Beria. Mâna dreaptă a lui Stalin

Amy Knight
Beria. Mâna dreaptă a lui Stalin
Editura Corint, 2019
Traducere din limba engleză de Adriana Decu şi Dan Criste

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

O carte bine scrisă, care ne oferă un portret al lui Beria aşa cum a fost.

Când l-a prezentat pe Beria preşedintelui american Roosevelt la Conferinţa de la Ialta din februarie 1945, Stalin a spus: "Acesta este Himmler-ul meu." Pe lângă faptul ca a fost şeful poliţiei politice sovietice, coordonând epurările staliniste de la sfârşitul anilor 1930, Beria s-a ocupat de administrarea Gulagului, care cuprindea peste 500 de lagăre de muncă forţată, cu nu mai puţin de cinci milioane de deţinuţi. Amy Knight are marele merit de a demonstra, în această biografie temeinic documentată, că Beria a fost mai mult decât un nemilos şef al poliţiei. Spre deosebire de Himmler, el a jucat un rol hotărâtor atât în politica internă, cât şi în cea externă a ţării sale, fiind omul de încredere al dictatorului sovietic din 1938, când a fost numit şef al NKVD, până la moartea lui Stalin în 1953.

"Primul studiu serios dedicat carierei lui Beria. Chibzuinţa şi atenţia deosebită dovedite de Amy Knight dau naştere unei abordări noi, extrem de interesante. O contribuţie majoră la cunoaşterea politicii sovietice." (Robert Service, The Times Literary Supplement)

"A venit vremea ca Beria să fie supus revizuirii. Există însă pericolul de a se acorda prea multă importanţă liberalismului relativ al lui Beria. Amy Knight nu cade în această capcană. Lucrarea ei este o biografie strict politică, şi încă una foarte reuşită." (Simon Sebag Montefiore, The Times)

"O carte bine scrisă, care este demnă de laudă nu doar datorită faptului că ne face să reflectăm la ce ar fi putut fi Beria, ci şi pentru că ne oferă un portret al lui aşa cum a fost." (David Gordon, Newsweek)

Fragment
Capitolul 9. Căderea lui Beria
 

"Beria, ni se spune, a căzut pentru că era principalul autor al noii politici de concesii. Dacă aşa stau lucrurile, atunci, la fel ca lui Cawdor din Macbeth-ul lui Shakespeare, nimic în viaţă nu i-a stat mai bine ca felul cum s-a lepădat de ea." (Abe Stein, The New International, mai-iunie 1953)

Moartea lui Stalin

În ciuda apariţiei multor materiale noi despre perioada stalinistă ca urmare a glasnostului, amănuntele privind moartea lui Stalin la 5 martie 1953 - eveniment care a declanşat una dintre cele mai înverşunate şi dramatice lupte pentru putere din istoria sovietică - rămân neclare. Pe lângă scurtele comunicate oficiale care vorbeau despre boala lui Stalin şi, apoi, despre moartea lui, trebuie să ne bazăm pe relatările personale ale lui Hruşciov, ale fiicei lui Stalin şi ale altor martori, care diferă în câteva aspecte importante. În circumstanţe normale, asemenea discrepanţe ar putea părea fără importanţă. Stalin a murit însă în plină vânătoare de medici complotişti şi colaboratori evrei, o vânătoare care ameninţa să se transforme într-o epurare a unora dintre cei mai apropiaţi subordonaţi ai lui. Astfel, mişcările şi purtarea celor din jurul lui în acele ultime zile au o semnificaţie specială. Oare i-au grăbit locotenenţii moartea, aşa cum au insinuat unii?

Deşi se afla în mod clar într-o stare proastă de sănătate, Stalin a reuşit să meargă pe picioarele lui până aproape de sfârşit. Pe 27 februarie, a participat, fără subordonaţii lui de la Kremlin, la o reprezentaţie cu Lacul lebedelor de la Teatrul Balşoi. În seara următoare, a văzut un film la Kremlin împreună cu Beria, Malenkov, Hruşciov şi Bulganin, după care s-au retras toţi la dacea lui Stalin de la Kunţevo pentru o cină prelungită. Iată ce spune Hruşciov despre ce s-a întâmplat în continuare: cina a durat până pe 1 martie, la 5-6 dimineaţa. Stalin era destul de ameţit de băutură, dar părea într-o dispoziţie bună, aşa că toţi s-au dus acasă veseli. A doua zi era duminică, iar Hruşciov a stat acasă, aşteptând până noaptea târziu un telefon de la Stalin. În cele din urmă, s-a dus la culcare, fiind trezit de un telefon din partea lui Malenkov, care fusese anunţat de gărzile lui Stalin că ceva nu era în regulă. Malenkov le telefonase deja lui Beria şi Bulganin. Hruşciov a mers cu maşina la dacea lui Stalin şi şi-a întâlnit acolo colegii. "Cekiştii", aşa li se zicea gărzilor, au spus că au trimis-o pe bătrâna menajeră a lui Stalin, Matriona Petrovna, să vadă ce face. L-a găsit dormind pe podea, aşa încât gărzile l-au ridicat şi l-au aşezat pe canapea în camera de alături. Hruşciov lasă să se înţeleagă faptul că aceştia au presupus că Stalin era beat: "Am decis că nu era bine pentru noi să ne facem cunoscută prezenţa în timp ce Stalin se afla într-o stare atât de jalnică. Ne-am despărţit şi ne-am dus cu toţii acasă." Mai târziu, în aceeaşi noapte, Malenkov a sunat din nou să spună că "cekiştii" erau îngrijoraţi că ceva nu era deloc în regulă cu Stalin. Din nou s-au întâlnit la dacea, chemând şi nişte medici. Starea lui a fost diagnosticată ca fiind gravă şi au pus un om care să stea de veghe la căpătâiul lui.

Una dintre gărzile de corp ale lui Stalin, A.T. Rîbin, spune o poveste foarte diferită. Citând relatarea comisarului adjunct care se ocupa de dacea, Lozgaciov, el spune că Hruşciov şi alţii au plecat de la dacea lui Stalin pe 1 martie, pe la 4 dimineaţa, după ce au băut doar suc de fructe şi au fost escortaţi de către ofiţerul MVD de serviciu, col. I. Hrustalev. Stalin le-a spus gărzilor apoi că se duce la culcare şi că ar trebui să facă şi ele acelaşi lucru.

Pe 1 martie, la prânz, gărzile erau puţin îngrijorate din cauză că la Stalin nu se vedea nicio mişcare, dar, pe la 18.30, luminile erau aprinse în biroul lui şi pe hol. Au aşteptat ca acesta să-i cheme, dar nu a făcut-o. La 22.30, au hotărât că cineva trebuia să vadă ce făcea Stalin, dar nu s-au putut hotărî cine să facă acest lucru. În cele din urmă, a sosit corespondenţa, ceea ce i-a oferit lui Lozgaciov pretextul de a merge la Stalin. Acolo, l-a văzut pe Stalin întins pe covor, lângă masă, incapabil să vorbească, dar conştient. A fost în stare să aprobe din cap când l-au întrebat dacă îl puteau muta. Gărzile, care au observat că Stalin era rece şi au dedus că trebuia să fi zăcut acolo cel puţin de la ora 19-20, l-au ridicat şi l-au aşezat pe canapea, apoi l-au sunat repede pe şeful MGB, Ignatev. Conform acestei relatări, Ignatev "s-a arătat lipsit de curaj" şi i-a trimis la Beria - o reacţie curioasă, având în vedere faptul că Ignatev era cel mai mare duşman al lui Beria. Gărzile se pare că au ales să-l sune pe Malenkov. Acesta a sunat înapoi, spunând că nu reuşeşte să-l găsească pe Beria şi să încerce ei să dea de el. O jumătate de oră mai târziu, Beria însuşi a dat telefon gărzilor, ordonându-le să nu spună nimănui că Stalin se simţea rău.

Lozgaciov a stat singur cu Stalin, aşteptând sosirea medicilor, pe care a presupus că îi chemase Malenkov. Beria şi Malenkov au venit pe 2 martie, la 3 dimineaţa. În momentul acela, Stalin părea că doarme adânc şi sforăie. Beria a mustrat gărzile fiindcă făcuseră tărăboi pentru nimic şi, în ciuda protestelor lui Lozgaciov, care susţinea că Stalin era bolnav, Beria a plecat împreună cu Malenkov. La 7.30, a sosit Hruşciov şi a anunţat că ajutorul medical era pe drum. Între timp, o altă gardă l-a sunat pe Molotov, care a spus că va veni imediat. Doctorii au sosit între 8.30 şi 9, diagnosticând imediat o hemoragie cerebrală. Au început să-i facă injecţii lui Stalin şi să-l alimenteze cu oxigen, aplicându-i şi lipitori. În acest moment, erau de faţă Beria şi toţi ceilalţi membri ai conducerii.

Rîbin nu pomeneşte de Matriona Petrovna şi nici nu indică faptul că Hruşciov era împreună cu Malenkov şi Beria în momentul primei lor vizite la dacea petrecute în toiul nopţii. În timp ce Hruşciov spune că Malenkov a fost chemat din nou de gărzi după această vizită pentru că începuseră să se îngrijoreze în privinţa lui Stalin, Rîbin spune că ele ştiau că Stalin era foarte bolnav din momentul în care l-au găsit (se pare că pe la ora 23) şi nu se referă la un al doilea apel telefonic către Malenkov.

Pentru a complica şi mai mult lucrurile, un articol recent, bazat pe manuscrisul nepublicat al unuia dintre doctorii care l-au îngrijit pe Stalin în ultimele clipe, spune că acesta fusese văzut de o gardă (care s-a uitat prin gaura cheii) lucrând la biroul lui până la 3 dimineaţa, pe 2 martie, şi că, abia la ora 7 dimineaţa, garda s-a dus din nou să vadă ce făcea Stalin şi l-a găsit zăcând inconştient pe podea. Se pare deci că doctorilor care au fost chemaţi să-l îngrijească pe Stalin li s-a spus că acesta n-a fost găsit în starea respectivă decât mult mai târziu.

În memoriile ei, intitulate Douăzeci de scrisori către un prieten, Svetlana Allilueva a adăugat puţine lucruri la versiunea lui Hruşciov, confirmând însă că tatăl ei a fost găsit căzut pe podea pe 2 martie, la ora 3 dimineaţa. Ea însăşi n-a fost chemată la dacea decât târziu, în acea dimineaţă. Nu de mult însă, bazându-se pe informaţii transmise ei de către un membru al personalului gospodăresc de la Kunţevo, Allilueva şi-a pus serioase întrebări despre felul în care a fost tratat părintele ei. Allilueva spune că menajera lui Stalin l-a găsit inconştient pe podea târziu, pe 1 martie şi a cerut ca doctorii din clădirea alăturată să fie chemaţi imediat. În loc să facă asta, comandanţii gărzii au decis că mai întâi trebuia să fie informaţi şefii lor şi, neştiind ce să facă, au început să se ceartă. Acest lucru a durat câteva ore, timp în care Stalin a zăcut întins la pământ fără niciun fel de ajutor. În cele din urmă, liderii de la Kremlin au sosit să vadă dacă era ceva în neregulă cu Stalin. Allilueva notează următoarele:

Doctorii nu au fost chemaţi în următoarele 12-14 ore, timp în care la Kunţevo s-a desfăşurat o dramă: servitorii şi gărzile s-au răzvrătit, cerând să fie chemat un doctor, dar liderii i-au asigurat că "nu aveau de ce să se panicheze". Chiar Beria a afirmat că "nu s-a întâmplat nimic, doarme". Şi, cu acest verdict, liderii au plecat, pentru a fi chemaţi din nou doar câteva ore mai târziu, căci întreaga gardă de la dacea şi tot personalul erau deja furioşi din cauză că fuseseră traşi pe sfoară. Până la urmă, membrii conducerii au cerut ca pacientul să fie mutat într-o altă cameră, mişcat şi pus în pat - în continuare fără doctori - lucru de nepermis din punct de vedere medical. Pacienţii cu traume (o hemoragie a creierului) nu ar trebui mişcaţi şi mutaţi. În plus, doctorii aflaţi în apropiere nu fuseseră chemaţi să pună un diagnostic concret.

