Un roman întunecat şi provocator - Dulce răzbunare

Joe Abercrombie
Dulce răzbunare
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Ruxandra Toma

Citiţi un fragment din această carte.

***

O să încep prin a vă face o mărturisire: Joe Abercrombie este autorul meu preferat de romane fantasy. L-am descoperit acum ceva ani când căutam să citesc ceva care să mă scoată din lumea lui R.R. Martin. Terminasem primele volume ale seriei sale Cântec de gheaţă şi foc, devenită între timp celebră datorită serialului Game of Thrones realizat de HBO. Voiam ceva la fel de bun, la fel de întunecat şi provocator. Aşadar, am descoperit seria Prima lege şi nu am mai putut-o lăsa din mână. Şi atunci, ca şi acum, am aşezat seria lui Abercormbie deasupra celei a lui Martin în lista preferinţelor mele poate şi din simplul motiv că aceasta este terminată, ceea ce trebuie să recunoaştem este un mare atu atunci când vine vorba de romanele de dimensiuni respectabile pe care le scriu autorii de fantasy. De altfel, spaima cea mai mare a fanilor lui R.R. Martin este, din câte ştiu, aceea de a nu păţi acelaşi lucru cu fanii seriei Roata timpului a lui Robert Jordan. Acesta nu a mai reuşit să îşi finalizeze seria, ştafeta fiind preluată cu succes de Brandon Sanderson care a finalizat-o (unul dintre puţinele cazuri fericite). În plus, distanţa mare dintre publicarea volumelor face obligatorie reluarea cărţilor deja citite pentru a îţi aminti personajele, conexiunile dintre ele şi evenimentele.

Un alt motiv pentru care Joe Abercrombie a urcat în capul listei este faptul că reuşeşte nu doar să creeze o lume unică şi originală ci şi personaje care ajung să te bântuie, să te trezeşti gândindu-te la ele şi la ce ar spune într-o situaţie dată mult timp după ce i-ai terminat de citit cărţile. Cei mai dragi îmi sunt Sand dan Glokta şi Logen Nouă Degete. Antieroi prin definiţie, oameni cu defecte, autori de fapte reprobabile, cei doi au, în lumea plină de violenţă şi intrigi în care trăiesc, un compas moral care poate părea ciudat privit din afară, dar care îşi găseşte justificarea atunci când poveştile lor ţi se derulează în faţa ochilor. Loiali cauzei lor, trecuţi prin experienţe care ar doborî aproape pe oricine, Glokta şi Logen sunt genul de oameni care fac ceea ce trebuie pentru ca toţi ceilalţi să poată dormi în siguranţă.

Celor două personaje pomenite mai sus li s-a adăugat de curând şi un personaj feminin, Monza Murcatto. Monza este personajul central al romanului Dulce răzbunare apărut de curând la editura Nemira. Dacă aveam vreo îndoială asupra inspiraţiei lui Abercrombie şi a ideii de a scrie un nou roman plasat în lumea seriei Prima lege, după ce am citit cartea m-am liniştit. Autorului i-a mai reuşit o dată. Din nou te prinde, te poartă prin lupte, intrigi şi cetăţi, te face să îi porţi de grijă lui Murcatto, să suferi alături de ea şi să o vezi că reuşeşte să îşi ducă la capăt răzbunarea. Monzcarro este dovada faptului că atunci când ai un caracter puternic şi o voinţă de fier şi eşti mânat de dorinţa de răzbunare, nimic nu este imposibil. Odată general vestit, cunoscută sub numele de Măcelareasa din Caprile sau Şerpoaica din Talins, Monza este trădată de ducele Orso cel care o angajase să îi conducă armatele în campaniile de cucerire ale cetăţilor vecine. Acesta, invidios pe succesul şi faima femeii, pune la cale asasinarea ei şi a fratelui de care Murcatto era nedespărţită. Ghinionul lui Orso este faptul că, deşi desfigurată, dependentă de droguri care îi devin necesare pentru a îşi alina durerile, Monza nu moare şi hotărăşte să se răzbune pe toţi cei care au luat parte la conspiraţie. În acest scop îşi alege câţiva oameni cu reputaţii îndoielnice care să o ajute să îşi ducă planul la bun sfârşit. Un nordic, un specialist în otrăvuri, o fostă membră a Inchiziţiei şi un fost puşcăriaş sunt cei pe care Monza îi recrutează şi care îi vor deveni parteneri atât ei cât şi cititorului în aventurile care urmează. Lor li se adaugă Shenkt, un personaj misterios care are propriile motive pentru a o ajuta pe Monza.

Deşi roman fantasy, cartea lui Abercrombie nu aduce magia în prim plan ci, dimpotrivă. Dacă în celelalte romane, magia este ceva care există, vrăjitorii joacă un rol important în construcţia cărţilor, aici pare un lucru rar cu care personajele nu vor şi nu prea au de a face. Lumea lor este puternic ancorată în realitate. De asemenea, ca de obicei, lipsesc personajele absolut pozitive şi cele absolut negative şi nu există nici o urmă de romantism. În lumea personajelor lui Abercrombie griul este culoarea dominantă. În trecut sau în prezent, fiecare actor al poveştii poate să fi făcut lucruri condamnabile, dar acest lucru nu îl opreşte să arate compasiune, milă sau să sară în apărarea cuiva care consideră că merită atunci când este cazul. Este o lume aspră, în care greşelile au consecinţe, o lume în care bunătatea şi frumuseţea sunt rareori răsplătite. Cinismul este parte din structura personajelor. Monza ştie pe de rost fragmente din cartea lui Stolicus, un mare strateg al timpurilor trecute şi nu ezită să îl citeze ori de câte ori are ocazia. Acest lucru de oferă informaţii şi despre modul în care gândeşte şi planifică personajul nostru. Stolicus scrie: "Animalul se luptă ca să obţină victoria, generalul doar merge în marş până acolo" sau "Am văzut iadul. Este un oraş sub asediu" sau "Un conducător bun nu trebuie să se simtă niciodată în largul lui".

Abercrombie nu scrie fantasy pentru copii, pentru romantici sau pentru cei cu urechi şi ochi sensibili. Limbajul pe care îl folosesc personajele sale se mulează perfect pe experienţa şi caracterul lor. Mi se pare şi normal să fie aşa, pentru că nu poţi construi o lume aspră, plină de conflicte folosind un vocabular de domnişoară de pension. Cred că acesta este un alt motiv pentru care îmi plac romanele sale. Dulce răzbunare poate fi citit ca un roman de sine stătător, dar ar fi preferabil să citiţi mai întâi seria Prima lege. Având loc în acelaşi univers, în romanul de faţă se fac referiri la oraşe, personaje şi evenimente din seria principală. Pentru a înţelege exact implicaţiile fiecăruia merită, aşadar, ca prima oară să puneţi mâna pe trilogie. Promit că nu o să vă pară rău.

Introducere la Cinci zile care au zguduit lumea

Nicholas Best
Cinci zile care au zguduit lumea. Relatările unor martori oculari de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Publishing, 2017
Traducere din limba engleză de Eugen Damian

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Introducere

Puţine episoade din istorie au reuşit să zguduie lumea în măsura în care au făcut-o cele cinci zile de la sfârşitul lui aprilie 1945, începând cu asasinarea lui Mussolini şi sfârşind cu vestea că Hitler s-a sinucis în buncărul său din Berlin. Plecarea celor doi dictatori era aşteptată de multă vreme, dar maniera în care au dispărut nu a fost totuşi mai puţin teribilă: Mussolini şi amanta lui spânzuraţi cu capul în jos în faţa unei mulţimi batjocoritoare, iar trupul lui Hitler redus la o grămăjoară wagneriană de cenuşă, în timp ce Magda Goebbels îşi otrăvea copiii, iar personalul scos din minţi al Cancelariei făcea sex în grup înainte de a-şi înfrunta propria moarte. Nici chiar cel mai melodramatic romancier din lume n-ar fi putut inventa un asemenea deznodământ.

La fel de îngrozitoare au fost şi atrocităţile comise în aceeaşi perioadă de ruşii care luaseră cu asalt Germania. Atrocităţile au atins apogeul în Berlinul înconjurat de ruşi, unde violul în masă a făcut ravagii la o scară nemaiîntâlnită până atunci. Faptul că propriii lor conaţionali, soldaţii germani, se comportaseră la fel în Rusia nu le putea consola pe femeile de toate vârstele care fugeau terorizate sau, adesea, se sinucideau pentru a evita să fie violate de bandele provenite din rândul trupelor sovietice, nefamiliarizate cu rafinamente occidentale precum electricitatea şi toaletele instalate în casă. Înspăimântătoare au fost şi dezvăluirile legate de lagărele de concentrare, apărute în urma deceselor lui Hitler şi Mussolini. Dachau a fost capturat de americani în aceeaşi zi în care Il Duce a fost spânzurat la Milano. Ravensbrück a căzut o zi mai târziu, în timp ce Hitler îşi lua singur viaţa. Primele fotografii de la Belsen şi Buchenwald au ieşit la iveală în săptămâna aceea şi au fost arătate unui public neîncrezător. Majoritatea erau atât de înfiorătoare, încât n-au putut fi publicate în presă. Au fost însă prezentate în diferite oraşe, astfel încât oamenii din lumea liberă să poată vedea dovezile cu propriii lor ochi şi să înţeleagă ce se întâmplase cu adevărat în Germania nazistă.

Era important ca lumea să vadă acele fotografii. Toţi citiseră ziarele şi auziseră zvonurile despre lagăre, dar asta nu înseamnă că le şi crezuseră. Richard Dimbleby, reporter la radio, un om de o integritate mai presus de orice bănuială, convinsese cu mare greutate scepticul BBC să difuzeze relatarea sa, în calitate de martor ocular, despre lagărul de la Belsen. Nici altora nu li se dăduse crezare atunci când povestiseră ceea ce văzuseră. În timpul Primului Război Mondial, circulaseră peste tot zvonuri că nemţii de pe Frontul de Vest topeau cadavrele umane pentru grăsime. Zvonurile s-au dovedit ulterior false, fiind aproape sigur răspândite de propaganda britanică. Acum, apăruseră din nou, însoţite de poveşti despre gazări în masă, schelete ambulante, capete zbârcite şi abajururi confecţionate din piele umană tatuată. Nu-i de mirare că oamenii rămâneau sceptici.

La Londra, cinematograful în care a rulat primul film despre lagăre a fost pichetat în săptămâna aceea de o mulţime furioasă, scandalizată de faptul că propriul său guvern minţea din nou. Această furie a fost împărtăşită de milioane de germani, conştienţi de faptul că în lagăre se petrecuseră lucruri grave, dar convinşi că atrocităţile fuseseră exagerate în mod grosolan de propaganda Aliaţilor pentru a justifica războiul.

Însă fotografiile nu minţeau. "Să vezi înseamnă să crezi" era titlul expoziţiei organizate de Daily Express la Londra în acea săptămână. Oamenii stăteau cu miile la coadă să vadă fotografiile de la Buchenwald şi ieşeau de acolo muţi de uimire şi de groază. Mai târziu, au văzut la cinematograf filmul despre Belsen: schelete împinse cu buldozerul în gropile comune, iar civilii germani stând în picioare lângă soldaţii din SS, totul filmat într-o singură secvenţă, fără tăieturi de montaj, ca să nu apară acuzaţii de falsificare a imaginilor. Fotografiile nu minţeau. Erau prea multe, făcute într-o mulţime de locuri, validate de prea mulţi martori oculari pentru ca poveştile pe care le conţineau să fie o minciună. Un asemenea lucru era imposibil.

Oare să mai fie nevoie de încă o carte despre acea săptămână deja extrem de bine documentată, oricât ar fi fost ea de zguduitoare? Răspunsul trebuie să fie "da" dacă materialul pe care-l conţine este nou sau ieşit din comun. Toată lumea ştie, de pildă, că Hitler se afla la Berlin atunci când a murit, dar câţi ştiu că sora lui locuia în anonimat la Berchtesgaden, sub numele de Frau Wolff, şi că a păstrat tăcerea în timp ce oaspeţii pensiunii ei discutau despre moartea fratelui său? Sau că Leni Riefenstahl, regizoarea de film favorită a lui Hitler, se afla într-o staţiune de schi din Austria şi că n-a putut găsi un loc unde să doarmă atunci când lumea a aflat cine e? Sau că viitorul Papă Benedict dezertase din Wehrmacht şi plecase pe jos spre casă, îngrozit de faptul că ar fi putut fi împuşcat sau spânzurat de un copac pentru părăsirea postului?

