Aşa a fost - prefaţa volumului Exilul interior. Dan Er. Grigorescu-Negropontes

Ariana Negropontes, Crisula Ştefănescu
Exilul interior. Dan Er. Grigorescu-Negropontes
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Volumul Exilul interior. Dan Er. Grigorescu-Negropontes cuprinde un amplu interviu despre exilul celebrului fotograf Dan Grigorescu-Negropontes, fiul generalului Eremia Grigorescu. Prin amabilitatea Arianei Negropontes, soţia lui Dan Grigorescu-Negropontes, volumul cuprinde numeroase fotografii din arhivele familiilor Negropontes şi Grigorescu.

***
Aşa a fost

În vara anului 2008, mă aflam la Paris să pregătesc spre publicare un volum din opera scriitorului, fotografului şi gazetarului Dan Er. Grigorescu-Negropontes (1917-1990). Am avut atunci prilejul să stau mai mult de vorbă despre Dan cu Ariana Negropontes, soţia acestuia, care i-a fost alături mai bine de treizeci de ani şi l-a însoţit în multe din periplurile sale. Aveam să descopăr, spre surprinderea mea, cât de puţine lucruri ştiam despre destinul absolut neobişnuit al omului şi artistului pe care îl întâlnisem cu ani buni în urmă, cu care mă împrietenisem şi pe care avusesem impresia că îl cunosc cât de cât. Descopeream, în acelaşi timp, în Ariana Negropontes o povestitoare talentată, cu o memorie prodigioasă. Cum am găsit extrem de interesante lucrurile pe care mi le povestea, despre felul cum s-a născut o carte sau alta, despre oamenii cu care Dan a venit în contact, despre concepţiile sale şi valorile în care credea, i-am cerut Arianei permisiunea să înregistrez convorbirile noastre. Aşa s-a născut această carte pe care o ofer cititorului cu speranţa că îl va ajuta să înţeleagă mai bine o epocă, prin întâlnirea cu omul şi artistul de excepţie Dan Er. Grigorescu-Negropontes.

Pe Dan l-am cunoscut în toamna anului 1983 la München în casa scriitorului şi politologului George Ciorănescu şi a soţiei sale, Galateea Ciorănescu. Cu pielea măslinie, cu ochi melancolici care te cercetau binevoitor, dar te cercetau, stătea adâncit într-un fotoliu, cu pipa în colţul gurii, mângâindu-şi din când în când bărbuţa. Era cochet îmbrăcat, "parizian" şi avea acea degajare pe care o au oamenii care se îmbracă întotdeauna "bine" şi nu numai pentru "ocazii". Nu îmi mai amintesc exact despre ce am discutat în seara aceea, dar ştiu că am stat destul de mult de vorbă.

L-am revăzut pe Dan Er. Grigorescu la cenaclul literar Apoziţia, al cărui co-fondator şi patron spiritual era George Ciorănescu, cenaclu pe care Dan îl frecventa ori de câte ori se întâmpla să fie la München, aranjându-şi adesea voiajurile în funcţie de data la care se ţinea cenaclul, şi l-am revăzut la Radio Europa Liberă, unde colabora la mai multe emisiuni, printre care Tinerama lui Max Bănuş şi Programul politic.

De o rară politeţe, Dan Er. Grigorescu avea în fiinţa sa ceva care impunea distanţă între el şi cei din jur. Totuşi, din prima clipă, a existat între noi un fluid de simpatie, care a făcut ca de-a lungul timpului să se producă o apropiere, să ne vizităm atunci când venea la München sau când noi mergeam la Paris. Ceea ce ne-a apropiat a fost, cred, timiditatea noastră. Într-o societate, timizii se recunosc întotdeauna şi se sprijină între ei. Dan Er. Grigorescu era un timid. Nici experienţele şi nici vârsta nu-i atenuaseră timiditatea, resimţită de Dan Grigorescu ca o calitate; era ceea ce el aprecia la semenii săi în mod deosebit: Tu ai camuflat, întotdeauna, o extremă sensibilitate şi uneori o timiditate, în spatele sau faţada care poate înşela pe oricine afară de colegul din copilărie, devenit bătrân. Faptul că te-am regăsit aşa cum eşti şi că am putut vorbi aşa cum am vorbit - faptul că în spatele gesticulaţiilor tale am regăsit aceleaşi preţioase şi puternice complexe de timiditate - mi-a redat încrederea în univers", îi scria el prietenului său de o viaţă, George Ciorănescu, la scurtă vreme de la revederea lor după o despărţire de peste douăzeci de ani.

Ştiam că George Ciorănescu şi Dan Er. Grigorescu fuseseră colegi de clasă la Liceul Sfântul Sava, dar nu bănuiam adâncimea şi trăinicia prieteniei care îi lega până în momentul în care, lucrând la corespondenţa dintre fraţii Alexandru şi George Ciorănescu, am găsit în arhivă scrisori dintre cei doi prieteni. Era o prietenie strânsă, pe care, cu discreţia care-i caracteriza pe amândoi, o cultivaseră fără să facă prea mult caz de ea în faţa celorlalţi, o relaţie "frăţească", afinitatea spirituală şi sufletească fiind atât de profundă încât se simţeau "fraţi". Îţi mulţumesc încă de mii de ori, ţie de care viaţa mă înfrăţeşte zi de zi. Pe tine, Jurj, (cum i se adresau Dan şi familia lui George Ciorănescu) te îmbrăţişez ca pe singurul meu frate...

Se cunoscuseră când aveau amândoi în jur de treisprezece ani. Iată începutul prieteniei lor, relatat chiar de George Ciorănescu, în momentul plecării în eternitate a prietenului său de o viaţă: L-am cunoscut acum şaizeci de ani, când şi-a făcut apariţia, în clasa a treia a Liceului Sfântul Sava din Bucureşti, sub înfăţişarea unui băieţaş palid şi foarte sfios, ca o plantă de umbră, tratat cu o atenţie neobişnuită de direcţia, altfel severă, a şcoalei noastre."

Dan Er. Grigorescu s-a născut în 1917 la Bârlad, ca fiu al Elenei Negropontes, descendenta unei familii de bancheri, şi al Generalului Eremia Grigorescu, învingătorul de la Mărăşeşti şi Oituz, ale cărui cuvinte "Pe aici nu se trece" au rămas celebre.

Strejerii dela porţile Moldovei, care au pus stavilă puhoiului vrăjmaş făcând stâncă împrejurul meu, au scris cu sânge pe crestele de la Slănic, Oituz şi Caşin "Pe aici nu se trece".
La Mărăşeşti s'a răspuns lui Mackensen: "Nici pe aici nu se trece".
General Grigorescu

În timpul Primului Război Mondial, Generalul Eremia Grigorescu bombardează Castelul Negroponţilor, unde îşi stabiliseră nemţii cartierul general, dar, îndrăgostit de Elena, o ia de soţie.

În 1919, când Dan avea un an şi opt luni, Generalul moare pe neaşteptate, răpus de gripa spaniolă care făcea ravagii la începutul secolului trecut. În urma morţii Generalului, Elena Grigorescu, însoţită de Dan, pleacă la Paris. Stă cam nouă luni din an; vara se întoarce în ţară. Astfel, Dan avea să-şi petreacă bună parte din copilărie în Franţa, unde îşi face şcoala primară şi primii ani de liceu la Janson de Sailly, iar verile, la moşiile de la Grozeşti şi Iveşti.

În anul 1930, Elena Negropontes consideră că a sosit momentul întoarcerii definitive în ţară. Îşi lichidează locuinţa la Paris, închide într-un seif de bancă unele lucruri de valoare şi acte de familie, şi revine acasă. Îl înscrie pe Dan la Liceul Sfântul Sava din Bucureşti, cerându-i directorului să-i recomande trei dintre cei mai isteţi, mai cinstiţi şi mai silitori elevi din clasă. Printre cei recomandaţi se număra şi George Ciorănescu, care a înţeles, ulterior, că apropierea lor a fost opera lucidă a mamei lui Dan, care voia să dea fiului ei, proaspăt venit de la Paris, o educaţie românească, înconjurându-l dintru bun început de prietenii temeinice, pentru o viaţă întreagă. Pe deasupra, Elena General Grigorescu, mândră de moştenirea lăsată de ilustrul ei soţ, vroia ca fiul să ajungă la înălţimea tatălui, făcând din Dan un exemplar de elită, menit unui rol de conducere în societatea românească interbelică. Aşa am ajuns să frecventez locuinţa din Aleea Vulpache, servit de un lacheu la masă; aşa am luat cunoştinţă de moşia de la Grozeşti, unde îmi petreceam vacanţele."

Dintre prieteniile pe care Dan le leagă în acei ani, prietenia cu George Ciorănescu se va dovedi cea mai trainică, o prietenie de o viaţă, aşa cum visase Elena Negropontes.

După terminarea liceului şi trecerea bacalaureatului, călcând pe urmele părintelui său, Dan Grigorescu urmează Şcoala Militară a Ofiţerilor de Rezervă şi îmbrăţişează cariera armelor. Trimis pe front, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, între 1942-1944, este decorat în luptele din jurul Bucureştiului. George Ciorănescu considera că dintre toate rolurile jucate de Dan în viaţă, cel mai mult i s-a potrivit şi l-a satisfăcut cel de oştean al ţării sale, că deşi descendent al unui erou naţional, n-a resimţit paternitatea ca pe un handicap, ci, dimpotrivă, ca o atracţie irezistibilă spre mânuirea armelor, purtându-şi armura de cruciat din Caucaz până în Tatra... cu gândul întruna spre Carpaţi.

Pe lângă pasiunea armelor, Dan Er. Grigorescu mai are, însă, două mari pasiuni: fotografia şi literatura. Dan începuse să fotografieze de la vârsta de cinci ani, când primise în dar un aparat de fotografiat de la Hector Economos, unchiul şi naşul lui. Era un aparat de fotografiat cu plăci, cum erau aparatele la vremea aceea. Dan a făcut pe loc o pasiune pentru fotografie şi fotografiat şi, de-a lungul vremii, şi-a cumpărat tot ce apărea nou. Dar marea lui pasiune a fost scrisul. De la zece ani, când a scris primele versuri, nu visa decât să fie scriitor, îmi povestea Ariana Negropontes în timpul uneia din convorbirile noastre purtate la Paris.

Visul era pe cale să se împlinească. Dan publica, în franceză, Mélange, la editura Cartea Românească, 1945 şi L'Animal, la editura Bucovina, I.E. Torouţiu, 1947.

Cele două volume de literatură publicate de Dan Er. Grigorescu se bucură de succes în ţară, din moment ce Alexandru Ciorănescu, la vremea aceea ataşat cultural pe lângă legaţia română din Paris, manifesta interes pentru ele. Grigorescu e încântat de perspectivele pe care i le oferi de a deveni cunoscut în Franţa, îi scria George Ciorănescu fratelui său Alexandru, într-o scrisoare din 28 mai 1947.

Rămân, din păcate, singurele sale opere literare publicate în ţară. Dan Er. Grigorescu aparţine acelei generaţii nefericite de scriitori care şi-a făcut debutul în literatură la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, în preajma preluării puterii de către regimul comunist. Cei care au pactizat cu puterea au putut publica în continuare, cei care prin origine sau prin convingeri au respins-o, au fost aduşi la tăcere sau au refuzat ei înşişi să mai scrie. Este şi cazul lui Dan Er. Grigorescu. Comunicarea cu lumea prin cuvinte s-a încheiat, cel puţin pentru un timp.

Anul 1947 aduce schimbări dramatice în existenţa multor români. Instaurarea regimului comunist şi abdicarea Regelui îi fac pe mulţi să plece în exil. George Ciorănescu însuşi, la 1 iulie 1947, părăseşte România, pe care nu avea să o mai revadă niciodată, pentru a-şi face un doctorat la Paris.

Dan Er. Grigorescu refuză să se exileze şi rămâne în ţară, legat fiind de locurile de farmec din Ţara de Jos, unde se ocupă de moşiile de la Iveşti şi Grozeşti, plantând colinele aride cu esenţe rare sau cu nuci mediteraneeni ce se populau repede cu veveriţe iscoditoare şi chemând la sărbătoarea vieţii şi pâraiele, în care mişunau mulţime de păstrăvi de culoarea curcubeului, aduşi tocmai din Rin, ca să mă folosesc o dată în plus de amintirile lui George Ciorănescu.

