O lectură relaxantă şi plăcută - Belgravia

Julian Fellowes
Belgravia
Editura Nemira, 2017
Consultant editorial: Imogen Edwards-Jones // Consultant istoric: Lindy Woodhead
traducere din limba engleză de Adriana Voicu

Citiţi un fragment din această carte.

***

O lectură relaxantă şi plăcută

Dacă vă plac romanele clasice cu final fericit, cărţile în care evenimentele au loc în vremuri de mult apuse, atunci Belgravia este o lectură mai mult decât potrivită. Julian Fellowes, autorul serialului Downtown Abbey, nu doar că este familiarizat cu epoca în care îşi plasează personajele, acţiunea petrecându-se undeva în Anglia anului 1840, dar are şi talent la scris, reuşind să creeze din cuvinte imagini aproape cinematografice. Povestea nu este foarte originală, dar este plăcut scrisă, firul narativ este bine stăpânit de autor, aşa că Belgravia se dovedeşte o lectură relaxantă şi plăcută.

Romanul se petrece în Anglia, după cum spuneam, dar modul în care se mişcă, gândesc şi trăiesc personajele m-a dus cu gândul la romanele franţuzeşti de început de secol XIX în care locuitorii cartierului Saint Germain aveau grijă să le amintească tuturor de originile lor nobiliare, să dispreţuiască ofensiva noii burghezii şi să îi privească de sus pe toţi cei care nu aveau acelaşi sânge albastru. Şi acolo, dar şi în cartea lui Fellowes o mezalianţă era o crimă şi o jignire. Oamenii preţuiau mai mult rangul şi poziţia socială decât dragostea adevărată, iar munca era considerată o activitate înjositoare, nedemnă de un nobil. Era o lume cu reguli sociale stricte care, de multe ori, strivea destine arătându-se intransigentă cu cei care încercau să ocolească sau să încalce aceste reguli.

Povestea ţesută de Fellowes pleacă de la un eveniment real, balul ducesei de Richmond care a avut loc la Bruxelles în anul 1815 fix cu o seară înainte de bătălia de la Quatre Bras, una dintre bătăliile lui Wellington împotriva lui Napoleon. Balul este considerat cel mai celebru bal din istorie datorită invitaţilor, dar, mai ales, faptului că a avut loc cu doar câteva zile înainte de bătălia de la Waterloo. Deşi există o listă cu participanţii la bal, acest amănunt nu l-a oprit pe Fellowes să includă câteva personaje fictive pentru a îşi crea povestea. Astfel, în roman, la bal au fost invitaţi şi Sophia Trenchard împreună cu părinţii ei, Anne şi James. James, supranumit "Magicianul", era cel care asigura aprovizionarea armatei ducelui Wellington. Ambiţios, priceput la afaceri, James Trenchard îşi dorea intrarea în lumea nobiliară atât pentru el cât şi pentru fiica sa. Sophia era îndrăgostită de vicontele de Bellasis, moştenitorul familiei nobiliare Brockenhurst. Acesta a reuşit să facă posibilă invitarea familiei Trenchard la faimosul bal, deşi nu aveau vreun rang nobiliar. Povestea de iubire dintre cei doi tineri care ar fi putut scandaliza înalta societate se sfârşeşte brusc atunci când vicontele este ucis în timpul bătăliei de la Quatre Bras. Urmările acestei poveşti de dragoste constituie, de fapt, subiectul cărţii. Ne reîntâlnim, astfel, cu cei implicaţi în această poveste după 25 de ani.

Dintre toate personajele imaginate de autor, mie mi-a plăcut cel mai mult Anne Trenchard. Anne este o femeie cu picioarele pe pământ, care îşi cunoaşte locul şi dezaprobă dorinţa de ascensiune socială a soţului său. Este condusă de principii morale stricte, aşa cum le înţelege ea, acest lucru determinând-o să ia, la un moment dat câteva decizii împotriva propriilor sentimente şi dorinţe. Anne are clasă, ştie să se poarte în lume, cunoaşte ce trebuie şi ce nu trebuie făcut în public. Este exponenta unei generaţii care a beneficiat de o educaţie destul de bună, dar este limitată de propriile origini. Spre deosebire de soţul ei, ea dispreţuieşte aerele şi pretenţiile aristocraţiei şi ştie să le ţină piept atunci când este cazul.

Este interesant modul în care Fellowes a ales să ilustreze diferenţele dintre clasele sociale. De cele mai multe ori vedem personajele fie prin ochii lui Anne, exponenta burgheziei, fie prin ochii lui Lady Caroline Brockenhurst, mama vicontelui Bellasis şi exponenta aristocraţiei sau prin ochii servitorilor din casa Trenchard. Aşadar, fiecare categorie socială îşi găseşte propriile voci şi viaţa acelor timpuri capătă culoare tocmai perspectivelor atât de diferite din care ne este prezentată. Ca un punct slab al intrigii pot spune că mi-a fost destul de greu să cred că servitorii ar fi fost dispuşi să îşi trădeze stăpânii pentru bani, după ce fuseseră alături de aceştia mai bine de 25 de ani şi nu mai erau tocmai tineri. Dar, până la urmă şi în viaţă ca şi în roman, orice este posibil.

Numele romanului vine de la cartierul Belgravia, locuit de aristocraţie şi la construirea căruia James Trenchard participase alături de celebrii fraţi Cubitt. Este oarecum ironic ca familia Trenchard este rareori invitată în aceste case deşi ele au fost construite în urma investiţiilor lui James. Banii vechi şi banii noi sunt surprinşi în perioada în care cei care îi aveau nu se prea amestecau. Cu toate acestea, epoca în care şi-a plasat autorul personajele permite finaluri fericite pentru că convenţiile sociale se mai relaxaseră, tinerii începuseră să aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte alegerea partenerului şi banii începeau să bată rangul.

Belgravia oferă cititorului o poveste clasică, interesantă şi plină de detalii despre o epocă care îi fascinează pe mulţi. Lumea acelor vremuri era, după cum răzbate din roman, pestriţă, plină de cartofori, oportunişti şi vânători de zestre. O lume a aparenţelor în care banii jucau un loc mult mai important decât le-ar fi plăcut protagoniştilor să recunoască. Nu pot să nu închei fără a remarca prezentarea grafică excelentă care contribuie la farmecul cărţii. Belgravia este genul de carte care vă poate oferi câteva ore de relaxare bine meritate.

Când istoria şi ştiinţa se întâlnesc sub pana unui autor chinez - Problema celor Trei Corpuri

Liu Cixin
Problema celor Trei Corpuri
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Nina Iordache

Citiţi un fragment din această carte.

***

Când istoria şi ştiinţa se întâlnesc sub pana unui autor chinez

Citesc literatură science-fiction de multă, multă vreme. Am început pe când eram puştoaică, într-o iarnă, înainte de Crăciun când curăţam nuci. Da, aţi înţeles bine: curăţam nuci. Pe vremea aceea, nu îmi mai aduc aminte dacă era înainte sau imediat după 1989, dacă voiai cozonac şi prăjituri îţi adunai şi spărgeai singur nucile. Asta era activitatea noastră, a copiilor. Le spărgeam pe o hârtie de ziar cu un ciocan. În ziua aceea ziarul pe care le-am spart era un număr din Revista Anticipaţia care publica atunci, în foileton, Caverne de oţel a lui Asimov. Habar nu aveam cine este Asimov, dar povestea de sub cojile de nucă m-a prins aşa că am schimbat ziarul, am citit fragmentul şi apoi pe următorul, şi următorul... Am descoperit apoi colecţia Nautilus a editurii Nemira şi cei mai buni companioni mi-au devenit Frank Herbert, Bernard Werber, Stanislaw Lem şi mulţi alţii din aceeaşi colecţie. Cărţile erau publicate pe o hârtie de calitate îndoielnică, dar ce bogăţii ascundea fiecare dintre ele! Nu l-am uitat nici pe dragul de Asimov pentru care umblam jumătate de târg pentru a îl cumpăra în ediţia Teora de la acea vreme.

Unele dintre cărţile citite au fost mai uşor, altele mai dificil de citit. Recunosc că Problema celor Trei Corpuri se înscrie în ultima categorie. Este, de altfel, şi primul roman SF scris de un autor chinez pe care îl citesc. Complexitatea problemelor ridicate de acesta, desele trimiteri la descoperiri ştiinţifice, jonglarea cu termeni şi experimente de fizică îl fac intimidant, dar în acelaşi timp provocator şi intrigant. Cred că aşa s-au simţit cei care îl citeau pentru prima oară pe Jules Verne acum câteva sute de ani. Liu Cixin compensează această avalanşă de informaţie ştiinţifică cu o poveste bine închegată şi originală. Pentru cineva ca mine, interesat de istoria comunismului sub diferitele sale forme şi pe care îl văd ca pe unul dintre marile flageluri ale secolului XX, să citesc un roman SF al cărui început este plasat în anii Revoluţiei Culturale este un pic şocant şi ciudat totodată. Mi-a mai fost greu în primele pagini să mă obişnuiesc cu numele personajelor şi să le ţin minte în desfăşurarea acţiunii. Treptat însă, povestea m-a prins aşa că le-am găsit locul în poveste în capitolele următoare. M-au bucurat notele de subsol pentru că le-am considerat absolut necesare pentru cineva nefamiliarizat cu descoperirile şi teoriile din fizică. Citind cartea îmi spuneam că acest roman va fi cu siguranţă un regal pentru iubitorii ştiinţei şi ai fizicii cu precădere.

Ye Wenjie, fiica unui cunoscut profesor universitar, asistă la asasinarea tatălui ei de către Gărzile Roşii în timpul Revoluţiei Culturale. Om de ştiinţă la rândul său, cu specializare în astrofizică, tânăra femeie este trimisă la muncă forţată şi de acolo ajunge la Baza Coasta Roşie, o unitate strict secretă a statului chinez. Ye Wenjie asistă la atrocităţile comise de oameni împotriva oamenilor, dar şi la crimele pe care aceştia le săvârşesc împotriva naturii. Faptul că ajunge să creadă că specia umană nu mai are nici o şansă de una singură va marca întreg parcursul cărţii.

Contactul cu o civilizaţie extraterestră este prezent în multe filme şi cărţi ale epocii noastre. Ar părea că problema a fost tratată din toate unghiurile. Liu Cixin ne demonstrează că nu este aşa. Ideea unui joc care să ajute la stabilirea contactului dintre cele două civilizaţii este excelent gândită. Lumea celor Trei Corpuri este fascinantă atât pentru personajele din carte, dar mai ales pentru cititor. Ideea unei planete care se confruntă cu o problemă fără soluţie şi este obligată să se deshidrateze pentru a putea face faţă Erelor Haotice este, cred eu, unică. De fiecare dată, omenirea este obligată să o ia de la capăt şi evoluează până în punctul în care Era Stabilă ia sfârşit şi un cataclism o duce din nou la punctul de pornire. Jocul din realitatea virtuală se adresează oamenilor de ştiinţă pământeni şi nu oamenilor obişnuiţi pentru că cere rezolvarea unor probleme de fizică imposibil de desluşit de cineva care nu are cunoştinţe avansate în domeniu. Selectarea jucătorilor nu este întâmplătoare după cum aflăm pe parcursul cărţii.

Liu Cixin îmbină excelent poveştile de la baza Coasta Roşie cu căutările lui Wang Miao. Cele doua planuri se întâlnesc spre sfârşitul volumului când multe întrebări îşi găsesc răspunsul. Dintre personajele prezente în carte, favoritul meu este căpitanul Shi Qiang. Mi-a plăcut pentru pragmatismul şi cinismul său, pentru faptul că deşi nu este un expert găseşte întotdeauna o soluţie, pentru faptul că rămâne mereu cu picioarele pe pământ şi îşi păstrează optimismul. M-a cucerit când l-a trimis pe un Miao speriat şi tracasat la băut şi la dormit, explicându-i şi regula fundamentală pe care a descoperit-o: "ceva suficient de ciudat, trebuie să fie dubios". Shi nu este om de ştiinţă, dar este un poliţist cu experienţă, ştie să unească punctele şi să facă legătura dintre ele, nimic nu îi poate da peste cap stabilitatea pentru că a văzut prea multe şi nu mai are iluzii când vine vorba de rasa umană. Shi este cel care la sfârşit îi îmbărbătează pe oamenii de ştiinţă spunându-le că indiferent de circumstanţe şi de încercările repetate gândacii nu au putut fi stârpiţi ceea ce dă o şansă şi omenirii în lupta cu un adversar mult mai evoluat tehnologic.