Audrey Hepburn era în Olanda, mulţumită că evitase recrutarea într-un bordel al Wehrmachtului, dar atât de subnutrită, încât ambiţia ei de a deveni balerină părea tot mai nerealistă. Roman Polanski, care avea 11 ani, trăia aproape ca un animal sălbatic pe străzile Cracoviei. Bob Dole, grav rănit de un obuz german, zăcea paralizat într-un spital italian, ascultând manifestările de bucurie de la sfârşitul războiului şi întrebându-se dacă-şi va mai putea mişca vreodată degetele de la picioare. Tot felul de oameni, unii faimoşi la vremea aceea, alţii urmând să devină celebri mai târziu, şi-au amintit cu exactitate unde se aflau şi ce făceau în timpul evenimentelor petrecute în jurul lor în cele cinci zile extraordinare.

La fel ca în cartea mea anterioară, The Greatest Day in History, despre Armistiţiul din 1918, îmi propun şi de data aceasta să relatez povestea prin prisma celor care s-au aflat acolo, de preferat oameni cunoscuţi sau interesanţi, dar fără o legătură normală cu evenimentele descrise. Folosind, acolo unde a fost posibil, propriile lor cuvinte, am acoperit săptămâna în care Hitler s-a sinucis, iar naziştii s-au împrăştiat, dar m-am întrebat totodată unde s-au aflat în momentele acelea Marlene Dietrich, Günter Grass, Henry Kissinger, Jack Kennedy şi o mulţime de alţi oameni. Această tehnică a funcţionat bine în cazul Armistiţiului, oferind un instantaneu al lumii întregi la sfârşitul uneia dintre cele mai uimitoare săptămâni din istorie. Sper că va funcţiona şi de data aceasta.

O avertizare. Adevărul definitiv nu este întotdeauna uşor de descoperit. Cei câţiva martori oculari, mai ales din buncărul lui Hitler, şi-au schimbat mai târziu declaraţiile şi au oferit relatări diferite şi adesea contradictorii despre aceleaşi evenimente. Alţii au păstrat tăcerea decenii la rând, apoi nu şi-au mai amintit corect datele şi faptele. I-am invidiat întotdeauna pe scriitorii care se simt capabili să afirme cu siguranţă că un anumit martor ocular fie se înşală, fie minte. Eu prefer să relatez ceea ce mi-au povestit martorii, stabilind un context atunci când este nevoie şi lăsându-l apoi pe cititor să decidă singur gradul de veridicitate al poveştii. Dar pot spune cu siguranţă că ceea ce urmează, ori ceva asemănător, s-a întâmplat cu adevărat.

Ostatici, migranţi, bolnavi, eroi... (câte puţin din fiecare român onest şi inteligent)

Maia Levantini
Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic - România, America, România
Editura Compania, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ostatici, migranţi, bolnavi, eroi...
(câte puţin din fiecare român onest şi inteligent)

Mulţi intelectuali români stau cuminţi «la locurile lor» şi citesc cărţi an de an. Şi vine, mări, deodată un moment de preaplin derutant al propriei lor istorii. Care la 40 de ani nu e un clasic bilanţ, ci o luminare matură a vieţii trăite, plus pâlpâirea unor întrebări grave la care mizeria actuală a lumii nu ştie să răspundă. În asemenea situaţii, oamenii cu carte, ca Maia Levantini (un pseudonim), se aştern la scris.

Psihiatru de formaţie şi în exerciţiu, «autoarea» Levantini ştie perfect ce are de făcut: să recupereze prin toate simţurile, să caute sens prin amintiri, analogii şi ipoteze, să mascheze pentru a spune şi să spună pentru a masca, să construiască o autoficţiune reprezentativă nu doar pentru ea, ci şi pentru noi. Aşa se face că în acest text scris cu nerv şi sânge trăiesc, mai exemplar decât într-o vitrină de cristal, cele mai importante piese ale dramei româneşti de azi: ţara fostă comunistă, cu minimala ei schimbare din '89 cu tot, căldura familiei, a copilăriei şi a tinereţii, splendida adoraţie pentru sublimi maeştri, exilul hurducat şi planetele diverse ale exilaţilor, medalioane veşnic comparative ale întâlnirilor cu tradiţii, sisteme, practici şi figuri din Europa şi din SUA, adormiri de confort şi treziri de thriller, întoarceri acasă de fiu risipitor care sunt, de fapt, tot atâtea piruete, fandări şi retrageri tactice epuizante, ca în cazul tuturor celor deopotrivă oneşti şi inteligenţi (un blestem).

Impresionant şi fermecător e în acest volum spectacolul culturii concrescute (un tipic substitut al belşugului şi al libertăţii conceput în Europa de Est) ca o a doua piele, al minţii care scrie mărturie fără să se fi antrenat vreodată anume pentru «a face literatură». Literatura «de sine» de aici este mai degrabă un selfie cu arta decât vreo ambiţie de artist. În schimb, toate mijloacele literaturii - de la retorica oralităţii plurilingve la jocul pe keyboards cu registre variate şi flashback-uri de film, ba mai revizitând chiar doine şi balade, bocete şi strigături, pe lângă tabele în gust de Excel şi liste de expus în PowerPoint - sunt puse la bătaie pentru a nota «totul», tot ce poate fi livrat, nu fără ironie şi autoironie, cititorului de azi de către un nobil «dilettante» care întreabă şi iar întreabă şi tot întreabă...

Interogaţia e, poate, ţelul ultim al acestei scriituri. Căci ea povesteşte îndelung şi declară sub jurământ, în fond, pentru a interpela mai bine. Ca toţi românii care pleacă din ţară, Maia Levantini ar vrea să ştie cui trebuie să-i adreseze actul de acuzare pentru frângerea obligatorie a destinului ei, fie el şi aparent împlinit, cu o întreagă «lume nouă» descoperită şi cucerită în buzunar. Să fie oare de-ajuns vinovatul «Ceaşcă»? Vai, ce glumă bună! Să tragă cu praştia doar în burtăverzimea perpetuă, pentru care şi exilul, devenit recent şi oportun «diasporă», e la nevoie tot o colecţie de «our assets», de preferinţă sub eticheta «excepţionalii noştri conaţionali din străinătate», «fiii gliei», «icoane ale neamului» etc.? Are oare rost ca un eminent psihiatru, dintr-un lung şir de eminenţi «copii ai ţării», purtător şi el, ca şi ei, de multiple răni în inimă, în creier şi în suflet, să spere ca mica lui tragedie şi marea lui revoltă să găsească ecou la o nouă elită românească, alta decât cea vinovată de-a fi făcut din milioane de oameni cu cel puţin 16 ani de şcoală ostatici, migranţi, bolnavi şi eroi? Poate că da. Atunci când n-o mai «merge şi aşa». Cine ştie când...

Cu titlu provizoriu e, printre altele, şi victoria unei femei curajoase asupra hrubei impuse, conformismului, complacerii, îndoielii. O firească victorie pentru un om onest şi inteligent. Pentru un astfel de om însă, venit din lumea românească, lucrurile nu pot fi deocamdată decât provizorii. În România, sigure şi definitive, cu aromă de etern nu sunt încă decât cele care-i privesc pe idioţi şi neoneşti, campioni ai stabilităţii, ocupaţi să negocieze zi şi noapte «activele noastre», printre care se găsesc şi din ce în ce mai mulţi fluturi provizorii prinşi în insectarul unei istorii amuţite, mizerabile (aceea care nu ştie să răspundă).

Radiografia unui fenomen - drumul către radicalizare

Robert S. Leiken
Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii
Editura Corint, 2017
Traducere din limba engleză de Sorin Şerb

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Radiografia unui fenomen - radicalizarea

Astăzi vă propun o carte dificilă, dar în acelaşi timp esenţială pentru înţelegerea cauzelor şi contextului care au determinat radicalizarea unui mare număr de tineri musulmani născuţi şi crescuţi în Occident: Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii, scrisă de Robert S. Leiken. Cartea este dificilă pentru că autorul a ales, din punctul meu de vedere, o modalitate nefericită şi neatractivă de a explica unele legături dintre evenimente, făcând trimiteri în capitolul unu la situaţii pe care le discută în capitolul cinci, sau spunând că va explica mai pe larg ce vrea să spună într-un paragraf din capitolul doi abia în capitolul şapte. Pentru cititor este destul de greu de urmărit acest mod de a prezenta lucrurile, mai ales că volumul abundă în informaţie diversă, dar şi foarte specializată. Cartea este însă, dincolo de aceste minusuri, o lectură esenţială pentru că beneficiază de o documentare solidă, lasă deoparte corectitudinea politică şi spune lucrurilor pe nume, nu evită adevărurile dureroase şi greu de acceptat atât pentru europeni cât şi pentru membrii comunităţilor musulmane.

Leiken caută răspunsurile analizând, în principal, comunităţile musulmane din Franţa, Marea Britanie şi Germania. Fiecare i-a tratat diferit, conform politicilor publice aplicate: Franţa le-a oferit o asimilare de jure, Germania o segregare de facto, iar Marea Britanie o identitate multiculturală. Adăugând acestei situaţii prezenţa imamilor radicali, utilizarea extinsă a reţelelor de socializare pentru atragerea de noi jihadişti, globalizarea şi diversificarea societăţilor occidentale atât de diferite faţă de universul tradiţional al părinţilor, autorul creează o imagine credibilă a lumii în care trăiesc şi se maturizează viitorii islamişti europeni.

Franţa, credincioasă idealurilor sale naţionale le-a asigurat membrilor fostelor sale colonii cetăţenie franceză şi, cel puţin în teorie, drepturi egale cu ale cetăţenilor francezi nativi. Problemele au apărut atunci când, copiii imigranţilor din suburbii s-au lovit de realitatea de zi cu zi. Majoritatea trăiau în cartiere mărginaşe, cu o rată mare a şomajului datorată, în principal, caracterului stratificat al pieţei de muncă franceze. Astfel, angajaţii albi şi nativi, sindicalizaţi primeau slujbe stabile şi, de multe ori pe viaţă, în vreme ce imigranţii şi copiii lor primeau, dacă aveau noroc slujbe pe termen scurt şi prost plătite. Toate acestea au născut un sentiment de discriminare şi nedreptate în rândul tinerilor musulmani din suburbii. Autorul atrage atenţia că primele conflicte cu poliţia şi revolte ale musulmanilor nu au avut în centrul lor identitatea islamică ci nemulţumirile legate de modul în care erau trataţi de către societatea franceză. Problemele legate de definirea propriei identităţi erau legate şi de clivajul dintre generaţii. Dacă părinţii acestor tineri nu se revoltau, acceptau slujbe prost plătite, practicau un islam popular şi erau încă puternic legaţi de ţara de origine prin legături de rudenie şi tradiţii, fiii şi fiicele lor nu se simţeau acasă nici în Franţa, dar cu atât mai puţin în comunităţile simple şi tradiţionale din care proveneau părinţii lor. Bandele, drogurile şi violenţa erau alte provocări la care părinţii nu au ştiut să găsească răspuns. Ei îşi doreai ca fiii lor să îşi găsească slujbe mai bune în Franţa, dar să se şi căsătorească cu cineva din ţara lor de origine, să păstreze tradiţiile şi identitatea date de aceasta.

Pentru mulţi tineri din a doua generaţie de imigranţi răspunsul a venit din partea a ceea ce Lieken numeşte outsideri, adică jihadişti bărboşi din lumea musulmană şi propaganda unor state islamiste ca Iranul şi Arabia Saudită. În căutarea unui sens, a răspunsurilor la întrebări şi dorind să simtă apartenenţa la un grup, pentru mulţi tineri frustraţi de realităţile lumii în care trăiau, islamismul a reprezentat răspunsul.