Allilueva susţine că doctorii au ajuns la Kunţevo abia pe 2 martie, la 10 dimineaţa. Fişele medicale ale lui Stalin, cu însemnările lui Vinogradov, aflat acum în închisoare, nu erau de găsit. Apoi, ea afirmă că, imediat după moartea tatălui ei, Beria a ordonat ca reşedinţa de la Kunţevo să fie evacuată. Cei care au insistat ca doctorii să fie aduşi imediat ce au văzut că Stalin se simţea rău au fost concediaţi. Tuturor li s-a spus să păstreze tăcerea. Locuinţa a fost sigilată şi uşile blocate. Allilueva notează că, potrivit anunţului oficial din presă, Stalin fusese doborât de boală în apartamentul său din Moscova, nu la Kunţevo. Ea spune că s-a procedat aşa pentru ca, dacă cineva de la dacea dezvăluia mai târziu ce s-a întâmplat înainte ca Stalin să moară, povestea acelei persoane să poată fi discreditată.

Relatările de mai înainte, în ciuda discrepanţelor, indică faptul că este posibil ca membrii conducerii să fi întârziat în mod deliberat tratamentul medical pe care Stalin trebuia să-l primească - probabil cel puţin 10-12 ore - când ştiau că acesta era grav bolnav. Apoi au acoperit această întârziere. (Faptul că Stalin ar fi murit oricum este, bineînţeles, doar o presupunere.) Deşi Allilueva pare că îl învinuieşte cel mai mult pe Beria, povestea ei nu îi absolvă de vină pe ceilalţi membri ai conducerii aflaţi şi ei de faţă. Nu spune care erau aceşti oameni, dar insinuează că cel puţin alţi trei - Malenkov, Hruşciov şi Bulganin - erau acolo, lucru pe care îl atestă şi Hruşciov. Este greu de înţeles de ce Rîbin nu menţionează prezenţa lui Hruşciov, mai ales că notează faptul că primul care trebuia anunţat de situaţia lui Stalin era protejatul lui Hruşciov, Ignatev, care l-ar fi anunţat mai mult ca sigur pe Hruşciov înaintea tuturor celorlalţi. Este greu de imaginat că Hruşciov nu şi-ar fi dorit să ajungă la faţa locului cât mai repede cu putinţă.

Nu este greu să descoperim motivele pentru care subordonaţii lui Stalin i-ar fi refuzat acestuia tratamentul medical atât de mult timp. Este posibil să nu fi ştiut ce să-i facă de teamă să nu fie acuzaţi că au greşit cu ceva atunci când l-au tratat. Dacă ar fi trăit, dar cu paralizie, de exemplu, ar fi putut fi acuzaţi de conspiraţie. Apoi, se poate, bineînţeles, să-şi fi dorit ca el să moară. Stalin devenise, în definitiv, un tiran pretenţios şi capricios, a cărui paranoia făcuse din el aproape un neputincios. Chiar şi cei aflaţi în graţiile lui, ca Malenkov şi Hruşciov, nu puteau fi siguri că nu vor deveni la un moment dat obiectul răzbunării lui Stalin.

Deşi deciziile cu privire la Stalin au fost luate probabil împreună de cei patru lideri, unii aveau mai mult de câştigat decât alţii de pe urma morţii lui. Acest lucru era valabil în special pentru Beria, care ar fi fost arestat cu siguranţă dacă Stalin ar mai fi trăit. Hruşciov susţine că, după ce Stalin s-a simţit rău, Beria a început "să-şi reverse ura împotriva lui, bătându-şi joc de el... dar, lucru destul de interesant, imediat ce pe chipul lui Stalin au apărut semne că era conştient şi ne-a făcut să credem că şi-ar putea reveni, Beria s-a aruncat în genunchi, i-a luat mâna lui Stalin şi a început să o sărute". Fiica lui Stalin descrie în mod asemănător comportamentul lui:

Era o singură persoană care se purta într-un fel aproape obscen, Beria. Era extrem de agitat... În acest moment de criză, se străduia să găsească atitudinea cea mai potrivită, să fie viclean şi totuşi nu prea viclean. Se vedea asta pe el. S-a dus la pat şi a stat mult timp uitându-se la faţa muribundului. Din când în când, tata mai deschidea ochii, dar se pare că era inconştient sau semiconştient. Beria privind ţintă la acei ochi înceţoşaţi, nerăbdător, chiar şi acum, să-l convingă pe tata că el era cel mai loial şi mai devotat dintre toţi.

Atât Allilueva, cât şi Hruşciov îşi amintesc că Beria nu şi-a putut ascunde bucuria de a fi triumfat când a plecat cu maşina după ce Stalin, în sfârşit, a murit, reacţie care nu este deloc surprinzătoare având în vedere circumstanţele. În ceea ce-l priveşte pe Hruşciov, acesta se pare că a fost cuprins de o oarecare panică. Cât timp Stalin fusese în viaţă, Beria n-a putut să reacţioneze după plac la atacurile declanşate împotriva lui. Acum însă putea să riposteze, iar Hruşciov era mai mult decât temător. "Mai mult decât însăşi moartea lui", îşi amintea Hruşciov, "eram tulburat de alcătuirea Prezidiului lăsat în urmă de Stalin şi mai ales de locul pe care Beria şi-l pregătea pentru el însuşi... Nu-l plângeam doar pe Stalin. Eram teribil de îngrijorat de viitorul ţării. Simţeam că Beria o să înceapă să facă pe şeful cu toată lumea şi că acesta ar putea fi începutul sfârşitului." Ceilalţi lideri însă nu vedeau în Beria o asemenea ameninţare. Unii chiar, în special Malenkov, erau în relaţii strânse, amicale cu el. De aceea, prima sarcină a lui Hruşciov era să-i convingă pe colegii lui că Beria era periculos şi că trebuia să-şi unească forţele împotriva lui. Chiar înainte ca Stalin să moară, în timp ce vegheau la căpătâiul lui, l-a avertizat pe Bulganin că Beria va pre-lua controlul asupra forţelor de securitate şi apoi îi va distruge pe ceilalţi lideri. Se pare că Bulganin a fost receptiv, dar Malenkov nici măcar nu a acceptat să vorbească cu Hruşciov în particular după ce Stalin a murit, replicând că ar trebui să aştepte să se întrunească întregul Prezidiu.

Cartea poveştilor uitate

Radu Polizu
Cartea poveştilor uitate
Editura Scrisul Românesc, 2016

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Radu Polizu îmbină producţia de filme de călătorie bazate pe explorările făcute prin colţurile lumii cu ingineria de televiziune sub umbrela companiei de consultanţă şi producţie, FlyingMonk Films Consulting, pe care a fondat-o în New York implicată în proiecte majore de televiziune cum ar New York Planetarium, Lincoln Center Theaters, Major League Soccer, studiouri de televiziune pentru numeroase reţele americane ca ABC, NBC, Univision, Fusion, Vox etc.

În acest volum sunt reunite aventuri şi experienţe de călătorie avute de-a lungul anilor dintr-o Indie încremenită în istorie, la o Cubă, ca un muzeu viu, păstrată aşa de embargoul american; de la pelerinajele religioase din Tibet pe înălţimile Himalaei, la peisajele suprarealiste ale deşertului american din statele din sud-vest; de la altiplanul peruvian pe care Incaşii şi-au construit imperiul, la indienii Kuna uitaţi pe atolurile din Marea Caraibelor sau a celor din triburile Embera care-şi duc viaţa aşa cum i-a născut natura pe malurile râului Chagres. Majoritatea acestor experienţe au încercat să descopere o lume în afara rutelor turistice obişnuite, captând nu doar ineditul locurilor vizitate, ci şi şocul vesticului care este mai puţin expus la un mod de viaţă complet diferit de lumea organizată în care trăieşte. (Radu Polizu aka FlyingMonk)

Fragmente
India

"City tour, no problem". Pornim acum dar unde vreţi să mergeţi în India? Vă dăm o maşină cu şofer care vă duce unde vreţi.

Şoferul ne ia şi ne bagă în maşină şi ne duce repede la hotel ca să ne răcorim cu un duş rece. Camera era ca un cuptor încins uitat într-un seif de bancă. Un aer atât de stătut că ţi se părea că faci cucuie când te izbeşti de peretele de particule de aer care refuzau să se mişte. Repede deschidem fereastra la baie şi constatăm că nu mai avem alta fereastră, apoi lumina, duşul rapid şi ieşim într-un vârtej pentru clasicul tur al Delhi-ului prin Red Fort, Lakshmi Narayan, Grand Mosque, pe la mormântul lui Gandhi, India Gate, mormântul lui Humayun, bazar, etc. prin aglomeraţie, căldură, praf, muşte şi acelaşi miros pe care l-am întâlnit la aeroport, care nu numai că nu dispăruse dar acum făcea parte organică din noi...

Seara suntem depozitaţi, fără să exagerăm prea mult termenul, la hotelul nostru care în oboseala acumulată în cele mai mult de 40 ore de nesomn pare un fel de Hyatt Regency exotic. Clocotiţi şi cu un strat de praf ca o armura de armadillo deschidem uşa la baie şi consternaţi privim în şoc cum baia noastră a fost ocupată de un roi de milioane de musculiţe de vin care se bălăcesc în cadă bucuroase într-o baie de lumină. Erau peste tot, pe pereţi, pe tavan, pe pardoseală, în chiuvetă, pe periuţele de dinţi, în deodorant, în lampă, în cadă, în toaletă, un strat negru mişcător, timid, dar coerent. Sigur că a chema pe cineva de la hotel este salvator dar nu în India unde băiatul de la recepţie a venit, s-a uitat, şi-a luat bacşişul şi ne-a spus că nu e nici un pericol. "No problem, sir. Doar muşte. Good Night!"

Am coabitat făcând duş împreună cu muştele care se bucurau ca şi noi de un duş rece şi am căzut într-un somn în care visam că suntem în mijlocul unui templu înalt în faţa unor zei uriaşi în formă de muscă de vin înconjuraţi de un alai de muşte curate care ne cântă imnuri. Aşa o fi arătând Nirvana?

Dimineaţa muştele plecaseră. Eram singuri şi stingheri. Am împachetat şi când am ajuns în lobby-ul hotelului Subash, şoferul nostru care s-a dovedit a fi o încântare în toată călătoria, cu zâmbetul lui care nu l-a părăsit aproape niciodată, ne aştepta.
"Mr. Radu, we go Rajasthan."
"Yes, Subash, dar unde ajungem azi?"
"Jhunjhunu"

.....

Citisem că India este singura ţară unde dacă închiriezi maşină cu şofer este mai ieftin decât una pe care o conduci tu, dar doar când am ajuns pe drum am înţeles de ce. Dacă o conduci singur sunt şanse infime ca să o mai aduci înapoi, iar cât despre tine....

Moştenirea engleză îi face pe indieni să conducă pe stânga, dar drumurile erau aşa de înguste că nu puteai să alegi o anumită parte, ci mergeai ca toţi ceilalţi pe mijloc. Tot pe mijloc veneau şi cei din sensul opus iar acel mijloc era de fapt tot drumul, o bandă de fost asfalt, dantelat, nepavat de la plecarea englezilor, de mărimea unui camion. Toţi claxonau cu o voluptate accentuată de mesajele înscrise peste tot: "Please Honk" - "Va rugăm claxonaţi".

Camioanele, cunoscute după termenul englezesc de lorry, sunt stăpânele acestor drumuri. Merg cu aplomb pe mijloc cu viteza ameţitoare de 40 km/h claxonând continuu şi gonind din drumul lor orice mişcă sau a mişcat înainte de trecerea lor.

Noaptea, numărul lor se triplează şi şoferii conduc drogaţi ca să poată rezista mai bine oboselii. Rezultatele se văd dimineţile când numărul lorry-urilor răsturnate creează o imagine de apocalipsă pe drumuri.

