatoli Cerneaev, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gorbaciov. Însă dacă narcisismul este un spectru la "capătul sănătos" al "egoismului" şi "încrederii extreme în sine", ni se pare ceva neobişnuit în rândul conducătorilor politici? Indiferent ce termen am folosi, Gorbaciov a fost extraordinar de sigur pe sine. Pe de altă parte, când a fost întrebat ce trăsătură îl deranja cel mai mult la o persoană pe care abia o cunoscuse, Gorbaciov a răspuns:
- Încrederea în sine.

Şi ce îl irita în general cel mai mult la alţii?
- Aroganţa.

Se simţea oare ameninţat de alte persoane încrezătoare în forţele proprii? Sau se vedea pe sine în alţii şi nu-i plăcea ceea ce vedea?

Aleksandr Iakovlev, colaboratorul său cel mai apropiat din conducerea sovietică, dar care s-a îndepărtat cumva de el în ultimii ani, a apreciat că Gorbaciov se considera un om greu de înţeles. Uneori Iakovlev avea impresia că "Gorbaciov se temea să privească în adâncul său, se temea să comunice deschis cu sine, se temea să afle ceva ce nu ştia şi nu dorea să ştie". Potrivit lui Iakovlev, Gorbaciov "a avut mereu nevoie de un răspuns, de laude, sprijin, simpatie şi înţelegere, care să-i alimenteze vanitatea şi părerea foarte bună despre sine, ca şi acţiunile creatoare".

Dacă aşa au stat lucrurile, cum a reacţionat Gorbaciov când, la numai câţiva paşi de vârful muntelui pe care-l suia, a fost nevoit să vadă cum o parte atât de însemnată din viziunea lui măreaţă se evapora în neant? A fost el cu adevărat un conducător măreţ? Sau a fost un erou tragic, doborât în parte de propriile lui carenţe, dar într-o măsură şi mai mare de forţele inflexibile cu care s-a confruntat?

Nicăieri nu-i ca acasă - Americana

Chimamanda Ngozi Adichie
Americana
Editura Black Button, 2016
traducere de Radu Şorop

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Nicăieri nu-i ca acasă

Uneori o carte ţi se pare atât de bună încât îţi doreşti să nu se termine. Aşa mi s-a întâmplat mie cu Americana apărută la editura Black Button în 2018. Amuzantă, profundă, curajoasă şi plină de spirit sunt doar câteva dintre cuvintele pe care le aleg pentru a o descrie. O poveste scrisă atât de bine încât se poate confunda uşor cu realitatea, o ilustrare a ceea ce înseamnă să fii non american de culoare în Statele Unite realizată în culori când sumbre, când strălucitoare, un roman despre familie, alienare şi ceea ce implică plecarea de acasă în căutarea unui trai mai bun. Cartea aceasta reuşeşte să vorbească despre atât de multe subiecte care ne ating încât nu are cum să îţi rămână indiferentă.

Chimamanda Ngozi Adichie, autoarea romanului, este de origine nigeriană. A studiat în Statele Unite Comunicare şi Ştiinţe Politice, a devenit scriitoare şi a scris romane care s-au bucurat de mare succes la public fiind ulterior traduse în peste treizeci de limbi. În limba română, anterior romanului Americana, i-a mai fost tradus în 2008 romanul Jumătate de soare galben care are drept subiect războiul dintre Biafra şi Nigeria şi modul în care acesta a distrus vieţi şi schimbat destine. La editura Black Button i-a mai apărut şi eseul Feminist(ă), feminişti, bazat pe experienţele proprii ale autoarei. În Americana, de asemenea, bănuieşti că face apel la momente din propria viaţă pentru a construi parcursul lui Ifemelu, personajul principal al cărţii.