Situaţia celei de-a doua generaţii de imigranţi nu era cu mult diferită în Germania şi Marea Britanie. În Germania, ţară care şi-a construit identitatea naţională pe ideea de comunitate organică, culturală de limbă şi rasă, tinerii musulmani turci, rareori vorbitori de germană, nu erau şi nu sunt integraţi în societate. Trăiesc în marea lor majoritate împreună cu părinţii lor în enclave turceşti, acasă se vorbeşte turceşte, pe străzi şi în magazinele din zonele bine delimitate în care locuiesc la fel, la televizor urmăresc emisiunile şi programele turceşti şi nu pe cele nemţeşti. Este greu să construieşti pe aceste baze loialitatea faţă de statul adoptiv care le-a şi refuzat multă vreme, de altfel, dreptul la cetăţenie. În momentul în care Germania a devenit interesantă pentru terorişti care o considerau veriga slabă a operaţiunilor NATO în Afganistan, propagandiştii curentelor extremiste au găsit un teren fertil în rândul tinerilor.

Un element specific Germaniei este numărul mare de convertiţi, după cum remarcă autorul. Mulţi se convertesc pentru a se putea căsători cu musulmane, dar acest lucru nu determină automat şi radicalizarea. Leiken consideră că principalele cauze pentru radicalizare în rândul germanilor nativi sunt o viaţă de familie nefericită şi repudierea valorilor burgheze occidentale aşa cum se întâmpla în anii '60 cu cei care intrau în rândurile Partidului Comunist. Vorbind despre unul dintre teroriştii germani convertiţi, poliţia remarca că acesta ar fi putut deveni la fel de bine "scientolog sau neonazist - a contat doar cine a ajuns la el primul".

Marea Britanie reprezintă un caz fascinant şi un pic diferit. Aici radicalizarea a avut două puncte de plecare: revoltele stârnite de publicarea în anul 1989 a cărţii lui Salman Rushdie, Versetele satanice şi masacrul din 1993 de la Srebrenica. Afacerea Rushdie a reuşit să îi unească temporar pe şiiţi şi sunniţi, pe adepţii islamului popular cu fundamentaliştii. Toţi au condamnat în cor apariţia cărţii considerată o blasfemie şi o jignire la adresa islamului. Uciderea la Srebrenica a 8.000 de musulmani bosniaci într-o enclavă aflată sub protecţia Naţiunilor Unite a fost un alt factor catalizator. Faptul că cei mai mulţi musulmani britanici provin din aceeaşi regiune a Pakistanului le-a uşurat drumul spre centrele de antrenament jihadiste din această ţară tinerilor furioşi pe lumea occidentală care părea complice la măcel. Imamii radicali au profitat de această furie şi au recrutat adepţi în moscheile radicale din Londra. De multe ori, imamii primeau consistente ajutoare sociale, stipendii şi chiar granturi de la Uniunea Europeană chiar dacă de la amvon condamnau lumea occidentală şi îndemnau la nerespectarea legilor şi a cetăţenilor ei. Unul dintre ei predica: "Ţi se permite să iei toate aceste ajutoare pe care ţi le oferă aceşti necredincioşi, pentru că tot ce are un kaffir este al tău...Ţi se permite chiar să ai patru soţii şi să ceri ajutoare pentru ele. Aşa că speră să primeşti un conac în Hampstead Heath!"

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără complicitatea autorităţilor care chiar şi atunci când mulţi dintre aceşti indivizi s-au dovedit a fi periculoşi şi declaraţi ca atare de alte state occidentale, şi-au găsit fără probleme refugiul la Londra. S-a vorbit multă vreme de un pact al autorităţilor cu aceştia: atâta vreme cât nu pun la cale atentate pe teritoriul Marii Britanii vor fi toleraţi. Evident, că într-un final, atentatele au avut loc, pactul neavând nici o valoare reală pentru extremişti.

Mi s-au părut interesante paginile în care Leiken vorbeşte despre modul în care s-a construit comunitatea pakistaneză din Marea Britanie din rândul căreia s-au racolat cei mai mulţi viitori terorişti. Primii muncitori au venit, ca şi în cazul Germaniei şi Franţei, după cel De-al Doilea Război Mondial, dat fiind faptul că pentru reconstrucţie era nevoie de mână de lucru ieftină. Iniţial, ambele părţi au considerat migraţia ca un fenomen temporar care urma să ia sfârşi odată cu terminarea contractelor. Oamenii urmau să se întoarcă în ţările lor de origine. Evident că nu s-a întâmplat aşa. Leiken spune că în vizitele în regiunea Mirpur din Pakistan a văzut zeci de vile ridicate de cei plecaţi în Marea Britanie şi în care nu locuieşte nimeni. Mândria, dorinţa de a le dovedi celor de acasă că au reuşit, că au statut, i-a determinat pe primii sosiţi să le construiască, nutrind speranţa că se vor şi întoarce acolo într-o zi. Treptat, şi-au adus, însă şi nevestele şi apoi rudele în ţara adoptivă. Familii tradiţionale, cu o puternică loialitate faţă de clan, aceştia şi-au adus cu ei credinţele şi imamii. Aceşti imami au devenit însă irelevanţi pentru tânăra generaţie pentru că propovăduiau integrarea şi respectarea legilor. Mesajul imamilor radicali a devenit muzică pentru urechile tinerilor sfâşiaţi între datoria de familie şi dorinţa de apartenenţă la grup. De multe ori, radicalizarea a dus la ruperea legăturilor de familie. Mulţi dintre tinerii radicalizaţi britanici au beneficiat de o educaţie foarte bună, având studii superioare şi slujbe bine plătite. Dorinţa părinţilor de a urma tradiţia, de a se căsători, de exemplu cu o verişoara din Pakistan, de multe ori semianalfabetă şi care nu vorbea engleza a determinat revolta şi ruperea legăturilor cu casa părintească. Cauzele şi motivaţiile sunt, însă, mult mai complexe şi sunt analizate cu atenţie în cartea de faţă. Însuşi autorul recunoaşte că nu există un răspuns standard pentru parcursul acestor tineri. Există câteva borne pe care se pare că le-au atins toţi de-a lungul timpului.

Cartea este fascinantă pentru că prezintă biografiile câtorva imami care au influenţat decisiv radicalizarea, dar şi parcursul unor atentatori cunoscuţi. Lucrarea este un studiu complex al fenomenului, greu de rezumat în câteva rânduri. Recunosc că a fost o lectură care mi-a pus răbdarea la încercare, dar care a venit şi cu satisfacţii pe măsură. Poate nu are un stil foarte prietenos, dar este atent construită, se bazează pe o bibliografie impresionantă, dar şi pe studiile pe teren ale autorului, este serioasă şi obiectivă. Lasă senzaţionalul la o parte, la fel şi ura şi prejudecăţile şi încearcă să găsească răspuns la una dintre întrebările cele mai dificile: "Unde s-a greşit?"

Istoria miezoasă - Sapiens. Scurtă istorie a omenirii

Yuval Noah Harari
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
Editura Polirom, 2017
Traducere de Adrian Şerban

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Istoria miezoasă

Pentru mulţi dintre noi istoria reprezintă doar o materie de şcoală, văzută de cele mai multe ori ca fiind plictisitoare, plină de date enervante, fără sens şi importanţă. Un exerciţiu de memorare care nu îşi găseşte locul în mintea şi inima celor obligaţi să o înveţe. Historia magistra vitae şi-a pierdut sensul, Cicero pare a se fi înşelat, istoria nu poate să ne înveţe nimic esenţial şi folositor pentru viaţă. Cu toate acestea, apar uneori cărţi care pot schimba această percepţie. Una dintre ele este cartea lui Yuval Noah Harari, Sapiens. O scurtă istorie a omenirii. Recunosc că de multă vreme nu mi-a fost dat să citesc o carte de istorie scrisă cu atât de mult umor şi ironie, cu o privire atât de pătrunzătoare când vine vorba de înţeles mecanismele care pun în mişcare evenimentele, o sinteză atât de clară a ceea ce a fost şi este omul ca specie. Harari scrie o carte care se adresează tuturor, o carte importantă pentru că te face să gândeşti, să descoperi conexiuni neaşteptate, te ajută să ai o privire de ansamblu asupra trecutului şi a deciziilor care l-au modelat. Cred că este prima carte pe care o citesc în care evoluţionismul este pus în centrul istoriei omenirii explicând credibil o parte din alegerile şi întâmplările care ne-au făcut oameni. Renunţând la limbajul academic, la date inutile şi la pretenţia că deţine adevăruri absolute, autorul reuşeşte să îşi seducă cititorul. Citindu-i cartea, argumentaţia şi concluziile îţi vine de multe ori să strigi evrika! pentru că Harari te face să înţelegi lumea, să îţi confirme ideile şi intuiţiile. Unii istorici, probabil, vor spune că greşeşte atunci când pleacă de la concluzii şi îşi construieşte argumentaţia în jurul lor, alţii cu siguranţă vor strâmba din nas susţinând că un singur volum nu poate condensa atâtea milenii de istorie. Toate acestea nu ar trebui să fie un impediment în a citi cartea şi a vă bucura de fiecare pagină. Cartea lui Harari nu se doreşte un tom doct şi scorţos, ci o sinteză provocatoare a parcursului nostru de până acum.

Harari consideră că au existat, până acum, trei revoluţii importante în istoria umanităţii: Revoluţia Cognitivă, Revoluţia Agricolă şi Revoluţia Ştiinţifică. Toate trei au jucat un rol esenţial în configurarea umanităţii aşa cum o cunoaştem astăzi. Omul preistoric remarcă autorul, era un animal neînsemnat, care nu avea un impact mai important asupra mediului decât gorilele, licuricii sau meduzele. Totul a început să se schimbe când a început Revoluţia Cognitivă si Homo sapiens a început să transforme mediul în care trăia, modelându-l conform nevoilor sale. Descoperirea unor noi moduri de gândire şi comunicare i-au adus acestuia o poziţie de frunte în lanţul trofic. Harari ne atrage atenţia asupra unei false percepţii pe care o perpetuează imaginile din manuale: Homo ergaster nu a dat naştere lui Homo erectus ca la rândul său acesta să dea naştere neanderthalienilor care să se transforme, într-un final, în Homo Sspiens. Toate aceste specii de oameni au populat Pământul în paralel, extinderea şi succesul lui Homo sapiens datorându-se faptului că, la un moment dat şi dintr-un motiv încă necunoscut, acesta a început să facă lucrurile diferit. Dezvoltarea unui limbaj complex, capacitatea de a plăsmui ficţiuni şi de a-şi schimba comportamentul cu rapiditate adaptându-se mediului şi reuşind să transmită aceste experienţe generaţiilor următoare, i-au asigurat succesul în confruntarea cu celelalte specii de oameni. Omul a devenit mai mult decât un animal, a devenit un animal care gândeşte şi care, pe lângă hrană şi materiale a început să caute şi cunoaştere.

Iniţial, Homo sapiens au fost vânători culegători. Acest lucru le-a permis extinderea orizontului, obţinerea unei hrane variate, o adaptare la mediu mult mai bună decât a comunităţilor agricole ulterioare şi o rată mult mai mică de mortalitate din cauza bolilor infecţioase. De aceea Harari consideră Revoluţia Agricolă ca fiind o mare păcăleală. Susţine că deşi Revoluţia Agricolă a însemnat o creştere a cantităţii de hrană, acest lucru nu a însemnat o dietă mai bună sau mai mult timp liber, ci dimpotrivă. Revoluţia Agricolă a însemnat o explozie a populaţiei şi naşterea unor elite răsfăţate. Vinovate de aceste transformări au fost câteva plante, dintre care cele mai importante au fost grâul, orezul şi cartofii. Aceste plante l-au domesticit pe Homo sapiens. Trecerea la agricultură a însemnat apariţia unor afecţiuni noi cum ar fi dislocările de disc, artritele şi herniile. Omul nu era construit pentru agricultură. Cultivarea plantelor nu i-a oferit omului o dietă mai sănătoasă, o siguranţă economică mai mare şi nici protecţie împotriva violenţei umane. Ceea ce a reuşit să facă Revoluţia Agricolă a fost să ţină mai mulţi oameni în viaţă în condiţii mai proaste, ceea ce a fost esenţial pentru supravieţuirea speciei.

