luni, 11 decembrie 2017

Germana pentru copii. Cel mai simplu mod de invatare


11 - December - 2017

Varsta Reala
Mesajul nostru a ajuns in SPAM? In acest caz, s-ar putea ca linkurile sa nu functioneze.
Tot ce trebuie sa faceti este sa bifati mesajul din lista de mesaje din SPAM, iar apoi sa apasati butonul NOT SPAM.
Mesajul va putea fi regasit in Inbox, unde linkurile functioneaza.
 
Stimate parinte

Daca te-ai gandit ca acum e momentul si iti doresti:
  • sa introduci limba germana in vorbirea juniorului tau
  • sa faci acest lucru intr-un mod placut si distractiv
  • sa aveti rezultate imediate...
iti stau acum la dispozitie 257 cartonase distractive in limba germana – un suport excelent pentru startul copilului tau in practicarea limbii germane.
Aceste cartonase prezinta imagini ale unor cuvinte ce stau la baza vocabularului in orice limba:
 litere cifre animale pasari legume fructe obiecte de vestimentatie zilele saptamanii lunile anului etc.
btn8.png
In joaca, prin repetite, copilul reuseste sa acumuuleze cu usurinta diverse notiuni.
Poate:
recunoaste si numi imagini
separa din multimea cartonoselor doar pe ceele care reprezinta o anumita categorie (animale domestice, de exemplu) facand precizari asupra denumirilor lor
construi propozitii simple utilizand cartonasele.

Ajuta-ti copilul sa invete jucadu-se! Ajuta-ti copilul sa memoreze! Ajuta-ti copilu sa repete si sa fixeze notiunile capatate! Vei fi uimit cat de rapid invata sa se exprime in germana! Detalii aici »

Comanda acum cele 257 cartonase distractive in limba germana – suportul de succes in invatarea limbii folosit de educatori, parinti si bunici! Profita de flexibilitatea si capacitatea de a invata ale copilului la aceste varste fragede (4-7 ani!) cand absoarbe orice notiune ca un burete! Acum este momentul pentru un start rapid, placut, dar eficient in deprinderea primelor notiuni de limba germana!
btn24.png
Mai mult decat simplu!

Ana Rusu
Coordonator divizie Editoriala
Educatie si invatamant
Rentrop&Straton
PS. Metoda cartonaselor continand ilustratii distractive ale unor cuvinte uzuale are 97% sanse de reusita la copii!
 




Vrei publicitate pe site sau newsletter? Scrie-ne la mariat@fokusad.ro (Ana-Maria Tudor - Media Coordinator).
Tipuri de publicitate disponibile: bannere, advertoriale, anunturi text, insert banner, newsletter dedicat, proiecte speciale.


Daca nu doriti sa mai primiti comunicarile noastre, click aici pentru dezabonare

Expeditor: Rentrop&Straton, Bdul. Natiunile Unite nr. 4, Bucuresti, Romania
Tel: 004-021.209.45.12, Fax: 004-021.317.25.86

CARTE NOUA la LiterNet.ro * Viata si intamplarile din jurul podului de la Blejoi

Vizualizati mesajul in browser | Adaugati cartiliternet@email.liternet.ro in lista de adrese Instructiuni aici

LiterNet.ro
EdituraAgendaAtelierDestinatiiGaleria
Carti LiterNet.ro

Dragi prieteni,

Portalul cultural LiterNet (http://www.liternet.ro) are placerea sa va anunte aparitia unei noi e-carti editate de LiterNet:
Fotografie & Arte plastice
Viata si intamplarile din jurul podului de la Blejoi
Andrei Baciu


Intra pe pagina editurii pentru a descarca volumul

Argument:

Un pod. O bicicleta. Un om.
Un pod. O bicicleta. Un om. O pasare.
Un om. O multime de pasari. O raspantie
.

Nu, podul n-a disparut nicaieri. Esti chiar pe el. Daca nu cumva chiar tu esti podul cu picioare de piatra, condamnat de arhitectul care te-a proiectat si constructorii care te-au inaltat sa stai aici nemiscat, urmarind oamenii cum calatoresc dintr-un capat al vietii in celalalt, iar apoi chiar mai departe, intr-un univers unde rostul materiei se pierde si tot ce ramane sunt lumina si intunericul.

Lumina si intuneric.
Intuneric si lumina.
Atat!