Ifemelu este o tânără femeie de succes care deşi a studiat la Princeton şi are un blog care îi asigură un trai îndestulător, îşi dă seama că nu este fericită, că îşi doreşte altceva, că viaţa în Statele Unite cu toată securitatea pe care i-o oferă nu îi este suficientă. De aceea se hotărăşte să se întoarcă în Nigeria, ţara de origine. Pe parcurs aflăm că un alt motiv pentru a se întoarce este speranţa reîntâlnirii cu prima iubire, Obinze, de care se îndepărtase după ajungerea în America în urma unei experienţe neplăcute. Cartea începe cu Ifemelu plecând din Princeton către Trenton pentru a îşi împleti părul în codiţe pentru că, după cum spune nemulţumită, în Princeton nu este posibil să găseşti un salon unde să faci acest lucru. Dat fiind faptul că această operaţiune durează cel puţin şase ore, Ifemelu are tot timpul din lume pentru a ne spune propria poveste şi a ne familiariza cu nuanţele unei lumi - cea a oamenilor de culoare din Statele Unite. De altfel, personajul cărţii este autoarea unui blog despre diferenţele dintre oamenii de culoare americani (cunoscuţi anterior drept negri - după cum chiar ea scrie) şi oamenii de culoare proveniţi din ţările africane. Până la această carte nu m-aş fi gândit niciodată să fac o asemenea distincţie. Ei, bine, ea există după cum avea să descopere chiar Ifemelu la unul dintre primele cursuri de la universitate şi este întreţinută chiar de o parte dintre americanii de culoare. Aceştia nu uită niciodată să le reamintească celor veniţi din ţările africane că străbunicii lor nu au fost sclavi, că nu au suferit aceeaşi discriminare, ba chiar că în unele regiuni comerţul cu sclavi nu ar fi fost posibil fără complicitatea şi ajutorul unor oameni de culoare africani. Distincţiile de acest gen, mai fine sau mai agresive şi rudimentare sunt făcute şi de partea cealaltă atunci când noii veniţi nu înţeleg glumele cu tentă rasială, nu ştiu când să se arate ofensaţi sau jigniţi de o remarcă, nu înţeleg şi nu acceptă să fie trataţi de restul oamenilor ca nişte cetăţeni de categoria a doua doar pentru că sunt de culoare. Pentru că, aşa cum remarcă Ifemelu, problema culorii pielii nu s-a pus niciodată în ţările lor de origine. Ironia şi umorul fin salvează nişte pasaje care altfel s-ar dovedi dureroase prin adevărurile dificile pe care le scot la iveală. De exemplu atunci când într-o postare de pe blog oamenii de culoare non americani sunt sfătuiţi ca atunci când povestesc cuiva care nu este de culoare un incident rasial să nu folosească un ton amar şi, mai ales, să nu se arate furioşi. Ar trebui să se arate iertători şi să descrie pe cât posibil întreaga situaţie într-un ton glumeţ. Pentru că altfel nu vor primi nici un fel de simpatie din partea auditoriului şi, chiar mai mult, vor fi ei înşişi acuzaţi de rasism.

Albii sunt la rândul lor puşi sub lupă, atât cei care continuă să se declare superiori din cauza culorii pielii, dar mai ales cei care într-un mod uneori naiv, alteori stângaci încearcă să şteargă orice diferenţă de origine, ajungând să nege de multe ori evidenţa. Sunt savuroase în acest sens întâlnirile dintre Ifemelu, Kimberly şi Laura pe de o parte, Obinze, Emenike, soţia lui britanică Georgiana şi prietenii lor pe de altă parte. Obtuzitatea, ipocrizia şi dorinţa de integrare chiar şi cu preţul anulării sinelui sunt magistral surprinse în aceste tablouri. Relaţia cu Curt, tânărul alb şi provenit dintr-o familie bogată, aduce noi nuanţe şi alte observaţii interesante legate de diferenţele dintre noi şi modul nostru de a privi lumea dictat în mod inconştient de originile şi istoria personală a fiecăruia. Mi-a plăcut foarte tare, de exemplu, momentul în care Curt, aflat mereu în mişcare şi în căutarea a ceva nou de făcut o întreabă dacă nu este extraordinar acest mod de a trăi. Şi atunci ea declară că acest mod de a fi pentru ea este foarte rar, pentru că ea crescut existând şi nu făcând..

Cartea urmăreşte în paralel şi povestea lui Obinze, fiu al unei femei extraordinare, profesoară universitară. Acesta pleacă în Marea Britanie pentru a încerca să îşi facă un viitor mai bun. Fără acte legale, ajunge la muncile de jos, la spălat toalete. Este un contrast atât de mare între viaţa lui de dinainte, de acasă, plină de artă şi cultură şi cea britanică încât îi înţelegi decizia de a se întoarce în Nigeria. Simţi nedreptatea care i se face, faptul că un om cu calităţi superioare şi un rafinament mult deasupra altora este silit să îndure toate umilinţele doar pentru că vine dintr-o ţară mai puţin norocoasă şi are o altă culoare a pielii. Şi, din nou, autoarea vine cu o privire pătrunzătoare asupra unei nuanţe a realităţii imigraţiei: occidentalii înţeleg de ce aleg oamenii să plece dintr-o regiune distrusă de război, dintr-o sărăcie care zdrobeşte sufletul, dar nu înţeleg aproape niciodată că dorinţa de a pleca vine uneori şi din nevoia de a simţi că ai posibilitatea de a alege şi din necesitatea de a trăi în siguranţă. Pentru că uneori creşti într-o familie educată care tinde să îţi ofere tot ce este mai bun, dar trăieşti într-o permanentă stare de nemulţumire faţă de lumea de dincolo de uşa casei, simţi că viaţa se trăieşte cu adevărat în altă parte, acolo unde există reguli şi stabilitate. Este, dacă vreţi, o imagine idealizată a lumii occidentale cu care suntem şi noi mult prea bine familiarizaţi.