Urmează naţionalizarea averilor. Casa din Bucureşti se umple de chiriaşi. Universul, pentru Dan Er. Grigorescu, se restrânge aproape numai la camera în care locuieşte. I s-a lăsat o singură încăpere, iar mamei sale, soţia Generalului Eremia Grigorescu, o altă cameră, prin intervenţia lui Mihail Sadoveanu.

Dan Er. Grigorescu asistă neputincios la toate ororile din jur, fiind el însuşi arestat pentru vini imaginare şi purtat legat la ochi pe coridoarele închisorilor. Va simţi frica, o frică teribilă, de care nu va mai reuşi să scape multă vreme nicăieri, nici mai târziu, în lumea liberă, o frică absolută, paralizantă, care face parte integrantă din făptura noastră, ca un organ suplimentar, ca un cancer... în miezul Romei, şoptim, nu lăsăm o adresă pe masă, nu dăm telefon... pluteşte în spate roşul blestem al ţării şi al nostru, îi scria el lui George Ciorănescu din Roma, douăzeci de ani mai târziu.

Graniţele ţărilor din lagărul comunist, inclusiv ale "Republicii Populare Române", se închid aproape ermetic pentru două decenii. Rareori se mai strecoară câte o veste de la cei rămaşi dincolo de Cortina de Fier, adusă de vreun curier diplomatic sau de cei, puţini, care reuşesc să evadeze prin cine ştie ce minune. Totuşi, sporadice cum sunt, contactele se menţin. Mici perioade de aşa-zis dezgheţ permit apariţia rătăcită a unei scrisori în care mesajele, uneori cifrate, cuprind informaţii ce par banale, dar din care cei din afara ţării realizează proporţiile prăpădului şi disperarea celor de acasă. Când i se iveşte ocazia, Dan mai trimite şi el câte o scrisoare prietenului său George Ciorănescu, angajat activ, din momentul în care a ajuns la Paris, în lupta politică pentru eliberarea Europei de Est de sub cizma sovietică. Mi-e dor să stau de vorbă cu tine, îi scrie Dan. Sunt rari oamenii pe care putem conta în viaţă; ceilalţi sunt mulţi, tare mulţi.

Dan trăieşte o lungă perioadă de depresie şi izolare, într-un fel de exil intern, în insula casei, din care nu iese uneori săptămâni de-a rândul. (...) Unde să mă duc? Oraşul e sumbru, cu feţe speriate. Privesc ca dintr-o cuşcă fără să mă pot integra. Sunt zidit în propriile mele gânduri. Nu mai ştiu să râd. Ne-am obişnuit să privim moartea cu ochi senini, dacă nu prieteneşti.

Într-o bună zi, îşi dă seama că, dacă vrea să supravieţuiască, trebuie să nu se mai gândească la ceea ce a fost, ci să găsească un mijloc de face faţă prezentului. Naţionalizarea bunurilor familiei, imposibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă, datorită "dosarului de cadre", îl fac să accepte slujbe grele şi umilitoare. Reuşeşte în cele din urmă, tot prin intervenţia lui Mihail Sadoveanu, să obţină permisiunea de a fotografia pentru diverse publicaţii. Numai că, dacă uneori are de lucru, alteori trec luni de zile fără să câştige nimic şi trăieşte din vânzarea unor lucruri de valoare care scăpaseră neconfiscate.

Dan Er. Grigorescu face eforturi să supravieţuiască, dar este un supravieţuitor al unei lumi care nu mai există. Fotografiază, însă publică destul de greu: Numai cei cu pile speciale mai reuşesc şi reuşesc în exclusivitate. Oricât ai lucra, viaţa te depăşeşte. Nefiind membru de partid nu pot avea nici onoruri, nici recunoştinţe. Avantagiile le am: sunt de sine stătător, pot să lucrez o zi şi să stau şase. Din păcate e uşor obligator să stai şase, ceea ce este foarte deprimant, îi mărturisea el lui George Ciorănescu într-o altă scrisoare.

Dan realizează şi faptul că de-abia începuta activitate de scriitor este încheiată. Următoarele cărţi, publicate în ţară, aveau să fie albume de artă: Ştii că public numai imagini? îi scria el lui George Ciorănescu. Imaginea fotografică înlocuise cuvântul care nu mai putea fi nici rostit şi nici scris.

Este un bun fotograf şi se va folosi de imagine pentru a comunica lumii ceea ce îl frământă, ceea ce îl emoţionează. Multe din albumele sale de artă vor obţine recunoaştere internaţională: Delta Dunării, primul său album despre Deltă, editat de ONT, în 1956, va primi medalia de argint la Leipzig, iar cel de-al doilea volum despre Deltă, În Delta Dunării, apărut la Editura Meridiane, 1967, medalia de argint la Bucureşti, în 1968.

La Concursul internaţional de carte de la Washington, în 1963, albumului Voroneţ i se acordă Medalia de aur pentru cea mai bună carte de artă.

Volumul Brâncuşi primeşte Medalia de aur la Bucureşti în 1968 şi Medalia de argint la Leipzig în 1971. În acelaşi an, pentru albumul Paris i se acordă Medalia de aur la Bucureşti.

În primăvara anului 1968, Dan Grigorescu reuşeşte, pentru prima oară de la instaurarea regimului comunist, să plece din ţară, la Leipzig, unde face parte dintr-un juriu de premiere a cărţilor de artă. În toamnă, iese în Occident, de unde poate, în sfârşit, să scrie, după mai bine de douăzeci de ani, necifrat, deschis, prietenului său din copilărie despre grozăviile prin care trecuse, şi pe care, chiar cei care au aflat despre ele nu le pot digera integral decât cu mintea; ori sunt senzaţii. Poţi frisona, ţi se ridică părul, poţi fi îngrozit, dar nu cunoşti senzaţia ochelarilor negri care ni se puneau pe ochi când eram plimbaţi prin subsolurile Rahovei. Numai Soljeniţîn, în ultimul capitol, explică acea dezumanizare, acea proiecţie într-un neant viu - atât de înrudit cu neantul - în care te aruncau trei cuvinte sau o frază greşită.

Plecase în Occident, împreună cu Dan Hăulică, pe bani proprii, obţinuţi din vânzarea unor obiecte de valoare din casă, spre a realiza câteva albume de artă şi mai multe emisiuni despre Italia şi Franţa pentru televiziunea română, urmărite cu sufletul la gură de telespectatorii din România, fiind primele de deschidere spre Occident după două decenii de izolare.

Ca fotograf, Dan învăţase să cântărească oamenii, să-i simtă, să-i cunoască în structura lor intimă. Pasiunea pentru fotografie a făcut din el un profesionist. Iată şi un portret al lui Dan Er. Grigorescu ca fotograf, schiţat de Dan Hăulică în albumul Calder, la o întâlnire cu marele artist în cafeneaua Lipp din Saint-Germain-des-Prés: În jurul nostru, fără zgomot, fără nici o pedanterie, prompt şi sigur, Dan Grigorescu ia fotografii. Privirea lui Calder îl urmăreşte cu interes, tehnicianul din el simte rigoarea specialistului de mare clasă. Îl bate discret pe mână, fără familiaritate superioară; făcându-i apoi din ochi, cu o indicibilă complicitate...

Timp de câţiva ani, Dan crede că perioada grea a trecut, dar în 1971, după vizita lui Nicolae Ceauşescu în China, când apar acele teribile Teze din iulie, climatul de teroare se reinstaurează treptat: Încă trei ani de-a rândul am sperat ca [Sof, fiica lui Dan Er. Grigorescu] - ajunsă la şcoală - atmosfera să fie mai destinsă. Era. Azi, începe din prima zi cu îndoctrinarea, cu dirijarea, cu mizeria. Tot ce părea imposibil de revăzut a revenit. Cred că ştii, îi scrie Dan lui George Ciorănescu în octombrie 1971, că s-a ajuns în R[omânia] la un climat de paranoia! Cei din afară nu-şi pot imagina cum s-a revenit la S[ecuritate] cu aceleaşi măsuri. 11 ani pentru o anecdotă despre coana Lenuţa! Un brusc val de teroare a făcut să amuţească o ţară. Kafka şi teatrul absurdului sunt o floricică benignă. Uneori ne simţim ca nişte pasageri pe un vas sortit unui sfârşit cumplit care navighează în aplauzele spectatorilor. Cei bătuţi şi cei morţi de pe punte nu sunt figuranţi. Numai că, de data aceasta, teroarea din perioada stalinistă, instaurată de o putere străină, cu ajutorul unor unelte fidele ei, lasă locul unui alt soi de teroare: Uciderea unui neam are loc sub stindardul lui Şt. cel Mare! În fiecare zi văd enormitatea asasinării unui neam şi, ceea ce e mai grav, moartea pământului. Am ajuns la izolarea la care te duce clar-vederea într-o lume de inepţii, ca un om întreg închis într-o casă de nebuni.

Pe măsură ce chinga se strânge tot mai mult în ţară, gândul de a se exila, înfiripat cu ani în urmă, după ce se născuse fiica sa, capătă mai multă pregnanţă. Măcinat de îndoieli: Să reîncepi viaţa la 55 de ani e o problemă. Nici să te întorci acasă să mori nu e o perspectivă, Dan Er. Grigorescu pune în balanţă argumentele pentru o opţiune sau alta şi talgerul în favoarea exilării atârnă din ce în ce mai greu: Nu găsesc că aici [în Occident] e raiul - sunt conştient de realitate - dar cel puţin se poate râde pe stradă şi purta barbă fără paşapoarte speciale.

Exodul din România spre Occident a reînceput. Fiecare, disperat, caută o soluţie să părăsească "raiul comunist": Unii - s-a întâmplat recent - traversează Dunărea în noapte, pictaţi în negru. Frica, de care Dan încercase să scape, revine: Aşa acum, la 3 şi jum. noaptea, m-am trezit visând că plec la Paris (unde încă n-am sosit!) şi mă întorc, cu prezenţe securiste, de care nu mă va scăpa decât somnul de pe urmă sau, cine ştie, ăsta e infernul.

Scrisorile adresate de Dan lui George Ciorănescu, scrise numai atunci când se află în afara ţării - Italia, Franţa sau Spania - pentru realizarea unor albume sau emisiuni de televiziune, vin grele de întrebări, nelinişte, incertitudini, solicitând sfatul prietenului său dacă să facă pasul cel mare: Mintea mi-e ca o pastă şi nervii arcuş. Dintre ultimii ani, aceştia doi din urmă [...] au fost o tortură mai grea poate decât anii de stalinism, în care te opuneai unei forţe din afară cu toate resursele, cu un duşman exterior, nu cu inamicul din tine.

Aş fi fericit ca de întregirea familiei. Faceţi pasul cel mare! îl sfătuieşte George Ciorănescu. E plin de satisfacţii şi amărăciuni, aşa cum e adevărata viaţă. Pentru mine ar fi regăsirea prieteniei nealterate de timp şi cele mai aspre încercări. Încercaţi pasul fără teama eşecului material. Hotărâţi şi muncitori cum vă cunosc, veţi izbuti să vă reaşezaţi şi să vă bucuraţi de tot ce vi se refuză în ţara ce nu mai e a noastră, fiindcă ne-a fost furată.

Din păcate, în octombrie 1971, George Ciorănescu nu putea oferi mai mult decât o încurajare şi un sfat prietenesc. Angajat în anul 1955 ca redactor, senior editor, al departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă din München, George Ciorănescu, cunoscut ascultătorilor sub pseudonimul Gheorghe Timofte, fusese avansat ulterior director-adjunct al departamentului. Deşi într-o funcţie administrativă, scria totuşi la rând cu ceilalţi redactori, programe dintre cele mai grele cum ar fi cele adresate ţărănimii sau privind stările de lucruri din ţară. Astfel, în cei 15 ani de activitate în departament, scrisese, zi de zi, în peste douăzeci de emisiuni. Te-am auzit mereu şi vocea ta crea o prezenţă familiară în casă. Îmi lipseşte aici, îi scria Dan lui George Ciorănescu din Italia, în 1969. În septembrie 1970, în urma unei disensiuni cu Noel Bernard, directorul departamentului, privind angajarea lui Henri Baranga (fiul lui Aurel Baranga, membru C.C al P.C.R.) pe un post de crainic, George Ciorănescu se pomenise de la o clipă la alta îndepărtat nu numai de la direcţia departamentului, dar şi din postul de redactor. Va intenta proces radioului, proces care a durat şapte ani şi pe care l-a câştigat. Nedreptatea făcută prietenului său se adaugă însă în acei ani de incertitudine, înainte de câştigarea procesului, frământărilor lui Dan Grigorescu, ca un coşmar în plus: Te aflai pe o cale ce mi se părea sigură, prin scop, prin onestitate şi prin bună credinţă, îi scrie el lui George Ciorănescu. Cutremurul de pământ abătut peste tine m-a fisurat şi pe mine şi am început să mă îndoiesc de tot. Chiar când mă gândeam la tine, imaginam un fel de stabilitate; erai ce erai, făceai ce făceai şi asta mi se părea peren. Nici asta. M-a zdruncinat mai mult decât mi-am îngăduit să-ţi arăt [...].