Mi-au mai plăcut în carte ideea construirii unui computer din oameni într-una din lumile celor Trei Corpuri, folosirea oamenilor de ştiinţă celebri în joc şi legăturile pe care descoperirile acestora le au cu trecerea la alt nivel, soluţia găsită de Shi spre final, dar şi faptul că autorul s-a gândit că şi atunci când va fi vorba despre poziţia faţă de o civilizaţie extraterestră părerile şi opiniile oamenilor vor fi diferite aşa încât a creat facţiuni în cadrul Mişcării Terra-Trisloaris. Liu Cixin pare îndrăgostit iremediabil de Univers şi de misterele sale. Există în carte pagini care sunt aproape poetice când vine vorba despre crearea, expansiunea şi secretele pe care spaţiul le ascunde.

Mi s-a părut interesantă ideologia lui Evans numită Comunismul Pan-specii a cărei idee de bază este că toate speciile de pe Terra au fost create egale. Teoria evidenţiază ipocrizia şi egoismul rasei umane şi constituie unul dintre motoarele principale care pun în mişcare acţiunile personajelor din carte. Sunt convinsă că şi în realitate acest tip de gândire şi-ar găsi adepţi cu uşurinţă.

Să vă spun drept, abia aştept continuarea seriei. Deşi este dificilă, am găsit-o fascinantă. A fost unul dintre momentele acelea când mi-a părut rău că nu am cunoştinţe mai solide de fizică pentru a putea aprecia la justa valoare efortul şi inspiraţia autorului. Problema celor Trei Corpuri vă va provoca, enerva şi determina să priviţi din nou spre stele. Şi, de ce nu, să visaţi un pic şi să vă întrebaţi cum ar fi dacă ar fi?

Corupţia şi urmările ei radicale - Boko Haram

Mike Smith
Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii
Editura Corint, 2017
Traducere din limba engleză de Dragoş Zetu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Corupţia şi urmările ei radicale

Viziunea europocentristă asupra lumii ne face să avem o imagine distorsionată şi incompletă a evenimentelor care au loc pe alte meridiane. Ne scapă complexitatea unor întâmplări, nu ştim care le sunt rădăcinile şi motivele care au dus la ele. Acceptăm cu uşurinţă ceea ce ne livrează televiziunile şi ziarele prin aşa zişii lor specialişti, ascultăm cu o ureche ce au aceştia de spus şi apoi ne întoarcem la ale noastre cu senzaţia că totuşi ne pricepem şi am înţeles prea bine ce se întâmplă prin cine ştie ce colţ de lume. Dar, exact cum spuneam, este doar o senzaţie. Realizezi acest lucru imediat ce ai deschis o carte dedicată subiectului, scrisă de cineva care a fost la faţa locului, care a pus întrebări şi a căutat să afle răspunsuri mai puţin facile. Acest gen de carte este cea apărută la Corint numită Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii.

Mike Smith, autorul cărţii, este corespondent extern al agenţiei de ştiri France Press (AFP) şi a fost corespondent şef al biroului AFP din Lagos între 2010 şi 2013. Interesul faţă de Boko Haram s-a concretizat într-un număr mare de articole, dar şi în această carte care încearcă să ofere cititorului o imagine asupra unei grupări care a ajuns în atenţia opiniei publice internaţionale în anul 2014 când 219 fete au fost răpite dintr-un internat situat în localitatea Chibok din nord-estul Nigeriei. Vă puteţi întreba, pe bună dreptate, de ce v-ar interesa un astfel de eveniment, o astfel de istorie şi, într-un final, această carte. Evenimentele s-au întâmplat la mii de kilometri distanţă, pentru cei mai mulţi Africa este în întregime o mare nebuloasă, avem şi aici probleme destule. Este adevărat, dar această carte trebuie citită pentru că ne arată cum o ţară bogată în petrol, cu cea mai mare dezvoltare economică de pe întreg continentul african şi cu cea mai numeroasă populaţie poate deveni victima nu doar a sărăciei ci şi a violenţei grupărilor teroriste. Cauza principală? Corupţia endemică.. Acesteia i se adaugă nişte autorităţi preocupate mai mult de propria imagine decât de rezolvarea reală a problemelor, lipsa de încredere a cetăţenilor în stat, cotele alarmante ale şomajului în rândul tinerilor care când se satură să sprijine zidurile şi nu mai văd nici un viitor devin pradă sigură pentru mişcările extremiste. Astfel, tot ce ştiu tinerii din nord-estul sărac al Nigeriei despre democraţia occidentală, de exemplu, este faptul că elitele îşi umplu buzunarele în timp ce săracii se chinuie să supravieţuiască.

Nigerienii de toate etniile şi originile şi-au pierdut orice încredere în guvern, în sistemul de justiţie şi în forţele de securitate. Orice speranţă luminoasă legată de potenţialul enorm al acestei ţări a fost înăbuşit de hoţii deghizaţi în oameni de afaceri, generali de armată şi politicieni.

Nigeria devine un exemplu negativ pentru orice stat din lume, inclusiv pentru al nostru - o democraţie fragilă aşa cum se dovedeşte a fi zilele acestea. Este adevărat că istoria Nigeriei este foarte complexă şi complicată. Un stat creat artificial de către britanici în 1914 prin unirea nordului şi sudului, Nigeria a devenit un amalgam etnic şi religios cu un potenţial exploziv semnificativ. Există patru grupuri etnice importante: yoruba, hausa, peul şi ibo, cu religii diferite, cu tradiţii şi obiceiuri proprii. Lingua franca în regiune este hausa, dar se vorbesc o mulţime de alte limbi locale. De asemenea, există discrepanţe majore în ceea ce priveşte dezvoltarea între regiunile urbane, mai bogate în sud unde s-au descoperit zăcăminte importante de petrol şi regiunile din nord care se zbat într-o sărăcie cruntă.

Un teritoriu atât de vast are o istorie impresionantă. Aici au fost create de-a lungul timpului formaţiuni statale puternice dintre care cea mai cunoscută este Califatul Sokoto. Acesta a reprezentat o uniune largă de emirate cu puterea centrală deţinută de califul din Sokoto şi a rezistat în nordul Nigeriei aproape un secol. Spre deosebire de retorica anti-educaţie a mişcărilor radicale de astăzi, califii din Sokoto puneau un mare preţ pe educaţie, inclusiv pe educaţia femeilor.

Bătălia marilor puteri în epoca colonială pentru pieţe de desfacere noi şi resurse a marcat o nouă pagină în istoria teritoriului pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Nigeria. Britanicii au dus o politică diferită în sud faţă de nord. Astfel, dacă sudul a beneficiat de educaţia occidentală, administraţia britanică înfiinţând şcoli bune, populaţia din nord nu a avut acces la ele şi, mai mult, misionarilor creştini nu le-a fost permis accesul în nord. Până în zilele noastre există în zonele nordice, multe suspiciuni legate de educaţia occidentală şi scopurile acesteia. În Nigeria s-au dezvoltat numeroase teorii ale conspiraţiei şi o mişcare anti-vaccin puternică care îşi trage forţa tocmai din suspiciunile faţă de intenţiile occidentalilor.

De altfel, denumirea Boko Haram înseamnă aproximativ "educaţia occidentală este interzisă". Gruparea şi-a dat un nume mult mai complicat, Boko Haram fiind numele consacrat de către cei din exteriorul grupării. În cartea sa, Mike Smith ne atenţionează că, de fapt, este un termen umbrelă pentru insurecţia din Nigeria, care include un grup necunoscut de celule şi facţiuni. Această realitate a îngreunat negocierile şi dialogul cu gruparea pentru că nu era clar cine o conduce şi din ce facţiune face parte. Deşi întemeietorul oficial al Boko Haram este considerat Muhammad Yusuf, acesta a fost executat în 2009 şi de atunci liderul declarat este Abubakar Shekau, un individ de o cruzime incredibilă. Boko Haram pare să fi avut interese diferite în perioada celor doi lideri. Dacă sub Yusuf a fost mai mult o mişcare internă, pornită ca o revoltă în faţa sărăciei şi corupţiei autorităţilor, al cărei plan părea a fi distrugerea Nigeriei, în timpul lui Shekau, Boko Haram îşi doreşte să devină o grupare teroristă internaţională, să aibă legături şi să organizeze atentate împreună cu al-Qaeda şi alte grupări musulmane extremiste. Mişcarea îşi găseşte mulţi adepţi printre tineri dat fiind faptul că le asigură traiul şi, în cazul în care devin atentatori sinucigaşi, oferă familiilor compensaţii băneşti.

Boko Haram a devenit cunoscută în ultimii ani pentru atentatele extrem de sângeroase care au avut drept victime şi foarte mulţi civili, pentru răpirile numeroase şi asasinarea unor occidentali, pentru răscumpărările uriaşe cerute şi, de multe ori, primite. Retorica liderilor este antioccidentală, agresivă şi incoerentă. Lucrarea lui Mike Smith este interesantă pentru că ne oferă în traducere câteva discursuri, dar şi pentru interviurile cu autorităţile, civilii şi fetele răpite de Boko Haram. În plus, ziarist fiind, Smith ne descrie şi ceea ce a văzut cu proprii săi ochi în călătoriile sale în zonele controlate şi eliberate apoi de sub autoritatea Boko Haram. La fiecare pagină, în fiecare mărturie şi imagine, revine obsesiv corupţia. Ceea ce se întâmplă acum în Nigeria ne spune autorul este o problemă creată de oamenii fără conştiinţă care au condus-o, care au fost interesaţi doar de umplerea propriilor buzunare, unii dintre ei înfundă acum puşcăriile occidentale. Sărăcia naşte ignoranţă şi resentimente care duc la radicalizare. Este o carte nu doar de citit ci şi una asupra căreia merită meditat pentru că ne arată cât de gravă este în realitate această problemă şi cât de puternic şi profund poate afecta o societate.

Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

Ruxandra Hurezean
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei
Editura Şcoala Ardeleană, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

În 1930, la 17 ani după Unirea din 1918, în România trăiau, munceau, iubeau, creşteau copii, învăţau, visau 745.000 de germani. Până în 1948, jumătate dintre ei se pierduseră în război, fuseseră deportaţi sau plecaseră. În deceniul fără curent, fără mâncare, fără căldură, ultimul al comunismului românesc, 250.000 de germani au fost cumpăraţi, unul câte unul, de statul german. Din cei pe care i-a mai prins revoluţia din 1989 în România, astăzi mai avem atât cât să ne amintim că au fost aici, că au clădit oraşe, că au lăsat obiceiuri, că ne-au "împrumutat" cuvinte, că au trăit alături de noi, cu noi, printre noi, că au fost "noi". În 80 de ani, ne-am împuţinat cu peste 700.00 de etnici germani, ne-am sărăcit de 800 de ani de istorie, ne-am asanat diversitatea de limbă, ne-am ciobit mozaicul identitar, multiculturalitatea. Şi noi cei care am fost şi ei cei care au plecat, saşii care ajunşi într-o patrie care nu-i mai putea cunoaşte au devenit "românii" din Germania.

Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei vorbeşte exact despre asta. Şi despre mult mai mult decât atât. Ruxandra Hurezean a adunat douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori prin ultimul lor secol transilvănean, dar dincolo de rânduri, prin necazurile şi bucuriile, prin izbânzile şi eşecurile, prin neşansa şi norocul lor, se văd perfect sute de mii de poveşti, sute de mii de drumuri împletite, sucite, înnodate, tăiate sau lăsate libere de istoria cu majusculă, aceea care, aşa cum povesteşte bătrânul Hans Schaas, ce nu a plecat din Richiş, a decis că locul lor nu mai e aici şi i-a vizitat fără să-i prevină, aşa cum numai ea ştie, o dată şi încă o dată, şi încă o dată, până când obosiţi de atâtea vizite nedorite, au plecat.

Din fericire, nu toţi. Iar cartea îi adună pe cei care au rămas sau care au revenit, care încă mai ţin vie o biserică, care scriu, care numără berzele aşa cum nu o mai face nimeni, care aleargă după fluturi, care încă mai construiesc şi repară orgi, care îi învaţă pe alţii tradiţiile, ca ele să nu se piardă, care reînvie sate dintr-un somn letargic, care încă cred că nu e totul pierdut, care încă visează la acasă al lor de aici, care îi mai simt mirosul de iarbă înflorită şi îi mai aud zumzetul de dimineaţă de vară. Sofia Folberth, Johann Schaas, Eginald Schlattner, Caroline Fernolend, Peter Trimper, Margit Şerban, László Rákosy, Friederich Philippi, Arnulf Einschenk. Şi Hans Prömm, antreprenorul care ne-a scris o scrisoare ca o rană deschisă, plină de întrebări fără răspuns: dragi români, ce aţi făcut cu saşii? Dar care se încheie, ca o rană vindecată, greu, dar definitiv: "Ce noroc că m-am născut în România!".

E greu de vorbit despre plecări fără întoarcere, într-o ţară căreia nu i-a venit încă vremea să se uite înapoi, lucid, în propria istorie. Căreia nu îi e la îndemână să-şi privească în ochi, drept, prezentul. Şi să înţeleagă cum din vene i s-au scurs şi continuă să-i picure în fiecare minut seva de oameni care-au constituit-o, care au luptat, fiecare în felul şi timpul lui, ca ea să fie, să-şi ţină drumul, pentru ca lor să le fie, să-şi aibă drumul. România a pierdut români la fiecare zguduitură a secolului trecut. Şi, aşa cum ştim din istoriile multor familii, încă mai pierde. Într-un fel sau în altul, mai crud sau mai mercantil, mai nepăsător sau mai interesat, cei care au condus-o în ultimii 80 de ani, sub privirile absente, încurajatoare sau îngrozite ale celor conduşi, au decis că îi prisosesc cetăţeni, că pot fi o marfă de scos la mezat sau că pur şi simplu nu le pasă de ei. Aşa au dispărut din recensăminte sute de mii de evrei, sute de mii de saşi şi şvabi, cel puţin 2 milioane de agricultori şi constructori, doctori şi menajere, părinţi fără copii şi copii care şi-au gândit viitorul în altă limbă.

Peste România secolului XX, peste saşi, au trecut boli grele: războiul şi ieşirea din el, comunismul şi extragerea neterminată a urmelor lui. Şi istoria ne-a arătat tuturor că nimic nu e liniar, că previzibilul şi rezonabilul sunt învinse mereu de proaste judecăţi, de sentimente întunecate, de situaţii fără ieşire, de circumstanţe a căror cheie de dezlegare nu ne aparţine. Pentru saşi, drumul lor de opt secole s-a încheiat, chiar dacă celor mai mulţi, plecaţi, le e dor de casa lor, de viaţa lor transilvăneană. Dar dovezile existenţei lor aici rămân şi nu se vor şterge. Ele trăiesc, se văd, se simt, şi vor mai trăi cel puţin tot atâtea sute ani câte s-au împlinit de la venirea lor. Trăiesc în cei care au rămas şi în cei care se vor mai întoarce, în fiecare dintre cei care i-am cunoscut, îi cunoaştem, le cunoaştem munca şi le încredinţăm părţi din viitorul nostru. Vor continua să rămână aici, atât timp cât cineva le va spune sau le va continua povestea, ei sau noi, copiii lor sau ai noştri.

Şi aşa cum scrie în postfaţa cărţii Ruxandra Hurezean: "dacă saşii tineri ar realiza că partea aceasta de lume este locul unde e nevoie de ei, de antifragilitatea lor, de curajul, de neînfricarea lor pentru a o reconstrui, poate s-ar întoarce". Iar dacă noi, cei care citim, am realiza că istoria acceptă şi corecţii, am ştii ce să facem ca să le-o spunem.

* Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei este rezultatul unui proiect cultural finanţat de Fundaţia "Michael Schmidt".

Prefaţă Mica ţară

Gaël Faye
Mica ţară
Editura Pandora M, 2018
Traducere din limba franceză de Lucia Vişinescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Există prejudecăţi de care poţi scăpa traducând cartea potrivită. Pentru că traducerea, mai mult decât simpla lectură, oricât de atentă, presupune o imersiune totală în text, aproape senzorială, dublată de strădania de a înţelege, de a empatiza, folosind un verb la modă, cu o lume desprinsă din viaţă, fără să-i semene întru totul.

Sigur, nu e un adevăr universal valabil, ci o afirmaţie ce mă priveşte pe mine, traducătorul acestei cărţi. Iar prejudecata de care m-am descotorosit e tot una personală, legată de "zona" africană, care îmi era străină şi departe, cu toate lecturile despre alteritate, dar şi de literatura care vorbeşte despre această zonă, pe care o consideram un reflex al discursului postcolonial, cu iz de corectitudine politică, un drept la replică dat celui asuprit, replică la fel de lipsită de nuanţe ca viziunea colonizatorului. Şi, în loc de clişee, am descoperit o lume proaspătă, poate pentru că e văzută prin ochii unui copil, Gaby, secondat uneori de o voce matură, şi care, contrar aparenţelor, seamănă izbitor cu cea în care şi eu mi-am petrecut o parte din copilărie şi ieşirea din ea.

Acţiunea se desfăşoară pe fundalul unui Burundi al anilor '90, măcinat de conflicte interetnice, de instabilitate politică şi lovituri de stat succesive. Dar situaţia din Burundi este alimentată de un eveniment încă şi mai tragic, genocidul rwandez din 1994, ecourile sale fiind prezente în roman. Masacrarea etnicilor tutsi de către facţiunile extremiste hutu în 1994 - al doilea episod de acest tip din istoria ţării, primul genocid rwandez având loc în 1963 - va duce la violenţe similare în Burundi, victime fiind, de data asta, etnicii hutu, ucişi cu aceeaşi brutalitate de tutsi. Într-o lume guvernată de legea talionului, nu mai există buni şi răi, ci toţi sunt, rând pe rând, victime şi călăi. Povestea pe care tatăl lui Gaby le-o spune copiilor săi la începutul cărţii, fie ea adevărată sau nu, e grăitoare pentru absurditatea războiului: casus belli nu ar fi reprezentat de divergenţele teritoriale sau de diferenţele de identitate, ci de mărimea nasului. Dar cei mai mulţi nu par a înţelege inutilitatea războiului şi, ironie a sorţii, până şi inocentul care se încăpăţânează să rămână neutru va fi obligat să ucidă.

Gaby, din perspectiva căruia sunt relatate evenimentele, şi cele mici, ale copilăriei, şi cele mari, ale Istoriei, poate fi un alter ego al autorului cu care seamănă în mai multe privinţe - de la prenume (Gaël vs Gabriel) până la povestea de viaţă (amândoi de origine franco-rwandeză - tatăl francez, mama rwandeză -, amândoi vor părăsi teatrul evenimentelor sângeroase pentru o lume "mai bună" dar rece şi lipsită de farmecul ţării natale). Însă nu putem vorbi despre un text autobiografic, povestea lui Gaby fiind mult mai dureroasă decât evenimentele trăite de autor.

Decorul în care se desfăşoară această poveste este o ţară mică, ca şi a noastră, mai cu seamă în perioada tulbure a anilor '90. Iar asemănarea dintre ele se explică, poate, prin înrudirea ţărilor mici de peste tot, indiferent de zona culturală căreia îi aparţin. Ţările mici cu probleme de tot soiul, afectate de sărăcie şi corupţie, în care politica este opiumul poporului şi opiniile diferite duc la dezbinări. Dar în care oamenii continuă să trăiască, să se bucure, să iubească. Burundi e, mai ales, o mică ţară, ţara copilăriei, a copilăriei copilului universal, am spune, cu o formulă consacrată şi uzată. Şi asemănările cu ţara copilăriei mele continuă şi în acest plan, în ciuda diferenţelor de decor: copiii merg la furat de mango (nu de cireşe), fructul venerat, oaspeţii sunt întâmpinaţi cu mango şi sare, vecinii se întâlnesc bucuroşi la un grătar... de crocodil, ecranul cu purici al televizorului e reglat cu un umeraş transformat în antenă, cureaua tatălui este, în anumite familii, instrumentul cu care se aplică pedepsele corporale, elevii burundezi corespondează cu cei francezi de la care primesc şi ajutoare, adolescenţii sunt atraşi de mirajul lumii occidentale cu hainele ei de firmă etc.

Şi cum mai este lumea acestui copil universal? E o lume pe dos, în care normalitatea are altă definiţie, în care poţi umbla fără tricou, dacă ai nevoie de el pentru transportul fructelor de mango sau în care cei apreciaţi sunt oamenii consideraţi ciudaţi de către adulţi, precum vânzătorul de momeli pentru pescuit, care face tot timpul scheme de karate de plajă. De altfel, pentru copii, de cele mai multe ori, adulţii sunt nostimi şi bizari.

Copiii nu pot fi duşi de nas, ei depistează foarte uşor bunătatea (doamna Economopoulos) şi răutatea sau dispreţul (casa familiei Van Goetzen, cu toate că e cea mai frumoasă de pe fundătură, e ocolită de copii din pricina caracterului celor doi soţi). Deşi nu judecă, ei îi prezintă într-o lumină crudă pe cei care o merită: pe soţii Van Goetzen, pe Innocent, personaj cu nume înşelător. Dar majoritatea celor care populează universul copilăriei sunt făcuţi din bine şi rău, şi priviţi cu îngăduinţă pentru că până şi un mare şmecher din cartier, precum Francis, ascunde o suferinţă.

Este o carte scrisă cu delicateţe, din care lipseşte cu totul vulgaritatea, în care până şi limbajul uneori colorat al lui Gaby şi al prietenilor lui nu umbreşte inocenţa. În mod straniu, nici violenţa şi ororile războiului nu închid ochiul inocent, deşi ele grăbesc maturizarea şi ieşirea din copilărie, alături de dramele familiale individuale. În cazul lui Gaby, începutul sfârşitului fericirii este despărţirea părinţilor, prima pierdere, prima traumă, la care se vor adăuga, treptat, şi altele: plecarea prietenilor, transformarea mamei tinere şi frumoase într-o bătrână cu mintea rătăcită, după pierderea rudelor sale, ucise în Rwanda, moartea tatălui.

Nu numai oamenii se transformă, sub zodia războiului, ci şi spaţiul. Fundătura în care locuieşte Gaby, parte a unui cartier al elitelor, paradis al arborilor de mango, cu vegetaţie luxuriantă, o adevărată oază de linişte, se îngustează tot mai mult, precum camera lui Chloé din Spuma zilelor. Frica, suferinţa şi moartea pătrund, în cele din urmă, chiar şi în acest refugiu-sanctuar.

Drumul spre şcoală e presărat cu cadavre, munţii de bougainvillea ce împrejmuiau, cândva, şcoala sunt înlocuiţi de un zid înalt de apărare.

Într-un spaţiu în care moartea devine o realitate cotidiană, aproape banală, există şi supape salvatoare. Imaginaţia e una dintre ele - copilul visează la o ninsoare la tropice, peisaj de poveste ce va pacifica spaţiul, restabilind legăturile dintre oameni. Apoi, lectura şi, din această perspectivă, prietenia cu doamna Economopoulos va fi un punct de sprijin pentru Gaby.