Peisajul drumului era "bucolic" cu turme de capre, vaci mai mult sau mai puţin sfinte, bivoli, cămile şi chiar elefanţi apărând în acest trafic brownian şi înconjurând maşina complet, doar ca să se răspândească zăpăciţi când un claxon de camion se auzea din faţă. Motociclete şi biciclete zburau la vederea camioanelor iar oamenii îşi făceau toate treburile pe drum sau pe lângă, complet detaşaţi, într-o stare aproape contemplativă.

Maşina noastră merge ca vântul la 40km/oră. Este un Ambasador construit în 1995 după un design neschimbat, conceput de englezi în 1938. Nu are scaune, ci o bancă în spate şi evident că nu are centuri de siguranţă, că nu erau obligatorii înainte de război. De fiecare dată când vedem cum se repede câte un camion către noi venind drept în faţă, ne gândeam că unii mor cu crucea în faţa şi noi cu un semn pe care scrie TATA, dar Subhash virează în ultimul moment şi, într-un nor de praf de pe laterala drumului pe care mergem cu toţii cu convingere, dispare camionul sinucigaş şi ne continuăm drumul.

"No problem, sir! Maşina asta este binecuvântată. Aici îl avem pe Lord Shiva, aici pe Lord Krishna, avem şi o Biblie şi un Coran. Toţi zeii sunt în maşină". Din păcate, nu suntem aşa de convinşi după ce citisem despre câte maşini care nu au fost binecuvântate s-au strivit în ziua precedentă, aşa că ne uităm prin parbriz ca într-un joc electronic cu o singură viaţă dar, fiind în India, cu posibilitatea de reîncarnare.

Toropiţi de căldură şi de schimbarea de fus oprim la un popas pe autostradă curat şi frumos aranjat. Primul contact cu mâncarea din India îl avusesem cu o zi înainte când Subhash ne dusese la prânz la un restaurant. Locul era foarte simplu, cu mese de lemn pe care erau căni de metal cu apă rece de care însă nu ne încumetăm să ne atingem, mâncarea fiind servită în tăvi mari de metal inoxidabil, atât de fierbinte de aveai impresia că voiau să retopească tăvile. Eu m-am încumetat să iau ceva de mâncare, dar Cristina şi-a ales meniul apostolilor de pâine "nan" cu apă pe care l-a ţinut apoi câteva zile, până când şi-a dat seama că, în ciuda a ceea ce am mâncat, eu încă mai mişc. Mai încet, dar totuşi viu.

Am luat ceva de mâncare în restaurantul popasului care era aşa de curat că nu mai voiam să plecăm. Parcă presimţeam ceva.

Ne-am continuat drumul croşetând camioane pe dantela de asfalt până am ajuns în Shekhawati. Regiunea a fost cândva foarte prosperă. Negustorii care făceau comerţ intre cele două mări ale Indiei, Golful Bengal şi Marea Arabiei, treceau prin această regiune în drumurile lor. Cu timpul şi-au făcut aici reşedinţe, locul fiind într-un fel la jumătatea drumului intre Calcutta şi Gujarat. Averile făcute în comerţul prosper le-au investit în case foarte mari, cu multe etaje pictate înăuntru şi afară, numite haveli. Dacă la început au folosit motive tradiţionale florale sau religioase cu pictură narativă din viaţa lui Krishna, cu timpul influenţa engleză s-a făcut simţită prin tehnologia modernă adusă de ei. Aşa că, pentru a fi "cool" sau cum s-ar fi numit la vremea aceea, au început să picteze casele cu scene de cavalerie, maşini şi trenuri într-un "pastiche" de necrezut. Haveli-urile sunt impresionante şi merită tot efortul de a ajunge aici numai pentru ele. În plus ceea ce fascinează este şi contrastul dintre aceste imense vile şi sărăcia oraşului-sat care are majoritatea drumurilor nepavate scăldate într-un praf etern.

După 5 ore de condus din care încă nu ne reveneam că am scăpat cu viaţă, navigând pe drumuri în descompunere, căldură sufocantă, praf şi gunoaie, Subhash intră victorios în locul unde vom dormi seara; o oază de verdeaţă cu un bazin albastru în mijloc, înconjurat de cabane pictate înăuntru şi afară cu teme similare cu cele de pe haveli, cum aveam sa constatăm mai târziu. Totul curat şi parcă evadat din lumea în care ne petrecusem ziua.
"Like it?"
"Da, Subhash. Mulţumim. Foarte frumos"

Ah. Deci poate fi mult mai bine. Cred că aici este foarte diferit decât în Delhi, că numai oraşele sunt murdare. Aici este la ţară, viaţă bucolică, curăţenie, aer curat. Dar cât de bucolică era am văzut imediat....

...

Primul lucru care ne-a lovit a fost mirosul. Pestilenţial şi atotcuprinzător. Nu era cel din Delhi şi care aveam să constatăm că era peste tot în India, ci unul mult mai pregnant; un miros dulceag de putregai şi hoit care pătrundea orice spaţiu şi care venea în valuri.

Oraşul era însă fascinant. Nehru Bazar este inima oraşului, plin de viaţă şi debordând de energie cum numai în India poţi întâlni.

Haveli-urile pictate gardau străzile, toate decorate "gaudiesc" cu zei albaştrii, elefanţi, cămile, scene de cavalerie, oameni cu joben, bărbaţi privind prin lunete, maşini şi trenuri, şi cu imagini ale vechilor negustori prosperi şi ai familiilor lor. Curţile interioare erau o oază de linişte şi pace. Când intrai în ele aveai senzaţia că eşti teleportat într-o cu totul altă lume.

Cel mai important templu al oraşului, Rani Sati este dedicat soţiei lui Abhimanyu, fiul lui Arjuna, eroul Mahabharatei, care a murit în luptă. Tradiţia veche cerea ca la moartea soţului, soţia să se auto-imoleze, tradiţie numită "Sati" care paradoxal rezistă chiar şi în ziua de azi în ciuda opoziţiei formale a guvernului. Conform legendei templului, Uttara, soţia lui Abhimanyu, a comis "Sati Puja" aruncându-se pe rugul funerar al soţului şi, conform legendei locale, făcând-o din nou şi în următoarea viaţă de simplă săteancă, în reîncarnarea oferită de Lord Krishna.

Templul are o faţadă impunătoare, făcută din sute de coloane gardând balconaşe pictate, din vârful căreia toţi zeii adunaţi se uită la mulţimea de curioşi şi pelerini de dedesubt. Este un magnet pentru credincioşi şi pelerini care-l creditează cu o mulţime de minuni şi vindecări într-o lume construită în întregime din miracole.

Deja trecuseră vreo două ore în care nu ne împunsese nici o vacă, dar mirosul ne dobora. Era din ce în ce mai greu să respiri şi începuseră şi ochii să lăcrimeze din cauza fumului care era peste tot.

În faţa noastră era Ketri Mahal, un palat ruinat pe câteva etaje de coloane şi balcoane. Palatul era complet părăsit, fără urmă de mobilier, plin de lilieci care zburau printre maiestoasele saloane goale, pline de un miros penetrant de guano. Am început să-i urcăm treptele care ne duceau pe terasa de pe care puteam să admirăm oraşul. Mirosul oraşului era din ce în ce mai pregnant, aproape de nesuportat, şi pentru prima dată în viaţa mea de călător, care mă consider foarte rezistent, mă gândeam cu jind la resortul curat din care plecasem. Poate Subhash avusese dreptate...

De pe terasă se vedea oraşul tremurând dedesubt sub fum în lumina crepusculară, iar mirosul atinsese climaxul. Şi atunci am văzut de unde vine....La baza palatului, într-o parte, chiar spre oraş, era maldărul de gunoi. Focuri ardeau scoţând un fum dulce, cadavre de animale zăceau acoperite de muşte, câini flămânzi se agitau muşcând din hoituri, vacile păşteau liniştite lângă mormanul de gunoi, înconjurându-l de munţi de balegă, totul într-un miros pestilenţial. Imaginea era parcă scoasă dintr-un tablou de Bosch, dar pe care nu-l admiram într-o pinacoteca chic, ci în lumea reală, adevărată, tangibilă si olfactivă în care ne învârteam şi noi.

Am coborât în fugă treptele palatului acompaniaţi de radarul liliecilor şi a mirosului lor de guano şi am luat-o direct spre bazar unde am putut distinge de la mare distanţă zâmbetul salvator a lui Subhash.
"Mr. Radu, v-a plăcut? Veeery beautiful!"

.....

"Cât este până la Jodhpur?"
"Vedem noi pe drum", zice el şi drumul prinde viaţă cu acel trafic haotic de maşini fără lumini, cu claxoane asurzitoare, cu orice fel de vehicul care merge pe sensul unde are treabă în ciuda îndemnurilor repetate înscrise pe margine drumului de a nu conduce pe sens opus, cu animale care par în transă profundă în mijlocul singurei benzi de circulaţie, cu oameni care sar din faţa motocicletelor care virează din faţa maşinilor, care evită camioanele care parchează fără nici o lumină în mijlocul drumului, ca să-şi schimbe roţile, timp în care toată familia traversează drumul cu mâncare pentru şofer gătită la focul încropit pe marginea drumului.

.....

În faţă vedem venind drept către noi două camioane, aparent depăşindu-se. Dintr-unul ni se fac semne disperate de către un grup de oameni care stau pe platformă, ca să ne dăm la o parte. Subhash virează brusc în câmp într-un nor de praf şi trece în viteză pe lângă cele două camioane, al doilea fiind tractat ca o remorcă, dar cu o sfoară, aşa că merge şi el pe unde apucă. Am scapăt şi de data asta! Imediat însă drumul devine complet blocat şi ne strecurăm printr-o cireadă de cămile. Suntem înconjuraţi de ele şi parcă le respirăm respiraţia. Scăpăm, dar dăm de o turmă de capre, apoi evident de multe vaci cu coarne colorate de diverse forme, şi în final, pentru decorul exotic, dăm şi de câţiva elefanţi. "Inspectori de trafic" spune Subhash.

După câteva ore bune de mers, chiar după ce trecusem pe lângă un oraş unde se fac teste nucleare, în mijlocul câmpului, Subhash opreşte din senin: "Little stop". Se duce în spatele maşinii unde urinează mulţumit. Se întoarce zâmbind:
"Sir, India este o toaletă publică uriaşă", după care dă drumul la motor. Pe marginea drumului nişte vulturi mănâncă un cadavru a cărui formă nu se mai distinge. Probabil un bivol de apă...

Lhasa, Tibet

Îl văzusem cum se strecurase prin spatele meu spre candelele cu unt de iac. În roba roşie şi intonând o mantră, încet ca din altă lume. Le-a aprins pe fiecare cu grijă, şi-a dus mâinile la inimă de parcă şi-ar culege sufletul din piept şi l-ar oferi ca ofrandă către fitilurile pâlpâitoare. Mă văzuse, că s-a mai uitat odată lung către mine, şi a ieşit. Eram singur în templu. Nu era un templu oarecare dar cu siguranţă nici unul unde se înghesuie autobuzele cu turişti. Erau efigii vechi, vreo mie după cum zice legenda, rănite rău de săbiile Revoluţiei Culturale. O apoteoză a distrugerii, a inculturii prosternată la rang de lege, aşa cum s-a întâmplat peste tot în lume la instalarea comunismului. Veniseră gărzile roşii şi spărseseră statui vechi de sute de ani care respirau spiritul locului. Cu idea de a distruge religia şi cu ea spiritualitatea în speranţa acaparării sufletelor oamenilor. Nu erau primii care făceau asta. O făcuseră mulţi năvălitori în istoria pe care am învăţat-o şi în cea care încă nu s-a descoperit ca să se scrie. Nu poţi cotropi locurile fără suflete. Pentru ele este bătălia. Mă uitam la statui şi puteam încă să văd distrugerile forţelor tenebre, fresce zgâriate, udate şi şterse, statui încă sparte şi multe locuri goale. Dar totuşi locul mustea a istorie şi cele 1000 de statui erau acolo. Mă gândeam că erau poate numai de decor, pentru călători ca mine pierduţi prin temple odată importante şi acum uitate. Poate nu mai era nimic profund ci doar o mică pojghiţă la suprafaţă. Lumânările cu unt de iac licăreau magic aducând puţină lumină, o lumină tainică, în capela care înconjura muntele. Am admirat, am filmat, m-am închinat şi am coborât treptele să plec şi să mă duc prin alte locuri.