Ceea ce i se întâmplase lui George Ciorănescu aruncă o umbră de îndoială şi asupra societăţii libere la care Dan Grigorescu râvnea: Atunci de ce aici, în lupta grea, şi nu înapoi în temniţă şi întuneric, în frică, o frică ce face parte integrantă din făptura noastră, ca un organ suplimentar, ca un cancer. Apoi toate crezurile mele sunt zdruncinate de ceea ce se întâmplă cu tine. Dacă cea mai înaltă onestitate şi bună credinţă pe care am întâlnit-o e dispreţuită şi manevrată, încotro? Mai există totuşi o licărire de speranţă, provenind din însăşi diferenţa de structură dintre o societate totalitară şi una democratică: Da, ştiu, mai poţi (şi sper din inimă) să câştigi, pe când la noi n-ai drept de judecată.

În ciuda tuturor slăbiciunilor pe care le observă şi în societăţile democratice şi a tuturor temerilor sale, Dan Grigorescu va opta pentru lumea liberă: Ideea de a nu mai fi sclavul odiosului regim de asuprire îmi va da forţa - sper - să lupt.

În 1974, Dan Er. Grigorescu alege exilul. Rămâne la Paris, sub cel mai frumos cer din lume. Va ieşi din temniţă şi întuneric. Va părăsi tărâmul dominat de frică şi va ieşi la lumină.

Dacă marele exilat al lumii, Dante, face o călătorie în lumea cealaltă pentru a cunoaşte şi a se purifica, Dan, care trăise în comunism, străbătuse deja infernul. Nu toţi, însă, care ies din infern, constată el, sunt animaţi de dorinţa de a se purifica şi mântui. De Sanctis, scriind despre Dante, spunea la un moment dat: Acest om mergând în lumea cealaltă îşi duce cu sine tot pământul. Dan avea să constate şi el că mulţi dintre cei care scăpaseră din infern nu reuşiseră, din păcate, să şi scape de infern, ci îl purtau cu ei mai departe şi în lumea liberă: Ce e teribil e cât de nelegaţi sunt românii între ei. Parcă şi-au luat ţara cu comunism, cu securitate cu tot.(...) Cât despre ce au devenit românii sub steagul partidului, 150 de denunţuri pe săptămână la refugiaţii români. Asta exprimă în mic ceea ce în ţară e la scară mare. Avem de suportat deznădejdea de a face parte dintr-un neam care s-a degradat până la ultima treaptă a josniciei. Dar dacă nu mai există oameni, îi scria Dan prietenului său George Ciorănescu, există consolarea că mai este unul: tu.

Treptat, Dan face o triere din ce în ce mai severă în viaţa sa, renunţând să mai întreţină relaţii cu cei pe care nu îi stimează, chiar dacă i-ar fi putut fi de folos, l-ar fi putut ajuta la încropirea unei noi existenţe, pentru că alegând exilul nu va fi scutit de momente grele, de decizii vitale. Se va bucura în permanenţă de susţinerea şi de sfaturile lui George Ciorănescu, sfaturi de o rigurozitate şi o claritate care pun în evidenţă atât formaţia juridică şi experienţa celui care le oferă, cât şi curajul său lucid, vital, dublat de un optimism amar şi puţin derutant.

În condiţii extrem de vitrege, nobleţea sufletească a lui Dan, ca şi a prietenului său George Ciorănescu, rămâne mereu nealterată. Să ştii să primeşti este o calitate la fel de mare ca aceea de a şti să oferi, îi scria George Ciorănescu, exasperat, noului exilat Dan Er. Grigorescu, care refuza să stea şi câteva zile fără chirie în atât de incomodul apartament pe care i-l pusese la dispoziţie la Paris, apartament devastat de nişte chiriaşi brazilieni care distruseseră mobilierul, nu-şi achitaseră chiria pe ultimele luni şi-i mai lăsaseră şi o notă de telefon neplătită, echivalentă cu chiria pe un an, într-un moment în care George Ciorănescu însuşi era şomer, în proces cu Radio Europa Liberă, şi drept singure venituri avea doar chiriile a două mici apartamente, cel din Paris, pus cu generozitate la dispoziţia prietenului său, şi unul la Bahamas, unde nu avea chiriaşi. Refuzând oferta de a sta fără chirie, Dan îşi explică refuzul: Dacă era de stat numai o lună, sau cel mult două, primeam să stau ca invitat fără şovăială, dar aici e vorba de un venit constant. Pe de altă parte, dacă vreau să mă înscriu în sistem, trebuie să dau din coate şi să nu fiu în sarcina nimănui. De ce să ne minţim: nu m-ai putea preţui dacă nu aş fi - pe măsura posibilităţilor - corect.

Preţuire, corectitudine, generozitate în ambele sensuri, şi atunci când dăruieşti, dar şi când ţi se oferă, simţul datoriei, iată numai câteva din calităţile lui Dan Er. Grigorescu, care nu se limitau la relaţiile cu prietenii săi, ci făceau parte dintr-un sistem de valori în care crescuse şi pe care îşi construise întreaga existenţă. La toate aceste calităţi se adaugă apoi înţelepciunea pe care o adusese şi vârsta, care aşezase altfel priorităţile, dar care provenea şi dintr-un şir de experienţe din care trăsese învăţămintele necesare.

În lumea liberă, Dan scapă treptat de frică şi învaţă să se bucure de lucrurile care par trecătoare, dar care sunt singurele, constată el spre apusul vieţii, cu care rămâi: Trista şi prea lunga experienţă făcută - o experienţă al cărui preţ nu se poate cifra - ne-a învăţat că sunt puţine lucrurile care rămân: averile se macină, casele schimbă de mâini sau sunt dărâmate de cutremur. Numai ceea ce am trăit în bucurie nu se poate lua. Un apus de soare la Sunion sau sânii unei femei pe care îi vezi pentru prima oară când se dezbracă pentru tine sunt eterne şi pleacă cu tine în veşnicie. Am plătit destul ca să ştiu că piatra e praf, că celebritatea sau eroismul e vânt, că onestitatea faţă de tine sau neam sunt farse. Cuvinte care ar putea părea descurajante, dar care nu sunt decât un îndemn la bucurie, la a aduna comori în suflet şi a-ţi împodobi mintea, singurele lucruri pe care nu ţi le poate lua nimeni, singurele cu care rămâi: Gândeşte-te că în opt ani de călătorie nu am avut o dată bani destui ca să mănânc într-un restaurant sau să beau cafeaua aşezat. [...] Dacă aş avea bani (dacă aş fi împărat!) nu mi-aş cumpăra decât puţine lucruri foarte frumoase, care să-mi încânte ochiul şi mâna, şi aş trăi din plin: mâncarea cea mai subtilă, cărţi şi spectacole fără reţineri şi, mai ales, călătorii, călătorii "libere", adică nu ca cele făcute până acum, leşinaţi de sete că nu aveam cu ce bea o coca. Să am bani, aş trăi!

Plecat din ţara fricii endemice, dintr-o ţară în care prezenţa fricii şi lupta împotriva ei au făcut-o familiară, prezentă în casă ca o rudă leproasă, Dan se va angaja la Paris în lupta împotriva comunismului, alături de prietenul său, de la tribuna Europei Libere, sau participând la manifestările politice ale exilului la Paris. Va lupta până în ultima clipă împotriva acestui monstruos miriapod, fără cap, care se numeşte sau, mai bine zis, se intitulează comunism.

Să-i dăm o dată în plus cuvântul lui George Ciorănescu: Dragostea de ţară astfel structurată va transforma artistul-fotograf într-un inspirat gazetar, strict respectuos în redarea adevărului, dar veşnic atent la consecinţele româneşti ale evenimentului. În acest sens, Dan nu a fost un gazetar ca oricare altul, ci un cronicar pătimaş, pentru care lumea se împarte în prieteni şi duşmani, prinşi într-o luptă neînduplecată, care trebuie să se sfârşească negreşit prin triumful final al adevărului pe pământ şi deci printr-o apoteoză românească.

Dan s-a stins din viaţă la Paris la începutul anului 1990. A trăit evenimentele din decembrie 1989 şi a părăsit lumea aceasta cu speranţa că lupta sa nu a fost zadarnică şi că România îşi va reocupa locul pe care-l avusese în lume înainte de a cădea pradă cizmei sovietice şi regimului pe care i l-a impus.

Opera literară publicată a lui Dan Grigorescu cuprinde, aşa cum aminteam la începutul prezentării, două volume în limba franceză: Mélange, editura Cartea Românească, 1945, şi L'Animal, editura Bucovina, I.E. Torouţiu, apărute în ţară.

Deşi experienţe personale nefericite, anchete în timpul cărora a trebuit să facă nesfârşite declaraţii în scris, îl aduc în situaţia să deteste aproape hârtia şi tocul, va continua să scrie versuri, eseuri, povestiri. Dacă în unele albume de artă, fotografiile apar însoţite de textul lui Dan, alte scrieri ale sale zac mulţi ani într-o ladă fără să vadă cerneala tiparului. Când Dan va veni în Occident pentru a filma sau fotografia, va aduce şi câteva din ele. Atâta timp cât nu s-a decis totuşi să se exileze şi se întoarce în ţară, ele nu au putut apărea sub numele său: astfel Computerul, publicat în primul număr al revistei Apoziţia din München, din 1973, apare nesemnat - Anonimus.

Multe din scrierile lui Dan Grigorescu au rămas, la plecarea sa în exil, în lada cu manuscrise din ţară, de unde au dispărut. Câteva versuri, purtând data 1969, şi câteva însemnări dovedesc însă că Dan nu a renunţat niciodată la scris. Ajuns în Franţa, este ales, de altfel, membre societaire de la Societé des Gens-de-Lettres şi în această calitate va prezenta, la una din sesiunile societăţii, o lucrare despre Contesa de Noailles.

Revista Apoziţia şi programele Europei Libere îi vor da de asemenea posibilitatea de a-şi vedea o parte din scrierile sale făcute publice. Ele oferă o imagine a preocupărilor sale constante, a obsesiilor şi neliniştilor sale, a ceea ce îl exaspera, îl nemulţumea, îl durea sau îi aducea o undă de mulţumire şi satisfacţie, a lucrurilor care-l revoltau sau pe care le avea la inimă; pentru că Dan Grigorescu avea această calitate de a sta la taifas secret cu lucrurile, cum scria în amintirile sale despre cum a realizat albumul Paris, care i se destăinuiau, i se revelau, îi şopteau adevăruri şi secrete.

Albumele sale, puse la index în ţară, nu au mai fost reeditate, cărţile nu au fost republicate, iar ceea ce a scris în exil a rămas necunoscut cititorului român. Deşi ani de zile a fost prezent săptămânal în programele politice şi pentru tineret ale Europei Libere, puţini îşi mai amintesc astăzi de contribuţiile sale. Iată de ce mi se pare un act de dreptate readucerea în conştiinţa publică a operei şi activităţii lui Dan Er. Grigorescu. Un volum însumând o selecţie din operele sale este în pregătire, iar lungul interviu cu Ariana Negropontes purtat la Paris în mai multe etape, precum şi ilustraţiile - fotografii, multe realizate de artist, documente, facsimile, desene - vin să completeze acest portret pe care am încercat să îl fac scriitorului, fotografului şi gazetarului Dan-Ulysse Er. Grigorescu-Negropontes.