Revoluţia Agricolă a însemnat şi o concentrare mai mare asupra viitorului. Dependent de o recoltă viitoare, agricultorul a devenit îngrijorat de ceea ce îi putea aduce viitorul. Stresul agriculturii a dus la apariţia unor sisteme politice şi sociale la scară mare. Au apărut fortăreţe, palate, monumente şi temple. Imaginaţia umană a intrat în scenă şi a creat religii şi mituri necesare cooperării în masă. Toate aceste reţele de cooperare sunt "ordini imaginate". Toate se bazau pe existenţa unor mituri comune. Aceste ordini imaginate nu erau, de cele mai multe ori, echitabile şi corecte pentru toată lumea. Harari remarcă, de altfel, că nu există dreptate în istorie şi că ordinea a implicat, de regulă, crearea de ierarhii. Toate ierarhiile îşi neagă originile ficţionale şi se pretind inevitabile, fie că vorbim de supremaţia albilor, de castele hinduse sau de ierarhia bogaţilor şi săracilor. Rolul ierarhiilor este important pentru că permit unor oameni complet străini să ştie cum trebuie să se trateze unii pe alţii fără a fi nevoie să se cunoască personal. Autorul vine aici cu două exemple amuzante: Pygmalion al lui George Bernard Shaw şi Harry Potter. De altfel, referirile la cărţi sau evenimente din cultura populară fac studiul lui Harari uşor de citit şi înţeles.

Harari acordă un capitol special culturilor umane considerate de autor ca fiind o reţea de instincte artificiale care le-a permis oamenilor să coopereze eficient. Ca orice ordine creară de oameni, culturile sunt pline de contradicţii interne, şi pentru a le reconcilia culturile umane sunt într-un proces continuu de schimbare. Culturile tind să se coaguleze şi să crească tinzând spre globalizare. Factorii cei mai importanţi care au sprijinit această evoluţie spre universal au fost: ordinea monetară, ordinea imperială şi ordinea religiilor universale precum budismul, creştinismul şi islamul. Fiecărui factor, Harari îi acordă un capitol special. Ne vorbeşte despre cum au reuşit banii să schimbe modul de gândire şi interacţiune dintre oameni, cum imperiul s-a dovedit a fi cea mai răspândită formă de organizare politică din ultimii 2000 de ani asigurând stabilitatea şi prosperitatea de care au avut nevoie Cicero, Seneca şi Augustin pentru a medita şi a scrie, despre cum religiile au conferit legitimitate supra-umană ordinilor şi ierarhiilor sociale create de oameni. Mi-a plăcut remarca legată de cauzele care asigură succesul unei religii, extinderea şi supravieţuirea sa: ele trebuie să fie universale şi misionare. Religiile antice au fost locale şi exclusiviste ceea ce le-a adus pierirea. De asemenea, mi s-a părut interesantă observaţia legată de transformarea zeilor din vechile religii în sfinţi în cadrul creştinismului. Hariri consideră că astfel avem parte, în continuare de un politeism ascuns pentru că oamenii au nevoie de consolare din partea divinităţii, au nevoie să creadă că pot comunica cu un Dumnezeu care le poartă de grijă.

A treia mare revoluţie este Revoluţia Ştiinţifică. Aceasta a început în momentul în care omul a devenit sincer cu el însuşi şi a recunoscut că nu ştie răspunsul la toate întrebările, dar a descoperit că îl poate căuta. Revoluţia Ştiinţifică a însemnat ascensiunea Europei pentru că mânaţi de curiozitatea ştiinţifică, europenii au ştiut să înlocuiască primii ideea de "dezbină şi cucereşte" cu "explorează şi cucereşte". Cartea are câteva capitole foarte interesante despre modul în care europenii au reuşit să îşi creeze imperiile şi să îşi asigure supremaţia. Dacă până la aceste capitole, Harari vorbeşte despre Afro-Asia, ceea ce poate părea ciudat unui cititor european obişnuit cu perspectiva europocentristă asupra istoriei, în aceste capitole este nevoit să îşi schimbe perspectiva.

În paginile dedicate cuceririi lumii de către europeni, Harari remarcă pe bună dreptate că aceasta s-a realizat prin schimbarea modalităţii de finanţare. Dacă cruciadele, de exemplu, au fost finanţate din impozite, expediţiile de descoperire şi cucerire din epoca modernă au fost finanţate prin credite. Acest tip de investiţie s-a bazat pe cea mai importantă resursă economică: încrederea în viitor. Ce ne rezervă viitorul? Probabil că o epocă post-umană. Din câte ştiu, Harari are o carte şi pe acest subiect - Homo Deus - pe care cu siguranţă o voi căuta să o citesc.

Sapiens s-a dovedit o lectură antrenantă şi instructivă deşi au fost momente în care m-am certat în gura mare cu autorul. Nu am fost de acord cu el, de exemplu, când a scris că "orice este posibil este prin definiţie şi natural. Un comportament cu adevărat nefiresc, unul care este împotriva legilor naturii, pur şi simplu nu poate exista". Atunci ce facem cu pedofilia, de exemplu? Nu poţi justifica tot prin biologie. De asemenea, îl consider un pic prea optimist când spune că naţionalismul îşi trăieşte ultimele zile. Dar, acesta este farmecul şi puterea unei cărţi cu adevărat bune: te face să gândeşti, să îţi pui întrebări, să te foloseşti de toate cunoştinţele pe care le ai pentru a te hotărî dacă eşti de acord sau nu cu autorul. Această carte face toate aceste lucruri din plin. Ar trebui să devină lectură obligatorie pentru toţi cei care vor să înţeleagă lumea în care trăim, cum şi unde s-a născut ea. Cartea lui Noah Harari este un câştig pentru orice bibliotecă.

Măcar ne-am păstrat demnitatea!

Vlad Mitric-Ciupe
În numele tatălui
Supravieţuire şi integrare socioprofesională
în familiile arhitecţilor deţinuţi politici din România comunistă
Editura Vremea, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Măcar ne-am păstrat demnitatea!

În numele tatălui, titlul cărţii de faţă, trimite, după un prim impact vizual şi auditiv, la filmul omonim din 1993, regizat de Jim Sheridan. Inspirată dintr‑o întâmplare reală, pelicula transpune, în mare, într‑o manieră artistică, ideea de nedreptate politică pe seama unor oameni condamnaţi pentru crimă, terorizaţi să o recunoască, deşi nu o comiseseră. Am spune că este o temă recurentă în istoria românească a ultimelor cinci‑şase decenii. Dacă iubitorii români de film pot urmări In the Name of the Father cu o anume detaşare, determinată de certitudinea că este, totuşi, un film artistic şi că detaliile "naraţiunii" păstrează în sine germenii autoapărării în contact cu disconfortul senzorial şi psiho‑mental, nu acelaşi lucru se întâmplă citind cartea îngrijită de Vlad Mitric‑Ciupe. Subtitlul cărţii - Supravieţuire şi integrare socioprofesională în familiile arhitecţilor deţinuţi politici din România comunistă - ne readuce imediat cu picioarele pe sol românesc şi ne pregăteşte pentru o lectură în cheie analitică, deşi volumul conţine interviurile realizate de autor cu câţiva dintre urmaşii acestor arhitecţi.

Arhitectul Vlad Mitric‑Ciupe este bine cunoscut în domeniul studiului istoriei recente, mai ales, în urma publicării grandiosului volum dedicat arhitecţilor români victime ale regimului ideologic comunist - Arhitecţii români şi detenţia politică, 1944‑1964: între destin concentraţionar şi vocaţie profesională, INST, Bucureşti, 2013, 560 p. Urmărindu‑i bibliografia şi cunoscându‑i îndeaproape vocaţia şi activitatea, vom conchide că autorul este, la ora actuală, cel mai bine informat şi pregătit istoric al istoriei recente, în breşa care‑i vizează pe arhitecţi.

Discuţiile sale cu Ana Puşchilă (n. 1944), Călin Mucichescu (n. 1943), Apollon Cristodulo (n. 1964), Lucian Goj (n. 1959), Mihai Enescu (1926‑2012), Cristina Sârbu (n. 1952) denotă o stăpânire impresionantă a temei, de la detalii, care adesea rămân inaccesibile şi multor istorici, până la nuanţe şi asocieri productive de idei. Stabilindu‑şi drept obiectiv recuperarea memoriei, cu toate palierele ei de lumină, întuneric şi clarobscur, autorul nu îşi menajează interlocutorul, aplicându‑i tehnica obturării canalelor de comunicare, mutând atenţia sau schimbând brusc subiectul - aşa cum se întâmplă, nu de puţine ori, în demersurile de istorie literară şi în multe încercări nefericite de conservare a memoriei orale. Dimpotrivă. Vlad Mitric‑Ciupe găseşte de fiecare dată cea mai elegantă formulă pentru a‑şi întreba martorul despre aspecte delicate, atât în spaţiul opiniei publice şi de gen, cât şi personal, precum: dacă a ştiut că tatăl său are un dosar de informator, despre relaţiile cu evreii, despre legionari, despre frică, despre trădare, despre traume şi aşa mai departe.

Demersul de faţă este o încercare (una reuşită!) de a mai acoperi din spaţiile albe ale istoriei detenţiei şi postdetenţiei comuniste din România, de data aceasta, prin ochii şi sufletul urmaşilor. Cu alte cuvinte, făcând apel la memoria directă sau transmisă şi la conştiinţa acestora.

O chestiune care se formulează aproape de la sine în timpul lecturii este aceea a raportului victimă/torţionar, raport insuficient analizat şi neintrat într‑o accepţiune adecvată istoric şi moral în conştiinţa istorică şi publică. Majoritatea confuziilor - între care uşurinţa cu care se operează în spaţiul editorial de toată mâna cu inversarea rolului victimei cu al "călăului" (un termen impropriu, de altfel) - provin dintr‑o anume superficialitate a backgroundului profesional, dar şi din superficializarea, bagatelizarea, aruncarea în deriziune a unor teme şi subiecte ajunse adesea în spaţiul public "după ureche", din auzite, sau ca efect al unor lecturi nu mai puţin superficiale. Aşa se face că în postcomunism, pe care îl putem numi mai degrabă - postdecembrism -, victimele sistemului concentraţionar par, nu de puţine ori, mai vinovate decât artizanii regimului ideologic şi decât torţionarii lor direcţi. Comunismul a fost condamnat foarte târziu (după 17 ani de la căderea oficială a comunismului în România) şi simbolic, fără un proces, fără rechizitoriu, complet de judecată, sentinţă - de tip Nürnberg, fără o legislaţie a lustraţiei adecvată, aşa încât societatea în ansamblul ei să fi suferit mutaţii relevante la nivel mental, de ordin moral, politic şi chiar cultural. S‑ar putea spune că, în mod paradoxal, singura instanţă care funcţionează pe alocuri şi fără putere masivă de influenţare este cea morală. Ea subzistă cvasi-individual. Mai mult, victimele comunismului nu doar că nu au fost deculpabilizate legal, ci continuă să fie culpabilizate şi diabolizate printr‑o legislaţie de conjunctură (politică), aşa cum este Legea 217/ 2015, care modifică Ordonanţa de guvern nr. 31/2002 privind "interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii". Un teren fertil pentru creşterea neîncrederii, frustrărilor, suspiciunilor deja existente, nu întotdeauna gratuit, un nou prilej pentru a arunca în derizoriu criminalitatea şi lipsa de legitimitate a regimului comunist, trăsături definitorii doar clamate, niciodată condamnate în fapt. În carte sunt mai multe exemple de bună înţelegere, de ajutor ad‑hoc, neinteresat şi în deplină cunoştinţă de cauză, între români şi evrei. Unii dintre aceşti români recunoscuţi ca legionari, alţii nu. Tocmai de aceea, în contextul devoalat de interviuri, mărturiile urmaşilor unor astfel de victime sunt surse esenţiale pentru recuperarea memoriei traumatizate în folosul studiului sau, pur şi simplu, al lecturii interesate dar neavizate. În acelaşi timp, ele capătă aura unei gestici a curajului, pe măsură ce "uităm" cu fiecare zi câte ceva din puţinul pe care am fost dispuşi să îl asumăm în legătură cu criminalitatea şi lipsa de legitimitate a unui regim ideologic care aproape o jumătate de secol a lucrat cu toate dispozitivele pentru reeducarea mentală a românilor. Studiul introductiv al lui Vlad Mitric‑Ciupe este mai mult decât lămuritor în această privinţă, cu date concrete şi analize, cu opinii clar asumate.