M-a văzut şi mi-a făcut semn. Nu ştiam ce voia şi mi-am pus mâinile la piept în salutul tibetan şi am dat să plec.
"Tashi Deleh!"

Nu, nu asta voia. Mă invita la el în chilie vorbind în tibetană, într-o încăpere pe cealaltă parte a curţii. Ce să fac la el în chilie? Îmi făcea semne să vin. OK, mă duc, chit că nu avem cum să ne înţelegem pe nici o limbă.

Mi-a făcut semn să mă aşez pe un scaun şi el s-a aşezat pe o laviţă care servea de pat. Deasupra erau imagini sfinte şi portretul celui de-al 10-lea Panchen Lama, a cărui imagine este tolerată în Tibet, chit că a criticat dur regimul comunist, lucru care l-a aruncat pentru 18 ani în închisoare. La un moment dat a început să caute ceva pe un fel de ladă care servea ca masă. A scos nişte pături, o faţă de masă, şi le-a dat la o parte. Apoi nişte cărţi şi o altă învelitoare iar sub învelitoare mi-a făcut semn să mă uit. Şi astăzi îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte. Era o poză a lui Dalai Lama. Era cel mai de preţ lucru pe care-l avea şi a vrut să-l împartă cu mine, să mi-l arate. Ştia că dacă aş fi fost un informator, ar fi intrat în închisoare imediat. Poza Sfinţiei Sale este interzisă în Tibetul ocupat de chinezi. Religia este permisă dar doar de faţadă atât timp cât nu afectează bunul mers al Chinei şi al Partidului Comunist. Călugărul a vrut să o împartă cu mine, să-mi dea o parte din inima lui; unui străin de care niciodată nu a auzit şi pe care nu o să-l mai vadă niciodată. Nu aveam nevoie de o limbă comună să comunicăm. Tăcerea era comunicarea cea mai intimă şi stând lângă el simţeam că nu eram separaţi, ci un tot.

Ce puteam să-i ofer eu lui? Nimic, pentru că atunci când mi-am ridicat privirea i-am văzut fericirea din ochi şi ştiam că nu avea nevoie de nimic. Puteau veni şi gărzile roşii cele noi, şi poliţia chineză şi toţi banii din lume şi nimeni nu-i putea lua decât cel mult libertatea sau chiar şi viaţa, dar nu şi fericirea de a fi în suflet cu cel care îi este ghid în viaţă. N-am să pot să-i uit bucuria că a putut să-mi arate această imagine. Ce înţelegem noi când vedem poza lui Dalai Lama în New York Times? Absolut nimic. Pentru el era totul.

Citiţi alte fragmente din această carte: Nostalgii cu Fidel - Cuba / Albastru dintre continente - Panama / Trafic - Vietnam (click aici)

Pe străzi. Harap-Alb

Dan Ivan
Pe străzi. Harap-Alb
Editura Letras, 2017

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragmente

Balada leneşului Cristos

pe patul de scânduri,
două
am ajuns într-o lume nouă,
fără gânduri,
fără mişcare,
fără soare.
pe lat
nu ştiu cât măsor
între două cuie.
de la răsărit la apus
s-ar putea trece-n zbor.
o furnică mă suie
de jos în sus
într-un veac.
nu mai există leac
defel
de când timpul e scrum,
inima la fel.
e întuneric, linişte şi pace,
dar cine mişcă? cine nu tace
în mine acum?
e vremea să trezească cineva
să loveasc-acest trup.
- Doame, ce frumos e aşa
cum doarme...
Heeei-rup!!


Harap-Alb (1)

mi-a crescut
un deget
în zidul din jur,
dar n-am să-l mişc
de teamă
să nu rănesc
carnea
lui Arghezi.

Vis de vară

OM - afundat în noroiul
din piaţă pândesc noaptea-ntreagă
ca să văd cum înfloreşte butoiul
când îi plesneşte ultima doagă.
FLUTURE - fluture molatic zburând trec,
foşnind din aripi trec într-una
pe sub luna
speriată.
încă o dată,
şi mă văd rătăcit
pe mine însumi printre lemnele din piaţă.
ce fruct uscat şi fără viaţă
a răsărit
acuma?
ăsta de jos strigă ceva
buzele toacă aerul, spuma.
nu se-aude nimic, dar înţeleg: "ia
să nu mai astup gaura prin
care vine lumina!"
nu fi cretin
e luna
galbenă şi umflată
tot cum au copt-o vârcolacii
şi-au stins-o repede într-o găleată
că nu puteau să o caţere dracii
de fierbinte.
OM-FLUTURE - ia te uită ce fluture cu un dinte!
zboară către mine acum
să-mi atingă obrazul cu aripa lui.
ce moale, ce bine, pe aripa lui.

Plictiseală

cu ciorile albe din oase
am ieşit
ieri pe case
şi-am plescăit
înnebunit
de gândaci.

- de ce taci,
întreabă când mă-ntorc către ea.

Pe străzi. Harap-Alb

negru, lăuntric flutur
lăuntrul mi-l străbate.
din jur
întunericul frate
se umflă, bolboroseşte, zbate,
aripe, valuri, catifele,
aripe, valuri catifelate,
departe până-n oasele mele,
printre care bulucindu-mi celulele aspre,
m-am închegat.
şi valuri, valuri,
mii de trecători,
păşeam, măcelărind cu trupurile noastre
noaptea, până-n zori.

Anotimpuri

curgeam neliniştit
către zăpezi
cu grânele coapte şi plânse,
cu flacăra tomnatică -
fruct dureros şi bătut,
supt din sevele pădurii
de unde curg
lacrimile pătrate
ale anotimpurilor.

Horă

nu vrei să vii?
vântul
o să scormonească pământul
şi poate vom găsi
vreodată
ploaia de-acum o zi.
am mai păstrat eu o găleată,
dar am băut-o astă-noapte
toată:
mă ardea gura şi nu
mai ţineam minte cum săruţi

Harap-Alb (2)

alene,
fântâni
să-mi curgă-n vene
şi spâni
de la beţii
cu roua din gene,
cu strugurii din vii
şi din morţi
băuţi în umbre,
bătuţi în porţi
şi-n lemne strâmbe,
răstignite,
pe groape-ntoarse,
arse
şi clătite,
cântam,
fumegam
pe-nserat
ca un clopot zgâriat
de mistral
la fântâna nopţii-
sunet carnal
îngropat în căldări de-ntuneric
şi feeric.

Mamei

m-am tot gândit
ce dar să-i fac de Crăciun
şi pentru că n-am găsit
ceva mai bun
i-am încălţat pantofii
şi am aşteptat până
dimineaţă
să se trezească.

Fată la oglindă

şi iată: de lumesc
din apă ea răsare goală
lacul o soarbe-n nefiresc
cu adâncimea lui orizontală.

Spirală

mamă,
ce-am fost eu în anterioara viaţă,
viteaz ori paiaţă?
întreb fiindcă locurile-mi cer vamă
gânduri şi amintiri
de fapte netrăite
şi iubiri
şi dorinţe şi dureri împlinite
în alte trăiri
fără de seamăn.
- ai fost fratele tău geamăn.

Încet

leneşe, lipicioase, înghesuite
fluvii cenuşii de buşteni
laşi în urmă
ostenit ceasornic.
grămădite
cad clipele turmă
şi sună a gol. dornic
ţi-e trupul de oşteni
slabi şi domoli
în silă te scoli
în capul oaselor, scuipi secundele,
fleşcăite, murdare,
beţe seci, să ne scobească undele
cu miasma lor.
duhoarea secundelor.

Mângâiere

albe păsări de var
s-au desprins leneş din tencuială
hau, hau
câini erau? dar ce ne păsa,
căci ne lingeau
mâinile
cu aripile lor,
mâinile coşcovite de dor,
palmele mele,
aspre cărămizi
cu care te-am zidit, Galateea.

Harap-Alb (3)

da,
şi peste ghizduri
apăsătoare, Liniştea
îşi trece fluvii de furnici
vezi rotitoare şi mici,
dar,
trag de aruncata mantie de scânduri
nenumărate, nemărginite capace
mi-astupă cerul rânduri, rânduri,
pleoape înlemnite, răsunătoare
de scânduri mă ţintuiesc în astă carapace
chinuite, chinuitoare
de întuneric, amintiri se-nnămolesc în gânduri
de izbândă viitoare
şi iar
lăuntrul meu, frânturi
e fără voie temniţă de dor
aprig, sălbatic, mistuitor.

Maraton până mâine

a căzut seara dintr-o dată
ca o treanţă
şi ne-am trezit toate umbrele pornind în ceată,
alergând cam fără speranţă
către ziua de ieri, s-o hăcuim,
s-o mângâiem, s-o strângem, s-o-nghiţim.
ne mai sfâşie din când în când câte-un bec, câte-un far,
fugim mai încolo şi ne strângem iar,
alergăm din nou cu toţii laolaltă
până obosim şi ne-nghite
ziua cealaltă.

Cu anestezie

sub pretextul unei fracturi osoase de incisiv, cum
câteodată pare că sunt şi eu
un delicat mengele mi-a cotrobăit prin gură
şi-a frământat mocirla cuvintelor mele,
o mlaştină răcoroasă şi mişcătoare,
avangarda gândurilor mele
în care trebuie să-mi împotmolesc
herghelii (stoluri?), furii (greceşti), şi mii de batalioane
gata să cadă în urechea şi gândul oricui

păi, uite de-aia, draga mea,
ieri n-aveam cuvinte, n-aveam şir,
şi chiar astăzi, plauri de vorbe,
minuscule continente plutesc lent
mlăştinos în derivă
dă-mi un Big Bang ca să mă
readuci la simţire!

Citiţi alte poezii din acest volum aici.

Doctrina vibraţiei

Mark S.G. Dyczkowski
Doctrina vibraţiei
Editura Herald, 2018
traducere din limba engleză de Raisa Moldovan

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Mark Dyczkowski este unul dintre cei mai mari învăţaţi în viaţă ai hinduismului, în particular al tantrismului shivait, discipol al ultimului maestru al şcolii shivaite non dualiste Trika din Caşmir - Swami Lakshmanjoo, dar şi deţinătorul unui doctorat la Universitatea Oxford cu specializarea shivaism casmirian, sub îndrumarea profesorului Alexis Sanderson (recunoscut unanim ca autoritatea cea mai avizată în domeniu - la nivel academic - din acest moment).

Mark şi-a petrecut 40 de ani din viaţă studiind hinduismul şi este considerat o autoritate în tantrismul shivait. De-a lungul vieţii, el a publicat o mulţime de lucrări, printre care o traducere la Manthanabhairava Tantra (secţiunea numită Kumarika Khanda), o lucrare monumentală în 14 volume, de o mare erudiţie (trei dintre volume fiind de introducere şi şase de note explicative). A tradus de asemenea lucrări fundamentale ale shivaismului casmirian precum: Sivă Sutra, Spanda Karika, Vijnanabhairava Tantra (cu comentariile lor) şi lucrează în prezent la traducerea la Tantraloka, o adevărată enciclopedie a tantrismului shivait, scrisă de cel mai mare maestru al şcolii Trika, Abhinavagupta (sec. al X-lea).

Mark Dyczkowski este afiliat la mai multe instituţii academice din India şi a predat şi în cadrul a numeroase universităţi de renume din Europa şi SUA.

Pentru a-şi perfecţiona viziunea şi pentru a-şi complementa cunoştinţele şi practica, Mark a studiat în toţi aceşti ani de cercetare sitarul, fiind elevul maestrului Budhadiya Mukherjee. Mark a adunat peste 1.500 de compoziţii la sitar şi a susţinut numeroase concerte în lumea întreagă.

În prezent, Mark Dyczkowski trăieşte în Varanasi, India, pe malul râului Gange, unde predă shivaism casmirian şi cântă la sitar pentru publicul mereu dornic să îl asculte.