Intr-un dialog cu Brooks Jensen, care a publicat in prestigioasa revista LensWork o parte dintre fotografiile din seria Viata si intamplarile din jurul podului de la Blejoi, Andrei Baciu ii marturisea acestuia ca - lucru teribil pentru cineva care a studiat si preda literatura - si-a pierdut increderea in puterea cuvintelor de a comunica, din cauza celor care le irosesc folosindu-le in exces si fara rost.
Fotografiile, in schimb, adauga Andrei, vorbesc fara sa aiba nevoie de cuvinte. Tacerea lor spune mai mult decat un intreg roman si-i lasa privitorului libertatea de a scrie singur povestea. O poveste fara inceput si fara sfarsit, pentru ca nimeni nu poate spune unde incepe si unde se termina o fotografie.
Iar asta e exact ce ne invita sa facem fiecare dintre fotografiile acestui proiect, sa calatorim cu imaginatia dincolo de marginile lor pentru a intelege ca nu exista alte limite decat cele impuse de noi si ca orice obstacol am intalni in cale, daca deschidem ochii sufletului, vom vedea negresit podul pe care trebuie sa-l traversam pentru a merge mai departe.

Eu merg.
Tu mergi.
Ea, el
...

Viata merge mai departe, podul ramane pe loc. Dar unul fara altul n-ar putea trai, asa cum lumina n-ar fi lumina fara intuneric, iar el fara de ea nu ar putea fi. Fara el, fara pod, drumurile, oricat de lungi si prin oricate locuri minunate te-ar purta, n-ar fi complete, caci drumurile care conteaza in vietile noastre sunt cele care ne duc pana la urma acolo de unde am plecat. Iar daca va intrebati care mai e atunci rostul drumului, cititi povestea pietrei care se transforma-n Altceva si apoi din nou in piatra, spusa in putine cuvinte si multe imagini de Andrei Baciu. Veti intelege astfel rostul drumurilor si al oamenilor, al pasarilor si al cailor, al vietii si al intamplarilor din jurul podului fiecaruia dintre voi!
(Claudius Dociu)
DESPRE EDITURA LITERNET

Editura LiterNet (http://editura.liternet.ro) este cea mai longeviva Editura online (si singura exclusiv online) din Romania publicind in cei peste 16 ani de activitate peste 338 volume ale unor autori romani, maghiari, germani, francezi, catalani, americani si rusi in prezentari grafice de exceptie. In acest moment volumele LiterNet au atins 1.780.900 exemplare descarcate. Volumele LiterNet sint disponibile gratuit atit cititorilor din tara cit si celor din strainatate.

Cartile aparute la editura LiterNet pot fi descarcate gratuit in format Acrobat Reader (pdf) de pe situl LiterNet, de la adresa http://editura.liternet.ro
ALTE INFORMATII

Despre acest newsletter

Carti LiterNet.ro
http://www.LiterNet.ro
office@liternet.ro

Newslettere LiterNet.ro

Carti LiterNet.ro Program cultural Revista LiterNet.ro

Alte linkuri LiterNet.ro

Cititi-ne pe Facebook Urmati-ne pe Twitter Feed RSS gratuit
© 2017 Asociatia LiterNet®. Toate drepturile rezervate.

sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Downshifting - un roman-satiră despre haotica, zbuciumata, derutata, pitoreasca Românie, scris excelent

Alexandru Done
Downshifting
Editura Polirom, 2017



Citiţi un fragment din această carte.

***

Alexandru Done este pilda vie că, într-o mediu social atât de placid şi de blazat, un om pasional pare exagerat de luminos, de suav, de subtil, de nunaţat... Scrisul lui e dinamic, viu, intens colorat, e un scris care are ceva din simţul ludic şi plin de apetit al descrierii din proza lui David Lodge.

Există, incontestabil, în mediul cultural autohton, o anumită blazare estetică asociată noilor curente, indiferent de ce strat al manifestărilor culturale vorbim şi o blazare de fond, o astenie care transpare şi din gâlceava mediatică şi din avangardismele inerte din lumea artistică şi din minimalismele mult prea minimale şi din sângele rece cu care se creează orice, şi din viteza cu care creaţia se preschimbă în fetiş, iar fetişul în clişeu. Mă ierte hipsterii, dar după mine şi eco-sistemul lor e tot blazare, sub pălărie de epocă sau de paie, după gust.

Blazarea estetică este expresia oboselii unei civilizaţii şi a sufletului deopotrivă. Aşa au păţit-o şi fenicienii şi grecii şi etruscii. Când senzorii destinaţi frumuseţii se tocesc e semn de bătrâneţe.

Arta anestetică este la ordinea zilei. Or Alexandru iese la rampă cu un suflu estetic, deopotrivă original şi plin de seve, el deţine cumva secretul, elixirul tinereţii.

Suflul acesta este singurul apt să redea nu doar adâncimea şi proporţiile reale ale experienţei interioare, ci şi coloratura lor specifică. O scriitură demonstrativ-explicativă sau ostentativ-detaşată, "rece" aplatizează orice trăire, o dez-individualizează. Ideea estetică este "un conductor" sau o substanţă de contrast care face transparente lucruri pe care limbajul contingent sau cel analitico-reflexiv mai rău le opacizează.

Umorul, care este implicat în toate texturile stilistice ale romanului, este unul seducător, electrizant, care angrenează multe niveluri de simpatie şi empatie, şi care împiedică hotărât cititorul să privească personajele cu dispreţ superior. E mai multă autoironie decât ironie la adresa celor narate. Scena întâlnirii dintre eroul principal Mihai Marinescu şi spiritistul, autor al lucrării vizionare "Căzut din accelerat", are un haz amar şi plin de farmec.