Amintirile celor şase mărturisitori sunt impresionante prin încărcătura afectiv‑factuală şi emoţională pe care o transmit şi vin să completeze munca autorului. Toate eforturile documentare şi analitice ale lui Vlad Mitric‑Ciupe din ultimii ani se înscriu într‑un demers amplu de recuperare şi de pătrundere în conştiinţa profesională şi publică a istoriei unui segment important al vieţii sociale şi culturale din România ultimilor peste 60 de ani: arhitecţii - victime ale regimului comunist şi, iată, urmaşii acestora.

Ca în toate straturile societăţii din care provin foştii deţinuţi politici, rudele apropiate ale acestora au avut foarte mult de suferit. Copiii deja născuţi la data arestării au avut de suportat viaţa fără unul dintre părinţi, uneori fără amândoi. Au îndurat înstrăinarea, lipsurile de toate felurile, izolarea, marginalizarea - nu doar politică. De cele mai multe ori, au fost ocoliţi nu doar de vecini, ci şi de rude, iar la şcoală au fost trataţi ca nişte paria, la vârsta studiilor superioare aflând şi că dosarul le este "pătat". Problemele de acest fel sunt comune atât copiilor deja existenţi la data arestării părinţilor, cât şi celor născuţi la scurtă vreme după eliberare, cel mai adesea în a doua jumătate a anilor 1950 sau în anii 1960. Toţi aceşti copii au fost nevoiţi să asiste şi la eforturile disperate ale mamelor - atunci când taţii erau închişi ori proaspăt eliberaţi - de a se "descurca", multe dintre ele forţate să divorţeze ca să‑şi "piardă" urma, să găsească o slujbă pentru supravieţuirea familiei. Ana Puşchilă îşi aminteşte întrebarea mamei ei: "De ce să divorţez? Ce vrei, domnule, de ce să divorţez? Cine mă ia pe mine cu trei copii?", o întrebare cu sens printre oamenii din lumea normală, liberă, nu în comunism. Copii traumatizaţi la miez de noapte, lăsaţi în grija soldaţilor cu arme automate, în timp ce mama lor e luată de Securitate. Întrebări fără răspuns până în zilele noastre.

Victimele comunismului şi urmaşii lor nu şi‑au găsit dreptatea, încă, pe pământ, dar unele dintre ele reuşesc să păstreze câte ceva luminos din trauma experienţelor prin care au trecut. Nu doar copiii, ci uneori şi nepoţii au resimţit reculul experienţelor ideologice:

"Nu poţi să te gândeşti că a fost ceva bun. Poate un singur lucru... Nu ştiu ce să zic! Măcar ne‑am păstrat demnitatea!" spune Cristina Sârbu, nepoata arhitectului Nicolae Popescu, condamnat la 10 ani muncă silnică în 1951, trecut prin închisorile Jilava, Piteşti şi Dej. Adverbul "măcar" face în acest context mai mult decât o mie de pagini de rechizitoriu împotriva comunismului, tocmai pentru că aceste pagini n‑au fost scrise.

Ce ne-a făcut ceea ce suntem astăzi şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm? - Sapiens. Scurtă istorie a omenirii

Yuval Noah Harari
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
Editura Polirom, 2017
Traducere de Adrian Şerban

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ce ne-a făcut ceea ce suntem astăzi şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm?

De ce Homo Sapiens, un mamifer mediocru apărut acum 200.000 de ani pe lungul lanţ trofic al Pământului şi unul dintre mezinii zăpăciţi ai genului Homo, a ajuns stăpânul planetei?

Yuval Noah Harari ne aminteşte că:
Nu am avut nici pe departe cel mai mare creier al genului Homo, Neandertalus beneficia de un creier mai mare ca al nostru.
Nu am fost singurii care am dezvoltat limbajul şi comunicarea, aşa cum îndeobşte se consideră.
Verii noştri cimpanzei comunică şi ei, iar ceilalţi fraţi din familia extinsă Homo aveau abilităţi asemănătoare nouă de a coopera.
Toţi aceştia pot spune "Uite un leu lângă râu", iar cimpanzeul poate chiar să-şi păcălească semenii anunţându-i că "E un leu lângă râu!", doar ca rivalii să se sperie şi el să le fure bananele.

Ce am făcut noi şi nu au făcut ceilalţi?

Am fost singurii, spune Harari, care putem vorbi nu doar despre ceea ce există, ci şi despre ceea ce nu există. Vedem leul de lângă râu, dar ne putem imagina şi inorogul. Suntem singurul animal din istoria de 4,5 miliarde de ani a planetei Pământ care construieşte fantezii. Suntem creatorii miturilor care s-au dezvoltat în ficţiuni sociale. Am devenit eficienţi nu doar cooperând, multe specii fac asta zi de zi de milioane de ani, ci cooperând în numele unui viitor pe care nu-l putem cunoaşte, ci doar imagina.
Am avut încredere.
Să ai încredere e, uneori, împotriva dictatului ADN, creat după sute de mii de ani de joc cu sumă nulă. Asta apropo şi de explicaţia pentru care civilizaţiile în necaz, cum e cea românească de azi, nu reuşesc să se strângă în jurul unor mituri comune, în jurul unor constructe sociale.

Deşi e substanţială, are 350 de pagini de format mare, Polirom a onorat lucrarea şi a fost loială efortului autorului ca Sapiens să fie uşor de parcurs. Traducerea lui Adrian Şerban este de o fluenţă admirabilă şi tehnoredactarea este generoasă.

Harari urmăreşte firul roşu al conceptelor sale despre evoluţia omenirii şi o face palpitant, presărând zeci de exemple de istorie concretă. Sapiens îţi transmite liniştea şi deopotrivă tulburarea care te cuprind când te culci pe spate şi te zgâieşti la stele. Simţi că suntem mici, departe de problemele în care ne înverşunăm curent, dar în acelaşi timp eşti sorbit primejdios de ceva mai mare decât tine.

Deşi, după un început de thriller, cartea are o "burtă" la un moment dat, Sapiens creşte sufocant spre final şi te caţără într-un ritm de "roman poliţist al speciilor" până la ultima pagină. Capitolele de final sunt dedicate ideii de devenire. Suntem pe ultima sută de metri sau de ani a lui Homo sapiens? Am devenit prima specie a planetei care poate modifica în mod sistematic viaţa. Nu e vorba că scopim animalele sau că ne punem braţe pe care le mişcăm cu ajutorul gândurilor, ci că ne putem modifica stările de conştiinţă şi dorinţele.

În general ne temem de prelucrarea genetică. "Sentimentul predominant este că se deschid prea multe posibilităţi într-un timp prea scurt, iar capacitatea noastră de a modifica gene o ia înaintea capacităţii de a utiliza în mod înţelept şi precaut această pricepere".
Numai că miza poate fi înlăturarea a numeroase boli incurabile, urmări dezastruoase de accidente şi beneficii pentru o întreagă planetă. "Un asemenea cyborg, care să beneficieze de o inteligenţă colectivă, nu ar mai fi uman şi nici măcar organic. Ar fi ceva cu totul diferit. Ar fi un tip atât de fundamental diferit de fiinţă încât nu putem nici măcar să înţelegem implicaţiile sale filosofice, psihologice sau politice".

Ultima frază a cărţii: "Însă din moment ce s-ar putea să fim curând capabili să ne creăm şi dorinţele, adevărata întrebare care ne stă în faţă nu este "Ce vrem să devenim?", ci "Ce vrem să vrem?". Cei care nu sunt speriaţi de această întrebare probabil că nu au reflectat suficient la ea".

Răspunsul e schiţat în a doua sa carte, apărută şi care a fost deja anunţată în România de editură.

Viaţă, tenis, carte. Cu Horia Tecău

Horia Tecău
Viaţa în ritm de tenis
Editura Curtea Veche, 2016

*****

Suntem obişnuiţi cu talentaţii, cu fiţoşii. Nu suntem obişnuiţi cu oamenii care se construiesc.

O carte care nu va câştiga nici Goncourt, nici Booker Prize. O carte care nu şi-a propus să câştige ceva. Este o carte care vrea să comunice ceva. Simplu, pe înţelesul tuturor, mai ales al copiilor. Al copiilor care sunt îndemnaţi să viseze.

Viaţa în ritm de tenis a lui Horia Tecău poate fi citită oriunde, nu oricum. Naturaleţea mesajului nu trebuie confundată cu banalul. Ei, hai, ce poate să fie? Încă o carte despre viaţa unui sportiv, veţi spune. Simt toţi nevoia să îşi povestească viaţa, veţi continua. Poate că aveţi dreptate, poate că au devenit o modă aceste cărţi. Poate că unii chiar au ceva de spus. Horia sigur are.

Viaţa în ritm de tenis povesteşte drumul de la copilărie la adolescenţă şi de la adolescenţă la maturitate. Drumul duce mereu spre terenul de tenis. Obsedant? Chinuitor? Să îl lăsăm pe Horia să ne spună.

"Cu geanta în spate, mai mare decât mine, mă duceam la terenurile de tenis care se aflau la fix nouă minute de casă. Număram paşii în gând, mă uitam tot timpul la ceas şi încercam să găsesc cea mai scurtă cale să ajung acolo, ca să nu pierd niciun minut. Pe drum mă întâlneam constant cu vecinii, cu vânzătorul unui magazin care mă ştia şi toţi mă întrebau: «Iar te duci la antrenament? Şi sâmbăta?». Îi salutam, zâmbeam şi mergeam mai departe. Aveam în minte un singur lucru. «Mă duc la joacă». Uneori chiar uitam şi ce zi e."

Tenisul ca joacă. Tenisul ca pasiune, ca meserie. Un copil de 14 ani pleacă de acasă pentru 4 ani. Este adevărat, la Academia Nick Bollettieri, nu în pribegie la Înalta Poartă. Dar singur printre străini, încartiruit într-o cazarmă a tenisului. Marii campioni sunt rodul disciplinei de fier, nu un cumul de toane şi fiţe. Privaţiunile fac parte din această viaţă. Fiindcă este o privaţiune şi să te abţii să înfuleci un burger. "Dacă mâncaţi burgeri, o să jucaţi ca nişte burgeri!", le-a spus copiilor Nick Bollettieri, în trecere prin cantina academiei, să vadă dacă totul este în ordine. Un puşti de 14-15 ani ar mai mânca şi un burger, ar mai bea şi o cola. Poţi să îi ceri autocontrol? Se pare că da.

Cartea are subliniate o serie de cuvinte şi expresii-cheie. "Visam" se repetă obsedant. La fel "pasiune", "credinţă", "mă bucuram", "trebuie să am răbdare", "eram încrezător", "trebuia să fac o alegere", "disciplină", "părinţii", "iubirea". Sunt cuvinte care îl construiesc pe autor, aflat în dialog permanent cu un personaj nevăzut. Cel mai probabil un copil, căruia vrea să îi împărtăşească experienţele lui. Posibil copilul care a fost el. Copilul care a ajuns celebru sacrificându-şi copilăria dând impresia că se joacă.

Interactivă, Viaţa în ritm de tenis propune din loc în loc exerciţii celor care o lecturează. Ilustrate sub forma unor pagini de dictando, întrebările şi îndemnurile sunt cât se poate de simple. "Dacă ai practica un sport, cu cine ţi-ai dori să joci în echipă? Şi de ce?". Sau "Caută în dicţionar cuvântul «respect» şi scrie mai jos definiţia". Sau "O listă cu cele mai mari dorinţe ale tale". Horia însuşi a completat formularul trecând la dorinţele pentru 2017 câştigarea unui turneu de Grand Slam şi citirea a două cărţi pe lună. A câştigat US Open, asta ştiam. Bănuiam că citeşte din felul dezinvolt în care se exprimă şi îşi sintetizează ideile. L-am urmărit la matinalul de pe Digi24 cu sentimentul reconfortant că un mare sportiv poate fi şi un om citit, căruia îi pasă de vocabularul pe care îl foloseşte. Mi-a plăcut că a îndemnat oamenii să citească, să înţeleagă importanţa lecturii în modelarea personalităţii, a felului în care înţeleg tot ce-i înconjoară. Mi-ar plăcea ca şi alţi sportivi să îi urmeze exemplul. Ce, ar fi o utopie ca Alibec să îşi propună să citească o carte pe an?