(sursă - Yogasat)

*

Doctrina vibraţiei ne vorbeşte despre învăţătura uneia dintre cele mai înalte Căi spirituale pe care le-a cunoscut istoria (atât din punct de vedere metafizic, cât şi din punct de vedere contemplativ), şi anume śivaismul non-dualist casmirian, în particular despre şcoala numită Spanda (termen tehnic ce desemnează "freamătul dătător de viaţă al Inimii lui Dumnezeu").

Mark Dyczkowski este un pionier în cercetarea limbii sanscrite, a tradiţiilor Indiei şi, în particular, al tradiţiei tantrice, atât la modul academic (sub îndrumarea celei mai mari autorităţi în viaţă - prof. Alexis Sanderson), cât şi din punct de vedere iniţiatic (sub îndrumarea ultimului maestru recunoscut al liniei śivaismului casmirian, Swami Lakshmanjoo).

Sufletul înlănţuit este ca o dansatoare care, deşi doreşte să plece din sala de dans, este oprită de portarul gândirii şi aruncată înapoi pe scena iluziei. (Abhinavagupta)

Fragment
Capitolul VI. Corpul divin şi roata sacră a simţurilor

Yoghinul care aspiră să atingă starea de iluminare trebuie să treacă printr-o transformare sau inversare (parāvṛtti) totală de perspectivă. A cunoaşte aşa cum cunoaşte fiinţa umană este însăşi esenţa limitării; libertatea înseamnă a cunoaşte realitatea aşa cum o cunoaşte Dumnezeu. Căutătorul spiritual se află deci într-o situaţie existenţială nouă, în care el îşi recunoaşte propria sa fiinţă fiind aşa cum Dumnezeu este. Această stare este atinsă printr-un act pur şi intens de conştientizare de sine, în care el renunţă la vechiul mod de a înţelege realitatea în favoarea unei noi şi mai profunde cunoaşteri de sine, descoperindu-se ca o conştiinţă nelimitată [şi] infinită. Această schimbare de perspectivă dezvăluie o nouă dimensiune a experienţei. În momentul acestei realizări, fiinţa umană şi lumea se revelează ca fiind o "ontofanie" în care conştiinţa Fiinţei este aceeaşi cu adorarea Fiinţei ca fiind sacrul. Realizarea fiinţei este îmbinată cu trăirea sacrului.

"Ontofania" sacră a manifestării este realizată în starea de minunare (camatkāra) inspirată de viziunea teofanică. A vedea lumea cu ochii lui Dumnezeu înseamnă a fi martor la adorarea eternă a Fiinţei sale. Organul [acestei] viziuni constituie roata sacră a simţurilor, iar lăcaşul în care se desfăşoară este Corpul Divin.

Adevăratul monism (parādvaya), aşa cum am văzut, cere ca fiecare parte să fie totodată întregul, ca integritatea totalităţii să se manifeste în fiecare aspect al plenitudinii sale. Fiecare fiinţă vie este sacră şi astfel înglobează [întregul] cosmos, [de o natură] divină, în plenitudinea participării sale la Fiinţă. Corpul uman este, într-un mod foarte special, o întruchipare a universului; el este vasul pur al purei conştiinţe. Fiind infuzat de conştiinţă, corpul are caracterul sacru al Absolutului. Consacrat de prezenţa divină din interiorul său, el este templul lui Dumnezeu, locul sacru al jertfei şi al adorării. Noi nu trăim experienţa conştiinţei noastre ca pe ceva exterior corpului, precum o pătură sau un veşmânt exterior. În acelaşi fel, universul, [împreună] cu tot ceea ce noi percepem, este o prelungire intimă a propriei noastre fiinţe conştiente pure.

Abhinavagupta scrie:

Astfel, noi trebuie să considerăm corpul ca integrând plenar toate Căile [iluminării şi emanaţiei cosmice] (adhvan). Fiind colorat în [nenumărate] nuanţe datorită lucrării timpului, el este sălaşul tuturor acţiunilor timpului şi spaţiului. Corpul, privit în acest fel, conţine toţi zeii şi, prin urmare, trebuie să fie obiectul contemplaţiei, veneraţiei şi jertfei. Cel care pătrunde în el găseşte eliberarea.

Totul este o parte a corpului divin al lui Dumnezeu - [macro]cosmosul sacru în care activităţile extatice ale lui Dumnezeu devin manifestate prin lucrările legilor naturale (niyati). Prezenţa conştiinţei eului în corp este dezvăluită de mişcarea membrelor sale; prezenţa lui Dumnezeu în corpul său cosmic este vizibilă în mişcarea [întregului] univers.

Aşa cum în corp, ego-ul (asmitā) pune în mişcare cele două braţe lipsite de viaţă printr-un simplu act de voinţă, la fel, în univers, [Eul universal] poate sfărâma munţii prin puterea sa.

În mod asemănător yoghinul care percepe că toate lucrurile sunt precum membrele propriului său corp (svāṅgakalpa), cufundându-se în divina conştientizare: "eu sunt acest [univers]" (aham-idam). Înlănţuirea este o falsă identificare cu corpul fizic, iar eliberarea, o identificare adevărată cu corpul cosmic. Astfel separarea dintre subiect şi obiect este vindecată şi yoghinul percepe realitatea pretutindeni, ca pe o unitate nedivizată (avibhakta) în care exteriorul şi interiorul se contopesc precum substanţele dintr-un ou de păun.

Fiecare nivel de conştiinţă corespunde unui [anumit] grad de realizare spirituală. La fiecare etapă a ascensiunii pe "scara vie a conştiinţei" yoghinul atinge un grad superior de control asupra proceselor cosmice care au loc în propria sa conştiinţă universală. Cu fiecare grad de împuternicire el pătrunde într-o nouă dimensiune a experienţei. În limbajul teozofic al Tantrelor, se spune că el devine stăpânul unui tărâm superior (bhuvana). El deţine [acum] o poziţie diferită în întinderea pură a Fiinţei conştiente şi trăieşte în această lume într-un corp corespunzător noii sale situaţii existenţiale. La nivelul lui Para[ma]śiva corpul său este universul, suma totală a tuturor tărâmurilor şi lumilor spirituale. Într-un anumit sens totuşi pentru că Śiva nu se compară cu nicio realitate din afara sa, el nu are, [de fapt], un corp. Corpul său este un corp al conştiinţei (vijñānadeha), imaginea (mūrti) sacră a formei sale manifestate. Acesta este supremul corp (paradeha), cel mai grandios dintre toate, radiind o infinită vitalitate (ojas), putere creatoare (vīrya), forţă (bala) şi vibraţia divină (spanda) a stării supreme de subiectivitate (parapramātṛbhāva) ce-şi are sălaş în el. Acest corp divin (divyadeha) este în întregime spiritual şi nu mai aparţine deloc materiei. El este Corpul Puterii (śāktadeha), universul energiei, debordând de cele cinci puteri principale: conştiinţă, beatitudine, voinţă, cunoaştere şi acţiune. Când nu reuşim să contemplăm corpul cosmic al Sinelui, eşuăm în a experimenta sărbătoarea sacră (utsava) a manifestării exterioare a gloriei naturii sale pure [care este] Spanda (vibhūtispanda). Noi trebuie să ne eliberăm de preconcepţia falsă că acest corp este în vreun fel impur. Trebuie să recunoaştem că el este doar conştiinţa pură şi să renunţăm la căutarea sterilă a satisfacţiei în obiectele pe care nu reuşim să le conştientizăm ca părţi ale propriului nostru corp cosmic.

Când tendinţa (aunmukhya) [de a privi obiectele exterioare] încetează şi limitarea este distrusă, ce rămâne în corp în afară de nectarul (rasa) beatitudinii lui Śiva? Privind şi adorând [în acest fel] corpul, zi şi noapte, debordând de [toate] categoriile existenţei şi plin de nectarul beatitudinii lui Śiva, yoghinul se identifică, aşadar, cu Śiva. Stabilit în imaginea sacră (liṅga), fericit să se odihnească în corpul său cosmic, yoghinul nu aspiră la niciun liṅga extern, la niciun jurământ, la nicio călătorie în locuri sacre sau practică a disciplinelor exterioare.

Pentru a atinge acest corp de conştiinţă sau, mai bine zis, pentru a recunoaşte identitatea acestuia cu propriul nostru corp, trebuie mai întâi să ne purificăm de stările inferioare ale conştiinţei întrupate. Noi trebuie să dezlegăm nodul ignoranţei care ne leagă şi ne determină să credem că structura psihofizică împreună cu toate învelişurile mai subtile, conexe cu ea, constituie adevăratul nostru corp. Atunci când această identificare falsă este depăşită, conştiinţa, care părea contractată, se înfăţişează acum în forma sa adevărată, deplin expandată (vikasita). Ego-ul se contopeşte cu Eul universal omniprezent, aşa cum spaţiul dintr-un vas se contopeşte cu spaţiul din jurul acestuia. Yoghinul realizează atunci că energia Spanda a acestei identităţi autentice face totul şi că el, ca fiinţă individuală, este doar în acest sens un agent. Astfel, acţiunea celui înţelept, liberă de identificarea falsă cu corpul fizic, nu mai atrage Karma şi el este eliberat.

Identificarea falsă a ego-ului cu corpul fizic condiţionează puterea de conştientizare (citiśakti) prin generarea de forme-gând (vikalpa) bazate pe noţiunea că există o diferenţă între subiectul întrupat şi obiectele aflate [în afara] corpului [său]. Aceste construcţii mentale constituie, din toate punctele de vedere, categoria inferioară a realităţii subiective întrupate şi corpul său. Yoghinul transmută gândul înapoi în forma sa originară de lumină a conştiinţei, mistuind-o în focul sacru al conştiinţei (cidāgni), aprins de conştientizarea contemplativă: "Eu, Stăpânul Suprem, sunt cel care strălucesc în toate lucrurile ca pură conştiinţă". Această conştientizare interioară este strălucirea (sphurattā) divină a extazului Eului suprem. Ea este pura energie Spanda, puterea secretă a mantra-ei (mantravirya), care distruge identificarea falsă cu corpul şi, odată cu el, "corpul" gândirii. Acesta este adevăratul foc sacrificial în care, aşa cum afirmă Aforismele lui Siva, acest corp este jertfa.

Riturile exterioare nu au niciun rost dacă semnificaţia lor interioară nu este înţeleasă, iar funcţia lor simbolică nu corespunde unei activităţi interioare ale conştiinţei. Procesele interioare conştiente corespunzătoare acţiunii rituale exterioare trebuie să fie înţelese şi controlate. Din acest punct de vedere, nu contează dacă realizăm sau nu realizăm rituri exterioare. În realitate toate acţiunile din viaţa noastră fac parte din marele rit sacrificial (mahāyāga) pe care conştiinţa universală îl pune etern în scenă în ea însăşi, pentru ea însăşi. În cadrul acestui rit, focul sacrificial este Marele Vid (mahāśūnya), suprema realitate (paratattva), lipsită deplin de vreo diferenţiere (bheda) şi dincolo de golul nefiinţei. Cupa sacrificială este conştiinţa (cetanā), iar ofranda este este întregul univers exterior al diversităţii, inclusiv elementele grosiere, simţurile, obiectele, lumile şi categoriile existenţei împreună cu universul interior al minţii (manas) şi al gândirii. Orice diferenţiere între subiect şi obiect este mistuită şi totul devine una cu focul conştiinţei.

Abhinavagupta explică:

Jertfa este oferită fără niciun efort în focul conştiinţei lui Śiva, care arde cu putere, mistuind în întregime marea sămânţă a creaţiei duale (bheda) internă şi externă.

"Combustibilul" oferit în focul acestui sacrificiu ceresc (alaukika) şi etern este "pădurea" dualităţii, iar moartea este "victima" sacrificială (mahāpaśu). Trebuie să ne eliberăm de orice ataşament, de orice sentiment de "eu" şi "al meu", oricât de dureros ar fi şi astfel să dobândim un nou corp transfigurat, făcut nu din materie, ci din esenţa spirituală a conştiinţei.

În cuvintele teribile ale Tantrelor:

O, Zeiţă, consumând corpul celui iubit, al unei rude, al unui prieten apropiat, al unui binefăcător sau al unei persoane dragi, trebuie să ne zburăm spre înalt împreună cu Fecioara Celestă [puterea conştiinţei].