Downshifting depăşeşte nivelul de simplă satiră socială, tocmai datorită acestei bogăţii metaforice care creează din cele mai banale situaţii de viaţă piese de coloratură cu accente lirice.

Dau un exemplu: "Independenţa costa scump şi asta pentru că nimeni nu o vedea cu ochi buni. Mai ales tribunalele. Divorţul însemna entropie, haos, derapaj, evadare, fugă de la locul accidentului, ruperea lanţului trofic".

Nu vreau să dezvălui prea mult din poveste, aşa că voi spune doar că este aceea a unui publicitar "scăpătat" care alege să trăiască ceva mai boem şi mai relaxat şi se apucă de taximetrie.

Limbajul e presărat cu termeni tehnici din argoul anglo-american en vogue care fixează personajele şi tablourile în climatul social contemporan. Descrierile, evocative şi abundând de sugestii senzoriale, sunt presărate cu reflecţii care punctează uneori cheia atmosferei sau a situaţiei. "După o anumită vârstă foarte puţine femei mai cred în viitor şi asta pentru că simt o acută nevoie de prezent."[...]"Un fior călduţ îmi trecea prin tot corpul , iar prin cap îmi circula un generos vid de idei. Nu ştiu de ce, dar asociez lipsa oricăror idei cu o miraculoasă stare de bine."

Alexandru Done îşi iubeşte personajele, le ironizează, fiind totodată empatic, le arată slăbiciunile şi doza de ridicol fără a le strivi sau ignora farmecul. Cred că acesta este cuvântul cel mai potrivit: farmec, asta este ceea ce au toţi în comun. Un inginer alcoolic şi cârcotaş profesionist, o juristă snoabă cu dimensiuni de divă, un iluminat căzut din tren, un specialist în artă murală religioasă care ajunge să-şi creeze opera magna pe pereţii unei ţigode, un anume văr Kapak, genul de băiat rău, care o arde "chill" şi virgin cultural, toţi au apariţii care îmbină penibilul cu lirismul, într-un mod încântător.

Cartea vorbeşte despre inşi pentru care reperele vitale sunt banii, gloria, oportunitatea, opulenţa dezmăţată. Obiectivele, odată atinse, dovedesc că nu doar mijloacele, ci şi scopurile se pot alinia pe linia dintre aberant şi derizoriu. O faimă care sfidează, o bogăţie în zadar, un simulacru al valorii sociale, mostre de împlinire isterică, nesatisfăctătoare, libertăţi pur demonstrative sunt piese de rezistenţă în biografiile personajelor.

O întreagă pleiadă de rataţi vizionari şi parveniţi pesimişti, de snobi maliţioşi, de ignoranţi fanfaroni, de falşi boemi şi autentic ipocriţi, de simulanţi şi profitori nefericiţi, de experţi în "arta" de a se arăta superiori semenilor, se perindă pe sub ochii cititorului făcând-şi numărul, lăsând, în urma reprezentaţiei, un iz de fabulă cu haz negru. Dincolo de ţesătura, uneori rocambolescă a acţiunii, de savoarea stilului şi de straturile de umor se întrevede, însă, vidul existenţial în care plutesc destinele unor oameni care orbecăiesc printre resentimente şi aspiraţii ridicole, printre neajunsuri nemărturisite şi încercări eşuate de a-şi găsi un rost într-o realitate socială în care haosul preia comanda încet, dar sigur.

Eu, Sofia Kunţevici, am venit aici ca să ucid războiul

Svetlana Aleksievici
Războiul nu are chip de femeie
Editura Litera, 2017



Intro

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. În spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit.

"Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul [...], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoţionantă." (Vladimir Voinovici)

Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări. Războiul nu are chip de femeie s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare.

* * *
"Eu, Sofia Kunţevici, am venit aici ca să ucid războiul" - semnătură de pe clădirea Reichstagului

O să încep prin a recunoaşte că nu prea am încredere în cei care dau premiile Nobel pentru literatură. Asta mi se trage de la anul în care a câştigat Elfriede Jelinek şi, curioasă, m-am apucat de citit Pianista, o carte care nu mi s-a potrivit absolut deloc. L-am citit apoi pe Mo Yan pe care l-am găsit repetitiv şi plicticos, şi apoi pe Herta Müller care mi-a plăcut pentru subiectele alese, dar al cărei stil m-a lăsat rece. De aceea am evitat să o citesc pe Svetlana Aleksievici pentru multă vreme. Ca să fiu sinceră până la capăt, am căutat să o citesc pentru că urma să vină la FILIT 2017 şi nu este frumos să mergi la un festival fără să fi citit măcar o carte scrisă de autorii invitaţi. Sau, cel puţin, aşa cred eu.