(Crisula Ştefănescu)

Introducere la Apocalipsa lui Pavel sau ghid pentru lumea de dincolo

Apocalipsa lui Pavel
Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă
traducere de Smaranda Mărculescu Bădiliţă şi Cristian Bădiliţă
ilustraţii de Marian Zidaru
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 

Intro

Cristian Bădiliţă este istoric al creştinismului timpuriu, doctor al Universităţii Paris IV - Sorbona, autor a numeroase studii despre tradiţia creştină a primelor veacuri, coordonator al traducerii Septuagintei, traducător al Noului Testament.

Marian Zidaru, unul dintre cei mai importanţi artişti români contemporani, este sculptor, desenator, pictor. "Munca lui Marian Zidaru încearcă să edifice punţi, să stabilească legături între teritoriul religios şi cel artistic, altădată unite. Ne aflăm în plină utopie, dar o utopie asumată, care imprimă forţă elaboratelor lui construcţii." (Ioana Vlasiu)

Smaranda Marculescu Bădiliţă, este cercetător la Institutul Sources chrétiennes, Lyon. A predat limba şi literatură latină la Universitatea din Rouen. Doctor al Universităţii Paris IV-Sorbona cu o teză despre inspiraţie şi profeţie la Philon din Alexandria. Lucrări şi articole despre Philon din Alexandria, Plutarh, literatura iudeo-elenistică.

***
Introducere la Apocalipsa lui Pavel sau ghid pentru lumea de dincolo

Apocalipsa lui Pavel s-a bucurat de o extraordinară răspîndire şi popularitate în Occidentul medieval pînă în secolul al VII-lea (chiar şi mai tîrziu), elemente din viziunea (visio) Apostolului fiind apoi preluate de folclorul religios. Să amintim doar, spre a-i fixa dintru început importanţa, că textul a inspirat Comedia divină a lui Dante şi, probabil - împreună cu Apocalipsa lui Ioan şi alte surse biblice şi patristice - multe din scenele Judecăţii de apoi de pe zidurile mînăstirilor din Nordul Moldovei. Originalitatea lui constă în descrierea amănunţită a pedepselor aplicate sufletelor păcătoase în iad, imediat după ieşirea lor din trupuri. Dimensiunea eshatologică, întîlnită în multe alte apocalipse anterioare (iudeo-creştine sau creştine: Ezdra, Enoh, Apocalipsa lui Ioan sau Apocalipsa lui Petru) lasă, în cazul de faţă, locul unei dimensiuni pre-eshatologice. Autorul încearcă să răspundă, cu mijloacele sale teologice şi literare următoarei întrebări: ce se întîmplă cu sufletul fiecărui individ după moarte? Unde va sălăşlui sufletul respectiv pînă la Judecata de apoi? Cine-l va lua în primire? Apocalipsa lui Pavel este primul text creştin care pune problema concretă a sorţii sufletelor individuale pe lumea cealaltă. Şi "rezolvă" această problemă, în felul său, cu mijloacele vremii sale, trasînd un grafic al destinului individual postum, care, departe de a fi căzut în desuetudine, persistă în subconştientul creştin-european chiar şi în ziua de astăzi.

(...)

Conţinutul şi structura Apocalipsei lui Pavel

Apocalipsa lui Pavel se legitimează în faţa cititorilor şi ascultătorilor prin următorul fragment din Epistola a doua către corinteni: "Cunosc un om în Cristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit în felul acesta pînă la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus (arreta rhemata), pe care nu se cuvine omului să le grăiască" (2Cor. 12, 2-5). Viziunea propriu-zisă a fost, la origine, "înrămată" cu bun gust şi bună ştiinţă, dar numai o parte a cadrului a ajuns pînă la noi în versiunea latină lungă, anume, povestea descoperirii manuscrisului sub temelia fostei locuinţe a lui Pavel din Tars, prin intervenţie dumnezeiască. Textul, împreună cu sandalele Apostolului, poposesc în mîinile împăratului Teodosie, la Constantinopol. Acesta păstrează originalul şi trimite o copie la Ierusalim, cetatea sfîntă.

Viziunea începe cu un "protest" al elementelor naturii (soare, lună, mare, rîuri, pămînt) împotriva omului, singura creatură păcătoasă din univers. Elementele cer învoire de la Dumnezeu să pedepsească prin teribile cataclisme neamul omenesc, dar Domnul, în infinita-i bunătate, refuză, repetînd de mai multe ori: "Pe toate le ştiu. Ochiul meu vede şi urechea mea aude, dar răbdarea mea îi suportă (sustinet) pînă cînd se vor converti şi se vor pocăi. Iar dacă nu se vor întoarce către mine, îi voi judeca pe toţi."

După acest preambul mizantropic sîntem îndemnaţi să ne rugăm, mai cu seamă dimineaţa şi seara, cînd îngerii fiecăruia dintre noi se adună "la raport" în faţa Creatorului. Ceremonia este descrisă în doi timpi (care, de altfel, vor alterna pe tot parcursul apocalipsei): unul, al jubilaţiei (îngerii prezintă faptele bune ale oamenilor), celălalt, al întristării (îngerii prezintă faptele rele).

La cererea lui Pavel, îngerul însoţitor şi interpret îi arată trei scene de judecată: prima, a unui drept; a doua, a unui păcătos; în sfîrşit, pentru originalitate, a unui mincinos dat de gol prin confruntarea cu doi martori-victime (bărbatul pe care îl ucisese şi femeia cu care preacurvise).

Următoarea escală este paradisul. Lîngă poarta de la intrare, pe două tablete suspendate de două coloane de aur, se găsesc înscrise numele celor care, trăind pe pămînt, au gîndul îndreptat mereu către Domnul. În paradis, ca şi în alte apocalipse iudeo-creştine, Pavel îi întîlneşte pe Enoh (transformat în înger, după 3 Enoh) şi pe Ilie, ridicat cu trup cu tot la ceruri. Restul vizitei e trecut sub tăcere, conform promisiunii făcute îngerului însoţitor.

Apostolului i se îngăduie, în schimb, să descrie Cetatea lui Cristos, aflată dincolo de porţile cerului, în mijlocul lacului Acherusios. Cetatea, toată din aur, este înconjurată de douăsprezece ziduri; în fiecare zid, cîte o poartă; de cele patru laturi, cîte un rîu: de lapte, de miere, de vin şi de untdelemn. O lumină de o intensitate incomparabilă cu cea de pe pămînt scaldă o vegetaţie urieşească. Noul Ierusalim, situat în centrul pămîntului transfigurat, va fi locul ultimei Parusii a Mîntuitorului. În mijlocul cetăţii, un altar magnum et excelsum valde; lîngă altar, regele David ţinînd în mîini un psalterion şi o citeră, cîntă Alleluia, cu glas puternic, care răzbate pînă la ultima centură de zid. Îngerul îi explică lui Pavel că imaginea pe care o are înaintea ochilor este copia fidelă a ceea ce se întîmplă în al şaptelea cer, unde regele iudeu intonează imnuri de slavă înaintea Tatălui şi a Fiului.

Penultima etapă a călătoriei vizionare: locul de pedeapsă a sufletelor nelegiuite şi păcătoase, situat la apus, "în afara Oceanului care împrejmuie pămîntul". Aici Apostolul asistă la o mulţime de torturi, al căror model trebuie căutat într-o altă apocrifă, redactată mai devreme, Apocalipsa lui Petru, şi care trebuie să fi servit drept model-sursă autorului apocrifei noastre. Curios lucru, dar foarte semnificativ, Cristos nu-şi face direct apariţia decît la sfîrşitul viziunii infernale. Mişcat de rugăciunile condamnaţilor, susţinute de cele ale lui Pavel, Domnul se pogoară din cer, însoţit de o suită îngerească şi, printr-un discurs solemn, acordă sufletelor pocăite (dar prea tîrziu, după kairos) o îndulcire a pedepsei (literal: "răcorirea sufletelor", întrucît majoritatea chinurilor se operau la temperaturi extraordinare), altfel spus o "zi şi o noapte de odihnă". Evident, îngerii răi nu sînt deloc mulţumiţi, dar trebuie să se supună hotărîrii divine.

Ultima parte descrie o altă vizită în paradis, dar de data aceasta în paradisul terestru, locul unde Adam şi Eva au comis păcatul neascultării. Pavel se întîlneşte aici cu Fecioara Maria, cu patriarhii (încă o dată; îi mai văzuse în Cetatea lui Cristos), cu Moise, Iezechiel, Lot, Iov, Noe şi Ilie. Aci textul se întrerupe brusc. Sfîrşitul nu se poate reconstitui. În versiunea coptă, Pavel este adus din nou pe Muntele Măslinilor, de unde-l răpise îngerul.

(...)

Cuvînt de încheiere

Apocalipsa lui Pavel ne dă o extraordinară lecţie de iubire şi îngăduinţă. Nu faţă de rău, ci faţă de cei răi, care se pot converti chiar şi după ceasul din urmă: cu ajutorul lui Isus şi al rugăciunilor venite din partea sfinţilor şi din partea credincioşilor neindiferenţi. Tradiţia Bisericii ortodoxe atribuie lui Vasile cel Mare a cincea rugăciune de la vecernia Cincizecimii. De fiecare dată cînd o citesc mă gîndesc la plînsul îngerilor şi al lui Pavel în iad şi-mi spun că Dumnezeu nu poate decît să o împlinească: "Stăpîne Atotţiitorule, Dumnezeule al Părinţilor, Care şi la acest praznic, cu totul desăvîrşit şi mîntuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dîndu-ne nouă mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mîngîiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare, auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea şi întristarea şi suspinarea".

Cuvânt înainte la Francmasonerie şi companionaj

René Guénon
Francmasonerie şi companionaj
Editura Herald, 2016
Traducere din franceză de Gabriel Avram

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt înainte

Cea mai spectaculoasă lucrare a destinului, cea care i-a consolidat lui René Guénon (1886-1951) statutul de mare maestru spiritual, va fi fost postumă, firească, asemenea unui premiu acordat pentru întreaga activitate. În anii de după dispariţia fizică a mărturisitorului predaniei, receptarea operei guénoniene s-a amplificat treptat, evidenţiindu-se astfel misiunea sa de argonaut al spiritului şi apostol al tradiţiei primordiale. Claritatea şi rigoarea discursului acestui veritabil spiritus rector şi, cu deosebire, dimensiunea adânc vizionară a mesajului său îi aduc astăzi, ca suprem omagiu pe care contemporanii i l-au refuzat, un impresionant număr de adepţi şi o recunoaştere universală.

Cu certitudine, fiind întruchiparea simplităţii înseşi, Guénon n-ar fi acceptat să i se atribuie astfel de superlative şi epitete precum cele menţionate în paragraful anterior. Ele însă n-au fost inventate de semnatarul textului introductiv, ci i-au fost conferite de către exegeţii săi, împreună cu solide argumentaţii care susţin toate aceste distincţii. La rândul lor, comentatorii operei guénoniene n-au făcut altceva decât să constate aura de legendă a personajului.

Desigur, Guénon însuşi n-a dorit să devină un model, un sfânt sau un ghid spiritual; el a trăit simplu şi s-a manifestat ca un om instruit şi de mare valoare, iar prin opera pe care ne-a lăsat-o a încercat să amplifice percepţia sacrului şi a moştenirii spirituale, sugerând totodată necesitatea redresării Tradiţiei în Occident.

După ce, în ultimul deceniu, lucrările guénoniene au apărut, rând pe rând, şi în limba română, biografia autorului este, în prezent, cunoscută şi de aceea nu vom insista decât asupra relaţiei sale speciale cu masoneria. De asemenea, vom puncta, în continuare, câteva aspecte cu privire la doctrină, simbolism şi istoria Ordinului masonic, tocmai pentru a facilita o mai bună înţelegere a studiilor guénoniene de circumstanţă, reunite în această lucrare.

*

I. Privită retrospectiv, viaţa lui Guénon este mai curând liniară, uniformă şi neimportantă sub raportul acţiunii şi al implicării în tumultul vremurilor. Deşi contemporan cu cele două conflagraţii mondiale şi cu nenumărate alte evenimente notabile, derularea vieţii acestui ilustru explorator întru cele spirituale nu pare a fi presărată cu întâmplări ieşite din comun. În toată seria de fapte ce alcătuiesc cursul monoton al vieţii sale, singura excepţie de la regulă ar putea fi ruptura brutală produsă prin părăsirea lumii în care s-a născut şi s-a format şi mutarea sa definitivă la Cairo.