Întrebările, nemulţumirile şi experienţele umilitoare sau dătătoare de speranţă fac parte din viaţa oricărui emigrant. Uneori, chiar dacă te-ai adaptat şi integrat în noua lume, în tine simţi că rămâne un gol care nu se poate umple decât întorcându-te în locul din care ai plecat. Pentru că acel loc continuă să fie Acasă. Şi atunci când golul acela devine din ce în ce mai mare şi pare a acoperi orice satisfacţie, nu poţi decât să îţi faci bagajele şi să te întorci în lumea din care ai plecat. Această decizie nu te transformă automat într-un învins. Pentru că, uneori, este mai greu să o iei de la capăt în locul din care ai plecat, dar mulţi o fac şi trăiesc o satisfacţie şi împlinire pe care le-ar fi ratat altfel. Cred că asta vrea să transmită şi Chimamanda Ngozi Adichie: să nu îţi fie frică să te întorci atunci când simţi că locul tău nu mai este acolo unde eşti deja.

Chimamanda Ngozi Adichie are talentul de a da viaţă chiar şi celor mai mărunte şi pasagere personaje. Aisha, omul care vine să cureţe mochetele, taximetristul care se erijează în judecător al Occidentului sunt cioburi de destine care rotunjesc şi completează povestea lui Ifemelu şi a lui Obinze. Am remarcat că mulţi au citit romanul în cheia unui roman de dragoste. Da, Americana este şi un roman de dragoste, dar a îl reduce doar la acest lucru ar fi o nedreptate. Cartea aceasta poate fi citită în atât de multe registre încât ar fi păcat să o reduci doar la unul singur. Romanul este o meditaţie şi o privire asupra universului american, asupra diferenţelor, dar şi lucrurilor care îi unesc pe oameni, o privire acidă asupra a ceea ce autoarea numeşte, la un moment dat "olimpiada opresiunii". Mi-au plăcut nespus postările de pe blogul lui Ifemelu, ironia şi atenţia cu care sunt scrise, modul în care reuşesc să taie în carne vie. Într-una dintre postări scrie, de exemplu, că în America rasismul există, dar rasiştii au dispărut cu desăvârşire, iar în alta conchide că în America tribalismul încă există şi că este definit de clasă, ideologie, regiune şi rasă. Poţi fi sau nu de acord cu modul în care îşi susţine afirmaţiile, dar nu poţi să nu admiri arta cu care îşi construieşte argumentaţia şi inteligenţa cu care îşi alege subiectele.

O să descoperiţi nu doar Statele Unite prin intermediul poveştilor personajelor, ci şi Nigeria. Corupţia, nepotismul, dorinţa de a epata a noilor îmbogăţiţi, toate îi vor fi mai mult decât familiare cititorului român. Mai puţin familiare îi vor fi, însă, problemele legate de îmblânzirea părului femeii africane şi de tipurile de coafură recomandate. Există câteva pasaje amuzante şi fascinante în acelaşi timp despre acest subiect care aruncă o privire nu doar asupra greutăţilor în a găsi produsele necesare îngrijirii părului, dar mai ales asupra modului în care stilul în care îţi porţi părul îţi poate influenţa cariera, te poate plasa într-o anumită categorie socială, poate vorbi despre educaţia şi aspiraţiile tale dacă eşti de culoare.

Mă bucur că mi-am început anul cu acest roman. Este o carte care îţi dă o stare de bine, un roman construit cu umor, afecţiune şi spirit, care îţi propune o perspectivă inedită asupra unui subiect cu care nu suntem tocmai familiarizaţi. Merită, de asemenea, menţionată traducerea foarte bună a lui Radu Şorop care a reuşit să păstreze autenticitatea stilului şi verva autoarei. Aş fi preferat, totuşi, ca editura să decidă păstrarea titlului original al cărţii - Americanah - pentru că inclusiv h-ul acela de la sfârşit face parte din construcţia cărţii. Să nu vă sperie dimensiunile generoase ale romanului pentru că se citeşte pe nerăsuflate şi cu regretul că urmează să se termine.