Am început, aşadar, Războiul nu are chip de femeie cu îndoială şi reţinere, pentru ca, până la final, să nu o mai pot lăsa din mână, să ajung să mă bântuie, să mă facă să îmi dea lacrimile şi să mă determine să caut să citesc tot ce altceva a mai scris Aleksievici. Cartea constă dintr-o sumă de mărturii ale femeilor care au luptat în Armata Roşie sau alături de partizani în timpul celui de-al doilea război mondial. Este cea mai frumos scrisă şi profundă pledoarie împotriva războiului pe care am citit-o până acum. Citind-o mi-am dat seama de două lucruri. Primul, că bărbaţii au confiscat războiul şi l-au transformat într-o înşiruire de bătălii, strategii, generali şi acţiuni eroice, punându-l în manuale şi cărţi de istorie exact în această formă. Istoria mare cum o numesc unii, a ascuns istoria mică, a acoperit-o de derizoriu, încât războiul apare ca ceva eroic, curat şi, poate de aceea, repetabil. De aceea, războiul femeilor Svetlanei Aleksievici este mult mai cinstit, mult mai real şi absolut îngrozitor. Pentru că femeile nu sunt interesate de eroism aşa cum îl înţeleg bărbaţii ci de supravieţuire, de viaţă şi de frumuseţea ei, de familie, copii şi tot ceea ce le înconjoară. Războiul femeilor este plin de sânge, de purici, de durere şi lacrimi, de dor de familie, de pierderi îngrozitoare şi de frică. Este plin de iubire, de curaj şi eroism şi, mai ales, de compasiune şi speranţă.

Al doilea lucru de care mi-am dat seama este că suntem atât de obişnuiţi să punem etichete, încât uităm de multe ori să vedem şi opinia părţii opuse. Am crescut în Moldova unde poveştile spuse de bunici vorbeau de atrocităţile comise de Armata Roşie atunci când a intrat în România. Ruşii sunt prezentaţi ca sălbatici, nespălaţi, flămânzi şi lipsiţi de maniere în contrast cu ofiţerii nemţi care se purtau ca nişte domni, aveau mereu cizmele lustruite şi ştiau să sărute mâna unei doamne...Citind cartea Svetlanei Aleksievici, arunci, practic, un ochi, în mintea şi sufletul celeilalte părţi. Şi începi să înţelegi că realitatea este un pic diferită, că neamţul gentleman din poveşti poate să fi fost tot acela care a zdrobit capul unui bebeluş rus de un tanc de apă sau unul dintre cei care a călcat cu tancul copiii care fugeau dintr-un tren aflat sub tirul aviaţiei. Începi să înţelegi că este vorba de oameni care au trăit sub Stalin, care deja îşi pierduseră o parte din familie în Gulag sau oameni cărora comunismul în forma aceea perversă practicată de Stalin le dăduse şansa la o educaţie şi viaţă pe care altfel nu le-ar fi avut. De oameni care au pierdut atât de multe încât sentimentul puternic de ură devine explicabil, dacă nu scuzabil.

Sentimentul care transpare din fiecare confesiune este dragostea de ţară, atât de profundă încât poate părea un pic ciudată pentru oamenii zilelor noastre. Cartea prezintă povestea unei generaţii "cum nu va mai fi alta" după cum remarcă una dintre protagoniste. O generaţie care credea că există ceva mai presus de viaţa omului şi acel ceva este Patria. Mi s-au părut ilustrative pentru acest tip de gândire două secvenţe. În prima este vorba despre o familie care îşi pierduse mulţi dintre membri în Gulag ca urmare a politicilor criminale ale lui Stalin. Când Stalin a a rostit la radio celebrul discurs prin care chema la apărarea patriei, reacţia oamenilor a fost instantanee: mergem. Cu Stalin ne judecăm mai târziu. A doua întâmplare este povestită de o asistentă medicală. Aceasta spune că un neamţ rănit avea dureri mari şi îşi înfipsese unghiile în pământ. Un soldat rus l-a văzut, s-a apropiat de el şi i-a spus: " Nu pune mâna, acesta e pământul meu! Al tău e acolo de unde ai venit..."

Un personaj care revine mereu şi mereu în rememorarea războiului de către femei este chipul mamei. Este de înţeles dacă avem în vedere că femeile care povestesc erau copile de 15-16 ani atunci când s-au oferit voluntare. Mama devine pentru multe dintre ele cauza pentru care luptă, persoana la care doresc să se întoarcă, siguranţa şi curăţenia. Sunt emoţionante şi încercările combatantelor din prima linie de a îşi păstra feminitatea, lucru care se dovedeşte uneori imposibil. Încordarea în care trăiau zi de zi şi prezenţa continuă a morţii le-au transformat în femei bărbat. Organismul a refuzat să se mai comporte ca cel al unei femei. Necesităţile fiziologice le demonstrau, încă o dată că femeia nu este făcută pentru război şi moarte ci pentru viaţă. Cu toate acestea, citim mărturiile tanchistelor, lunetistelor şi genistelor care au fost în prima linie, inclusiv la Stalingrad şi care nu au fost mai puţin brave decât camarazii lor bărbaţi.