În mare parte, peregrinările iniţiatice consumate în perioada 1904-1914 pot justifica şi ilustra abilitatea cu care Guénon, la maturitate, utilizează informaţia adecvată şi, în funcţie de tema aflată în dezbatere, administrează o argumentaţie atât de competentă. Calificarea sa evidentă lasă să se întrevadă nu doar o înţelegere superioară a adevărurilor subtile, ci şi o bogată experienţă personală realizată prin trăirea nemijlocită a contactului cu realitatea iniţiatică. Putem să-i atribuim lui Guénon, de ce nu, chiar şi o posibilă revelaţie iluminatorie, de natura celor descrise mai târziu în cărţile sale despre stările multiple ale fiinţei şi devenirea omului. În fond, o astfel de trăire la propriu a unor stări de conştiinţă non-ordinară ar explica multe din reuşitele ulterioare. Un om care la doar 23 de ani a putut să scrie un eseu cu o atât de profundă încărcătură ezoterică precum "Demiurgul" dă semne certe că posedă o comprehensiune deosebit de extinsă în comparaţie cu semenii săi şi că această capacitate n-a fost obţinută doar prin simpla acumulare de cunoştinţe.

De altfel, încă din prima sa carte, apărută în 1921, Guénon tratează ca un desăvârşit cunoscător stările mistice, cum le numeşte el, stări pe care omul le poate atinge doar în urma unui proces de dilatare a conştiinţei individuale. Tocmai de aceea şi nu doar ca o simplă supoziţie ar putea fi luată în calcul ipoteza potrivit căreia, în acel deceniu al căutărilor iniţiatice, morfologia şi neurofiziologia creierului guénonian au cunoscut modificări semnificative care, la rândul lor, au determinat o anumită efervescenţă creatoare, o vizibilă creştere a capacităţilor intelectuale, emoţionale şi spirituale şi, ca atare, o amplificare a clarităţii cugetului său.

În anul 1906, Guénon a intrat în contact cu Papus şi cu celebra sa Şcoală hermetică pariziană unde novicele de atunci învăţa să "vadă" realitatea dintr-o altă perspectivă. Deosebit de interesat şi de receptiv în ceea ce priveşte problematica spirituală, tânărul nostru nu a trecut neobservat: la scurt timp a fost iniţiat într-o lojă masonică apropiată Ordinului martinist (structură iregulară). În paralel, avansează foarte repede în cadrul Ritului Scoţian unde ia contact cu idealurile, simbolistica şi revelaţiile gradelor înalte. De menţionat că Guénon n-a trecut niciodată, în mod regular, prin gradele de ucenic, calfă şi maestru mason. Este posibil însă ca el să fi fost iniţiat, sub spadă sau printr-un ritual simplificat, de către un Inspector General 33^° al Ritului Scoţian. În epocă, au mai existat astfel de situaţii.

Tot acest iureş iniţiatic îl va fi ajutat pe Guénon să constate, între altele, starea de profundă decădere a masoneriei în raport cu preceptele Tradiţiei. Fire polemică fiind şi decepţionat peste măsură de neospiritualismele care făceau ravagii în acele timpuri, tânărul iniţiat are o atitudine de frondă faţă de ierarhii vremii. Totodată, încercând o reformare din mers, va întemeia, împreună cu o parte din fraţii care-i împărtăşeau convingerile, Loja Melchitzedek şi apoi Ordinul Templului Renovat a cărui conducere o preia pentru scurt timp.

În anul 1910, Guénon a fost exclus din Ordinul martinist, însă îşi va continua activitatea masonică, de la începutul anului 1912, în Loja Thebah din obedienţa Marii Loji a Franţei; va participa cu regularitate la lucrările acestui atelier până în 1916. Izbucnirea războiului are ca efect, inclusiv, o masivă intrare în adormire a lojilor masonice din întreaga Europă. În linii generale şi foarte succint spus, aici se încheie experienţa masonică guénoniană. În anul 1912, va primi iniţierea ca ucenic în tariqa Şadhiliya şi astfel opţiunea sa pentru sufism devine pe deplin asumată prin jurământ şi consacrare. Din acel moment, René Guénon nu va mai părăsi calea sufită, până la finele vieţii sale.

După război, poate şi ca urmare a decepţiilor pe care le-a trăit, interacţiunea lui Guénon cu fenomenul masonic va fi mult mai rezervată. Până în 1930, când va pleca definitiv în Egipt, Guénon îşi va concentra efortul pe editarea lucrărilor sale şi pe publicarea unor articole cu conţinut ezoteric, unele dintre acestea fiind replici sau corecţii la diverse apariţii editoriale, mai mult sau mai puţin riguroase în raport cu preceptele tradiţionale.

Ajuns la Cairo (avea pe atunci 44 de ani), Guénon nu se arată interesat să intre în legătură cu masoneria egipteană, cu toate că, la acea vreme, atelierele din capitala Egiptului erau frecventate de numeroşi europeni şi de autohtonii educaţi în Occident. Pe scurt, pentru perioada 1931-1951, biografii lui Guénon nu au identificat date şi informaţii care să ateste participarea acestuia la viaţa masonică din ţara de adopţie.

În fine, mai există totuşi un episod semnificativ care ar trebui menţionat aici, anume aprinderea luminilor în Respectabila Lojă La Grande Triade, fondată în 1947. Iniţiativa a aparţinut unui grup de masoni animaţi de redresarea Tradiţiei, aşa cum este aceasta prefigurată de către Guénon în cărţile sale. Aşadar, a fost suficient spiritul guénonian pentru ca manifestarea să se producă; seduşi de tezele bine-cunoscute, protagoniştii au purces la constituirea acelei elite restauratoare, invocată iniţial în cartea despre criza lumii moderne. Contele Mordvinoff, un rus exilat la Paris, deosebit de erudit, a reunit în jurul acestui proiect câţiva entuziaşti printre care Ivan Cerf, Claude Gagne, Marc Billis, Francis Saillard, Louis Jourdin, Pierre Benkemoun. Prin lojă au trecut şi alţi oameni importanţi precum Antonio Coën, Michel Dumesnil de Grammont, Marcel Maugy, Marcel Clavelle. S-a scris mult despre acest atelier masonic; la un moment dat, se constată chiar şi o deschidere semnificativă către sufism. Mihail Vâlsan, om de o fineţe şi de o erudiţie covârşitoare, confirmă în scrierile sale faptul că această lojă ar fi încercat să asimileze practica spirituală dhikr.

De precizat că Guénon nu a participat la aprinderea luminilor şi nu a fost niciodată membru al acestei grupări masonice. Totuşi, este cunoscută o legendă potrivit căreia atelierul ar deţine un Tablou al Lojii de Maestru desenat de către Guénon însuşi. Fraţii sunt în continuare foarte rezervaţi în a da relaţii despre acest subiect. Se spune, de asemenea, că acest Tablou al Lojii, foarte semnificativ sub aspect simbolic, este în acelaşi timp şi total diferit de ceea ce se ştie, în mod curent, din iconografia masonică.

*

II. Referitor la cartea Francmasonerie şi companionaj: studii şi articole - una dintre cele mai complexe lucrări dedicate fenomenului iniţiatic - cunoaştem că aceasta a fost foarte aşteptată în mediul masonic românesc. Graţie clarificărilor inserate în text, lucrarea devine nu doar actuală, ca problematică şi atitudine, ci şi profund canonică. Inevitabil, cartea ne transmite şi unele detalii privind experienţa iniţiatică a autorului. În stilul său bine cunoscut, Guénon ne semnalează confuziile şi erorile autorilor vremii şi ne prezintă în contrapartidă punctele sale de vedere, pentru elucidare şi o mai bună înţelegere. Autorul demonstrează astfel cu prisosinţă o cunoaşterea exemplară a istoriei Ordinului masonic şi a doctrinei acestuia, deopotrivă. În multe privinţe, Guénon emite imperial şi fără explicaţii unele judecăţi de valoare şi raţionamente absolut sclipitoare. Trebuie spus că unele dintre acestea au un evident conţinut polemic, fapt care i-a adus numeroase atitudini ostile.

Cartea, deosebit de necesară pentru cultura masonică din România, nu este altceva decât o colecţie de articole publicate de-a lungul timpului în diverse reviste. Ele au fost anume lăsate, de către Guénon, în afara operei sale editate antum. Parcurgând lucrarea, vom constata cu surprindere că, în final, nu găsim nicio explicaţie edificatoare la întrebarea cum de a putut fi alcătuită aceasta, fără ca autorul să fi frecventat cu regularitate o lojă masonică. Desigur, scurta perioadă pariziană anterioară Primului Război Mondial, amintită mai sus, constituie o excepţie, aceasta fiind însă insuficientă pentru a lămuri misterul.

Om cultivat şi cu o perspicacitate deosebit de ascuţită, Guénon a înţeles foarte repede esenţialul, îndeosebi ca urmare a lecturilor, a intuiţiei sale extraordinare, şi nu numai. În esenţă, metodologia guénoniană relevă trei orizonturi spre care tind raţionamentele sale calificate: (i) decriptarea simbolurilor în registrul sacralităţii omului şi a lumii; (ii) analiza şi interpretarea ritualurilor (ezo)exoterice; (iii) cercetarea lingvistică bazată pe compararea termenilor, observarea rădăcinii cuvintelor şi locuţiunilor, identificarea înţelesurilor sapienţiale ascunse, uitate şi, astfel, "invizibile" la o primă citire. Astfel, a formulat el celebrele sale verdicte cu privire la ezoterism şi iniţiere, în general, şi la masonerie, în special.

În aceste studii despre francmasonerie şi companionaj, adunate postum între două coperţi, Guénon a apelat în mod repetat la o analiză comparativă a unui aspect tradiţional raportând acest "obiect" al cercetării sale la altele similare, existente în tradiţii diferite. Cazul în sine este o strălucită ilustrare a faptului că Tradiţia este unică şi că un ordin iniţiatic nu poate fi (re)inventat prin eludarea surselor riguros tradiţionale. Tot astfel, doctrina tezaurizată istoric, împreună cu instrumentarul iniţiatic specific nu pot fi activate decât prin punerea în scenă a ritualurilor, interpretarea corectă a simbolisticii şi, nu în ultimul rând, printr-o îndrumare calificată a aspirantului - căutător de Adevăr şi Lumină.

Pentru Guénon, realitatea supremă şi Adevărul ultim este Principiul, cauza cauzelor, esenţa supraumană şi unicul obiect de studiu al metafizicii. Aici, în "ochiul furtunii", identifică autorul toate tendinţele care se vor metamorfoza ulterior în realităţi precare şi trecătoare; doar aceste semne subtile se impun a fi "citite" cu preponderenţă dacă, în sfârşit, înţelegem că trebuie să ne păstrăm acţiunile în acord cu Voinţa divină. În mare parte, în aceasta constă unicitatea şi originalitatea evidentă a operei guénoniene. De aceea, în prezent, când ştiinţa însăşi (prin fizica cuantică, psihologia transpersonală şi concepţiile inovatoare privind neurofiziologia creierului uman etc.) se apropie de Dumnezeu, actualitatea lui René Guénon devine cu atât mai stringentă şi mai misterioasă.

Din perspectivă doctrinală, Guénon ne asigură că, dintre toate organizaţiile europene cu pretenţii iniţiatice, Francmasoneria şi companionajul sunt singurele care pot revendica o descendenţă autentic tradiţională şi aceasta în ciuda faptului că, în prezent, se poate constata o accentuată stare de decădere a celor două societăţi în raport cu cerinţele Tradiţiei. Ignoranţa generalizată, manipularea devastatoare şi domnia cantităţii sunt citate cel mai adesea ca fiind la originea prăbuşirii coloanelor noastre. Pe de altă parte, Joseph de Maistre susţine că "Totul ne dă de înţeles că Francmasoneria vulgară este o ramură desprinsă şi, poate, coruptă dintr-o tulpină veche şi respectabilă". În acelaşi sens, Guénon face următoarea precizare: "Prea de multe ori ne înşelăm când ne gândim doar la masoneria modernă, fără să înţelegem că aceasta este pur şi simplu o deviaţie". Primii responsabili de acest lucru sunt, după cât se pare, pastorii protestanţi Anderson şi Desaguliers, care au redactat Constituţiile Marii Loji a Angliei, publicate în 1723, şi care au făcut să dispară toate vechile documente pe care au pus mâna, pentru ca să nu se vadă toate inovaţiile pe care le-au introdus şi pentru că aceste documente conţineau formule care li se păreau supărătoare, cum ar fi obligaţia de a fi credincios lui Dumnezeu, Sfintei Biserici şi Regelui, ceea ce era o marcă incontestabilă a originii catolice a masoneriei.