Viaţa în ritm de tenis a apărut la Editura Curtea Veche în condiţii grafice excelente. Două lucruri m-au impresionat neplăcut. Preţul de nivel ATP al cărţii, 35 de lei, şi penuria de inspiraţie a editorului, care a folosit acelaşi text atât în introducere, cât şi pe contracopertă. În calitate de consumator cu o anume vechime al produselor de la Curtea Veche, sunt sigur că era loc pentru mai bine.

O lectură relaxantă şi plăcută - Belgravia

Julian Fellowes
Belgravia
Editura Nemira, 2017
Consultant editorial: Imogen Edwards-Jones // Consultant istoric: Lindy Woodhead
traducere din limba engleză de Adriana Voicu

Citiţi un fragment din această carte.

***

O lectură relaxantă şi plăcută

Dacă vă plac romanele clasice cu final fericit, cărţile în care evenimentele au loc în vremuri de mult apuse, atunci Belgravia este o lectură mai mult decât potrivită. Julian Fellowes, autorul serialului Downtown Abbey, nu doar că este familiarizat cu epoca în care îşi plasează personajele, acţiunea petrecându-se undeva în Anglia anului 1840, dar are şi talent la scris, reuşind să creeze din cuvinte imagini aproape cinematografice. Povestea nu este foarte originală, dar este plăcut scrisă, firul narativ este bine stăpânit de autor, aşa că Belgravia se dovedeşte o lectură relaxantă şi plăcută.

Romanul se petrece în Anglia, după cum spuneam, dar modul în care se mişcă, gândesc şi trăiesc personajele m-a dus cu gândul la romanele franţuzeşti de început de secol XIX în care locuitorii cartierului Saint Germain aveau grijă să le amintească tuturor de originile lor nobiliare, să dispreţuiască ofensiva noii burghezii şi să îi privească de sus pe toţi cei care nu aveau acelaşi sânge albastru. Şi acolo, dar şi în cartea lui Fellowes o mezalianţă era o crimă şi o jignire. Oamenii preţuiau mai mult rangul şi poziţia socială decât dragostea adevărată, iar munca era considerată o activitate înjositoare, nedemnă de un nobil. Era o lume cu reguli sociale stricte care, de multe ori, strivea destine arătându-se intransigentă cu cei care încercau să ocolească sau să încalce aceste reguli.

Povestea ţesută de Fellowes pleacă de la un eveniment real, balul ducesei de Richmond care a avut loc la Bruxelles în anul 1815 fix cu o seară înainte de bătălia de la Quatre Bras, una dintre bătăliile lui Wellington împotriva lui Napoleon. Balul este considerat cel mai celebru bal din istorie datorită invitaţilor, dar, mai ales, faptului că a avut loc cu doar câteva zile înainte de bătălia de la Waterloo. Deşi există o listă cu participanţii la bal, acest amănunt nu l-a oprit pe Fellowes să includă câteva personaje fictive pentru a îşi crea povestea. Astfel, în roman, la bal au fost invitaţi şi Sophia Trenchard împreună cu părinţii ei, Anne şi James. James, supranumit "Magicianul", era cel care asigura aprovizionarea armatei ducelui Wellington. Ambiţios, priceput la afaceri, James Trenchard îşi dorea intrarea în lumea nobiliară atât pentru el cât şi pentru fiica sa. Sophia era îndrăgostită de vicontele de Bellasis, moştenitorul familiei nobiliare Brockenhurst. Acesta a reuşit să facă posibilă invitarea familiei Trenchard la faimosul bal, deşi nu aveau vreun rang nobiliar. Povestea de iubire dintre cei doi tineri care ar fi putut scandaliza înalta societate se sfârşeşte brusc atunci când vicontele este ucis în timpul bătăliei de la Quatre Bras. Urmările acestei poveşti de dragoste constituie, de fapt, subiectul cărţii. Ne reîntâlnim, astfel, cu cei implicaţi în această poveste după 25 de ani.

Dintre toate personajele imaginate de autor, mie mi-a plăcut cel mai mult Anne Trenchard. Anne este o femeie cu picioarele pe pământ, care îşi cunoaşte locul şi dezaprobă dorinţa de ascensiune socială a soţului său. Este condusă de principii morale stricte, aşa cum le înţelege ea, acest lucru determinând-o să ia, la un moment dat câteva decizii împotriva propriilor sentimente şi dorinţe. Anne are clasă, ştie să se poarte în lume, cunoaşte ce trebuie şi ce nu trebuie făcut în public. Este exponenta unei generaţii care a beneficiat de o educaţie destul de bună, dar este limitată de propriile origini. Spre deosebire de soţul ei, ea dispreţuieşte aerele şi pretenţiile aristocraţiei şi ştie să le ţină piept atunci când este cazul.

Este interesant modul în care Fellowes a ales să ilustreze diferenţele dintre clasele sociale. De cele mai multe ori vedem personajele fie prin ochii lui Anne, exponenta burgheziei, fie prin ochii lui Lady Caroline Brockenhurst, mama vicontelui Bellasis şi exponenta aristocraţiei sau prin ochii servitorilor din casa Trenchard. Aşadar, fiecare categorie socială îşi găseşte propriile voci şi viaţa acelor timpuri capătă culoare tocmai perspectivelor atât de diferite din care ne este prezentată. Ca un punct slab al intrigii pot spune că mi-a fost destul de greu să cred că servitorii ar fi fost dispuşi să îşi trădeze stăpânii pentru bani, după ce fuseseră alături de aceştia mai bine de 25 de ani şi nu mai erau tocmai tineri. Dar, până la urmă şi în viaţă ca şi în roman, orice este posibil.

Numele romanului vine de la cartierul Belgravia, locuit de aristocraţie şi la construirea căruia James Trenchard participase alături de celebrii fraţi Cubitt. Este oarecum ironic ca familia Trenchard este rareori invitată în aceste case deşi ele au fost construite în urma investiţiilor lui James. Banii vechi şi banii noi sunt surprinşi în perioada în care cei care îi aveau nu se prea amestecau. Cu toate acestea, epoca în care şi-a plasat autorul personajele permite finaluri fericite pentru că convenţiile sociale se mai relaxaseră, tinerii începuseră să aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte alegerea partenerului şi banii începeau să bată rangul.

Belgravia oferă cititorului o poveste clasică, interesantă şi plină de detalii despre o epocă care îi fascinează pe mulţi. Lumea acelor vremuri era, după cum răzbate din roman, pestriţă, plină de cartofori, oportunişti şi vânători de zestre. O lume a aparenţelor în care banii jucau un loc mult mai important decât le-ar fi plăcut protagoniştilor să recunoască. Nu pot să nu închei fără a remarca prezentarea grafică excelentă care contribuie la farmecul cărţii. Belgravia este genul de carte care vă poate oferi câteva ore de relaxare bine meritate.

Când istoria şi ştiinţa se întâlnesc sub pana unui autor chinez - Problema celor Trei Corpuri

Liu Cixin
Problema celor Trei Corpuri
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Nina Iordache

Citiţi un fragment din această carte.

***

Când istoria şi ştiinţa se întâlnesc sub pana unui autor chinez

Citesc literatură science-fiction de multă, multă vreme. Am început pe când eram puştoaică, într-o iarnă, înainte de Crăciun când curăţam nuci. Da, aţi înţeles bine: curăţam nuci. Pe vremea aceea, nu îmi mai aduc aminte dacă era înainte sau imediat după 1989, dacă voiai cozonac şi prăjituri îţi adunai şi spărgeai singur nucile. Asta era activitatea noastră, a copiilor. Le spărgeam pe o hârtie de ziar cu un ciocan. În ziua aceea ziarul pe care le-am spart era un număr din Revista Anticipaţia care publica atunci, în foileton, Caverne de oţel a lui Asimov. Habar nu aveam cine este Asimov, dar povestea de sub cojile de nucă m-a prins aşa că am schimbat ziarul, am citit fragmentul şi apoi pe următorul, şi următorul... Am descoperit apoi colecţia Nautilus a editurii Nemira şi cei mai buni companioni mi-au devenit Frank Herbert, Bernard Werber, Stanislaw Lem şi mulţi alţii din aceeaşi colecţie. Cărţile erau publicate pe o hârtie de calitate îndoielnică, dar ce bogăţii ascundea fiecare dintre ele! Nu l-am uitat nici pe dragul de Asimov pentru care umblam jumătate de târg pentru a îl cumpăra în ediţia Teora de la acea vreme.

Unele dintre cărţile citite au fost mai uşor, altele mai dificil de citit. Recunosc că Problema celor Trei Corpuri se înscrie în ultima categorie. Este, de altfel, şi primul roman SF scris de un autor chinez pe care îl citesc. Complexitatea problemelor ridicate de acesta, desele trimiteri la descoperiri ştiinţifice, jonglarea cu termeni şi experimente de fizică îl fac intimidant, dar în acelaşi timp provocator şi intrigant. Cred că aşa s-au simţit cei care îl citeau pentru prima oară pe Jules Verne acum câteva sute de ani. Liu Cixin compensează această avalanşă de informaţie ştiinţifică cu o poveste bine închegată şi originală. Pentru cineva ca mine, interesat de istoria comunismului sub diferitele sale forme şi pe care îl văd ca pe unul dintre marile flageluri ale secolului XX, să citesc un roman SF al cărui început este plasat în anii Revoluţiei Culturale este un pic şocant şi ciudat totodată. Mi-a mai fost greu în primele pagini să mă obişnuiesc cu numele personajelor şi să le ţin minte în desfăşurarea acţiunii. Treptat însă, povestea m-a prins aşa că le-am găsit locul în poveste în capitolele următoare. M-au bucurat notele de subsol pentru că le-am considerat absolut necesare pentru cineva nefamiliarizat cu descoperirile şi teoriile din fizică. Citind cartea îmi spuneam că acest roman va fi cu siguranţă un regal pentru iubitorii ştiinţei şi ai fizicii cu precădere.

Ye Wenjie, fiica unui cunoscut profesor universitar, asistă la asasinarea tatălui ei de către Gărzile Roşii în timpul Revoluţiei Culturale. Om de ştiinţă la rândul său, cu specializare în astrofizică, tânăra femeie este trimisă la muncă forţată şi de acolo ajunge la Baza Coasta Roşie, o unitate strict secretă a statului chinez. Ye Wenjie asistă la atrocităţile comise de oameni împotriva oamenilor, dar şi la crimele pe care aceştia le săvârşesc împotriva naturii. Faptul că ajunge să creadă că specia umană nu mai are nici o şansă de una singură va marca întreg parcursul cărţii.

Contactul cu o civilizaţie extraterestră este prezent în multe filme şi cărţi ale epocii noastre. Ar părea că problema a fost tratată din toate unghiurile. Liu Cixin ne demonstrează că nu este aşa. Ideea unui joc care să ajute la stabilirea contactului dintre cele două civilizaţii este excelent gândită. Lumea celor Trei Corpuri este fascinantă atât pentru personajele din carte, dar mai ales pentru cititor. Ideea unei planete care se confruntă cu o problemă fără soluţie şi este obligată să se deshidrateze pentru a putea face faţă Erelor Haotice este, cred eu, unică. De fiecare dată, omenirea este obligată să o ia de la capăt şi evoluează până în punctul în care Era Stabilă ia sfârşit şi un cataclism o duce din nou la punctul de pornire. Jocul din realitatea virtuală se adresează oamenilor de ştiinţă pământeni şi nu oamenilor obişnuiţi pentru că cere rezolvarea unor probleme de fizică imposibil de desluşit de cineva care nu are cunoştinţe avansate în domeniu. Selectarea jucătorilor nu este întâmplătoare după cum aflăm pe parcursul cărţii.

Liu Cixin îmbină excelent poveştile de la baza Coasta Roşie cu căutările lui Wang Miao. Cele doua planuri se întâlnesc spre sfârşitul volumului când multe întrebări îşi găsesc răspunsul. Dintre personajele prezente în carte, favoritul meu este căpitanul Shi Qiang. Mi-a plăcut pentru pragmatismul şi cinismul său, pentru faptul că deşi nu este un expert găseşte întotdeauna o soluţie, pentru faptul că rămâne mereu cu picioarele pe pământ şi îşi păstrează optimismul. M-a cucerit când l-a trimis pe un Miao speriat şi tracasat la băut şi la dormit, explicându-i şi regula fundamentală pe care a descoperit-o: "ceva suficient de ciudat, trebuie să fie dubios". Shi nu este om de ştiinţă, dar este un poliţist cu experienţă, ştie să unească punctele şi să facă legătura dintre ele, nimic nu îi poate da peste cap stabilitatea pentru că a văzut prea multe şi nu mai are iluzii când vine vorba de rasa umană. Shi este cel care la sfârşit îi îmbărbătează pe oamenii de ştiinţă spunându-le că indiferent de circumstanţe şi de încercările repetate gândacii nu au putut fi stârpiţi ceea ce dă o şansă şi omenirii în lupta cu un adversar mult mai evoluat tehnologic.