Pentru multe dintre ele sfârşitul războiului a însemnat începutul unei alte bătălii. Dincolo de greutăţile de după război, foametea şi lipsa produselor uzuale, femeile combatant, odată întoarse acasă, au fost tratate de multe ori cu dispreţ nu doar de către oamenii în mijlocul cărora s-au întors ci şi de către foştii camarazi. Unii dintre ei au ales să se însoare cu femei care nu fuseseră pe front, deşi erau îndrăgostiţi de cele cu care făcuseră războiul pentru că, zice unul dintre ei, miroseau a obiele şi cizme... Altele şi-au pierdut soţii, reîntorşi din prizonierat, încă o dată din cauza NKVD-ului care i-a considerat trădători si colaboraţionişti.

Citind cartea aceasta, citeşti, practic, despre tragedia unei întregi generaţii şi lumi. Simţi nevoia să facă o reverenţă în faţa acestor femei care au privit hăul în faţă şi s-au întors, poate, mai bune de acolo. Eşti conştient că sunt multe lucruri care nu s-au spus, orori la care femeile au fost martore, dar au preferat să le treacă sub tăcere. Citind cartea Svetlanei Aleksievici m-am gândit de multe ori că eu i-aş fi dat autoarei şi premiul Nobel pentru Pace pentru că această carte este o pledoarie pentru pace şi pentru viaţă. Este o carte care cred că poate vindeca pe oricine care încă priveşte războiul ca pe o cauză nobilă şi eroică.

Jocul identităţilor şi al literaturii

Evald Flisar
Observatorul
Editura Pandora M, 2017

Traducere din slovenă şi note de Paula Braga Šimenc


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Postfaţă. Jocul identităţilor şi al literaturii

Considerat "un thriller metafizic" sau o expresie a predilecţiei autorului pentru cele mai elaborate jocuri livresc-postmoderne, romanul Observatorul (Opazovalec) al lui Evald Flisar a convins rapid publicul cititor şi critica literară, demonstrând, deopotrivă, capacitatea scriitorului sloven de a-şi înnoi tehnicile narative şi procedeele stilistice. Iar cartea rezistă, dincolo de subiect, prin semnificaţiile pe care Flisar le aduce în prim-plan, ca şi prin temele pe care îndrăzneşte să le abordeze, cu o artă a expresiei care seduce şi intrigă în egală măsură, provocând toate clişeele gândirii şi interpretării.

Căci, în clipa în care Simon Bebler, protagonistul romanului, student la filosofie şi literatură comparată şi visând să devină dramaturg, află că suferă de o boală incurabilă şi mai are cel mult un an de viaţă, el decide să-l trăiască din plin şi să facă, în lunile care i-au mai rămas, tot ceea ce nu apucase până atunci. Iar dacă înainte tânărul de doar douăzeci şi doi de ani se mulţumea mai degrabă cu statutul de observator al existenţei în general şi chiar al propriei vieţi, privind ceea ce i se întâmpla cu detaşarea cu care ar fi citit o carte ori s-ar fi uitat la un film, după ce este informat cu privire la necruţătorul diagnostic, va încerca să experimenteze până la capăt ceea ce anterior i se părea că e dat doar personajelor de ficţiune. Numai că textul lui Flisar se transformă pe nesimţite din aparent simpla desfăşurare a unor aventuri (fie ele şi livreşti!) în foarte serioasa meditaţie asupra celor mai importante aspecte ale vieţii. Însufleţită de numeroase personaje, unele extrem de pregnante, presărată cu aluzii la lumea literaturii sau la cea strălucitoare a cinematografiei şi punctată de întâlnirile cele mai neaşteptate cu putinţă, ca şi de spectaculoase răsturnări de situaţie ori de momente pline de suspans, naraţiunea vizează sensurile identităţii, drumul dificil spre descoperirea de sine ce trebuie făcut de fiecare individ în parte, punând în discuţie, direct sau subtextual, complicatele relaţii ce se stabilesc între oameni în tumultuoasa epocă pe care o trăim, dar şi raportul (în perpetuă transformare) dintre adevăr şi ficţiune.