Sensul acestei strofe este că realitatea subiectivă întrupată (dehapramātṛtā) trebuie să fie asimilată în conştiinţă astfel încât construcţiile mentale perturbatoare pe care le generează să nu o mai agite. Apoi yoghinul recunoaşte spontan cel mai înalt nivel al puterii lui Spanda în interiorul său. Orice dualitate este mistuită, iar conştiinţa rămâne liniştită, ferm centrată (dhruva) şi liberă de valurile manifestării cosmice (nistaraṅga). Din individualitatea neiluminată a yoghinului nu mai rămâne nimic şi el participă la resorbţia contemplativă, de care se bucură conştiinţa însăşi. Astfel, fără să se mai identifice cu corpul, el recunoaşte natura sa adevărată ca fiind puterea vibrantă a lui Spanda, personificată ca zeiţa Bhairavī şi astfel se uneşte cu Bhairava, marea lumină a conştiinţei.

Prima vibraţie (spanda) sau val de activitate, care apare spontan din această stare de linişte (viśrānti), este corpul (mūrti) imaculat al conştiinţei. Conştiinţa lui Śiva, pură şi nediferenţiată, se desfăşoară în acest fel ca fiind universul şi îşi dezvăluie natura sa adevărată. Yoghinul fuzionat cu Śiva este martorul emanaţiei corpului cosmic al lui Śiva pe care îl percepe ca fiind creaţia propriului său corp divin, desăvârşit. Această emanaţie pură (śuddhasṛṣṭi) atestă starea yoghinului ca fiind starea specifică lui Bhairavī. În această stare yoghinul experimentează identitatea (sāmarasya) dintre unitate şi diversitate în esenţa naturii sale pure (Spanda). Această unitate corespunde, în cazul sufletului înlănţuit, manifestării naturii sale ca fiind Śiva, [în timp ce] diversitatea corespunde manifestării iluziei (Māyā). Yoghinul iluminat, identificat cu Śiva, se proiectează în tărâmul lui Śiva, care se află în centrul dintre cele două aspecte ale acestei expansiuni. În acest fel el experimentează beatitudinea emergenţei conştiinţei în corpul său cosmic spiritual.

În centrul corpului său, yoghinul contemplă puterea propriei sale conştiinţe (citi), Focul luminos al Timpului, în care toate categoriile existenţei sunt mistuite. Yoghinul desăvârşit (siddha) consideră trupul său fizic ca fiind mult mai mult decât un corp - simplă materie moartă, asemănător tuturor celorlalte obiecte pe care el le percepe în corpul său cosmic. Universul îi apare ca fiind un vast teren de incinerare, presărat cu "trupurile" lipsite de viaţă ale fenomenelor. El face jurământul eroului (vīravrata) de a vedea cu aceiaşi ochi toate lucrurile, oricât de atrăgătoare sau dezgustătoare ar fi, conştient că ele sunt, toate, manifestări ale conştiinţei. El poartă într-o mână bastonul sacru (khaṭvāṅga) al conştientizării, cu care el sfărâmă în bucăţi corpul propriului său ego. În cealaltă mână el ţine bolul ritual făcut dintr-un craniu, [compus din] părţile universului care apar în sfera simţurilor sale, radiind lumina orbitor de albă a conştiinţei. Din acest bol el bea vinul esenţei (rasa) universului. Absorbit în contemplarea focului propriei sale conştiinţe (citi), el pătrunde în terenul de incinerare al propriului său corp, care este teribil din cauza rugurilor funerare (citi) în care toate urmele acţiunilor sale trecute (krama) sunt arse până la cenuşă. Abhinavagupta scrie:

[Corpul] este sălaşul tuturor zeilor, terenul înspăimântător de incinerare, dogorind de focul [conştiinţei, citi, care distruge toate lucrurile]. Vegheat de siddha şi de yoginī, el este scena lor teribilă (mahāraudra), pe care toate formele întrupate (vigraha) îşi găsesc sfârşitul. Plin de nenumăratele ruguri [ale simţurilor], luminat de aura razelor acestora, care distrug revărsarea întunericului [dualităţii], eliberat de toate construcţiile mentale, el devine unicul sălaş al beatitudinii. Intrând în acest [corp], adevărat teren de incinerare al Vidului, cine, [oare], nu va atinge perfecţiunea?

Toate tradiţiile tantrice, inclusiv cea a śivaismului caşmirian ne învaţă că simţurile împreună cu corpul trebuie să fie venerate ca manifestări ale puterii sacre a conştiinţei, care le emite aşa cum soarele emite razele sale. Prin urmare, simţurile pot fi personificate şi adorate ca zeităţi care îl înconjoară şi îl însoţesc pe zeul (sau zeiţa) care este stăpânul lor. În viziunea lui Kṣemarāja, deşi simţurile şi zeităţile lor guvernatoare nu sunt, de fapt, diferite, învăţăturile tradiţiei Spanda fac diferenţa între ele. Simţurile fizice sunt pur şi simplu prelungirea (vijṛmbha) exterioară a corpului conştiinţei (vijñānadeha), care aparţine zeităţilor simţurilor. Supremul Domn, stăpânul interior al roţii (cakradevatā), este subiectul universal (mahāpramātṛ) care, înzestrat cu puterea sacră a simţurilor, stă în Inima conştiinţei din sediul sacru (pīṭha) al corpului şi se joacă acolo învârtind roţile puterilor acestora.

Numele şi formele atribuite zeităţilor simţurilor variază considerabil în diferite tradiţii şi chiar în diferite Tantra din aceeaşi tradiţie. Motivul se datorează, după părerea lui Abhinavagupta, contextului în care ele sunt venerate şi funcţiilor ce le sunt atribuite. Activităţile simţurilor sunt modificate de emoţiile generate de conştiinţă şi astfel caracterul zeităţilor lor guvernatoare se modifică în consecinţă. Prin urmare, în riturile realizate într-o stare de mânie, cu scopul de a omorî un duşman, zeităţile sunt reprezentate ca având o atitudine teribilă (raudra). În riturile care aduc pacea şi prosperitatea sunt prezente zeităţile care manifestă o stare paşnică (saumya).

Ritualurile originale descrise în scrierile Tantra nu-şi găsesc locul printre învăţăturile yoghine din şcoala Spanda; cu toate acestea filosofia esoterică (rahasyadṛṣṭi), care se află la originea semnificaţiei lor simbolice, a fost păstrată. Acest fapt este firesc, întrucât corpul spiritual, cosmic este mai "intern" decât corpul de ordin inferior prin care se realizează ritualurile. El este una cu conştiinţa universală care se află în Centru, Inima vibrândă (hṛdaya) a conştiinţei Eului pur, marele sediu al universului, în care totul se află în repaus şi care dă viaţă şi fiinţă tuturor lucrurilor. Jayaratha citează:

Deşi [Lumina] pătrunde în tot corpul şi în simţuri, totuşi, lăcaşul său suprem este centrul Lotusului Inimii.

Friedrich, marele detectiv

Philip Kerr
Friedrich, marele detectiv
Editura Corint, 2018
Traducere din limba engleză de Mihaela Şerbănescu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Philip Kerr a studiat dreptul şi filozofia la Birmingham, deşi ar fi vrut să urmeze literele. Formaţia de jurist trebuie să îl fi ajutat să-şi elaboreze romanele detectivistice, dintre care cele din seria Berlin Noir i-au adus faima. A scris şi literatura fantasy, precum seria Copiii lămpii fermecate, apărută în româneşte la Corint Junior. Philip Kerr a primit în 2009 unul dintre cele mai importante premii literare din lume, Premio RBA de Novela Policiaca, acordat autorilor de romane poliţiste. A murit pe 23 martie 2018, la vârsta de 62 de ani.

*

Friedrich visează să devină detectiv. Are toate datele: cultură generală, spirit de observaţie, o minte ascuţită şi pătrunzătoare. Are şi un model, pe eroul celebrei cărţi scrise de Erich Kästner, Emil şi detectivii. Doar vremurile nu sunt potrivite: în Germania tocmai venise la putere Hitler, înspăimântându-i pe unii dintre germani şi sucindu-le minţile altora. Când Friedrich şi prietenii săi foarte buni, Viktoria şi Albert, primesc misiunea de a urmări un spion, copiii sunt convinşi că vor trăi o aventură în care vor dezlega cel puţin un mister. Însă jocul de-a detectivii se transformă într-un coşmar, fiindcă aşa-zisul spion este chiar unul dintre prietenii lui Friedrich, scriitorul Erich Kästner, pe care naziştii îl urăsc. Lumea lui Friedrich, şi nu doar a lui, în care prietenia, loialitatea şi curajul sunt valorile esenţiale, începe să se destrame, îndreptându-se către un deznodământ nedorit.

Ideea de a scrie Friedrich, marele detectiv i-a venit lui Philip Kerr după ce a vizionat pe YouTube ecranizarea din 1931 a romanului lui Erich Kästner, Emil şi detectivii. A aflat că toţi actorii-copii care au jucat în film au murit pe front în anii celui de al Doilea Război Mondial. Pentru a-şi construi meditaţia despre valoarea inestimabilă a prieteniei, mai ales în vremuri grele, Kerr i-a oferit scriitorului Erich Kästner, cu mijloacele literaturii, un prieten minunat, pe irezistibilul Friedrich.

Fragment

4. Marea paradă

La sfârşitul lui ianuarie, liderul partidului nazist, Adolf Hitler, a devenit cancelarul Germaniei şi a preluat conducerea guvernului. Singura persoană care a sărbătorit acest lucru în familia Kissel a fost fratele mai mare al lui Friedrich, Rolf, care era student la drept la Universitatea Humboldt din Berlin. Rolf se certa adesea cu tatăl său din cauza politicii, dar acum, odată cu venirea lui Hitler la putere, certurile păreau să se fi încheiat. Părinţii lui Friedrich erau extrem de tăcuţi.

În seara aceea la Berlin, pe Wilhelmstrasse, până în dreptul reşedinţei cancelarului, fusese organizată o paradă prin care naziştii urmau să sărbătorească victoria lui Hitler. Rolf se hotărâse deja să meargă şi părea foarte entuziasmat de idee. Entuziasmul lui era contagios. În general băieţilor le plac paradele militare, iar Friedrich nu făcea excepţie. Dacă naziştii erau buni la ceva, organizarea unor parade extraordinare era punctul lor forte.
- Tată, pot să merg şi eu? se rugă Friedrich. Rolf spune că tot Berlinul va fi acolo, pentru a‑l ovaţiona pe Hitler. Te rog, lasă‑mă să mă duc.
- Aşa e, răspunse Rolf, lăsaţi‑l să vină. Nu mă deranjează.
- Poate că mă deranjează pe mine, replică domnul Kissel. E şi aşa destul de rău că am un fiu care‑l admiră pe Hitler. Cu siguranţă nu aş dori să fie doi.
- E doar o paradă, continuă Friedrich. Doar o mulţime care mărşăluieşte pe muzică de fanfară. Nu‑i nimic rău în asta, nu‑i aşa, tată?
- Poate că nu, răspunse domnul Kissel. Dar mi se pare că naziştii sunt prea nerăbdători ca Germania să aibă din nou o armată puternică. La prima vedere, nu este rău ca o ţară să aibă o armată puternică, dar mă tem că planul naziştilor este să se folosească de armata germană pentru a provoca alt război cu Franţa.

Rolf izbucni în râs.
- Ar fi şi timpul ca francezii să plătească cu vârf şi îndesat pentru modul în care ne‑au tratat după război, rosti el.
- Dacă va fi alt război cu Franţa, continuă domnul Kissel, ignorându‑l pe Rolf, este aproape sigur că vor intra şi Rusia şi Anglia în acest război, exact ca în 1914. Apoi ce va fi?
- Hitler nu ar lăsa Germania să lupte într‑un război decât după ce vom fi pregătiţi, replică Rolf. Numai când va fi sigur că putem învinge.