Lectura stimulează şi imaginaţia, iar cititorul va avea plăcerea de a recunoaşte câteva dintre cărţile universale ale copilăriei care nu sunt numite, ci doar descrise prin prisma imaginaţiei copilului. Pentru cel religios ca Donatien, unul dintre servitorii casei, singurul mijloc de rezistenţă este nădejdea iraţională, credinţa, împotriva oricăror piedici exterioare şi aparenţe descurajante.

Acest drum al personajului de la copilăria fără griji, fără ţânţari care să ţiuie la ureche, cum o va spune chiar el, la suferinţă, echivalează, până la urmă, cu o metaforă a vieţii pe parcursul căreia pierdem oameni şi lucruri, învăţând să trăim fără ele. Însă un lucru esenţial rămâne, şi anume speranţa copilărească în puterea de regenerare a omului şi în frumuseţea infinită a vieţii.

Dulce răzbunare

Joe Abercrombie
Dulce răzbunare
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Ruxandra Toma

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Intro

O fi războiul un iad, dar pentru apriga Monza Murcatto, vestita şi neînduplecata supusă a lui Orso, el poate fi şi o sursă de bani. Prin victoriile repurtate, a devenit celebră, poate prea celebră. Iar acum, trădată şi azvârlită în lumea răposaţilor, Monza trăieşte cu un singur gând: să se răzbune. Aliată cu un beţiv notoriu, un specialist în otrăvuri, un criminal obsedat de numere şi un barbar dornic să facă dreptate, trebuie să înfrunte jumătate de regat. Iar cel mai periculos om din lume vine după ea...
O poveste din universul seriei Prima lege.

"Lupte palpitante, viscerale, acţiune brutală, ritm susţinut. Abercrombie pune în roman trădări, schimbări, răsturnări de situaţie şi ne face să ne întrebăm cum o să se sfârşească. Dulce răzbunare e cea mai bună carte a lui de până acum." (George R.R. Martin)

***
Fragment
Benna Murcatto salvează o viaţă

Răsăritul de soare avea culoarea sângelui infectat. Curgea din est, păta cu roşu cerul întunecat şi însemna cu aur lichid crâmpeiele de nori. Mai jos, drumul şerpuia pe coasta muntelui către fortăreaţa Fontezarmo, un grup de turnuri ascuţite, cenuşii pe bolta rănită a cerului. Zorii erau coloraţi în roşu, negru şi auriu.

Culorile meseriei lor.
- Eşti deosebit de frumoasă în dimineaţa asta, Monza.

Ea oftă, de parcă înfăţişarea ei deosebită nu ar fi fost decât o întâmplare. De parcă nu ar fi stat un ceas în faţa oglinzii ca să se gătească.
- Asta-i realitatea. Constatarea ei nu-i vreun talent. Dovedeşti doar că nu eşti orb.

Căscă, se întinse ca să se dezmorţească şi se aşeză mai bine în şa, făcându-l să aştepte.
- Dar, te rog, continuă.

El îşi drese zgomotos glasul şi ridică o mână, aidoma unui cabotin care urmează să rostească monologul vieţii lui.
- Părul tău mi se pare... o blană lucioasă de samur.
- Eşti un cocoşel îngâmfat. Ieri cu ce ţi se părea că seamănă? Cu draperia nopţii. Mi-a plăcut mai mult, era mai poetic. Poezie proastă, ce-i drept, dar te-ai străduit.
- Rahat! exclamă el, mijindu-şi ochii spre nori. Atunci ascultă aici: ochii tăi strălucesc precum nişte safire nepreţuite!
- Adică acum zici că am pietre pe faţă?
- Buze ca petalele de trandafiri?

Ea scuipă în direcţia lui, dar el se aştepta la asta şi se feri la timp. Flegma trecu peste capul calului şi ajunse pe pietrele zvântate de lângă drum.
- Cu asta să-ţi uzi trandafirii, tembelule! Poţi mai mult de atâta.
- Mi-e din ce în ce mai greu, mormăi el. Bijuteria pe care ţi-am cumpărat-o îţi vine superb.

Ea îşi ridică mâna dreaptă ca să admire rubinul de mărimea unei migdale, în care se reflectau primele raze ale soarelui şi care strălucea ca o rană deschisă.
- Am primit daruri şi mai urâte.
- Se potriveşte cu firea ta pătimaşă.

Ea pufni pe nas.
- Şi cu reputaţia mea pătată cu sânge.
- Fac ceva pe reputaţia ta! Vorbe de oameni cretini! Eşti un vis. O fantasmă. Parcă ai fi...

Şi pocni din degete când găsi comparaţia.
- Însăşi Zeiţa Războiului!
- Zeiţă, zici?
- A Războiului. Îţi place?
- Merge. Dacă o să-l pupi în fund pe ducele Orso măcar pe jumătate la fel de bine, am putea chiar să primim un premiu.

Benna îşi ţuguie buzele.
- Nimic nu-mi face mai mare plăcere dimineaţa decât imaginea feselor cărnoase ale Excelenţei Sale. Sugerează... forţă.

Copitele tropăiră pe cărarea acoperită de praf, şaua scârţâi şi hamul zăngăni. Drumul făcea meandre peste meandre peste meandre. Restul lumii rămase undeva, sub ei. La răsărit, roşul sângeriu al cerului devenea un fel de roz palid. În faţa ochilor le-a apărut râul, care şerpuia prin pădurea autumnală de la poalele văii povârnite. Scânteia ca o armată în marş şi îşi urma cursul grăbit şi implacabil către mare. Către Talins.
- Aştept, spuse el.
- Ce?
- Partea mea de complimente, fireşte.
- O să-ţi plesnească tărtăcuţa dacă ţi se mai umflă doar un pic, zise ea, trăgându-se de manşetele din mătase. Şi nu vreau să-mi stropeşti cu terci de creier cămaşa asta nouă.
- M-ai omorât! exclamă Benna, ducând mâna la piept. M-ai înjunghiat în inimă! Aşa îmi răsplăteşti tu anii de devotament, căţea fără suflet?
- Cum de-ţi permiţi să crezi că mi-ai fi devotat mie, ţărane? Eşti ca o căpuşă devotată unui tigru!
- Tigru? Ha! Când te compară cineva cu un animal, de obicei se preferă şarpele.
- Tot mai bine decât un vierme.
- Curvo!
- Laşule!
- Criminalo!

Aici nu putea să-l contrazică. Şi se lăsă din nou tăcerea. O pasăre începu să cânte dintr-un copac uscat de pe marginea drumului. Calul lui Benna se apropie de al ei şi el îi murmură cu foarte, foarte multă tandreţe:
- Eşti deosebit de frumoasă în dimineaţa asta, Monza.

Femeia zâmbi din colţul gurii. Colţul pe care el nu putea să-l vadă.
- Ce să-i faci? Asta-i realitatea.

Îşi îmboldi calul după un cot al râului şi în faţa lor se ivi zidul exterior al citadelei Fontezarmo. Un pod îngust traversa defileul ameţitor, ducând la poarta fortăreţei. La celălalt capăt se căsca o arcadă primitoare ca un mormânt.
- Au fortificat zidurile de anul trecut şi până acum, mormăi Benna. Nici prin gând nu-mi trece s-o iau cu asalt.
- Nu te apuca acum să susţii că ai avea curaj să te sui pe scara aia.
- Nici nu mi-ar da prin cap să îndemn pe altcineva să ia cu asalt citadela asta.
- Nu te apuca să susţii că ai avea curaj să dai vreun ordin.
- Nici nu m-aş gândi să mă uit la tine cum trimiţi pe altcineva să o ia cu asalt.
- Nu.

Cu multă prudenţă se aplecă uşor din şa şi se încruntă la abisul din stânga ei. Apoi îşi ridică privirea la zidul din dreapta, ale cărui metereze desenau zimţi negri pe cerul zorilor.
- Am impresia că Orso crede că cineva ar încerca să-l omoare.
- Are duşmani? şopti Benna cu uimire prefăcută şi holbând ochii.
- Nu prea mulţi - doar jumătate din Styria.
- Atunci... înseamnă că şi noi avem duşmani?
- Mai mult de jumătate din Styria.
- Dar atât de tare m-am străduit să mă placă...

Au trecut la trap printre doi oşteni posaci, cu suliţele şi coifurile din oţel atât de lustruite, încât strălucirea lor te-ar fi putut orbi. Tropotul copitelor răsună prelung în întunericul din pasajul lung, care urca în pantă domoală.
- Acum ai privirea aia.
- Care privire?
- Care zice "gata cu distracţia pe ziua de azi".
- Hm! mormăi ea, simţind cum nemulţumirea-i caracteristică îi strâmbă trăsăturile. Tu îţi poţi permite să zâmbeşti. Eşti personajul pozitiv.

Lumea de dincolo de porţi era cu totul alta - aer îmbibat cu parfum de levănţică şi decor verde-aprins, după cenuşiul muntelui. O lume cu pajişti îngrijite, cu garduri vii într-atât de torturate, încât să aibă forme de toată minunea, cu fântâni arteziene din care apa ţâşnea în sclipiri de diamante. Din păcate, la fiecare portal se aflau străjeri încruntaţi, cu crucea neagră a Talinsului cusută pe tunicile albe purtate peste armuri; şi ăştia îţi stricau tot cheful.
- Monza...
- Da?
- Haide să fie asta ultima noastră campanie, încercă să o convingă Benna. Ultima noastră vară petrecută pe câmpul de luptă. Hai mai bine să ne găsim o ocupaţie mai plăcută. Acum, cât timp mai suntem tineri.
- Şi cum rămâne cu cele O Mie de Săbii? Mai degrabă zeci de mii acum. Contează pe noi şi ne aşteaptă ordinele.
- Să conteze pe altcineva. S-au însoţit cu noi pentru că şi-au zis că-i rost de ceva jafuri babane şi le-am oferit destule ocazii din astea. Nu sunt loiali decât propriului profit.

Se vedea nevoită să recunoască faptul că membrii celor O mie de Săbii nu erau oameni buni, nici măcar mercenari buni. Majoritatea erau mai mult decât nişte criminali. Iar mare parte dintre ceilalţi aspirau să devină astfel. Însă nu asta era problema.
- Trebuie să ai un scop în viaţă, mârâi ea.
- Nu pricep de ce.
- Aşa eşti tu. Nu peste mult timp Visserine va capitula, Rogont se va preda, iar Liga celor Opt va deveni doar un vis urât. Orso se va putea încorona Rege al Styriei şi nu va mai avea nevoie de noi. Ne vom împrăştia care încotro şi vom fi uitaţi.
- Dar nu merităm aşa ceva. Am putea avea oraşul nostru. Iar tu ai putea să fii nobila ducesă Monzcarro de... de ceva.
- Iar tu neînfricatul duce Benna? râse ea dispreţuitor. Fraier fără minte ce eşti! Nici să te caci n-ai putea fără ajutorul meu. Războiul este o afacere destul de murdară, aşa că refuz să mă bag în politică. Când Orso se încoronează, noi ne retragem.

Benna oftă.
- Păi, nu suntem mercenari? Cosca nu ar fi rămas niciodată lângă un patron ca ăsta.
- Eu nu sunt Cosca. Plus că nu-i deloc înţelept să-l refuzi pe Lordul de Talins.
- Aiurea! Pur şi simplu îţi place să lupţi.
- Nu. Îmi place să câştig. Mai rămânem un singur sezon, apoi plecăm în lumea largă. Să vizităm Vechiul Imperiu. Să facem turul celor O Mie de Insule. Să navigăm până la Adua şi să stăm la umbra Casei Creatorului. Să facem tot ce ne-am dorit.

Benna se bosumflă, aşa cum făcea întotdeauna când lucrurile nu ieşeau după vrerea lui. Se îmbufna mereu, dar nu refuza niciodată. Şi o irita uneori faptul că doar ea trebuia să decidă ce vor face.
- De vreme ce-i evident că împreună n-avem decât o singură pereche de boaşe, chiar nu simţi câteodată nevoia să le mai porţi şi tu?
- Ţie îţi vin mai bine. Unde mai pui că tu eşti aia mintoasă. E corect ca boaşele să stea împreună cu creierul.
- Tu ce-ai de câştigat din afacerea asta?