Această activitate de deformare a fost dusă de protestanţi vreme de cincisprezece ani care s-au scurs de la moartea lui Christopher Wren, ultimul Mare Maestru al Masoneriei vechi (1702), şi până la înfiinţarea noii Mari Loji a Angliei (1717). Cu toate acestea, ei au lăsat să existe simbolismul, fără să ştie că acesta, pentru cine-l înţelegea, mărturisea contra crimei lor, la fel de evident ca şi textele scrise care, de altfel, n-au fost toate distruse. Iată, pe scurt, rezumatul a tot ceea ce trebuie să ştie cei care doresc să combată cu eficacitate tendinţele masoneriei actuale.

Guénon se pronunţă asupra multor problemele spinoase ale doctrinei masonice care, şi atunci ca şi acum, au primit deseori soluţionări diletante, fanteziste şi total lipsite de relevanţă în raport cu preceptele Tradiţiei. În situaţia că vom ignora această stare şi în lipsa unor clarificări conforme cu ordinea supremă, masoneria va mărşălui haotic, în continuare, "...pe acelaşi drum al rătăcirii, cu spatele la lumină, orbecăind prin aceleaşi tenebre, continuând să confunde lucrările de zidărie cu cele masonice".

Cu privire la conceptul de regularitate, de pildă, în lucrare poate fi studiat un articol (datat 1910) denumit "Ortodoxie masonică", tot astfel cum cel mai instruit mason din secolul al XIX-lea, Jean-Marie Ragon, şi-a intitulat lucrarea sa de căpătâi. În concepţia lui Guénon, încercarea de a defini regularitatea masonică pe baza unor considerente strict istorice constituie o gravă eroare. Ortodoxia masonică rezidă, înainte de toate, "...în a urma cu fidelitate Tradiţia, în a păstra cu grijă simbolurile şi formele ritualice care exprimă această Tradiţie şi care sunt un fel de veşmânt al ei, precum şi în a respinge orice inovaţie suspectă de modernism".

Guénon acordă o atenţie specială gradelor înalte, explicând utilitatea acestora în ceea ce priveşte realizarea spirituală propriu-zisă a recipiendarului. Referirile sale la micile şi marile mistere sunt edificatoare, iar informaţiile despre acestea se impun a fi corelate cu cele revelate în cadrul altor lucrări ale autorului. Guénon vorbeşte explicit despre realizarea ascendentă şi cea descendentă, iar Mihail Vâlsan, continuatorul operei sale, aduce noi elemente întru clarificarea acestor concepte ezoterice. În esenţă, ni se spune că, după ce a primit succesiv lumina gradelor înalte ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, până la gradul 30 (Cavaler Kadoş), iniţiatul este dator să se întoarcă în lume, asemenea unui avatar, pentru a dărui lumina şi cunoaşterea. Iată aşadar, pe scurt, în ce constă nobilul sacrificiu pe care trebuie să-l înfăptuiască un veritabil iniţiat în ceea ce priveşte construirea Templului ideal al umanităţii.

Cu referire la absenţa, în Occident, a iniţierii feminine autentice, Guénon precizează că adevărata raţiune a acestei "supărătoare lacune" constă în faptul că "...toate iniţierile care au subzistat sunt esenţialmente bazate pe meserii a căror exercitare aparţine exclusiv bărbaţilor". În continuare, el taxează fără drept de apel "masoneria mixtă" ca fiind iregulară, aceasta reprezentând pur şi simplu "...o tentativă de a transplanta în domeniul iniţiatic [...] concepţia «egalitară» care, refuzând să vadă diferenţele naturale ce există între fiinţe, ajunge să le atribuie femeilor un rol ce le aparţine doar bărbaţilor..."

Cititorul va găsi, de asemenea, în lucrare, numeroase referiri la unele aspecte de ordin istoric sau la personalităţi importante care, prin charisma şi prestaţia lor, au marcat evoluţia Ordinului. Din prima categorie, se impun a fi enumerate momentele referitoare la înfiinţarea Ordinului Aleşilor Cohen, la Stricta Observanţă şi la Superiorii Necunoscuţi. Dintre personalităţile masonice asupra cărora s-a oprit Guénon, menţionăm: Elias Ashmole, Swedenborg, Willermoz, Saint-Martin, Adam Weishaupt, Ragon şi, mai ales, Martinez de Pasqually. Vom identifica, totodată, numeroase pasaje dedicate explicării simbolisticii tradiţionale pe care însă nu le vom enumera aici, nici chiar în formulă restrânsă. Vom lăsa cititorului bucuria de a se încărca cu argumentaţia guénoniană, atât de convingătoare şi de riguros formulate sub aspect doctrinal.

*

III. Deşi s-au scurs şase decenii şi jumătate de la dispariţia lui Guénon, el continuă să rămână chiar şi pentru generaţia actuală un veritabil pontif întru cele neştiute. Într-adevăr, René Guénon a fost un însetat cercetător al spiritualităţii universale care a ales să devină maestru sufit. El s-a născut şi s-a format ca iniţiat în Europa, iar misiunea sa asumată, admirabil îndeplinită, a fost aceea de a ne sensibiliza în legătură cu Tradiţia, într-o lume decăzută spiritual şi într-o epocă marcată de ateism şi de un materialism agresiv. Pentru sacrificiul personal, pentru minunata sa operă şi pentru discipolii care l-au urmat cu deplină şi neclintită convingere, Guénon va rămâne definitiv în galeria marilor maeştri. Cele două nunţi1 care au însemnat ceva în viaţa lui, prima infertilă, cu Berthe Loury (1912), cea de-a doua fecundă şi împlinită cu Fatima Hanam Ibrahim (1934), sunt parcă reflexii ale celor două patrii spirituale guénoniene - Occidentul şi Islamul.

La finalul acestui text introductiv, cel mai potrivit omagiu pe care l-am putea aduce studiilor guénoniene reunite în volumul de faţă nu poate fi altceva decât un simplu îndemn la lectură. Pe măsură ce va înainta în parcurgerea cărţii, cititorul avid de cunoaştere va simţi, poate, un mic regret în momentul când va trece la pagina următoare şi, cu siguranţă, din dorinţa de a cuprinde mai mult şi de a intra mai adânc în logica autorului, va reveni asupra anumitor pasaje. Şi apoi, se va surprinde reflectând, ca şi noi de altfel, la toată această subtilă incursiune pe care ne-o propune Guénon în ceea ce am putea denumi sfânta credinţă a celor aleşi.

Marginalii la un jurnal citit printre rânduri

Gheorghe Ghiulamila
Jurnalul roşu. Ansamblul "Doina" al Armatei RSR
în China revoluţiei culturale şi în Coreea de Nord
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

***

Marginalii la un jurnal citit printre rânduri

Trei turnee, efectuate de Ansamblul "Doina" al Armatei într-un interval de 11 ani, sunt consemnate, pas cu pas, de unul dintre membrii corului, Gheorghe "Gogu" Ghiulamila, într-un jurnal unic, cu un farmec aparte, în multe dintre notaţii putându-se observa - în ciuda faptului că autorul nu a fost scriitor - un extraordinar talent literar. Primul turneu din China, care a avut loc în perioada 23 noiembrie 1966 - 13 ianuarie 1967, ne arată un tărâm încremenit parcă într-o ipostază bestială a celei mai bizare manifestări "artistice" a Revoluţiei Culturale. Relatările sunt fidele unei realităţi încă necunoscute în România acelor ani. Preşedintele Mao era venerat ca un zeu. Tot ce mişca în China de atunci, de la politică, artă, comerţ şi până la organizare militară, era influenţat direct de gândirea preşedintelui Mao. Relatările lui Gogu Ghiulamila de la faţa locului au aerul unor reportaje din timpul războiului rece. Sunt notaţii care ne arată, din interior, o lume contaminată ireversibil de virusul comunismului, notaţii făcute cu talentul şi dezinvoltura unui jurnalist de clasă.

Al doilea turneu, din Coreea de Nord şi China, a avut loc între 14 septembrie şi 30 octombrie 1971. Este un an "de cotitură" în România, în care Nicolae Ceauşescu, influenţat de manifestările megalomanice din Coreea condusă cu mână de fier de preşedintele Kim-Ir-Sen, a lansat celebrele "teze din iulie" care au adus şi la noi "Revoluţia Culturală", cu consecinţele pe care le cunoaştem. Ocazia de a pune pe hârtie impresii din Coreea acelor vremuri - chiar dacă mai puţin consistente decât cele din turneul precedent - a fost fructificată de Gogu Ghiulamila cu aceeaşi atenţie şi curiozitate ca în precedentul turneu. Ne este înfăţişată, cu tuşe grave sau melancolice, obiective sau subiective, o realitate orwelliană, o lume deloc ficţională însă, cu automatismele ei bizare, cu faptele ei de neînţeles pentru o societate aşa-zis normală. După spectacolele date în Coreea, Ansamblul s-a deplasat în China, o Chină întrucâtva schimbată, ieşită parţial din "era Mao".

Aşadar, al treilea turneu, din China, a avut loc în intervalul 25 septembrie - 2 noiembrie 1977. Jurnalul lui Gogu Ghiulamila a devenit deja unul de rutină, nu însă mai puţin valoros, datorită în special descrierilor de la faţa locului. Peisajele exotice, monumentele arhitectonice specifice, obiceiurile sunt "zugrăvite" cu talent jurnalistic, obiectiv, fără lungimi inutile. Nu mai puţin importante sunt notaţiile legate de viaţa interioară a Ansamblului. Ieşirile în decor ale "şefilor", comportamentul cazon, inadecvat pentru o trupă artistică, orgoliile celor care voiau să-şi demonstreze "calităţile" sau să-şi "umfle muşchii" în anumite situaţii, precum şi stările sufleteşti contradictorii ale colegilor, sunt prinse cu acele fine ale talentului în insectarul acestui "Jurnal roşu", un insectar multicolor, de o fină complexitate stilistică.

Un jurnal inedit, un manuscris "de sertar" care descrie o lume încă insuficient cunoscută. Acest jurnal ne arată, cu fidelitate, câteva - nu puţine - dintre aspectele ei. Rămas inedit timp de aproape patru decenii, jurnalul lui Gogu Ghiulamila scoate în evidenţă multiple laturi emoţionale ale personalităţii autorului. Gogu Ghiulamila a fost un om care, pentru cei care nu l-au cunoscut suficient, ar fi putut lăsa impresia unui tip sever, cu un comportament cazon şi în afara serviciului, cu o atitudine mai degrabă distantă. Nimic din toate acestea nu era însă adevărat. A fost un om căruia i-a plăcut enorm viaţa, chiar dacă a părăsit-o la doar 58 de ani. O casetă audio (probabil pierdută) pe care era imprimată o chermeză la care au fost prezenţi Gogu Ghiulamila şi doi dintre bunii săi prieteni din Ansamblu (cu siguranţă unul dintre ei era Biju, al cărui nume apare frecvent în jurnal) mi-a fost dată spre ascultare de fiul lui, Călin Ghiulamila. Singura propoziţie care poate să descrie atmosfera de acolo este următoarea: oamenii aceştia ştiau să se distreze. Ştiau să bea un şpriţ, să glumească, să cânte, atât cântece laice, cât şi, atenţie!, bisericeşti, să spună bancuri, să facă atmosferă. Acesta este Gogu Ghiulamila pe care l-am cunoscut, din păcate, poate prea puţin. Un om care, într-o lume liberă, ar fi avut cu siguranţă mult mai multe de spus. Jurnalul pe care ni l-a lăsat, citit printre rânduri, este o foarte bună dovadă în sprijinul acestei afirmaţii.

Povestea spionajului românesc între mit şi realitate

Florian Banu
De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989)
Editura Corint, 2017

Ilustraţie copertă: Eugen Luchian (în stânga) la o întâlnire de lucru cu şefii Direcţiei Informaţii Externe: Nicolae Doicaru (în centru) şi Ion Mihai Pacepa (1976). (c) www.cnsas.ro

Citiţi un fragment din această carte.