Domnul Kissel se uită spre soţia sa.
- Ce crezi, Sabina? întrebă.
- Cred că Friedrich are dreptate, îi răspunse doamna Kissel. Nu‑i decât o paradă. Pe urmă, uneori mi se pare că taţii pot fi prea severi cu fiii lor. În anumite împrejurări este bine să‑i lăsăm să afle unele lucruri de unii singuri. Şi poate acum e vorba de o asemenea împrejurare.
- S‑ar putea să fie aşa cum spui, admise domnul Kissel.
- Asta înseamnă că pot merge? interveni Friedrich.
- Da.

Friedrich scoase un chiot de bucurie.
- Să fii acasă până în unsprezece, adăugă domnul Kissel.

Imediat ce ieşi pe Roscherstrasse, Rolf scoase din buzunar o banderolă nazistă şi o puse pe braţ. Banderola era roşie, cu o svastică neagră aplicată pe un disc alb. Svastica era simbolul partidului nazist şi îi amintea lui Friedrich de simbolul partidului comunist, secera şi ciocanul. Se părea că un partid politic nu putea avea succes fără un simbol. În schimb, partidul german de centru, Zentrum, cel pentru care votaseră întotdeauna părinţii lor şi care pierduse voturi în favoarea naziştilor, avea banderole simple, cu galben şi alb, care nu se distingeau aproape deloc.
- Rolf, tu eşti nazist? se interesă Friedrich.
- Da, dar nu îi spune tatei. Dacă o faci, jur că te omor, Fred. Te iau la parada din seara asta cu condiţia să nu povesteşti nimic din ceea ce vei vedea că fac când port banderola.
- Dar ce ai de gând să faci?
- Nu ştiu. Dar voi scanda pentru victorie, ca toată lumea, şi voi executa salutul lui Hitler. Ar trebui să ştii şi tu ce‑i bine pentru tine, Friedrich. Uneori, Cămăşile Brune ale lui Hitler se supără dacă observă că oamenii nu îi acordă lui Hitler respectul cuvenit şi îi lovesc puţin, ca să le reamintească. Aşa că, dacă nu vrei un şut în posterior, ar fi bine să spui că şi tu eşti nazist. Ar fi mai sigur aşa. Şi nici nu vreau să stau lângă cineva care nu arată ca şi cum nu ar face parte din grup, de acord?
- Bine, răspunse Friedrich. Fac cum spui tu, Rolf.
- Şi, dacă te gândeşti mai bine, te vei bucura mai mult aşa. Vei intra în spiritul paradei. În fond, este un moment istoric. Este seara în care Germania devine din nou măreaţă. Anglia şi Franţa ne ţin la pământ de prea mult timp. A sosit vremea să ne ridicăm şi să spunem că ne‑am săturat.

Friedrich nu era sigur de ce era important acest lucru, dar îşi ţinu gura. O fi fost Rolf student, dar, spre deosebire de tatăl său, nu ştia să îşi apere convingerile.

Friedrich aruncă o privire în sus, către fereastra de la numărul 16, unde era apartamentul domnului Kästner, întrebându‑se dacă va merge şi el la paradă. Dar avea senzaţia că domnul Kästner gândea la fel ca tatăl lui Friedrich. De fapt, era sigur de asta.

Rolf şi Friedrich merseră pe Kurfürstendamm şi luară tramvaiul 78 de la Grădina Zoologică până la Poarta Brandenburg. Nu era o poartă propriu‑zisă, ci un monument alcătuit din coloane înalte de piatră care aminteau de un templu grec. Deasupra Porţii Brandenburg era aşezat un car de luptă tras de patru cai, turnat în bronz şi cunoscut drept Quadriga.

Lui Friedrich îi plăcea Poarta Brandenburg, care era în capătul arterei ce ducea în Pariser Platz. Nu ştia să spună de ce îi plăcea, dar tatăl lui zicea că e suficient că îi place.

În tramvai, Friedrich întrebă:
- Crezi că îi spune Pariser Platz pentru că acolo este ambasada Franţei? Dacă tata are dreptate şi Germania vrea un război cu Franţa, ar părea ciudat să avem o piaţă cu numele capitalei Franţei, nu?
- Germania nu vrea un război cu Franţa, replică Rolf. Vrea numai să obţină dreptate de la restul lumii.
- Înţeleg. Dar de ce este lumea nedreaptă cu Germania?
- Pentru că au acuzat Germania că a pornit Marele Război şi pentru că ne‑au tratat urât după ce ostilităţile au încetat şi după ce s‑a făcut pace. Vreau să spun că un război se poartă întotdeauna între două părţi. Iar Franţa este la fel de responsabilă ca noi pentru izbucnirea războiului.

Rolf îşi aprinse o ţigară, încă un lucru pe care Friedrich nu‑l ştia despre fratele lui. Friedrich se gândi că fratele lui era plin de surprize în seara aceea. Mai întâi banderola nazistă, acum ţigările; se maturizase rapid.
- Nu ştiam că fumezi.
- Să nu‑i spui mamei, replică Rolf. Nu i‑ar plăcea. Dacă vrei să ştii, beau şi bere.
- Nu spun nimic.

Când cei doi băieţi ajunseră la Poarta Brandenburg, descoperiră că jumătate din populaţia Berlinului venise să vadă parada. Deşi era o zi geroasă de ianuarie, mii de oameni se aflau deja acolo să‑şi prezinte felicitările într‑o manieră zgomotoasă. Rolf şi Friedrich îşi găsiră un loc lângă mulţimea din faţă şi, peste puţină vreme, auziră sunetul unei fanfare uriaşe, cu sute de tobe asurzitoare, o mulţime de alămuri şi chiar şi cu câteva glockenspieluri. Pe măsură ce fanfara se apropia, Friedrich reuşi să vadă sute de steaguri naziste imense şi multe Cămăşi Brune care îşi cântau imnul ţinând în mâini torţe aprinse. În aerul nopţii, fumul torţelor, amestecat cu aburii respiraţiei care mirosea a bere, rămânea suspendat deasupra coloanelor de oameni care mărşăluiau, formând un nor straniu. Friedrich se tot gândea la o expresie folosită de doamna Weber: "spiritul naţional". Aşa arăta norul cald şi mirositor, ca spiritul naţional. Spera că era un spirit bun.

Imediat ce primele steaguri trecură în mod solemn printre coloanele porţii, Rolf întinse braţul drept în faţă, cum făceau toţi naziştii, în semn de salut. Îl numeau "salutul lui Hitler". În acelaşi timp, Rolf începu să strige "Victorie, victorie, victorie", asemenea miilor de oameni, ceea îl nedumeri pe Friedrich, fiindcă nu ştia să fi fost învins vreun duşman.

Cu toate acestea, băiatul fu prins în entuziasmul general şi, nu peste multă vreme, Friedrich executa şi el salutul lui Hitler şi striga pentru victorie. Acest lucru părea să‑i placă foarte mult fratelui său.
- Nu‑i aşa că e minunat să fii german în această seară? îi strigă Rolf, bătându‑l pe umăr pe Friedrich.
- Minunat, răspunse Friedrich.
- Sunt foarte mândru, continuă Rolf.
- Şi eu, încuviinţă Friedrich.
- Totul va fi mai bine de acum încolo, spuse Rolf. Germania va fi din nou măreaţă. Acum la putere este Hitler.
- Da, rosti Friedrich, complet captivat de moment, răguşit deja de la cât strigase.

Totuşi, lui Friedrich i se făcu puţin milă de bieţii francezi aflaţi în ambasada lor în clipa în care Cămăşile Brune începură un cântec despre cum vor porni un nou război cu Franţa.

Trecând peste acest amănunt, parada era exact aşa cum îşi imaginase Friedrich, adică tumultoasă şi entuziastă. Unii oameni chiar plângeau de bucurie. Alţii leşinaseră. Berlinezii păreau să se comporte ca şi cum nu ar fi fost deloc germani, dimpotrivă. Totul părea foarte diferit de modul în care mergeau de obicei lucrurile în Germania. Cu toate că avea unele mici îndoieli, Friedrich trebui să admită că a fost probabil cel mai zgomotos şi mai incitant spectacol pe care‑l văzuse vreodată şi, pentru prima dată, a înţeles puţin de ce Rolf devenise nazist. Era ca un fel de febră care‑ţi intra în sânge şi te cucerea.

Încercară să ajungă lângă Wilhelmstrasse şi să îl vadă măcar puţin pe noul conducător al Germaniei, aflat la una dintre ferestrele palatului prezidenţial, dar era prea multă lume şi, spre dezamăgirea lui Rolf, fură nevoiţi să renunţe.
- Nu contează, Rolf, spuse Friedrich pe când se îndreptau către staţia de tramvai. Cel puţin, aşa mai prindem loc în tramvai. Peste o jumătate de oră, cred că ar fi trebuit să ne întoarcem pe jos acasă.
- Nu a fost fantastic? îl întrebă Rolf.
- Ba da, răspunse Friedrich. Trebuie să îţi mulţumesc că m‑ai luat cu tine, Rolf. A fost cea mai frumoasă paradă pe care am văzut‑o. Nu aş fi ratat‑o pentru nimic în lume.
- A fost mai mult decât o paradă, insistă Rolf. A fost un basm, asta a fost, dragul meu frăţior. Un vis devenit realitate. Revoluţia germană a început.

Friedrich încercă să îşi dea seama despre ce basm îi vorbea Rolf, dar nu găsi altul mai potrivit decât Fluieraşul din Hamelin. Însă nu îi povesti nimic lui Rolf despre temerile lui, fiindcă s‑ar fi ales numaidecât cu o palmă după ceafă. Nu era o comparaţie favorabilă.

5. Sunt nazist, domnule Kästner?

Peste trei săptămâni, când venea de la şcoală, Friedrich se întâlni în faţa casei cu domnul Kästner.
- Ce s‑a întâmplat, Friedrich? îl întrebă scriitorul. Pari puţin îngrijorat de ceva.
- Cred că aşa şi este.

Domnul Kästner ridică din sprâncene.
- Ce te necăjeşte?

Friedrich aruncă o privire peste umăr, pentru a se asigura că nu sunt ascultaţi. Doamna Krajewski, vecina de peste drum, mergea să cumpere ceva; nu i‑ar fi plăcut să spună ceva ce îl supăra în faţa vreunei prietene de‑ale mamei sale. Sau, de fapt, în faţa oricui altcuiva.
- Probabil că nu este important, începu el. Şi, desigur, nu aş vrea să vă deranjez cu problemele mele, domnule.
- Prostii, hai la mine să stăm de vorbă, răspunse domnul Kästner, deschizând uşa apartamentului. De fapt, chiar voiam să dau de tine. Încă nu am început noua mea carte şi aş fi vrut să‑mi dai câteva idei. Idei pentru o nouă poveste cu Emil şi prietenii lui. Tatăl tău spune că eşti cel mai înfocat cititor pe care îl am, primul dintre toţi admiratorii.
- Chiar aşa?
- Mi‑a spus că ai citit cartea de cel puţin douăzeci de ori. Aşa e?
- De cel puţin douăzeci de ori, răspunse Friedrich.

Domnul Kästner surâse.
- Nu mă întâlnesc prea des cu băieţi de vârsta ta. Asta, de când nu mai predau. Şi nu am cunoscut cu siguranţă nicio persoană care să fi citit Emil şi detectivii de atâtea ori, Friedrich. Aşa că, da, cred că eşti cel mai mare admirator, nu‑i aşa?

Intrară în clădire şi urcară în apartamentul domnului Kästner. Pe pereţii camerei de zi erau atârnate o mulţime de tablouri interesante, cu aspect foarte modern, şi foarte multe fotografii înrămate. În încăpere mai erau rafturi cu multe cărţi. Friedrich nu mai văzuse niciodată atât de multe cărţi, iar acest lucru îl umplu de admiraţie. Apartamentul arăta exact aşa cum trebuia, după părerea lui Friedrich; hotărî că, dacă ar fi avut un apartament, ar fi arătat exact ca acesta. Pe rafturi nu existau niciun fel de bibelouri, ci numai cărţi; Friedrich ura bibelourile, erau tare uşor de spart, după cum descoperise chiar el.
- Dumnezeule, aţi citit toate aceste cărţi?