Benna îi adresă un zâmbet larg.
- Surâsul învingătorului.
- Atunci dă-i înainte şi surâde cât pofteşti.

Acestea fiind spuse, ea sări din şa, îşi îndreptă centura cu un gest smucit, aruncă hăţurile grăjdarului şi porni cu paşi mari către intrarea în curtea castelului. Benna s-a împiedicat de mai multe ori în sabie când alerga să ţină pasul cu ea. Deşi îşi câştiga existenţa de pe urma războaielor, armele îl încurcau întotdeauna, făcându-l de ruşine.

Curtea interioară, mult mai păzită decât cea exterioară, avea terase largi, construite pe creasta muntelui, unde fuseseră plantaţi arbori exotici, mai cu seamă palmieri. O coloană străveche, despre care se spunea că ar proveni chiar din palatul lui Scarpius, se înălţa semeaţă în centru şi se reflecta în apa sclipitoare a unui heleşteu rotund, plin cu peşti argintii. Curtea era mărginită pe trei laturi de imensitatea aceea din sticlă, bronz şi marmură care era castelul ducelui Orso - aidoma unui motan monstruos cu un şoricel în labe. Din primăvară şi până acum, de-a lungul zidului nordic se mai construise încă o aripă extrem de spaţioasă, ale cărei ghirlande decorative cioplite în piatră erau încă pe jumătate ascunse în spatele schelelor.
- Ia uite ce au mai construit! spuse ea.
- Mi se pare normal. Cum să-i ajungă prinţului Ario doar zece săli în care să-şi ţină pantofii?
- În zilele noastre niciun bărbat nu poate pretinde că e elegant dacă nu are cel puţin douăzeci de încăperi pline cu pantofi.

Benna aruncă o privire încruntată la cizmele lui cu catarame aurii.
- Eu n-am decât treizeci de perechi cu totul. Mă ustură inima de atâta sărăcie.
- Pe toţi ne ustură, murmură ea.

Un grup de statui, doar pe jumătate terminate, se înşirau de-a lungul acoperişului. Îl reprezentau pe ducele Orso dând de pomană săracilor. Ducele Orso împărţind cunoaştere celor ignoranţi. Ducele Orso apărându-i pe cei slabi.
- Mă mir că n-a comandat şi o statuie cu toată populaţia Styriei dându-i limbi în cur, îi şopti Benna la ureche.

Ea îi arătă un bloc de marmură parţial prelucrat.
- Asta urmează.
- Benna!

Contele Foscar, mezinul lui Orso, venea în goana mare pe lângă heleşteu, aidoma unui căţeluş exaltat. Bucuria îi lumina chipul pistruiat. Pietrişul proaspăt greblat îi scârţâia sub tălpi. De când îl văzuse Monza ultima dată, tânărul făcuse încercarea nesăbuită de a-şi lăsa barbă, însă firişoarele rare de păr de culoarea nisipului nu reuşeau decât să-l facă să arate şi mai mult ca un copil. O fi moştenit el toată curăţenia sufletească a familiei, dar frumuseţea îl ocolise. Benna rânji, îşi repezi un braţ peste umerii lui Foscar şi îi răvăşi părul. Gestul acesta, considerat o insultă dacă ar fi venit din partea altcuiva, era sincer şi fermecător când îl făcea Benna. Harul lui de a-i face pe oameni să se simtă bine o fascina mereu pe Monza. Talentele ei erau cu totul opuse.
- A sosit tatăl tău? îl întrebă ea.
- Da. Şi fratele meu e aici. Stau de vorbă cu bancherul.
- În ce ape se scaldă?
- Bune, din câte mi-am dat eu seama. Dar îl cunoaşteţi şi voi pe tata. Deşi nu s-a înfuriat niciodată pe voi doi, nu-i aşa? Aduceţi mereu numai veşti bune. Şi astăzi veştile sunt bune, da?
- Îi spun eu, Monza, sau...?
- Borletta a căzut. Cantain e mort.

Foscar nu se bucură. Nu avea apetitul tatălui său pentru cadavre.
- Cantain a fost un om bun.

Din câte îşi dădea seama Monza, remarca asta nu avea legătură cu subiectul.
- A fost duşmanul tatălui tău.
- Dar un om care merita tot respectul. Prea puţini au mai rămas în Styria. Chiar a murit?

Benna pufni.
- Ce să zic? Nu mai are cap şi a fost tras în ţeapă deasupra porţilor. Aşa că, dacă nu cunoşti un doctor al naibii de bun...

Trecură pe sub o arcadă înaltă, dincolo de care urma un culoar întunecos şi plin cu ecouri, ca mormântul unui împărat. Suliţe de lumină prăfoasă se strecurau înăuntru şi se întâlneau pe pardoseala din marmură. Armuri vechi, în poziţie de drepţi, cu sclipiri mute; arme de demult, strânse în pumni din fier. Zgomotul ascuţit al unor tocuri de cizmă reverberă din pereţi: un bărbat în uniformă neagră se apropia de ei.
- Căcat! îi şuieră Benna în ureche. Vipera aia de Ganmark e aici.
- Potoleşte-te!
- Imposibil ca nemernicul ăsta indolent să fie atât de priceput în lupta cu sabia cum se spune...
- Ba este!
- Dacă aş fi măcar pe jumătate bărbat, aş...
- Nu eşti. Aşa că stai cuminte!

În mod cu totul straniu, chipul generalului Ganmark era lipsit de fermitate; mustaţa bleagă şi ochii de un cenuşiu spălăcit, mereu umezi, îi confereau o expresie de tristeţe veşnică. Se zvonea că fusese dat afară din oastea Uniunii pentru o necuviinţă de natură sexuală, în care fusese implicat un alt ofiţer; apoi traversase marea ca să-şi găsească un stăpân cu vederi mai largi. Or, ducele Orso avea vederi nelimitate când venea vorba despre cei din slujba lui, cu condiţia ca aceştia să-şi dovedească eficienţa. Ea şi cu Benna erau cele mai bune exemple în acest sens.

Ganmark bâţâi rece din cap către Monza.
- Doamnă general Murcatto!

Un alt salut la fel de ţeapăn şi către Benna.
- Generale Murcatto! Conte Foscar, sper că îţi faci exerciţiile?
- Mă antrenez în fiecare zi.
- Înseamnă că ai să ajungi un bun spadasin.

Benna pufni:
- Ori spadasin, ori o pacoste.
- Şi una, şi alta ar fi o realizare, rosti fără intonaţie Ganmark, mâncând terminaţiile cuvintelor aşa cum o făceau unioniştii. Bărbatul fără disciplină nu este mai bun decât un câine. De fapt, este chiar mai rău. Iar soldatul fără disciplină nu este mai bun decât un cadavru. De fapt, este chiar mai rău. Pentru că un cadavru nu reprezintă nicio ameninţare la adresa camarazilor săi.

Benna căscă gura, dar Monza i-o luă înainte. Dacă ţinea cu tot dinadinsul să se poarte ca un imbecil, o va putea face mai târziu.
- Ce ai mai făcut în sezonul ăsta?
- Mi-am făcut treaba, apărând flancurile voastre de Rogont şi osprienii lui.
- L-ai întârziat pe Ducele Tergiversărilor? rânji superior Benna. Grea sarcină!
- Nu am avut decât un rol secundar. O notă comică într-o mare tragedie, însă sper că apreciată de public.

Ecourile paşilor lor se amplificară atunci când trecură pe sub o altă arcadă şi pătrunseră în rotonda cea înaltă din centrul palatului. Pereţii ei curbaţi erau, de fapt, uriaşe panouri sculptate, care prezentau scene din vechime. Războaiele dintre Demoni şi Magi şi alte aiureli de genul ăsta. Cupola gigantică era acoperită cu fresce înfăţişând şapte femei înaripate pe fundalul unui cer acoperit cu nori de furtună - femei în armuri, femei înarmate, femei furioase. Cele şapte ursitoare, stabilind destinele pământenilor, împărţindu-le noroc şi ghinion.  Cea mai însemnată operă a lui Aropella. Monza auzise că a avut nevoie de opt ani ca să o termine. Şi ea nu a reuşit niciodată să scape de senzaţia pe care i-o provoca locul acesta - o făcea să se simtă mică, slabă, neînsemnată. Ăsta era şi scopul.

Urcară toţi patru o scară atât de largă, încât de două ori mai mulţi oameni ar fi putut să stea pe ea umăr la umăr.
- Şi încotro te-a dus talentul tău comic? îl întrebă ea pe Ganmark.
- Prin foc şi moarte, până la porţile de la Puranti şi înapoi.

Benna strâmbă din buze.
- Dar de luptat te-ai luptat?
- De ce aş face-o? N-ai citit scrierile lui Stolicus? "Animalul se luptă ca să obţină victoria..."
- Generalul doar merge în marş până acolo", termină Monza citatul. Ai stârnit multe râsete?
- Presupun că niciunul din partea duşmanului. Şi foarte puţine din partea celorlalţi, însă aşa este la război.
- Eu am mereu timp să chicotesc, murmură Benna în treacăt.
- Sunt oameni care râd cu uşurinţă. Aceştia sunt nişte comeseni absolut încântători.

Ochii umezi ai lui Ganmark se opriră asupra Monzei.
- Remarc că tu nu zâmbeşti.
- Am să zâmbesc şi eu. Atunci când Liga celor Opt va fi înfrântă şi Orso devine Rege al Styriei. Atunci ne vom putea pune săbiile în cui.
- Experienţa m-a învăţat că săbiile nu se simt prea bine atârnate în cui. Au obiceiul de a-şi găsi drumul înapoi în mâinile oamenilor.
- Presupun că Orso te va păstra, zise Benna. Fie doar ca să lustruieşti podelele.

Ganmark nici măcar nu clipi.
- În cazul acesta, Excelenţa Sa va avea cele mai curate pardoseli din întreaga Styrie.

În capătul scării era o uşă dublă, foarte înaltă, cu inserţii de lemn lăcuit pe care erau sculptate capete de leu. Un bărbat solid se plimba încolo şi încoace prin faţa ei, aşa cum se plimbă un câine bătrân şi devotat prin faţa uşii stăpânului. Credinciosul Carpi, căpitanul cu cea mai mare vechime în Mia de Săbii. Chipul său lătăreţ, sincer, bătut de soare, vânt şi ani, purta urmele sutelor de bătălii la care participase.
- Hei, Credinciosule!

Benna îl apucă pe bătrânul mercenar de mâna cât o lespede.
- Ce te-a apucat să urci pe munte la vârsta ta? N-ar trebui să fii într-un bordel?
- Ce bine ar fi, ridică din umeri Carpi. Dar Excelenţa Sa a trimis după mine.
- Iar tu, fiind o fire supusă... te-ai supus.
- De-aia mi se zice Credinciosul.
- Cum stătea treaba în Borletta când ai plecat tu de acolo? îl întrebă Monza.
- Era linişte. Cei mai mulţi oameni sunt încartiruiţi în afara zidurilor, sub comanda lui Andiche şi Victus. Bine ar fi dacă n-ar da foc locului, zic eu. Pe unii dintre cei mai de nădejde i-am lăsat în palatul lui Cantain, supravegheaţi de Sesaria. Veterani, ca mine, de pe vremea generalului Cosca. Bărbaţi trecuţi prin ciur şi dârmon, nu nătăfleţi repeziţi ca ăştia de acum.

Benna râse înfundat.
- Adică din ăia de gândesc mai încet?
- Gândesc încet, dar măcar gândesc tot timpul. Şi ajungem unde trebuie într-un final.
- Ce faci, intri?