Veritabilă recontextualizare a vechii teme a diferenţei dintre aparenţă şi esenţă, Observatorul lui Flisar poate fi pe bună dreptate comparat cu cele mai bune pagini din creaţia altor romancieri contemporani. La fel ca formarea unui număr de telefon greşit, aşa cum se întâmplă, de pildă, la Paul Auster, diagnosticul lui Simon deschide o adevărată cutie a Pandorei, dând cititorului senzaţia că, deodată, lumea exterioară îşi pierde coerenţa, că este plină de mistere şi secrete (care trebuie atent explorate!), dar, exact ca în unele dintre textele lui Peter Ackroyd, că e un univers total lipsit de certitudini. Personajul central vrea de-a dreptul să intre în rolurile jucate de actorii săi preferaţi, convins că în acest fel va reuşi să trăiască el însuşi cel puţin unele dintre uluitoarele aventuri pe care le-a cunoscut şi admirat doar în literatură sau pe marele ecran. Decis să părăsească locul comod al unui simplu observator, Simon Bebler îşi transformă existenţa într-o uriaşă scenă, pe care se desfăşoară tot felul de întâmplări neobişnuite şi în care el e mereu implicat. Nu mai priveşte, ci trăieşte, nu mai meditează, ci experimentează, nu se mai mulţumeşte să evalueze, ci vrea să determine el însuşi faptele care se petrec în jurul său. Numai că, pe măsură ce jocul acesta devine tot mai serios, iar lucrurile se complică văzând cu ochii, tânărul Bebler simte că situaţia - situaţiile! - îi scapă de sub control şi se vede silit să răspundă cu toată sinceritatea marilor întrebări care iau locul siguranţei sale iniţiale: poate el oare să mai conducă jocul acesta? Nu cumva, mai devreme sau mai târziu, va trebui să se recunoască învins de tumultul evenimentelor pe care le provocase, dar care se desfăşoară întotdeauna altfel decât preconizează el? Şi, în fond, cine e adevăratul regizor al acestui mare spectacol de pe scena noului teatru al lumii?

Transformând în personaje de roman figuri cunoscute ale cinematografiei de peste Ocean, precum Woody Allen, Uma Thurman sau Al Pacino (dar sunt chiar ei sau e doar o asemănare frapantă cu realitatea?), romanul lui Flisar construieşte, în permanenţă, cel puţin două niveluri ale acţiunii şi interpretării: unul are în vedere sensul existenţei umane în general (mai exact spus, ceea ce oamenii puşi în situaţii-limită consideră a fi sens al existenţei!), şi altul vizează sensul evenimentelor strict textuale care-l atrag pe Simon în vârtejul unor mistere ale căror implicaţii tind să-i scape. Actul lecturii se transformă, deci, din contemplare în participare activă la descifrarea semnificaţiilor vieţii, iar cititorul trebuie să devină partener activ al autorului în marele joc al literaturii.

Cuvânt înainte la Imagini şi cuvinte. Scrieri alese

Dan Er. Grigorescu Negropontes
Imagini şi cuvinte. Scrieri alese
Editura Vremea, 2017



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Volumul de faţă cuprinde o selecţie din opera scriitorului şi fotografului Dan Er. Grigorescu Negropontes, prea puţin cunoscut generaţiilor actuale datorită unor cauze care ţin nu de calitatea lucrărilor sale, ci de vitregia vremurilor.

Născut în 1917 la Bârlad, ca fiu al Generalului Eremia Grigorescu, învingătorul de la Mărăşeşti şi Oituz, ale cărui cuvinte Pe aici nu se trece! au rămas celebre, şi al Elenei Negropontes, descendenta unei familii bogate, Dan Er. Grigorescu Negropontes părea sortit din plecare unei vieţi lipsite de griji. Din păcate, ursitoarele nu s-au pus de acord.

La scurtă vreme de la naşterea sa, în 1919, Generalul Eremia Grigorescu moare răpus de teribila gripă spaniolă care făcea ravagii în întreaga Europă la sfârşitul Primului Război Mondial. După pierderea soţului, Elena Negropontes îşi ia fiul şi pleacă la Paris, unde trăiau părinţii ei şi o soră, astfel că Dan îşi face şcoala primară şi primii ani de liceu în Franţa, la Janson de Sailly.

Stau cam nouă luni pe an; vara şi-o petrec la moşiile familiei în Moldova. În anul 1930, Elena Negropontes, considerând că a sosit momentul revenirii definitive în ţară, îşi lichidează locuinţa la Paris, închide într-un seif unele lucruri de valoare şi acte de familie şi se întoarce acasă. Îl înscrie pe Dan la Liceul Sfântul Sava din Bucureşti, în ideea de a-l pregăti pentru rolul pe care urma să-l joace în societate. Călcând pe urmele tatălui său, Dan îmbrăţişează cariera armelor, deşi este pasionat şi de fotografie şi scris. Urmează Şcoala Militară a Ofiţerilor de Rezervă şi este trimis pe front între 1942-1944, fiind decorat în luptele din jurul Bucureştiului. Nu renunţă însă nici la celelalte pasiuni şi preocupări, astfel încât, la sfârşitul celui de-al Doilea Război, îşi face debutul în literatură. Publică două volume, ambele în limba franceză: Mélange, la editura Cartea Românească, 1945, şi L'Animal, la editura Bucovina, I.E.Torouţiu, 1947.