Mi-au mai plăcut în carte ideea construirii unui computer din oameni într-una din lumile celor Trei Corpuri, folosirea oamenilor de ştiinţă celebri în joc şi legăturile pe care descoperirile acestora le au cu trecerea la alt nivel, soluţia găsită de Shi spre final, dar şi faptul că autorul s-a gândit că şi atunci când va fi vorba despre poziţia faţă de o civilizaţie extraterestră părerile şi opiniile oamenilor vor fi diferite aşa încât a creat facţiuni în cadrul Mişcării Terra-Trisloaris. Liu Cixin pare îndrăgostit iremediabil de Univers şi de misterele sale. Există în carte pagini care sunt aproape poetice când vine vorba despre crearea, expansiunea şi secretele pe care spaţiul le ascunde.

Mi s-a părut interesantă ideologia lui Evans numită Comunismul Pan-specii a cărei idee de bază este că toate speciile de pe Terra au fost create egale. Teoria evidenţiază ipocrizia şi egoismul rasei umane şi constituie unul dintre motoarele principale care pun în mişcare acţiunile personajelor din carte. Sunt convinsă că şi în realitate acest tip de gândire şi-ar găsi adepţi cu uşurinţă.

Să vă spun drept, abia aştept continuarea seriei. Deşi este dificilă, am găsit-o fascinantă. A fost unul dintre momentele acelea când mi-a părut rău că nu am cunoştinţe mai solide de fizică pentru a putea aprecia la justa valoare efortul şi inspiraţia autorului. Problema celor Trei Corpuri vă va provoca, enerva şi determina să priviţi din nou spre stele. Şi, de ce nu, să visaţi un pic şi să vă întrebaţi cum ar fi dacă ar fi?

Corupţia şi urmările ei radicale - Boko Haram

Mike Smith
Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii
Editura Corint, 2017
Traducere din limba engleză de Dragoş Zetu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Corupţia şi urmările ei radicale

Viziunea europocentristă asupra lumii ne face să avem o imagine distorsionată şi incompletă a evenimentelor care au loc pe alte meridiane. Ne scapă complexitatea unor întâmplări, nu ştim care le sunt rădăcinile şi motivele care au dus la ele. Acceptăm cu uşurinţă ceea ce ne livrează televiziunile şi ziarele prin aşa zişii lor specialişti, ascultăm cu o ureche ce au aceştia de spus şi apoi ne întoarcem la ale noastre cu senzaţia că totuşi ne pricepem şi am înţeles prea bine ce se întâmplă prin cine ştie ce colţ de lume. Dar, exact cum spuneam, este doar o senzaţie. Realizezi acest lucru imediat ce ai deschis o carte dedicată subiectului, scrisă de cineva care a fost la faţa locului, care a pus întrebări şi a căutat să afle răspunsuri mai puţin facile. Acest gen de carte este cea apărută la Corint numită Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii.

Mike Smith, autorul cărţii, este corespondent extern al agenţiei de ştiri France Press (AFP) şi a fost corespondent şef al biroului AFP din Lagos între 2010 şi 2013. Interesul faţă de Boko Haram s-a concretizat într-un număr mare de articole, dar şi în această carte care încearcă să ofere cititorului o imagine asupra unei grupări care a ajuns în atenţia opiniei publice internaţionale în anul 2014 când 219 fete au fost răpite dintr-un internat situat în localitatea Chibok din nord-estul Nigeriei. Vă puteţi întreba, pe bună dreptate, de ce v-ar interesa un astfel de eveniment, o astfel de istorie şi, într-un final, această carte. Evenimentele s-au întâmplat la mii de kilometri distanţă, pentru cei mai mulţi Africa este în întregime o mare nebuloasă, avem şi aici probleme destule. Este adevărat, dar această carte trebuie citită pentru că ne arată cum o ţară bogată în petrol, cu cea mai mare dezvoltare economică de pe întreg continentul african şi cu cea mai numeroasă populaţie poate deveni victima nu doar a sărăciei ci şi a violenţei grupărilor teroriste. Cauza principală? Corupţia endemică.. Acesteia i se adaugă nişte autorităţi preocupate mai mult de propria imagine decât de rezolvarea reală a problemelor, lipsa de încredere a cetăţenilor în stat, cotele alarmante ale şomajului în rândul tinerilor care când se satură să sprijine zidurile şi nu mai văd nici un viitor devin pradă sigură pentru mişcările extremiste. Astfel, tot ce ştiu tinerii din nord-estul sărac al Nigeriei despre democraţia occidentală, de exemplu, este faptul că elitele îşi umplu buzunarele în timp ce săracii se chinuie să supravieţuiască.

Nigerienii de toate etniile şi originile şi-au pierdut orice încredere în guvern, în sistemul de justiţie şi în forţele de securitate. Orice speranţă luminoasă legată de potenţialul enorm al acestei ţări a fost înăbuşit de hoţii deghizaţi în oameni de afaceri, generali de armată şi politicieni.

Nigeria devine un exemplu negativ pentru orice stat din lume, inclusiv pentru al nostru - o democraţie fragilă aşa cum se dovedeşte a fi zilele acestea. Este adevărat că istoria Nigeriei este foarte complexă şi complicată. Un stat creat artificial de către britanici în 1914 prin unirea nordului şi sudului, Nigeria a devenit un amalgam etnic şi religios cu un potenţial exploziv semnificativ. Există patru grupuri etnice importante: yoruba, hausa, peul şi ibo, cu religii diferite, cu tradiţii şi obiceiuri proprii. Lingua franca în regiune este hausa, dar se vorbesc o mulţime de alte limbi locale. De asemenea, există discrepanţe majore în ceea ce priveşte dezvoltarea între regiunile urbane, mai bogate în sud unde s-au descoperit zăcăminte importante de petrol şi regiunile din nord care se zbat într-o sărăcie cruntă.

Un teritoriu atât de vast are o istorie impresionantă. Aici au fost create de-a lungul timpului formaţiuni statale puternice dintre care cea mai cunoscută este Califatul Sokoto. Acesta a reprezentat o uniune largă de emirate cu puterea centrală deţinută de califul din Sokoto şi a rezistat în nordul Nigeriei aproape un secol. Spre deosebire de retorica anti-educaţie a mişcărilor radicale de astăzi, califii din Sokoto puneau un mare preţ pe educaţie, inclusiv pe educaţia femeilor.

Bătălia marilor puteri în epoca colonială pentru pieţe de desfacere noi şi resurse a marcat o nouă pagină în istoria teritoriului pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Nigeria. Britanicii au dus o politică diferită în sud faţă de nord. Astfel, dacă sudul a beneficiat de educaţia occidentală, administraţia britanică înfiinţând şcoli bune, populaţia din nord nu a avut acces la ele şi, mai mult, misionarilor creştini nu le-a fost permis accesul în nord. Până în zilele noastre există în zonele nordice, multe suspiciuni legate de educaţia occidentală şi scopurile acesteia. În Nigeria s-au dezvoltat numeroase teorii ale conspiraţiei şi o mişcare anti-vaccin puternică care îşi trage forţa tocmai din suspiciunile faţă de intenţiile occidentalilor.

De altfel, denumirea Boko Haram înseamnă aproximativ "educaţia occidentală este interzisă". Gruparea şi-a dat un nume mult mai complicat, Boko Haram fiind numele consacrat de către cei din exteriorul grupării. În cartea sa, Mike Smith ne atenţionează că, de fapt, este un termen umbrelă pentru insurecţia din Nigeria, care include un grup necunoscut de celule şi facţiuni. Această realitate a îngreunat negocierile şi dialogul cu gruparea pentru că nu era clar cine o conduce şi din ce facţiune face parte. Deşi întemeietorul oficial al Boko Haram este considerat Muhammad Yusuf, acesta a fost executat în 2009 şi de atunci liderul declarat este Abubakar Shekau, un individ de o cruzime incredibilă. Boko Haram pare să fi avut interese diferite în perioada celor doi lideri. Dacă sub Yusuf a fost mai mult o mişcare internă, pornită ca o revoltă în faţa sărăciei şi corupţiei autorităţilor, al cărei plan părea a fi distrugerea Nigeriei, în timpul lui Shekau, Boko Haram îşi doreşte să devină o grupare teroristă internaţională, să aibă legături şi să organizeze atentate împreună cu al-Qaeda şi alte grupări musulmane extremiste. Mişcarea îşi găseşte mulţi adepţi printre tineri dat fiind faptul că le asigură traiul şi, în cazul în care devin atentatori sinucigaşi, oferă familiilor compensaţii băneşti.

Boko Haram a devenit cunoscută în ultimii ani pentru atentatele extrem de sângeroase care au avut drept victime şi foarte mulţi civili, pentru răpirile numeroase şi asasinarea unor occidentali, pentru răscumpărările uriaşe cerute şi, de multe ori, primite. Retorica liderilor este antioccidentală, agresivă şi incoerentă. Lucrarea lui Mike Smith este interesantă pentru că ne oferă în traducere câteva discursuri, dar şi pentru interviurile cu autorităţile, civilii şi fetele răpite de Boko Haram. În plus, ziarist fiind, Smith ne descrie şi ceea ce a văzut cu proprii săi ochi în călătoriile sale în zonele controlate şi eliberate apoi de sub autoritatea Boko Haram. La fiecare pagină, în fiecare mărturie şi imagine, revine obsesiv corupţia. Ceea ce se întâmplă acum în Nigeria ne spune autorul este o problemă creată de oamenii fără conştiinţă care au condus-o, care au fost interesaţi doar de umplerea propriilor buzunare, unii dintre ei înfundă acum puşcăriile occidentale. Sărăcia naşte ignoranţă şi resentimente care duc la radicalizare. Este o carte nu doar de citit ci şi una asupra căreia merită meditat pentru că ne arată cât de gravă este în realitate această problemă şi cât de puternic şi profund poate afecta o societate.

Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

Ruxandra Hurezean
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei
Editura Şcoala Ardeleană, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

În 1930, la 17 ani după Unirea din 1918, în România trăiau, munceau, iubeau, creşteau copii, învăţau, visau 745.000 de germani. Până în 1948, jumătate dintre ei se pierduseră în război, fuseseră deportaţi sau plecaseră. În deceniul fără curent, fără mâncare, fără căldură, ultimul al comunismului românesc, 250.000 de germani au fost cumpăraţi, unul câte unul, de statul german. Din cei pe care i-a mai prins revoluţia din 1989 în România, astăzi mai avem atât cât să ne amintim că au fost aici, că au clădit oraşe, că au lăsat obiceiuri, că ne-au "împrumutat" cuvinte, că au trăit alături de noi, cu noi, printre noi, că au fost "noi". În 80 de ani, ne-am împuţinat cu peste 700.00 de etnici germani, ne-am sărăcit de 800 de ani de istorie, ne-am asanat diversitatea de limbă, ne-am ciobit mozaicul identitar, multiculturalitatea. Şi noi cei care am fost şi ei cei care au plecat, saşii care ajunşi într-o patrie care nu-i mai putea cunoaşte au devenit "românii" din Germania.

Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei vorbeşte exact despre asta. Şi despre mult mai mult decât atât. Ruxandra Hurezean a adunat douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori prin ultimul lor secol transilvănean, dar dincolo de rânduri, prin necazurile şi bucuriile, prin izbânzile şi eşecurile, prin neşansa şi norocul lor, se văd perfect sute de mii de poveşti, sute de mii de drumuri împletite, sucite, înnodate, tăiate sau lăsate libere de istoria cu majusculă, aceea care, aşa cum povesteşte bătrânul Hans Schaas, ce nu a plecat din Richiş, a decis că locul lor nu mai e aici şi i-a vizitat fără să-i prevină, aşa cum numai ea ştie, o dată şi încă o dată, şi încă o dată, până când obosiţi de atâtea vizite nedorite, au plecat.