Foscar se împinse cu umărul într-o uşă şi o deschise. Ganmark şi Credinciosul îl urmară. Monza ezită o clipă în prag, încercând să-şi compună cea mai dură expresie. Ridică ochii şi îl suprinse pe Benna zâmbind la ea. Fără să se gândească, se pomeni că-i zâmbeşte şi ea. Apoi se apropie de el şi îi şopti la ureche:
- Te iubesc.
- Mi se pare normal.

Benna intră primul şi Monza pe urmele lui.

Biroul personal al ducelui Orso era o sală din marmură de dimensiunile unei pieţe. Ferestrele impunătoare înşirate pe o latură erau deschise şi prin ele intra adierea pătrunzătoare a vântului, înfoind draperiile viu colorate. Dincolo de ele se afla o terasă lungă, ce părea suspendată în aer şi care dădea spre cea mai abruptă coastă a muntelui.

Peretele opus era acoperit cu tablouri extrem de înalte, creaţii ale celor mai însemnaţi artişti ai Styriei şi care înfăţişau mari bătălii din istorie. Victoriile lui Stolicus, ale lui Harold cel Mare, ale lui Farans şi Verturio, toate imortalizate în ulei de peneluri măiestre. Nu avea cum să-ţi scape mesajul care spunea că Orso era ultimul dintr-un neam de regi biruitori, cu toate că străbunicul lui fusese nu numai un uzurpator, ci şi un criminal ordinar.

Cel mai mare tablou se afla chiar în faţa uşii - era înalt de cel puţin zece metri. Şi cine să fie înfăţişat în el, dacă nu Marele Duce Orso? Călare pe un armăsar cabrat, cu sabia strălucitoare ridicată deasupra capului, cu privirea-i pătrunzătoare aţintită în zare, îndemnându-şi oamenii spre victorie în Bătălia de la Etrea. Pictorul părea să nu fi aflat că Orso nu se apropiase nici măcar la optzeci de kilometri de front.

Să nu uităm însă că minciunile subtile au mereu câştig de cauză în faţa adevărului, aşa cum îi spusese el adesea.

Ducele de Talins stătea ursuz la un birou, fluturând acum un condei în locul sabiei. Alături de el se afla un bărbat înalt, cumplit de slab, cu nasul coroiat, care se uita în jos cu atâta aviditate, de ziceai că-i un vultur care pândea moartea călătorilor însetaţi. În spatele lor, pe umbrele de pe perete, se contura o altă siluetă masivă. Gobba, garda de corp a lui Orso - un individ cu gâtul gros ca de porc. Prinţul Ario, fiul cel mare şi moştenitorul ducelui, stătea tolănit într-un jilţ poleit cu aur, nu departe de ceilalţi. Picior peste picior, cu un pahar cu vin ţinut neglijent în mână şi cu un surâs insipid pe chipul său chipeş, dar impasibil.
- I-am găsit pe calicii ăştia rătăcind jurul castelului! strigă Foscar. Şi m-am gândit să ţi-i aduc să-ţi faci pomană cu ei, tată!
- Pomană?

Vocea ascuţită a lui Orso răsună prelung în sala imensă.
- Nu-i chiar activitatea mea preferată. Făceţi-vă comozi, prieteni. Vin şi eu imediat.
- Ia te uită, Măcelăreasa din Caprile, murmură Ario, însoţită de micuţul ei Benna!
- Înălţimea Ta, ce bine arăţi!

De fapt, Monza credea că arată ca o puţă bleagă, însă îşi păstră părerea pentru sine.
- La fel şi tu, dar mereu arăţi bine. Dacă toţi soldaţii ţi-ar semăna, aş putea fi tentat să iau şi eu parte la campaniile militare. Ăla-i un farafastâc nou?

Şi Ario făcu un semn leneş cu degetele-i împopoţonate spre rubinul de pe mâna Monzei.
- Doar un fleac pe care l-am avut la îndemână când m-am îmbrăcat.
- Mi-ar fi plăcut să fiu şi eu acolo. O cupă cu vin?
- Aşa, dis-de-dimineaţă?

Ario privi printre pleoapele-i grele spre fereastră.
- Din punctul meu de vedere noaptea nu s-a încheiat încă.

Şi a rostit vorbele astea cu emfază, de parcă o noapte nedormită ar fi fost cine ştie ce act de eroism.
- Eu nu refuz.

Benna deja îşi turna licoarea, căci se pricepea mai bine decât oricine să facă pe grozavul. Cel mai probabil va fi beat în mai puţin de o oră şi se va face de râs, dar Monza era sătulă să-l tot dădăcească. Ocoli şemineul monumental, susţinut de statuile lui Juvens şi Kanedias, şi se îndreptă către biroul lui Orso.
- Semnează aici, aici şi aici, tocmai spunea slăbănogul, indicând documentele cu un deget descărnat.
- Îl cunoşti pe Mauthis, nu-i aşa? o întrebă Orso, aruncând individului o privire acră. Mă ţine în lesă.
- Veşnic umilul tău slujitor, Excelenţă. Banca Valint şi Balk a fost de acord să-ţi acorde acest împrumut pe perioadă de un an, după care, spre marele lor regret, îţi vor percepe dobândă.

Orso pufni.
- La fel cum ciuma regretă morţii pe care i-a făcut.

Mai mâzgăli o ultimă buclă la ultima semnătură şi azvârli condeiul.
- Toţi ne ploconim în faţa cuiva, nu? Nu uita să le transmiţi patronilor tăi infinita mea recunoştinţă pentru indulgenţa de care au dat dovadă.
- Aşa voi face.

Mauthis strânse documentele.
- Cu asta am încheiat afacerea, Excelenţă. Sunt nevoit să plec de îndată, dacă vreau să prind fluxul de seară spre Westport...
- Ba nu. Mai stai puţin. Avem şi altceva de discutat.

Ochii morţi ai lui Mauthis se opriră asupra Monzei, apoi reveniră la Orso.
- Cum doreşte Excelenţa Voastră.

Ducele se ridică sprinten de la birou.
- Atunci, să ne ocupăm de treburi mai plăcute. Zici că aduci veşti bune, Monzcarro, da?
- Chiar aşa, Excelenţă.
- Of, ce m-aş face fără tine?

De la ultima lor întâlnire, îi apăruse o şuviţă de culoarea fierului în părul negru, parcă şi nişte riduri mai adânci la ochi, dar atitudinea lui poruncitoare era la fel de impresionantă ca în trecut. Se aplecă şi o sărută pe ambii obraji, apoi îi şopti la ureche:
- Ganmark e un comandant destul de bun, dar, cu toate că îi place să ia ştiuletele în gură, n-are strop de umor. Haide la aer să-mi povesteşti despre toate victoriile tale.

O cuprinse cu un braţ pe după umeri şi o conduse pe lângă sarcasticul Prinţ Ario, prin uşile mari deschise, pe terasa înaltă.

Soarele se înălţa şi lumea se umpluse de culori şi strălucire. Sângele se scursese de pe cer, lăsând în urmă-i un albastru intens, peste care se târau nori albi şi pufoşi. Sub terasă, pe fundul acelei văi ameţitoare, râul cu sclipiri argintii şerpuia printre copacii cu frunzele verde-deschis, portocaliu-ars, galben-pal, roşu-aprins. Spre est, pădurea se fărâma, lăsând loc unui covor de câmpuri - petice de pământ necultivate şi verzi, petice de pământ negru, holde aurii. Mai departe râul se întâlnea cu marea cenuşie şi se ramifica într-o deltă întinsă, sugrumată de insule. Monza abia dacă reuşea să zărească siluetele minuscule ale turnurilor, clădirilor, podurilor şi zidurilor de acolo. Măreţul ducat Talins, nu mai mare decât unghia de la degetul ei mare.

Miji ochii în vântul puternic şi îşi dădu la o parte nişte şuviţe rebele de păr de pe obraji.
- Nu mă plictisesc niciodată de priveliştea asta.
- Cum să te plictiseşti. Ăsta-i şi motivul pentru care am construit blestemăţia asta de castel. De aici îmi pot supraveghea supuşii, aşa cum un părinte vigilent veghează asupra copiilor săi. Să se asigure că nu se rănesc în timp ce se joacă, vezi bine.
- Poporul tău e norocos să aibă un tată atât de drept şi grijuliu.
- "Drept şi grijuliu", repetă Orso, încruntându-se şi privind gânditor la marea din zare. Crezi că aşa mă va ţine minte istoria?

Monza credea că este foarte puţin probabil, dacă nu chiar exclus.
- Cum zicea Bialoveld? "Istoria o scriu cei învingători."

Ducele o ţinuse strâns de umăr.
- Ce frumos ştii tu să vorbeşti! Plus că eşti educată şi te pricepi să negociezi. Ario este destul de ambiţios, nu zic, dar e leneş şi nici nu-l duce mintea. Aş fi surprins dacă mi s-ar spune că a reuşit să citească până la capăt un semn de pe marginea drumului. Nu-i pasă decât de curvăsăreala lui. Şi de pantofi. Pe de altă parte, Terez, fie-mea, plânge cu lacrimi amare pentru că am măritat-o cu un rege. Pe cinstea mea, dacă i l-aş fi dat drept mire pe marele Euz[1] însuşi, s-ar fi smiorcăit şi mi-ar fi cerut să-i dau un soţ cu aceeaşi poziţie socială ca a ei.

---

[1]Euz - creatură fantastică, pe jumătate om, pe jumătate demon (n. tr.).

Cinci zile care au zguduit lumea

Nicholas Best
Cinci zile care au zguduit lumea. Relatările unor martori oculari de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Publishing, 2017
Traducere din limba engleză de Eugen Damian

Citiţi introducerea la această carte.

*****
Intro

O captivantă descriere a evenimentelor petrecute la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui mai 1945, când Mussolini şi amanta lui sunt executaţi de partizanii italieni, Hitler se căsătoreşte cu Eva Braun, apoi cuplul se sinucide, liderii nazişti flutură steagul alb şi războiul cel mai monstruos din istoria omenirii se apropie de sfârşit.

Numeroşi martori, între care unele persoane faimoase ale vremii şi altele devenite celebre în deceniile următoare - Jack Kennedy; Bob Dole; Henry Kissinger; Aleksandr Soljeniţîn; Roman Polanski; Joseph Ratzinger; Ezra Pound; Sophia Loren; Audrey Hepburn etc. - îşi amintesc în ce împrejurări au auzit acele veşti.

Cartea aduce în atenţia cititorului o serie de întâmplări extrem de variate, unele tragice şi oribile, altele emoţionante şi pline de speranţă, care redau atmosfera de o intensitate copleşitoare a acelor zile. Se bazează pe o documentaţie amplă, iar naraţiunea este pasionantă şi se citeşte ca un thriller.

Cap. 10 - Naţiunile Unite

Winston Churchill îşi petrecuse weekendul la Chequers, casa de vacanţă oficială a prim-ministrului din afara Londrei. Urma să afle întreaga poveste despre Dachau, dar auzise deja de Belsen şi de Buchenwald. Ordonase ca toate atrocităţile să fie investigate în detaliu, iar vinovaţii să fie aduşi fără întârziere în faţa justiţiei. La fel ca americanii la Dachau, Churchill nu vedea niciun motiv pentru care vinovaţii nu ar fi trebuit puşi la zid şi împuşcaţi, făcându-se uz de litera legii pentru a-i pedepsi.

În seara anterioară, văzuse un film, după ce sosiseră veşti despre capitularea germană din Italia. Churchill aflase şi de moartea lui Mussolini, pe care le-o comunicase oaspeţilor săi cu următoarele cuvinte: "Ah, bestia sângeroasă a murit." Dictase imediat o telegramă despre capitulare adresată lui Stalin, iar o alta feldmareşalului Alexander, felicitându-i, pe el şi pe generalul american Mark Clark, pentru marea lor realizare. Nu se dusese la culcare şi mai stătuse câteva ore alături de personalul lui, discutând vesel şi bucurându-se de veştile primite din Italia. Nimeni n-a reuşit să-l convingă să se ducă la culcare până la ora trei dimineaţa.