Domnul Kästner izbucni în râs.
- Nu. Cumpăr mult mai multe decât citesc. La mine, cumpăratul cărţilor este un fel de patimă. Chiar ar trebui să mă opresc înainte să îmi scape de sub control. Dar, cumva, nu vreau acest lucru. Pentru că iubesc cărţile. Probabil acum mai mult ca niciodată. Îţi aduc ceva de băut?
- Da, vă rog. Dacă aţi avea puţin lapte, ar fi perfect.

În timp ce Friedrich se plimba admirând apartamentul şi mulţimea de tablouri, domnul Kästner merse în bucătărie, de unde îi aduse un pahar cu lapte rece şi câteva prăjituri. Le puse pe o masă de sub portretul de mari dimensiuni al unei persoane destul de în vârstă, cu o figură destul de tristă, care purta perucă şi avea o stea argintie mare pe pieptul hainei sale albastre.
- Vino, tinere. Aşază‑te. Suntem prieteni, nu‑i aşa?
- Da, domnule. Aşa sper.

Friedrich se aşeză şi sorbi puţin lapte.
- Iar prietenii au încredere unul în altul. Corect?
- Cred că da.
- Foarte bine. Ai vrea să‑mi spui ce te tulbură, tânărul meu prieten?

Friedrich oftă şi se aşeză o clipă peste mâini, pentru a se opri din foiala care părea să‑i supere pe unii adulţi.
- Un singur lucru. Fratele meu, Rolf, m‑a dus la parada din faţa Porţii Brandenburg, în seara în care Hitler a ajuns cancelar. Şi mă tem că am petrecut toată seara aclamând victoria şi executând salutul lui Hitler. Asta mă frământă acum. Vedeţi, domnule Kästner, sunt puţin îngrijorat că m‑am transformat într‑un nazist, ca Rolf, continuă Friedrich, speriat. Sunt nazist, domnule Kästner?

Domnul Kästner îşi aprinse o ţigară şi se lăsă pe spate cu tot cu scaun.
- Ai vrea să fii nazist, Friedrich?
- Nu prea, domnule.
- Poţi să‑mi spui de ce?
- Pentru că, la câteva zile după paradă, am văzut nişte Cămăşi Brune care făceau ceva ce nu mi‑a plăcut. Hărţuiau un bătrân cu barbă.
- Unde s‑a întâmplat?
- Lângă magazinul de bijuterii, acela aflat în piaţa Wittenberg.
- Hmm. Au spus cumva de ce îl hărţuiau pe bătrân?
- Chiar dacă ar fi spus, eu nu i‑am auzit. Dar nu asta a fost problema. Sunt sigur că domnul Hitler s‑ar fi supărat foarte tare dacă ar fi aflat. Pentru că nu cred că ar putea exista vreodată un motiv real pentru ca trei sau patru băieţi, nu cu mult mai mari decât Rolf, să considere că este în regulă să îmbrâncească un om care era suficient de în vârstă pentru a le fi bunic.
- Sunt complet de acord cu tine.

Friedrich încercă o prăjitură, care era delicioasă.
- În plus, mai şi râdeau. De parcă totul ar fi fost o glumă bună. Dar nu era. Toată lumea putea să‑şi dea seama. Bătrânul plângea. Încercau să‑i taie barba.
- Au reuşit? Cred că pot ghici de ce.
- De ce? De ce ar face cineva aşa ceva?
- Probabil că bătrânul era evreu. Dacă nu ştiai încă, naziştilor nu prea le plac evreii. Au senzaţia că sunt malefici. Ceea ce, după mine, este un motiv foarte întemeiat să nu‑ţi placă naziştii. Pentru că evreii nu sunt diferiţi de mine sau de tine.
- Sunt de acord, domnule.
- În acest caz, chiar nu ai de ce să‑ţi faci probleme, Friedrich. Nu eşti nazist. Nu e de ajuns să scandezi şi să întinzi braţul drept ca să fii nazist. Mai trebuie să ai în tine o doză bună de ură. Iar mie nu mi‑ai părut un băiat care să urască îndeajuns ceva. Am auzit şi eu de paradă. Din ce mi s‑a spus, era foarte mult entuziasm. Pur şi simplu, pe moment te‑a cuprins entuziasmul. La fel ca pe mulţi alţii, spuse el cu un zâmbet fin. Dar asta nu‑i face nici pe ei nazişti. Germanii sunt prea cumpăniţi. Prea calmi. Prea civilizaţi pentru a crede în toate balivernele astea spuse împotriva evreilor. Sau cel puţin aşa sper.
- Apropo, prăjitura este foarte bună, interveni

Friedrich, ştergându‑şi mâinile cu batista.
- Îmi pare bine că ţi‑a plăcut.
- Vă deranjează dacă vă întreb ceva, domnule? De unde v‑a venit ideea pentru Emil şi detectivii?
- Nu mă deranjează deloc. Mama mea, Ida, era coafeză, exact ca mama lui Emil. Lucra în apartamentul ei din Dresda, pe Königsbrucker Strasse, la numărul 48. Într‑o zi, a trebuit să merg la Berlin şi mi s‑a întâmplat ceva foarte asemănător.
- Deci, este oarecum autobiografic.
- Cred că o mulţime de cărţi sunt aşa, nu?
- Nu prea m‑am gândit la asta, admise Friedrich. Dar cred că aţi putea avea dreptate.

Privi la portretul bătrânului cu perucă atârnat pe peretele din dreptul mesei.
- Ştii cine este, Friedrich? întrebă domnul Kästner când îşi dădu seama că băiatul privea tabloul cu atenţie.

Friedrich îşi dădu seama că îl prefera unor tablouri mai moderne din apartament.
- Este regele Frederic cel Mare al Prusiei?
- El este. Foarte bine, băiete. Fireşte, este o copie, originalul se află într‑un muzeu. L‑am cumpărat pe vremea când eram student la universitatea de aici, din Berlin. Vezi tu, mi‑am scris teza despre Frederic, iar acesta este unul dintre tablourile mele preferate. Îl înfăţişează pe Frederic către sfârşitul vieţii. Îmi aminteşte întotdeauna că, dacă ai totul, cum a avut Frederic, nu eşti neapărat fericit. El a fost un rege luminat. Poate cel mai mare rege german al tuturor timpurilor şi un bărbat care i‑a încurajat pe toţi oamenii de toate naţionalităţile să vină în Prusia. Vorbea mai multe limbi, cânta la mai multe instrumente, a câştigat câteva campanii militare de amploare, a cucerit noi teritorii, a înfăptuit mai multe reforme importante şi a fost un mare patron al artelor. Napoleon l‑a admirat enorm, la fel ca scriitorul Voltaire, care, o vreme, a fost un mare prieten al lui Frederic. Dar, iată‑l acum, cu numai cinci ani înainte de a muri, când nu mai găsea nicio plăcere în popularitate ori în orice altceva în afară de câinii săi şi când se gândea probabil la toate greşelile pe care le făcuse în timpul domniei. Da, poţi învăţa foarte multe studiind viaţa lui Frederic cel Mare.
- Ce fel de câini avea? se interesă Friedrich.
- Ai pus o întrebare foarte inteligentă. Erau levrieri. I‑a iubit atât de mult, încât a dorit să fie îngropaţi împreună cu el.
- Sunt nişte câini frumoşi, spuse Friedrich. În speciali cei cenuşii. Eu nu am un câine, dar, dacă aş fi avut, ar fi fost unul din această rasă. Au nişte ochi minunaţi, nu‑i aşa? De parcă ar fi trişti dintr‑un motiv anume, dar sunt prea amabili ca să‑ţi spună despre ce este vorba.

Friedrich îşi termină laptele şi prăjiturile.
- Eu am un câine, îi răspunse domnul Kästner. Un terrier negru şi mic. Cred că e la plimbare cu Louise. Este doamna cu care locuiesc. Louise a făcut prăjiturile. Poate vei avea ocazia să‑i întâlneşti. Ar trebui să se întoarcă în curând, continuă el, uitându‑se la ceas.
- Poate că ar trebui să plec, spuse Friedrich, ridicându‑se.
- Nu poţi pleca încă. Nu am discutat despre cartea mea.

Friedrich se aşeză la loc.
- Nu sunt sigur că pot ajuta o persoană cum sunteţi dumneavoastră să scrie o poveste, recunoscu Friedrich. Un scriitor adevărat şi un om care are atâtea cărţi.
- Da, dar nu asta contează. Oamenii sunt mai importanţi decât cărţile. Iar un scriitor nu este altceva decât un om care a avut norocul de a fi plătit pentru pasiunea sa. Oricum, eu întotdeauna am considerat că aşa este. Înţelegi că, într‑o oarecare măsură, am uitat cum este să fii un băiat ca tine, Friedrich. Acest lucru îmi lipseşte. Mi se pare că trebuie să ştiu ce este important în viaţa ta.
- Este uşor. Îmi place să citesc, fireşte. Îmi place şi şahul. Şi mă interesează foarte mult maşinile. Maşina mea preferată este Hispano‑Suiza. Probabil că modelul J12, deşi H6 este foarte bună. Îmi mai place să mă joc cu prietenii mei, gemenii Knopp, Albert şi Viktoria. Nu sunt gemeni identici. Pentru că sunt băiat şi fată. Ne jucăm de‑a detectivii, exact ca în povestea dumneavoastră. În principal, joaca noastră înseamnă că mergem în parc, căutăm obiecte pierdute şi le ducem la secţia de poliţie locală. Sau notăm numere de maşini. Chestii de felul ăsta.

Friedrich se gândea intens, bucuros să‑l ajute pe domnul Kästner.
- Şi altceva? întrebă el.
- Să vedem. Păi, mai sunt vacanţele. Probabil că voi merge la Marea Baltică, împreună cu mama şi cu tata, în vacanţa de vară, cum facem întotdeauna. Îmi place pe malul mării. Totul este foarte proaspăt şi foarte frumos, iar aerul miroase grozav. Uneori, mergem la circ. Îmi plac circurile. Nu‑mi plac deloc clovnii, dar ador acrobaţii. Altceva? Cercetaşii. Da, îmi plac cercetaşii. Cam astea sunt lucrurile importante pentru mine, cred. Cam atât.

Domnul Kästner dădu din cap în semn de aprobare.
- Desigur. Da, despre aceste lucruri ar trebui să scriu. Emil Tischbein pleacă în vacanţă. Poate se întâlneşte cu nişte oameni de la circ. Da, s‑ar putea să meargă. Mi‑ai fost de un ajutor extraordinar, Friedrich. Asta voi scrie. O aventură la mare cu Emil şi prietenii lui. Trebuie să‑ţi spun că mi‑a plăcut întotdeauna să merg la mare cu mama, pe vremea când eram copil. Şi acum îmi place, dacă e să spun adevărul. Ceea ce nu se mai întâmplă în ultima vreme.

Continuă clătinând din cap:
- Dar să nu vorbim despre astfel de lucruri acum, Fred. Mă bucur enorm că am întâlnit un tânăr ca tine. Uneori nu este suficient să ai imaginaţie. Nu am uitat niciodată cum este să fii tânăr, dar totodată am simţit că, dacă ar fi să scriu despre băieţi, ar trebuie să mă străduiesc să fiu din nou ca ei. Ceea ce înseamnă că am nevoie de alt băiat care să‑mi fie cel mai bun prieten. Poate tu. Ai vrea să fii cel mai bun prieten al meu, Friedrich?
- Sigur că da. Mi‑ar plăcea, domnule.
- Pentru ca aşa ceva să se întâmple, ar trebui să vorbesc cu tine cât mai des. Aşa că, oricând simţi că vrei să discuţi, te rog să suni la uşa mea. Crede‑mă pe cuvânt, mi‑ai fi de mare ajutor.
- Bine, domnule.
- Şi, să nu uit, nu‑mi mai spune "domnule". Prietenii îşi folosesc numai prenumele, nu‑i aşa?
- Nu cred că tatăl meu ar fi de acord, domnule. Ar crede că dau dovadă de lipsă de respect.
- Ai dreptate, recunoscu domnul Kästner. Dar te rog să‑mi faci o favoare, Friedrich. Citeşte şi alte cărţi în afară de Emil şi detectivii. Pentru că, deşi toţi oamenii din Germania trebuie respectaţi, ca persoane, nimeni nu ar trebui idolatrizat.