Din fericire, nu toţi. Iar cartea îi adună pe cei care au rămas sau care au revenit, care încă mai ţin vie o biserică, care scriu, care numără berzele aşa cum nu o mai face nimeni, care aleargă după fluturi, care încă mai construiesc şi repară orgi, care îi învaţă pe alţii tradiţiile, ca ele să nu se piardă, care reînvie sate dintr-un somn letargic, care încă cred că nu e totul pierdut, care încă visează la acasă al lor de aici, care îi mai simt mirosul de iarbă înflorită şi îi mai aud zumzetul de dimineaţă de vară. Sofia Folberth, Johann Schaas, Eginald Schlattner, Caroline Fernolend, Peter Trimper, Margit Şerban, László Rákosy, Friederich Philippi, Arnulf Einschenk. Şi Hans Prömm, antreprenorul care ne-a scris o scrisoare ca o rană deschisă, plină de întrebări fără răspuns: dragi români, ce aţi făcut cu saşii? Dar care se încheie, ca o rană vindecată, greu, dar definitiv: "Ce noroc că m-am născut în România!".

E greu de vorbit despre plecări fără întoarcere, într-o ţară căreia nu i-a venit încă vremea să se uite înapoi, lucid, în propria istorie. Căreia nu îi e la îndemână să-şi privească în ochi, drept, prezentul. Şi să înţeleagă cum din vene i s-au scurs şi continuă să-i picure în fiecare minut seva de oameni care-au constituit-o, care au luptat, fiecare în felul şi timpul lui, ca ea să fie, să-şi ţină drumul, pentru ca lor să le fie, să-şi aibă drumul. România a pierdut români la fiecare zguduitură a secolului trecut. Şi, aşa cum ştim din istoriile multor familii, încă mai pierde. Într-un fel sau în altul, mai crud sau mai mercantil, mai nepăsător sau mai interesat, cei care au condus-o în ultimii 80 de ani, sub privirile absente, încurajatoare sau îngrozite ale celor conduşi, au decis că îi prisosesc cetăţeni, că pot fi o marfă de scos la mezat sau că pur şi simplu nu le pasă de ei. Aşa au dispărut din recensăminte sute de mii de evrei, sute de mii de saşi şi şvabi, cel puţin 2 milioane de agricultori şi constructori, doctori şi menajere, părinţi fără copii şi copii care şi-au gândit viitorul în altă limbă.

Peste România secolului XX, peste saşi, au trecut boli grele: războiul şi ieşirea din el, comunismul şi extragerea neterminată a urmelor lui. Şi istoria ne-a arătat tuturor că nimic nu e liniar, că previzibilul şi rezonabilul sunt învinse mereu de proaste judecăţi, de sentimente întunecate, de situaţii fără ieşire, de circumstanţe a căror cheie de dezlegare nu ne aparţine. Pentru saşi, drumul lor de opt secole s-a încheiat, chiar dacă celor mai mulţi, plecaţi, le e dor de casa lor, de viaţa lor transilvăneană. Dar dovezile existenţei lor aici rămân şi nu se vor şterge. Ele trăiesc, se văd, se simt, şi vor mai trăi cel puţin tot atâtea sute ani câte s-au împlinit de la venirea lor. Trăiesc în cei care au rămas şi în cei care se vor mai întoarce, în fiecare dintre cei care i-am cunoscut, îi cunoaştem, le cunoaştem munca şi le încredinţăm părţi din viitorul nostru. Vor continua să rămână aici, atât timp cât cineva le va spune sau le va continua povestea, ei sau noi, copiii lor sau ai noştri.

Şi aşa cum scrie în postfaţa cărţii Ruxandra Hurezean: "dacă saşii tineri ar realiza că partea aceasta de lume este locul unde e nevoie de ei, de antifragilitatea lor, de curajul, de neînfricarea lor pentru a o reconstrui, poate s-ar întoarce". Iar dacă noi, cei care citim, am realiza că istoria acceptă şi corecţii, am ştii ce să facem ca să le-o spunem.

* Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei este rezultatul unui proiect cultural finanţat de Fundaţia "Michael Schmidt".

Prefaţă Mica ţară

Gaël Faye
Mica ţară
Editura Pandora M, 2018
Traducere din limba franceză de Lucia Vişinescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Există prejudecăţi de care poţi scăpa traducând cartea potrivită. Pentru că traducerea, mai mult decât simpla lectură, oricât de atentă, presupune o imersiune totală în text, aproape senzorială, dublată de strădania de a înţelege, de a empatiza, folosind un verb la modă, cu o lume desprinsă din viaţă, fără să-i semene întru totul.

Sigur, nu e un adevăr universal valabil, ci o afirmaţie ce mă priveşte pe mine, traducătorul acestei cărţi. Iar prejudecata de care m-am descotorosit e tot una personală, legată de "zona" africană, care îmi era străină şi departe, cu toate lecturile despre alteritate, dar şi de literatura care vorbeşte despre această zonă, pe care o consideram un reflex al discursului postcolonial, cu iz de corectitudine politică, un drept la replică dat celui asuprit, replică la fel de lipsită de nuanţe ca viziunea colonizatorului. Şi, în loc de clişee, am descoperit o lume proaspătă, poate pentru că e văzută prin ochii unui copil, Gaby, secondat uneori de o voce matură, şi care, contrar aparenţelor, seamănă izbitor cu cea în care şi eu mi-am petrecut o parte din copilărie şi ieşirea din ea.

Acţiunea se desfăşoară pe fundalul unui Burundi al anilor '90, măcinat de conflicte interetnice, de instabilitate politică şi lovituri de stat succesive. Dar situaţia din Burundi este alimentată de un eveniment încă şi mai tragic, genocidul rwandez din 1994, ecourile sale fiind prezente în roman. Masacrarea etnicilor tutsi de către facţiunile extremiste hutu în 1994 - al doilea episod de acest tip din istoria ţării, primul genocid rwandez având loc în 1963 - va duce la violenţe similare în Burundi, victime fiind, de data asta, etnicii hutu, ucişi cu aceeaşi brutalitate de tutsi. Într-o lume guvernată de legea talionului, nu mai există buni şi răi, ci toţi sunt, rând pe rând, victime şi călăi. Povestea pe care tatăl lui Gaby le-o spune copiilor săi la începutul cărţii, fie ea adevărată sau nu, e grăitoare pentru absurditatea războiului: casus belli nu ar fi reprezentat de divergenţele teritoriale sau de diferenţele de identitate, ci de mărimea nasului. Dar cei mai mulţi nu par a înţelege inutilitatea războiului şi, ironie a sorţii, până şi inocentul care se încăpăţânează să rămână neutru va fi obligat să ucidă.

Gaby, din perspectiva căruia sunt relatate evenimentele, şi cele mici, ale copilăriei, şi cele mari, ale Istoriei, poate fi un alter ego al autorului cu care seamănă în mai multe privinţe - de la prenume (Gaël vs Gabriel) până la povestea de viaţă (amândoi de origine franco-rwandeză - tatăl francez, mama rwandeză -, amândoi vor părăsi teatrul evenimentelor sângeroase pentru o lume "mai bună" dar rece şi lipsită de farmecul ţării natale). Însă nu putem vorbi despre un text autobiografic, povestea lui Gaby fiind mult mai dureroasă decât evenimentele trăite de autor.

Decorul în care se desfăşoară această poveste este o ţară mică, ca şi a noastră, mai cu seamă în perioada tulbure a anilor '90. Iar asemănarea dintre ele se explică, poate, prin înrudirea ţărilor mici de peste tot, indiferent de zona culturală căreia îi aparţin. Ţările mici cu probleme de tot soiul, afectate de sărăcie şi corupţie, în care politica este opiumul poporului şi opiniile diferite duc la dezbinări. Dar în care oamenii continuă să trăiască, să se bucure, să iubească. Burundi e, mai ales, o mică ţară, ţara copilăriei, a copilăriei copilului universal, am spune, cu o formulă consacrată şi uzată. Şi asemănările cu ţara copilăriei mele continuă şi în acest plan, în ciuda diferenţelor de decor: copiii merg la furat de mango (nu de cireşe), fructul venerat, oaspeţii sunt întâmpinaţi cu mango şi sare, vecinii se întâlnesc bucuroşi la un grătar... de crocodil, ecranul cu purici al televizorului e reglat cu un umeraş transformat în antenă, cureaua tatălui este, în anumite familii, instrumentul cu care se aplică pedepsele corporale, elevii burundezi corespondează cu cei francezi de la care primesc şi ajutoare, adolescenţii sunt atraşi de mirajul lumii occidentale cu hainele ei de firmă etc.

Şi cum mai este lumea acestui copil universal? E o lume pe dos, în care normalitatea are altă definiţie, în care poţi umbla fără tricou, dacă ai nevoie de el pentru transportul fructelor de mango sau în care cei apreciaţi sunt oamenii consideraţi ciudaţi de către adulţi, precum vânzătorul de momeli pentru pescuit, care face tot timpul scheme de karate de plajă. De altfel, pentru copii, de cele mai multe ori, adulţii sunt nostimi şi bizari.

Copiii nu pot fi duşi de nas, ei depistează foarte uşor bunătatea (doamna Economopoulos) şi răutatea sau dispreţul (casa familiei Van Goetzen, cu toate că e cea mai frumoasă de pe fundătură, e ocolită de copii din pricina caracterului celor doi soţi). Deşi nu judecă, ei îi prezintă într-o lumină crudă pe cei care o merită: pe soţii Van Goetzen, pe Innocent, personaj cu nume înşelător. Dar majoritatea celor care populează universul copilăriei sunt făcuţi din bine şi rău, şi priviţi cu îngăduinţă pentru că până şi un mare şmecher din cartier, precum Francis, ascunde o suferinţă.

Este o carte scrisă cu delicateţe, din care lipseşte cu totul vulgaritatea, în care până şi limbajul uneori colorat al lui Gaby şi al prietenilor lui nu umbreşte inocenţa. În mod straniu, nici violenţa şi ororile războiului nu închid ochiul inocent, deşi ele grăbesc maturizarea şi ieşirea din copilărie, alături de dramele familiale individuale. În cazul lui Gaby, începutul sfârşitului fericirii este despărţirea părinţilor, prima pierdere, prima traumă, la care se vor adăuga, treptat, şi altele: plecarea prietenilor, transformarea mamei tinere şi frumoase într-o bătrână cu mintea rătăcită, după pierderea rudelor sale, ucise în Rwanda, moartea tatălui.

Nu numai oamenii se transformă, sub zodia războiului, ci şi spaţiul. Fundătura în care locuieşte Gaby, parte a unui cartier al elitelor, paradis al arborilor de mango, cu vegetaţie luxuriantă, o adevărată oază de linişte, se îngustează tot mai mult, precum camera lui Chloé din Spuma zilelor. Frica, suferinţa şi moartea pătrund, în cele din urmă, chiar şi în acest refugiu-sanctuar.

Drumul spre şcoală e presărat cu cadavre, munţii de bougainvillea ce împrejmuiau, cândva, şcoala sunt înlocuiţi de un zid înalt de apărare.

Într-un spaţiu în care moartea devine o realitate cotidiană, aproape banală, există şi supape salvatoare. Imaginaţia e una dintre ele - copilul visează la o ninsoare la tropice, peisaj de poveste ce va pacifica spaţiul, restabilind legăturile dintre oameni. Apoi, lectura şi, din această perspectivă, prietenia cu doamna Economopoulos va fi un punct de sprijin pentru Gaby.

Lectura stimulează şi imaginaţia, iar cititorul va avea plăcerea de a recunoaşte câteva dintre cărţile universale ale copilăriei care nu sunt numite, ci doar descrise prin prisma imaginaţiei copilului. Pentru cel religios ca Donatien, unul dintre servitorii casei, singurul mijloc de rezistenţă este nădejdea iraţională, credinţa, împotriva oricăror piedici exterioare şi aparenţe descurajante.

Acest drum al personajului de la copilăria fără griji, fără ţânţari care să ţiuie la ureche, cum o va spune chiar el, la suferinţă, echivalează, până la urmă, cu o metaforă a vieţii pe parcursul căreia pierdem oameni şi lucruri, învăţând să trăim fără ele. Însă un lucru esenţial rămâne, şi anume speranţa copilărească în puterea de regenerare a omului şi în frumuseţea infinită a vieţii.