Şi-a făcut din nou apariţia pe la prânz. Ziarele de weekend erau pline de ştiri despre război: "Himmler propune o capitulare necondiţionată", "Himmler îi mai dă lui Hitler doar 24 de ore de trăit", "Himmler trebuie să se predea până marţi". Ziarele de luni au fost la fel de optimiste, savurând moartea lui Mussolini şi vorbind despre victoria iminentă din Europa. Churchill le-a citit pe toate în pat, pufăind dintr-un trabuc, împingând la o parte tava cu micul dejun şi chemând-o la el pe Marian Holmes, secretara lui, pentru a începe ziua de lucru. Avea obiceiul să-i dicteze din pat, în timp ce purta doar o bluză de pijama care, de cele mai multe ori, lăsa la vedere o porţiune apreciabilă din posteriorul pe care femeia nu ţinea neapărat să-l vadă.

Urmau să se întoarcă la Londra în după-amiaza aceea, însă Churchill trebuia mai întâi să facă o mulţime de lucruri: un munte de informări de citit şi cablograme de studiat înainte de a se da jos din pat. Purtase prima discuţie cu noul preşedinte american de-abia cu câteva zile în urmă. Vorbise atunci cu Harry Truman prin intermediul liniei transatlantice pline de paraziţi. Se înţeleseseră bine, însă Churchill nu era încă sigur de poziţia lui Truman în privinţa situaţiei din Europa Centrală. Se întreba dacă noul personaj de la Casa Albă înţelesese pe deplin pericolul reprezentat de ruşi, care ameninţau să coboare o cortină de fier peste Austria, Cehoslovacia şi alte ţări recent eliberate de ocupaţia nazistă. Dacă nu erau opriţi, ruşii aveau să înlocuiască un regim totalitar cu un altul de acelaşi fel. Armata americană se afla în locul potrivit pentru a-i putea opri, dar Churchill bănuia că noua conducere de la Washington nu înţelegea prea bine problema şi că nu era conştientă de această ameninţare. Dacă o cortină de fier avea să coboare de-a lungul Europei după încetarea ostilităţilor, atunci, cu cât acest lucru se întâmpla mai departe, spre est, cu atât mai bine. Ruşii erau perfect capabili să anexeze Danemarca în cazul în care armata britanică nu ajungea prima în această ţară.

Stând rezemat de pernă în pat, pufăind din trabuc şi împrăştiind scrumul pe bluza de pijama, Churchill începu să-i dicteze lui Marian. Printre numeroasele telegrame pe care le-a trimis în dimineaţa aceea a existat şi una adresată lui Truman, în care se referea la ameninţarea comunistă din Europa:

Prim-ministrul către Preşedintele Truman.

Nu există aproape nicio îndoială că eliberarea oraşului Praga şi, pe cât posibil, a teritoriului Cehoslovaciei de vest de către forţele dumneavoastră armate va determina în mare măsură situaţia postbelică a Cehoslovaciei, influenţând la fel de mult şi ţările învecinate. Pe de altă parte, dacă Aliaţii occidentali nu vor juca un rol important în eliberarea Cehoslovaciei, această ţară va împărtăşi soarta Iugoslaviei.

Evident că o astfel de mişcare a lui Eisenhower nu trebuie să dăuneze principalelor lui operaţiuni împotriva nemţilor, dar cred că ar fi bine ca extrem de importanta observaţie menţionată mai sus să-i fie adusă la cunoştinţă...

Şi aşa mai departe, de-a lungul întregii dimineţi. Churchill lucra de mai multe ore, împrăştiind scrum peste tot. La un moment dat, a fost atât de absorbit, încât n-a simţit mirosul de ars şi nici n-a observat fumul care se ridica din gulerul bluzei sale. Marian tocmai se întreba dacă să-l facă sau nu atent, când a intrat în încăpere John Peck, un alt secretar al prim-ministrului.
- Aţi luat foc, domnule, a sărit imediat Peck. Pot să-l sting?
- Da, stinge-l, a răspuns Churchill.

Fumul a dispărut. Au continuat să lucreze. În seara aceea, după ce s-au întors pe Downing Street, s-a anunţat că valiza roşie pentru corespondenţă, care conţinea documentele oficiale ale lui Churchill, fusese adusă de Peck într-o stare de "dezordine şocantă".

*

De partea cealaltă a Atlanticului, noul preşedinte al Statelor Unite se acomoda încă cu noua sa funcţie. După numai 18 zile de mandat, în urma decesului neaşteptat al lui Roosevelt, fostul vicepreşedinte Harry Truman muncea la fel de mult ca Churchill, dar avea de învăţat mult mai multe lucruri. Îşi petrecea toată ziua în Biroul Oval, apoi citea seara un teanc gros de documente, 30.000 de cuvinte sau mai mult de text oficial ce trebuia studiat şi însuşit înainte de a se duce la culcare. Aflat sub presiunea constantă a deciziilor imediate, adesea de o importanţă crucială, lui Truman i se părea că trăise mai multe vieţi de când preluase cea mai înaltă funcţie din stat.

Trebuia totuşi să se mute la Casa Albă. Primele lui gânduri se îndreptaseră spre Eleanor, văduva lui Roosevelt, care locuise aici în ultimii 12 ani. Truman îi spusese să nu se grăbească cu mutatul. La început, se bucurase să rămână în vechiul său apartament, dar fusese obligat ulterior să-l părăsească, atunci când noile aranjamente legate de securitate le făcuseră probleme celorlalţi chiriaşi. Locuia acum în Blair House, casa de oaspeţi oficială a preşedintelui, peste drum de Casa Albă. Ducea acolo, în fiecare seară, o servietă de documente, până când Eleanor Roosevelt a terminat în fine cu împachetatul şi a fost gata să elibereze clădirea.

Aşa cum bănuise Churchill, Truman nu ştia mare lucru despre afacerile externe şi admisese acest lucru în faţa consilierilor săi. Cu toate acestea, era un om şiret, mult mai doct decât îşi imaginau detractorii săi, pregătit şi dornic să înveţe. A înţeles destul de bine ameninţarea reprezentată de ruşi şi le-a transmis telegrama lui Churchill despre Praga generalilor săi imediat după ce a primit-o. Împărtăşea totodată sentimentul de groază pe care lagărele de la Belsen şi Buchenwald i-l treziseră lui Churchill, ordonând o cooperare totală cu britanicii şi cu Uniunea Sovietică în cadrul operaţiunii de vânare a criminalilor de război nazişti. Dar n-a fost de acord cu modul în care Aliaţii aveau de gând să-i trateze. Britanicii erau pe jumătate înclinaţi să susţină hotărârea ruşilor de a-i executa imediat pe Hitler şi clica lui, fără bătăile de cap provocate de un proces. Truman era neclintit în ce priveşte necesitatea unui proces, a unei examinări publice a vinei naziştilor, deşi "cât mai scurtă şi mai expeditivă cu putinţă".

De-abia trecuseră câteva ore de la instalarea în funcţie atunci când a primit prima sa lecţie despre extraordinarele responsabilităţi ale unui preşedinte. Convocat la Casa Albă în după-amiaza zilei de 12 aprilie, aflase de moartea lui Roosevelt de la Eleanor, în biroul acesteia. Înainte să realizeze ce se întâmplă, îi fusese pusă în mâini o Biblie, iar preşedintele tribunalului îi primise jurământul în calitate de nou conducător al Statelor Unite. În seara aceea, în timp ce Truman încă mai era tulburat de îndoieli, secretarul de război Harry Stimson l-a luat deoparte şi i-a comunicat date atât de secrete despre capacităţile militare ale Statelor Unite, încât numai preşedintele avea dreptul să primească această informaţie. Nici ca vicepreşedinte Truman nu avusese dreptul să ştie acel lucru. Dar totul se schimbase acum că se afla la conducere.

Statele Unite aveau o armă nouă, pe care nu o poseda nicio altă ţară. Era o bombă cu o putere inimaginabilă, atât de mare, încât o singură explozie ar fi fost suficientă pentru a distruge un oraş întreg, poate chiar mai mult decât atât. Cercetările continuau, iar proiectul se apropia de concretizare. Oamenii de ştiinţă care lucrau la el erau convinşi că vor putea detona o astfel de bombă cel mai târziu în câteva luni. După aceea, dacă testele erau încununate de succes, deţinătorul bombei urma să aibă întreaga lume la cheremul său.

Nu toţi împărtăşeau o asemenea încredere. Amiralul William Leahy, şeful de stat-major al lui Truman, era unul dintre cei care detestau ideea unei astfel de arme şi era sigur că ea nu va funcţiona. "Asta e cea mai mare prostie pe care am făcut-o vreodată", l-a avertizat el pe Truman. "Bomba nu va exploda niciodată, şi spun asta în calitate de expert în explozibili." Însă oamenii de ştiinţă erau ferm convinşi că va funcţiona. Şi că efectele ei vor putea fi controlate.

Truman încă nu ştia ce să facă cu o astfel de armă. O bombă de o asemenea putere nu putea fi folosită decât în anumite limite. Poate că era potrivită pentru Germania, dar războiul era de-acum câştigat, iar majoritatea oraşelor germane fuseseră deja distruse. Fără îndoială că armata îi va găsi acestei bombe o utilizare, având în vedere sumele uriaşe cheltuite cu realizarea ei. Cu siguranţă că-l vor anunţa pe Truman în momentul când o vor găsi.

Până atunci, în dimineaţa aceea de luni trebuia să se întâlnească cu mai multe persoane, guvernatorii din Maryland, Oklahoma şi Rhode Island; noii oficiali care urmau să depună jurământul în după-amiaza aceea, administratorul creditelor federale, adjunctul şefului administraţiei, reprezentantul Statelor Unite în Comisia Aliată pentru Despăgubiri - un flux permanent de vizitatori ai Biroului Oval. A fost solicitat toată ziua, în ritmul de un vizitator la 15 minute, toţi dorind înainte de plecare să facă o fotografie cu noul preşedinte. Presiunea era atât de constantă, atât de neobosită, încât Truman se întreba dacă se va mai termina vreodată. Măcar veştile primite din Europa erau bune, Mussolini fusese lichidat, iar Hitler avea să-i calce pe urme într-o zi sau două.

Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic - România, America, România

Maia Levantini
Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic - România, America, România
Editura Compania, 2017

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Maia Levantini s-a născut şi a crescut în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie «Carol Davila». După aproape zece ani de practică în România, a plecat în Statele Unite ale Americii, unde locuieşte - cu titlu provizoriu - de peste cincisprezece ani.

«Sunt un animal legat de ţară aşa cum pisica lui Soso e legată de casă. Sunt legată de limba în care m-am născut, cu toate scurtăturile minţii. Totul e elaborat şi oficial în alte limbi, când mă doare burta, mă doare în română şi, când mi-e frică, transpir în română, poate că ar mirosi mai frumos să transpir în engleză, dar trebuie să mai aştept până când Jason şi cu mine ne mutăm în vreo casă cu verandă şi adoptăm doi copii, unul din Botoşani şi unul din Zalău. Şi apoi, poate peste cincizeci de ani, o să-mi înjur oasele anchilozate în englezã.» (autoarea)

Fragment din Cu titlu provizoriu

În Pittsburgh, pentru prima dată în viaţă aveam cont în bancă şi bani în cont. Am început să car sacoşe cu mâncare până am umplut frigiderul şi rafturile din bucătărie, pe urmă le-am îngrămădit şi prin dulapurile din dormitor, să nu rămân fără, dacă vine raţionalizarea. La începutul lui septembrie, de Ziua Muncii (că doar statul ăsta capitalist până în măduva oaselor nu o să sărbătorească 1 Mai în acelaşi timp cu socialiştii europeni), Soso, Radu şi pruncii au venit să mă ajute să mobilez apartamentul cel alb, care până atunci rămăsese gol ca un cub din Matrix. Plonjată în altă lume, simţeam că învăţ mult mai mult despre ea dacă nu pun prea multe obiecte în jur. Covoarele, fotoliile, cărţile, televizoarele, toate ar fi atenuat pumnii culturali pe care îi primeam zilnic în America.