***

Povestea spionajului românesc între mit şi realitate

Discursurile publice ale ultimilor ani au făcut deseori referinţă la rolul serviciilor secrete în desfăşurarea evenimentelor politice româneşti. Lupta dintre diverse facţiuni, influenţarea într-un fel sau altul a deciziei politice, controlul asupra unor afaceri importante au fost speculaţiile cele mai des întâlnite, speculaţii care, de multe ori s-au dovedit a fi, din păcate, adevărate. Viaţa politică românească este plină de foşti ofiţeri de securitate şi colaboratori ai acestora. Aşadar, se ridică întrebarea cine sunt aceşti oameni? De unde provin? Care le sunt rădăcinile? Pentru a ne face o imagine mai clară asupra acestor lucruri avem nevoie de întoarcerea la istorie.

Florian Banu ne propune o istorie a unuia dintre cele mai cunoscute servicii secrete româneşti, SIE. Mihai Răzvan Ungureanu, istoric şi fost şef SIE, semnează prefaţa cărţii lui Florian Banu, apărută la Editura Corint. Fie că a fost vorba de recrutări publice, fie de participarea la diferite colocvii şi întâlniri în universităţi, SIE a încercat în ultimii ani să îşi construiască o reputaţie solidă, de serviciu bazat pe profesionişti. Cartea despre care vorbim are marele merit de a fi o primă istorie serioasă, documentată şi echidistantă referitoare la originile şi evoluţia a ceea ce astăzi numim SIE.

Demersul autorului stă sub semnul a două moto-uri, unul aşezat la începutul cărţii şi cel de-al doilea înaintea concluziilor. Primul citat îi aparţine lui Constantin Argetoianu: "mai bine un pumn de fapte exacte, decât un sac de informaţii greşite". Sub această deviză se desfăşoară întregul demers istoric al autorului care, de-a lungul întregii cărţi încearcă să ne prezinte faptele aşa cum au fost, fără subiectivitate şi implicare afectivă. Având în vedere subiectul adus în discuţie, o istorie a unei ramuri a Securităţii atât de urâte şi detestate, realizarea lui Florian Banu este salutară deşi, pentru un cititor care caută să îşi susţină prin această carte aversiunea, destul de frustrantă.

Al doilea moto, cel dinaintea concluziilor, este un citat din Biblie: "Mai înainte de a cerceta, nu huli; cunoaşte întâi şi atunci dojeneşte". Acest al doilea moto răspunde, astfel, disconfortului cititorului care uită că menirea istoricului este aceea de a prezenta faptele aşa cum au fost fără a le judeca prin prisma propriilor afecte. De altfel, Florian Banu nu cosmetizează în nici un fel unele întâmplări din viaţa şi cariera celor prezenţi în carte. Astfel, de exemplu, atunci când vorbeşte despre parcursul lui Nicolae Doicaru, cel mai longeviv şef al spionajului românesc, acesta nu îi cosmetizează deloc caracterul şi personalitatea. Doicaru era, conform unei descrieri, un "om cu o voinţă puternică, hrănită de o ambiţie bolnavă, cu totul specială, pe care îl interesa, în primul rând, propria-i măreţie şi glorie". Există un document prin care Doicaru se arată dispus să divorţeze imediat, dacă soţia sa nu corespunde cerinţelor şi exigenţelor partidului.

Cartea este interesantă şi bine structurată. Autorul ne prezintă o evoluţie pe scurt a serviciului secret românesc de la înfiinţarea sa în de către generalul Constantin Prezan în timpul Primului Război Mondial şi până în 1989. Capitolul, destul de tehnic, este urmat de o prezentare în detaliu a celor care au fost şefii spionajului românesc în acest interval de timp. Primii dintre ei au fost oameni cu un trecut de "luptă şi glorie în slujba Uniunii Sovietice şi a Cominternului", după cum observă autorul, adică oameni care continuau să servească mai întâi interesele Moscovei. Procesul de distanţare faţă de Moscova a adus la conducerea spionajului românesc un altfel de tip de oameni. Majoritatea erau oameni care datorau totul partidului. Ei proveneau din familii modeste, cu o situaţie materială precară, având o inteligenţă nativă care îi va ajuta să facă carieră. Toate acestea erau dublate de "şcoala vieţii" absolvită în fabrici şi organizaţiile de tineret ale partidului.

Dintre aceştia se remarcă Nicolae Pleşiţă a cărui biografie este un model pentru "omul nou" visat de comunişti. Pleşiţă a înţeles rapid că rezultatele profesionale şi conduita ireproşabilă nu sunt suficiente pentru a îi asigura ascensiunea sa, aşa încât a avut grijă să facă cunoscut faptul că "citeşte mult material de partid şi şi-l însuşeşte în bune condiţiuni". Pleşiţă este cel care a înfiinţat Întreprinderea de Exterior Dunărea şi a condus acţiunile împotriva celor de la Radio Europa Liberă.

După ce ni-i prezintă pe cei aflaţi în fruntea spionajului românesc, Florian Banu ne vorbeşte despre cum, de unde şi prin ce metode erau formaţi ofiţerii români de spionaj în perioada discutată. Un rol important, aflăm din carte, revenea modului în care erau şcoliţi şi învăţaţi să facă faţă situaţiilor din exterior spionii români. Erau învăţaţi ce metode trebuie să folosească pentru recrutarea colaboratorilor şi cum trebuie să transmită informaţiile în ţară. Practic, ni se prezintă un mic manual al spionului român comunist. Întrebarea care a măcinat generaţii de formatori ai Securităţii, remarcă autorul, a fost dacă pentru un ofiţer de informaţii sunt esenţiale calităţile înnăscute sau cele dobândite. Problema avea o greutate deosebită pentru că munca în spionaj însemna nu doar învăţarea corectă a materialului de partid, ci şi cunoaşterea limbilor străine, a modului de a te adapta şi purta natural în medii diverse ceea ce de multe ori era greu de realizat de agenţii cu origini sociale modeste şi fără educaţie.

Ultima parte a cărţii prezintă câteva dintre punctele fierbinţi ale spionajului românesc comunist. Rolul de poliţie politică, acţiunile de dezinformare şi propagandă, dar şi spionajul economic sunt prezente prin câteva momente semnificative cum ar fi implicarea în anihilarea sau dirijarea emigraţiei româneşti, rolul ICE Dunărea în operaţiile valutare speciale, şi, nu în ultimul rând, povestea reţelei Caraman şi a infiltrării spionajului românesc în structurile de comandă NATO.

Deşi autorul ne spune în prefaţa cărţii că lucrarea sa nu se pretinde una academică, prin minuţiozitatea documentării - efort cu atât mai salutar cu cât aflăm că există obiceiul ca la o anumită perioadă de timp, arhivele SIE să fie distruse -, prin păstrarea unui ton echidistant şi lipsit de părtinire, cartea lui Florian Banu poate sta alături de orice lucrare de specialitate. Lucrarea este accesibilă şi publicului larg care doreşte să se informeze asupra unui subiect atât de sensibil. Cititorul nu trebuie să piardă din vedere un element esenţial, după cum atrage atenţia autorul, dar şi prefaţatorul cărţii şi anume că "serviciile sunt exact ceea ce regimul le cere să fie, nu sunt autonome, ci sub determinarea şi autoritatea indiscutabilă a factorului politic".

Prefaţă la Mindfulness şi neurobiologie

Daniel J. Siegel
Mindfulness şi neurobiologie
Editura Herald, 2016
Traducere din engleză de Marilena Constantinescu

Citiţi un fragment din această carte.

***

Prefaţă

Bine aţi venit în călătoria către centrul vieţilor noastre. Ştiinţa a demonstrat faptul că a avea o stare de atenţie conştientă (mindful awareness) - cu alte cuvinte, de a participa la bogăţia experienţei trăite aici şi acum, conduce la o ameliorare a fiziologiei noastre, a funcţiilor noastre mintale şi a relaţiilor noastre interpersonale. Faptul de a fi pe deplin prezenţi în conştiinţa noastră oferă vieţilor pe care le trăim noi posibilităţi de bunăstare.

Aproape toate culturile au practici care ajută oamenii să dezvolte un nivel ridicat de conştientizare a clipei. Fiecare dintre marile religii ale lumii utilizează o metodă ce le permite persoanelor să-şi focalizeze atenţia, începând de la meditaţie până la rugăciune, de la yoga până la Tai Chi. Fiecare dintre aceste tradiţii poate avea propria abordare particulară, dar toate au în comun aceeaşi dorinţă, aceea de a focaliza în mod intenţionat starea de conştientizare într-o manieră care să ducă la transformarea vieţilor oamenilor. În cadrul diferitelor culturi umane, starea de atenţie conştientă reprezintă un obiectiv universal. Deşi starea de mindfulness este adesea văzută ca fiind o formă de abilitate atenţională care face ca mintea să fie focalizată asupra momentului prezent, această carte aruncă o privire profundă asupra acestui tip de conştientizare, însă face acest lucru considerând starea de mindfulness ca fiind o formă de relaţionare sănătoasă cu propria persoană.

În ceea ce mă priveşte, domeniul de studiu al relaţiilor interpersonale este cel din cadrul familiei, cadru în care folosesc conceptul de "sintonie" pentru a examina modul în care o persoană, un părinte de exemplu, îmi focalizează atenţia asupra lumii interioare a altuia, şi anume a copilului său. Această focalizare asupra minţii unei alte persoane stimulează anumite circuite neuronale care permit persoanelor care interrelaţionează să se "simtă simţiţi" reciproc. Această stare este crucială pentru persoanele care doresc să se simtă vibrante şi vii, să fie înţelese şi relaxate în cadrul relaţiei. Cercetările au arătat că astfel de relaţii bazate pe sintonie promovează rezilienţa şi longevitatea. Înţelegerea pe care noi o dăm stării de mindfulness este fundamentată pe aceste studii dedicate atât sintoniei interpersonale, cât şi funcţiilor de autoreglare a atenţiei focalizate, şi astfel putem să sugerăm ideea că starea de conştientizare atentă reprezintă o formă de sintonizare intrapersonală. Cu alte cuvinte, a fi atent şi prezent constituie un mod de a-ţi deveni propriul prieten cel mai bun.

Vom explora modul în care sintonia, prin intermediul procesului de integrare neuronală, poate determina creierul să se dezvolte într-o modalitate care să promoveze o autoreglare echilibrată, care va permite, la rândul său, apariţia flexibilităţii mintale şi a înţelegerii de sine. Acest mod, cel în care ne simţim percepuţi, în care ne simţim conectaţi cu lumea exterioară, ne poate ajuta, prin intermediul conştientizării atente, să înţelegem faptul că sintonizarea cu propriul sine poate promova acele dimensiuni fizice şi psihologice ale propriei bunăstări.

Focalizarea la nivelul creierului ne poate ajuta să vedem similitudinile pe care le prezintă mecanismele acestor două forme de sintonizare, intra- şi interpersonală. Prin examinarea aspectului neuronal al funcţionării cerebrale şi a posibilei corelări a acesteia cu conştientizarea plină de atenţie, am putea fi în măsură să ne extindem înţelegerea legată atât de motivul pentru care cât şi de modul în care starea de mindfulness creează îmbunătăţiri (bine documentate) ale funcţiei imune, un sentiment interior de bunăstare şi o mărire a capacităţii noastre de a avea relaţii interpersonale satisfăcătoare.

Eu personal nici nu sunt adeptul vreunei tradiţii de conştientizare atentă şi nici nu am beneficiat de vreo instruire formală în practica mindfulness înainte de a demara acest proiect, ca atare, această carte va constitui un punct de vedere diferit şi nu va prezenta viziunea unei forme specifice de mindfulness. Abordarea lucrării de faţă va constitui o explorare a conceptu lui general de mindfulness. Starea de mindfulness poate fi cultivată prin multe mijloace, începând de la experienţele din cadrul relaţiilor bazate pe sintonie, la abordările ce se regăsesc în procesul educaţional, care pun accentul pe reflecţie, ajungând, în cele din urmă, până la meditaţia formală.

Nevoia

Avem nevoie disperată de un nou mod de a fi - de a fi în noi înşine, în şcolile noastre şi în societatea noastră. Cultura noastră modernă a evoluat în ultimul timp într-o direcţie care a creat o lume plină de frământări, plină de persoane care suferă de alienare, plină de şcoli care nu mai reuşesc să inspire şi să se conecteze cu elevii, pe scurt, o societate lipsită de o busolă morală care să ajute la clarificarea modului în care putem avansa în cadrul comunităţii noastre globale.