Cele două volume par să se fi bucurat de succes, din moment ce Alexandru Ciorănescu, la vremea aceea ataşat cultural pe lângă legaţia română din Paris, manifesta interes pentru ele şi se gândea la o eventuală republicare a lor în Franţa. Grigorescu e încântat de perspectivele pe care i le oferi de a deveni cunoscut în Franţa, îi scria George Ciorănescu, prieten cu Dan, fratelui său Alexandru, într-o scrisoare din 28 mai 1947. Este anul care aduce, din păcate, schimbări dramatice nu numai în existenţa lui Dan Er. Grigorescu, ci a mai tuturor românilor.

Instaurarea regimului comunist şi abdicarea Regelui îi fac pe mulţi să plece în exil. Dan, ca descendent al Generalului Eremia Grigorescu, refuză însă să se exileze şi rămâne în ţară. Urmează ani grei. Cariera militară se încheiase. Realizează şi faptul că şansele de a se impune ca scriitor sunt zero. După naţionalizarea averilor, casa familiei în Bucureşti se umple de chiriaşi. Universul, pentru Dan, se restrânge la camera în care locuieşte, şi care i-a fost lăsată prin intervenţia lui Mihail Sadoveanu, pe care avusese norocul să-l întâlnească cu ani în urmă. Va asista neputincios la ororile din jur, la arestarea şi condamnarea elitelor politice, militare, culturale, fiind el însuşi arestat şi purtat legat la ochi pe coridoarele închisorilor pentru vini imaginare. Trăieşte o lungă perioadă de depresie şi izolare, într-un fel de exil intern. Comunicarea cu lumea exterioară este tăiată. Graniţele ţărilor din lagărul comunist, inclusiv ale "Republicii Populare Române", se închid aproape ermetic pentru două decenii. Într-o bună zi îşi dă seama că, dacă vrea să supravieţuiască, trebuie să găsească un mijloc de face faţă prezentului.

Imposibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă, din cauza "dosarului de cadre", îl face să accepte la început slujbe grele şi umilitoare. Reuşeşte totuşi ulterior, tot prin intervenţia lui Mihail Sadoveanu, să obţină permisiunea de a fotografia pentru diverse publicaţii. Numai că, dacă uneori are de lucru, alteori trec luni de zile fără să câştige nimic şi trăieşte din vânzarea unor lucruri de valoare care scăpaseră neconfiscate.

Următoarele cărţi ale lui Dan Er. Grigorescu, publicate în ţară, aveau să fie albume de artă: Ştii că public numai imagini? îi scria el prietenului său de o viaţă, George Ciorănescu, care la 1 iulie 1947 părăsise ţara, pe care nu avea s-o mai revadă niciodată, pentru a-şi face un doctorat la Paris. Imaginea fotografică înlocuise cuvântul care nu mai putea fi nici rostit şi nici scris. Comunicarea cu lumea prin cuvinte, cel puţin pentru un timp, se încheiase. Ceea ce nu înseamnă că Dan renunţase să spună ceea ce avea de spus; numai că, în loc de cuvinte, avea să se folosească de imaginea fotografică. Multe dintre albumele sale de artă obţin recunoaştere internaţională: Delta Dunării, primul său album despre Deltă, editat de ONT, 1956, va primi medalia de argint la Leipzig. Albumului Voroneţ i se acordă medalia de aur pentru cea mai bună carte de artă la Concursul internaţional de carte de la Washington în 1963; cel de-al doilea volum despre Deltă, În Delta Dunării, apărut la Editura Meridiane, 1967, primeşte medalia de argint la Bucureşti, în 1968; volumul Brâncuşi, medalia de aur la Bucureşti în 1968 şi medalia de argint la Leipzig în 1971; albumul Paris, medalia de aur la Bucureşti în 1971. Expoziţia sa de la Veneţia, cu fotografii ale unor capodopere brâncuşiene reproduse în mărime naturală, a primit elogiile unor critici de prima mână, iar emisiunile de televiziune realizate împreună cu Dan Hăulică erau urmărite la sfârşitul deceniului şapte cu sufletul la gură de telespectatorii din România, fiind primele de deschidere spre Occident după anii de teroare stalinistă.

În primăvara anului 1968, Dan Er. Grigorescu reuşeşte pentru prima oară, de la instaurarea regimului comunist, să iasă din ţară şi să plece la Leipzig, în DDR, unde face parte dintr-un juriu de premiere a cărţilor de artă, iar în toamnă, după mai bine de douăzeci de ani, iese în Occident. Plecase, cu bani obţinuţi din vânzarea unor obiecte de valoare din casă, împreună cu Dan Hăulică, spre a realiza mai multe emisiuni despre Italia şi Franţa pentru televiziunea română şi câteva albume de artă.