De ce spuneau mereu americanii «interesting» când nu-i interesa ceva?
De ce nu erau oameni pe stradă?
De ce era pâinea dulce şi moale ca o budincă?
Unde se ascund intelectualii lor?
De ce porţiile de mâncare la restaurant sunt enorme?
De ce nu trage nimeni chiulul?
Ce e cu gândirea asta «pozitivă»?
De ce aleargă prin parcuri ca apucaţii în timpul liber, fie ploaie, fie vânt?
De ce nu înjură în gura mare când întârzie autobuzul?
Cum de au dinţii aşa de albi şi de aliniaţi?
De ce vin la muncă femei cu copii de două luni?
De ce sunt atât de mulţi graşi şi de ce poartă haine aşa de strâmte?
De ce merg pe stradă cu stacane uriaşe pline cu gheaţă şi sorb mereu din paie de parcă s-ar deshidrata mintenaş?
De ce numesc «cafea» spălătura aia de ciorapi?
Cum pot să asculte până la capăt vreo tâmpenie şi apoi să spună calm şi ferm mă tem că nu sunt de acord cu ce ai spus?

Soso s-a uitat la lista de întrebări şi mi-a zis Îţi trebuie o maşină. America este de neînţeles fără maşină. În România, gluma mea de salariu de rezident din anii nouăzeci îmi ajungea să cumpăr de mâncare două săptămâni, după care trăiam pe spinarea mamei. În America, Soso şi Radu mi-au găsit o Mazda 626 la mâna a doua pe care am luat-o cu banii jos după trei luni de serviciu. M-au învăţat cum să parchez paralel ca să iau examenul de şofer şi au plecat înapoi în zona lor defavorizată.

Stea de cinema, în maşină argintie, cu aer condiţionat şi o duzină de butoane misterioase, mă pregăteam să trăiesc o viaţă ca-n filme, că doar ce altceva puteam să-mi imaginez?

Parchez la spital, mă grăbesc la camera de gardă, mândră de parcă eu aş fi construit maşina aia. Abia apuc să spun ce-am făcut, că asistentul-şef, un Arnold Schwarzenegger cu tresăriri de Ku Klux Klan, tare în predici despre lenevia negrilor şi binecuvântarea puştilor, începe cu întrebări putere, cilindri, injectoare, chestii pentru care credeam că trebuie să te duci la şcoală ca să le ştii. Aiurea! Toţi bărbaţii din camera de gardă, de la omul de serviciu până la attending, s-au trezit parcă din somn, mi-au luat maşina la refec, apoi au trecut la alte douăzeci de tipuri, dovedind o înţelegere atât de adâncă a motoarelor, bujiilor şi uzurii carburatorului, încât pricepeam acum cu ce îşi umpleau ei timpul de se uitau la mine cu ochi goi de fiecare dată când le aruncam momeală câte o referinţă culturală de acasă, doar-doar voi prinde un peşte.

Cu maşina am pescuit cu dinamită - au ieşit toţi cu burţile în sus.

Schwarzie avea un Hummer, attending-ul vorbea despre nu ştiu ce Porsche, clinicienii să încăieraseră pe care-e-mai-bună Honda sau Toyota, Saşa visa la un Audi TT, iar Khalid credea că un Range Rover îl va face american. Zdrobită de atâta cunoaştere, la sfârşitul gărzii am plecat să-mi oblojesc maşina, speriată că s-o fi supărat de umilinţa suferită.

Şi - oftică majoră. Un pic de cârâială metalică, apoi zgomotul acela sinistru de motor pe moarte, plat, fără crescendo, asemănător discursului găinilor din curtea lui tanti Adina, apoi tăcere. Mă întorc deznădăjduită la camera de gardă. Ca un comando SEAL, ies toţi experţii în parcare, chinuie motorul (câr-câr, puf, pa), deschid capota, unul se târăşte sub maşină, până la urmă Schwarzie declară autoritar S-a stricat cutia de viteze. Ai garanţie?. Am nişte hârtii. Se uită pe ele. Ai noroc, ţi-au dat un an garanţie pentru motor şi transmisie. Sună-i şi întreabă-i unde poţi să schimbi cutia de viteze. Mă întorc iarăşi în spital, că nu vreau să fac asta singură din apartamentul meu pierdut în spaţiu. Vânzătorul, foarte amabil, mă întreabă ce mai fac, dacă îmi place toamna, dacă m-am obişnuit cu America (asta în ultimele şapte zile de când nu l-am văzut). Cutia de viteze? Era perfectă! Nu, nici vorbă să plătească el ca să o schimb, probabil că am stricat-o eu cu obiceiurile mele exotice de a conduce o maşină. Poate să-mi recomande câţiva mecanici extraordinari care să o repare (pe socoteala mea, of course). Îl pusesem pe speaker, gândindu-mă că, dacă nu o să înţeleg ceva, Schwarzie şi clinicienii or să descifreze unde să mă duc şi ce să fac. Sunt gata să închei conversaţia, recunoscătoare vânzătorului pentru lista de mecanici şi pentru politeţea lui vindecătoare de amintiri româneşti. Dar Schwarzie mă împinge la o parte şi îşi aşază fundul musculos lângă telefon. Dude, I'm the lady's boyfriend. The transmission is broken and she drove this car for exactly ten miles since she bought it. There is a warranty you signed, and that warranty includes the transmission. So... wait, I'm not done, don't interrupt me, that pisses me off. So, here is how I see things: either you pay for the new transmission or you don't. If you don't, we'll report you to the bureau of small business and you'll hear from my lawyer. Yeah. It's a slam dunk, dude. Come get it and fix it, while I'm still nice.

În două ore, maşina era tractată din parcarea spitalului şi, până seara, adusă înapoi cu o transmisie nou-nouţă. Schwarzie şi vânzătorul şi-au dat mâna zâmbind, au făcut ceva glume pe socoteala femeilor la volan şi eu m-am întors în apartamentul cel alb. O piatră enormă mi s-a luat de pe inimă.

Deci existau şi în America găinari! Deci se dădeau ţepe şi aici! Distanţa între România şi America se micşorase astronomic. Ţeparii vorbeau mai frumos (şi făceau duş zilnic), dar mintea lor lucra la fel, şi era primul tipar comun pe care îl recunoşteam. Pentru prima dată de când venisem în America, am dormit ca un bebeluş în noaptea aia.

De acum era uşor - aveam maşină, aveam prieteni, instalasem cablu şi Internet (dar nu avusesem timp să-mi iau computer), îmi acopeream umerii şi genunchii la serviciu, mi-am luat pantaloni de doc şi saboţi de muncitor, ce mai, mă integram cu o viteză cosmică!

Şi, cum se întâmplă când ţi-e lumea mai dragă, rotaţia din camera de gardă s-a terminat şi m-au trimis la cele şase luni obligatorii de medicină internă. Aici nu e spitalul de psihiatrie, aici nu e dolce vita. Bon, cât de nasol putea să fie?

Păi, era cam aşa: programul începea la cinci şi jumătate dimineaţa, pentru că toţi pacienţii trebuiau văzuţi până venea attending-ul la şapte. Dacă nu eram de gardă, terminam pe la opt seara, dar aveam o gardă la trei zile, ceea ce însemna că de două ori pe săptămână începeam la cinci jumate dimineaţa şi terminam a doua zi pe la cinci după-amiaza. Treizeci şi şase de ore non-stop în spital. Apoi două zile «normale», urmate de alte treizeci şi şase de ore non-stop. Sâmbăta şi duminica la fel. Primeam liber douăzeci şi patru de ore o dată la zece zile. Nu aveam voie să cerem concediu sau zile libere în timpul internatului. Dacă vreunul îşi lua concediu medical, trebuia să refacă zilele pierdute la sfârşitul rotaţiei. Media era de o sută de ore de lucru pe săptămână. Şi se pare că faţă de internii de chirurgie eram boieri, ei ajungeau uşor la o sută douăzeci de ore de lucru pe săptămână. Pentru comparaţie, în România se lucra pe principiul «niciodată până la nouă, niciodată după două», principiu care însuma douăzeci şi cinci de ore pe săptămână, dat fiind că weekendul era sacru şi rezidenţii nu erau obligaţi să facă gărzi la Nr. 9.

Dar de ce? De ce era nevoie să stea în spital o sută de ore un pârlit de intern? Se răsturna căruţa cu bolnavi în fiecare zi la poarta spitalului? Nu erau interni de-ajuns? Interni erau cu duiumul - mergeam în haită prin spital, chinezi şi indieni, ruşi şi vietnamezi, americani şi africani, toţi înscrişi la tocător. Spitalul era mereu plin, însă nu vedeam, ca în România, paturi suplimentare îngrămădite pe holuri sau bolnavi dormind doi în pat. Dar fiecare pacient avea nevoi nesfârşite şi noi eram prima linie de atac. Analize, medicamente, note zilnice, telefoane la farmacia pacientului ca să verificăm dozele din ambulator, telefoane la asistenţii sociali ca să aranjeze transportul la externare, telefoane la clinică pentru programarea pacientului la control după externare, întâlniri cu familia, prezentat cazul rezidentului, fellow-ului, attending-ului, consultantului de la neurologie, de la infecţioase, de la recuperare, de la cardiologie, citit printre picături despre ultimele tratamente pentru SIDA, făcut toracocenteză, paracenteză, mamaeidecenteză - noi luam totul în plin. Sau, cum mi-a explicat un rezident de anul trei, Sistemul este piramidal şi, prin urmare, tot rahatul se scurge la bază.

În fiecare zi mă întrebam cum de supravieţuiseră pacienţii din România fără alergii verificate de trei ori, fără şapte ecografii şi puncţii, fără analize zilnice, cu medicamente de acasă şi varză călită de la cantină. Era mortalitatea în România una dintre cele mai mari din Europa, dar la câte chestii erau trecute cu vederea, mi se părea că bolnavii ăia din Bucureşti aveau o legiune de îngeri păzitori.

În prima lună m-am ţinut tare. Nu aveam copii să zbiere de foame acasă, puteam să stau şi până la miezul nopţii, puteam să dorm în spital, ca internii de pe vremuri care trăiau tot anul în spitale. Mâncam la cantină, cafeaua era gratis, biscuiţii la fel. Unde erau fiţele de modă din România, hainele schimbate în fiecare zi, concursurile de stil între domnişoara doctor Ionescu şi domnişoara doctor Popescu, tocurile ţăcănind pe holurile spitalelor? Uniforma albastră din bumbac indestructibil, spălată zilnic de sânge şi vomă dacă e nevoie, niciodată călcată, că numai casnicele au vreme de călcat, uniforma aceea era mai eliberatoare decât meditaţia budistă. Nimic nu se schimba în imaginea din oglindă zi după zi, aceleaşi ţoale albastre, aceiaşi adidaşi albi, aceeaşi coadă de cal, pagerul de secţie pe dreapta, pagerul de gardă pe stânga, stetoscopul la gât, ciocanul de reflexe în buzunarul stâng, lanterna de reflex oculomotor în buzunarul de la piept, ecusonul prins la guler, azi şi mâine şi săptămâna viitoare, drumul de la aparenţă la esenţă se scurta considerabil.

În schimb, după vreo lună, pungile de sub ochi au început să se lungească. Am devenit ţâfnoasă şi rea. Până atunci, îi ţinusem de şase celeilalte interne din grupa noastră, o chinezoaică pricăjită şi înfometată, care se refugia mereu în vreun colţ ca să mănânce. Acum o lăsam în plata Domnului, să o prindă rezidenţii chiulind. Mă uitam la o leucogramă de două ori şi tot nu vedeam că neutrofilele alea săreau peste limită. Vorbeam cu un accent din ce în ce mai est-european - pe la trei noaptea, parcă eram femeia spion KGB din filmele cu James Bond