I-am văzut pe copiii mei cum cresc într-o lume în care fiinţele umane sunt mai îndepărtate de interacţiunile umane decât le este cerut de evoluţia propriului creier, în care interacţiunea nu mai face parte din structura sistemelor noastre educaţionale şi sociale. Din păcate, conexiunile umane care ajută la modelarea conexiunilor noastre neuronale au dispărut din viaţa noastră modernă. Nu numai că pierdem oportunităţile de a ne sintoniza reciproc, ci, datorită vieţilor agitate pe care mulţi dintre noi le trăim, beneficiem de prea puţin timp pentru a ne sintoniza cu noi înşine.

Ca medic psihiatru, psihoterapeut şi pedagog, m-am întristat şi alarmat în momentul în care am realizat faptul că muncii noastre de terapeuţi îi lipseşte fundamentarea pe o minte sănătoasă. Am întrebat prin toate amfiteatrele din întreaga lume peste 65 000 de profesionişti din domeniul sănătăţii mintale dacă au ţinut vreodată un curs dedicat minţii sau sănătăţii mintale, iar 95% dintre ei au răspuns că "Nu". Şi atunci, cu ce ne ocupăm noi ca terapeuţi? Oare nu este timpul să devenim conştienţi de minte, şi nu doar să continuăm să evidenţiem simptomele specifice bolii?

Unul dintre obiectivele directe ale stării de atenţie conştientă constă în cultivarea unei înţelegeri a minţii bazate pe ex perienţă: în acest fel, nu numai că vom reuşi să ne cunoaştem propria minte, ci vom putea trata atât lumile noastre interioare, cât şi mintea altora cu bunătate şi compasiune.

Speranţa mea cea mai profundă este aceea că, ajutându-ne reciproc să ne sintonizăm cu propriile noastre minţi şi propria cultură, putem trece (atât noi înşine, cât şi cultura din care facem parte) dincolo de nenumăratele reflexe automate care au condus comunitatea noastră umană pe astfel de căi distructive. Potenţialul uman al compasiunii şi empatiei este imens. Transpunerea în fapt a acestui potenţial poate constitui o provocare în aceste vremuri tulburi pe care le trăim, dar poate că este la fel de direct şi de uşor de realizat ca sintonizarea cu noi înşine, cu celălalt, cu o altă minte, cu o relaţie, cu o clipă.

Abordarea

Atenţia conştientă este o experienţă personală interioară foarte importantă, astfel încât această carte va îmbina (din necesitate), modurile individuale de cunoaştere cu viziunile ştiinţifice exterioare despre natura minţii. Acest lucru constituie atât provocarea, cât şi pasiunea inerente scrisului şi mi-am propus să reuşesc să integrez esenţa subiectivă a conştientizării atente (mindful awareness), oferind în acelaşi timp o serie de analize obiective ale experienţei senzoriale directe şi ale rezultatelor cercetării ştiinţifice, împreună cu o serie de metode practice prin care aceste experienţe, idei şi rezultate ale cercetării să poată fi aplicate.

Pentru a putea merge mai departe, este extrem de important ca aceste moduri diferite de cunoaştere să fie foarte clare: pentru ca acest efort integrativ să fie valid şi util, va trebui ca experienţa subiectivă, ştiinţa şi aplicaţiile profesionale, ce reprezintă trei entităţi separate în corpul de cunoştinţe, să fie menţinute în dimensiuni distincte ale realităţii. O integrare prematură a acestor trei elemente poate conduce la concluzii eronate cu privire la subiectivitate, la interpretări ştiinţifice greşite şi la aplicări necorespunzătoare ale acestor idei în practica medicală şi în educaţie. Vom prezenta la început aceste idei, experienţe şi rezultate ale cercetărilor, iar apoi vom putea să apli căm sinteza acestora în scopul de a-i ajuta pe alţii să înveţe, să evolueze şi să-şi diminueze suferinţa. Dacă le vom integra prea devreme, de dragul ajungerii cât mai rapide la partea "pragmatică", vom risca să confundăm între ele modurile prin care am reuşit să ne construim viziunea asupra minţii şi clipei.

Pentru a atinge obiectivul clarităţii în privinţa modurilor de cunoaştere, cartea este împărţită în patru secţiuni. Partea introductivă oferă o imagine de ansamblu a stării de conştientizare atentă (mindful awareness) şi examinează motivele pentru care îndreptarea atenţiei către creier este folositoare în înţelegerea naturii minţii în sine.

În cea de-a doua secţiune vom explora experienţele directe şi vom vedea caracterul imediat al clipei pe care analiza retrospectivă a altora nu o poate sugera decât de la distanţă. Scopul acestor capitole pragmatico-experienţiale este acela de a explora atât esenţa stării de mindfulness, cât şi elementele care se opun realizării ei şi care ne împiedică să fim prezenţi în vieţile noastre. Vom explora modul prin care această formă de conştienţă poate fi realizată prin intermediul unui antrenament deliberat, cu ajutorul căruia putem desprinde mintea de intruziunile automate sau reflexe.

În cea de-a treia secţiune vom explora diferitele aspecte ale creierului conştient care reies din aceste imersii experienţiale şi din descoperirile prezentate în literatura ştiinţifică şi de specialitate. Vom integra lecţiile învăţate din experienţa directă cu o trecere în revistă a cercetărilor existente referitoare la creier şi la natura minţii. Această sinteză va încerca să întreţeasă dimensiunile subiective şi obiective ale înţelegerii vieţii.

În cea de-a patra secţiune vom continua să reflectăm asupra implicaţiilor şi a posibilelor aplicaţii ale acestor perspective legate de creierul conştient în ceea ce priveşte educaţia, activitatea medicală şi psihoterapia. Aceste aplicaţii se vor baza pe experienţa anterioară, întrucât vom integra subiectivitatea şi partea ştiinţifică în aplicaţiile practice din viaţa de zi cu zi. Această secţiune vă va oferi unele idei iniţiale cu privire la modul de integrare a acestor concepte referitoare la sintonizarea interioară în utilizarea practică, zilnică, a stării de conştientizare atentă în eforturile noastre profesionale şi personale.

Umorul negru, absurdul şi realitatea

Viet Thanh Nguyen
Simpatizantul
Editura ART, 2017
Traducere din engleză de Tatiana Dragomir

Citiţi un fragment din această carte.

***
Umorul negru, absurdul şi realitatea

Editura Art ne propune de ceva vreme titluri interesante reunite într-o colecţie nouă numită Musai, cărţi musai de citit. Am mai citit din această colecţie Vegetariana de Han Kang care nu m-a impresionat, însă, în mod deosebit. De aceea eram oarecum sceptică atunci când am cumpărat Simpatizantul, dar având în vedere că tot ceea ce ţine de comunism şi regimuri totalitare mă interesează am considerat că merită mai ales că nu este o carte foarte scumpă.

Alegerea mea s-a dovedit inspirată. Pot spune că de mult nu am citit o carte atât de bună, o carte care să îmbine umorul negru, absurdul şi realitatea într-un mod în acelaşi timp fermecător şi înfricoşător. Dacă până acum pe raftul meu interior cu cărţi preferate despre război se aflau două, respectiv, Viaţă şi destin a lui Vasili Grossman şi Cei goi şi cei morţi a lui Norman Mailer, de astăzi li s-a alăturat şi cartea lui Viet Thanah Nguyen.

Autorul, vietnamez la origine, este profesor de engleză şi Studii Americane la Universitatea California de Sud. Cunoştinţele profunde de cultură, civilizaţie şi psihologie americană sunt din plin folosite în carte. Personajul principal este un căpitan vietnamez care, după cum el însuşi declară în primele rânduri ale romanului, este o cârtiţă, adică un spion pentru comuniştii din Viet Cong. Cea mai mare parte a cărţii este construită sub forma unei confesiuni pe care personajul nostru o adresează unui misterios Comandant cu care ne vom întâlni, personaj şi cititori, abia în ultimele pagini ale cărţii.

Confesiunea se împarte în câteva părţi. În prima parte, căpitanul povesteşte despre zilele dinainte de căderea Saigonului în mâinile comuniştilor. Retragerea americanilor, reacţia vietnamezilor care colaboraseră cu americanii şi care voiau să părăsească ţara în grabă, maşinaţiunile pe care Generalul, şeful căpitanului nostru, trebuie să le facă pentru a putea pleca din ţară sunt principalele subiecte aduse în discuţie. Nguyen conturează imaginea unei lumi cinice, corupte şi lipsită de principii la a cărei construcţie a participat din plin omul alb.

Prima parte a confesiunii cuprinde şi detalii din viaţa acestui simpatizant comunist, a agentului sub acoperire. Născut din relaţia dintre o tânără vietnameză şi un preot, bastardul nu îşi va găsi locul nici în lumea orientală şi nici în cea occidentală. Spre deosebire de alţi conaţionali de-ai săi, personajul nostru vorbeşte o engleză perfectă, are o apreciere deosebită pentru romanele ruseşti de secol XIX şi confortul pe care îl oferă cultura occidentală. În acelaşi timp, are puternice resentimente faţă de puterile colonizatoare şi, mai ales, faţă de soldatul american care, după cum scrie la un moment dat, odată ajuns în Vietnam nu mai este Clark Kent, ci Superman, cel puţin în relaţiile cu femeile. Paginile în care vorbeşte despre impunerea cu forţa a democraţiei de către americani ne pot părea cumva ciudate nouă, un neam care am tot aşteptat de generaţii ca salvarea să ne vină de la americani. Atât de învăţaţi cu ameninţarea şi ocupaţia rusă, descoperim că pe alte meridiane, eroii noştri, americanii, sunt, de fapt, personajele negative.

Următoarea parte povesteşte despre încercările de adaptare la viaţa americană a refugiaţilor vietnamezi. Majoritatea foşti combatanţi, aceştia se trezesc brusc pe post de mecanici, chelneri sau şoferi. Generalul, la rândul său, va deveni patron de restaurant şi va încerca să pună pe picioare o rezistenţă anticomunistă şi o acţiune militară prin care să îşi recapete ţara. Viaţa căpitanului nostru nu va fi uşoară în America unde va trebui să ia câteva decizii radicale. Povestea lui de dragoste liberă cu domnişoara Mori va da prilejul unor noi replici spumoase şi cinice pe marginea Visului American.

Căpitanul nostru va povesti şi despre participarea sa la realizarea Filmului despre atrocităţile comise în Vietnam. Această parte este considerat de unii drept un omagiu adus de autor lui Francis Ford Coppola pentru filmul Apocalypse Now. Eu nu aş spune că este tocmai un omagiu... Pagini de un umor negru descriu realizarea acestui film şi, în timp ce le citeşti ai senzaţia că asişti, de fapt, la o mostră pe viu de scriere a istoriei de către învingători. Pentru că, nu-i aşa, americanii sunt mereu învingători. Nguyen ne vorbeşte şi despre rolul soft power în definirea realităţii şi a influenţării simpatiilor noastre pentru una sau alta dintre părţi.

Prins între două lumi, a burgheziei şi a comuniştilor din rândul cărora crede că face parte pe ascuns, Căpitanul se va întoarce în Vietnam unde realitatea îl va scutura zdravăn. Procesul de reeducare la care va fi supus le va fi familiar celor care au avut ocazia să citească despre metodele aplicate şi la noi, pentru ceilalţi, sper că paginile acestei cărţi îi vor face să caute să citească mai mult despre acest subiect adus în atenţia publicului de la noi de cazurile Vişinescu şi Ficior.

Simpatizantul este, în concluzie, una dintre cele mai complexe şi bune cărţi ale ultimilor ani. Cred că a meritat pe deplin Premiul Pulitzer pe care l-a primit în 2016. Am considerat întotdeauna că literatura a reuşit să nască în sufletul cititorului aversiunea faţă de război mult mai bine decât au putut-o face vreodată studiile de istorie şi cifrele statistice goale. Pentru că, exact cum face şi cartea lui Nguyen, literatura are puterea de a ne arăta că într-un conflict mor oameni reali, fraţi, surori, copii.

Sunt convinsă că odată deschisă vă va provoca la fiecare pagină. Vă atenţionez că va veni un moment când veţi realiza că după fiecare pagină paşnică va urma o oroare a războiului care vă va aduce aminte că, totuşi, cartea vorbeşte despre evenimente care s-au întâmplat în realitate. Din păcate.