Timp de câţiva ani, Dan crede că perioada grea a trecut, dar în 1971, când, după vizita lui Nicolae Ceauşescu în China, apar Tezele din iulie, Dan îşi dă seama că dezgheţul, epoca relaxării ideologice, a luat sfârşit. În aceste condiţii, pe măsură ce chinga se strânge tot mai mult în ţară, gândul de a se exila, înfiripat cu ani în urmă, după ce se născuse Sof, fiica sa, capătă din ce în ce mai multă pregnanţă. Măcinat de îndoieli, încearcă să pună în balanţă argumentele pentru o opţiune sau alta şi talgerul în favoarea exilării atârnă din ce în ce mai greu. În ciuda slăbiciunilor pe care le observă şi în societăţile democratice şi a tuturor temerilor sale, Dan Er. Grigorescu optează în final pentru lumea liberă. În 1974 se stabileşte la Paris şi devine corespondent permanent al secţiei româneşti a postului de radio Europa Liberă.

Se va angaja în lupta împotriva comunismului de la tribuna postului de radio ascultat cu sfinţenie în ţară sau participând la manifestările politice ale exilului la Paris, şi va lupta până în ultima clipă împotriva acestui monstruos miriapod fără cap, care se numeşte sau, mai bine zis, se intitulează comunism. Dan Er. Grigorescu Negropontes s-a stins din viaţă la Paris la 19 februarie 1990. A trăit evenimentele din decembrie 1989 şi a părăsit lumea aceasta cu speranţa că lupta sa nu a fost zadarnică şi că România îşi va reocupa locul pe care-l avusese în lume înainte de a cădea pradă regimului comunist impus de cizma sovietică.

Opera literară publicată a lui Dan Er. Grigorescu Negropontes, cuprinde, aşa cum aminteam mai devreme, două volume în limba franceză: Mélange, editura Cartea Românească, 1945, şi L'Animal, editura Bucovina, I.E.Torouţiu, 1947, apărute în ţară. Revista Apoziţia şi programele Europei Libere i-au oferit posibilitatea să îşi vadă o parte din scrierile sale ulterioare făcute publice. Deşi experienţe personale nefericite, anchete în timpul cărora a trebuit să facă nesfârşite declaraţii în scris, îl aduc în situaţia să deteste aproape "hârtia şi tocul", a continuat de-a lungul vieţii să scrie versuri, eseuri, povestiri.

Dacă în unele albume de artă, fotografiile apar însoţite de textele sale, alte scrieri zac mulţi ani într-o ladă, fără să vadă cerneala tiparului. Când va veni în Occident pentru a filma sau fotografia, va aduce şi câteva din ele. Atâta timp cât nu s-a decis totuşi să se exileze şi se întoarce în ţară, ele nu au putut apărea sub numele său: astfel "Compiuterul", publicat în primul număr al revistei Apoziţia din München, din 1973, apare nesemnat - Anonimus.

Multe dintre scrierile lui Dan Er. Grigorescu Negropontes au rămas, când a luat hotărârea de a rămâne în exil, în lada cu manuscrise, de unde, din păcate, au dispărut. Câteva versuri, purtând data 1969, şi câteva însemnări pe care le-am descoperit în arhiva familiei Negropontes dovedesc însă că nu a renunţat niciodată la scris. De altfel, odată ajuns în Franţa, este în scurt timp ales Membre Societaire de la Societé des Gens-de-Lettres şi în această calitate va prezenta o lucrare despre Contesa de Noailles la una din sesiuni.

Am selecţionat pentru prezentul volum acele scrieri care pot oferi o imagine a preocupărilor, a obsesiilor şi neliniştilor sale, a ceea ce îl exaspera, nemulţumea şi durea, precum şi a lucrurilor pe care le avea la inimă şi care îi aduceau o undă de mulţumire şi satisfacţie. După cum mărturisea în amintirile sale privind realizarea albumului Paris, Dan Er. Grigorescu Negropontes putea să stea la taifas secret cu lucrurile, care i se destăinuiau, i se revelau şi îi şopteau adevăruri şi taine.

Volumul de faţă cuprinde câteva lucrări făcute publice în exil, scrise la maturitate, în anii în care Dan Er. Grigorescu Negropontes a fost corespondent permanent de la Paris al Europei Libere şi a trimis sute de texte, transmise în special în Programul Politic, Tinerama şi Panorama. Am inclus de asemenea pagini de jurnal şi însemnări, câteva dintre poeziile sale, aflate în manuscris, precum şi o traducere parţială din Mélange. Am menţionat la sfârşitul fiecărei scrieri dacă a fost publicată sau transmisă pe unde, fără a putea stabili însă întotdeauna şi data, care lipsea în manuscris. Este şi motivul pentru care am renunţat la criteriul cronologic în alcătuirea volumului, de altfel şi tematic foarte jucat, date fiind multiplele interese şi variatele preocupări ale autorului. Este poate locul să amintesc că portretul scriitorului Dan Er. Grigorescu Negropontes, realizat prin textele incluse în această carte, se împlineşte prin cel făcut de Ariana Negropontes în cadrul unui lung interviu pe care l-am purtat la Paris în mai multe etape şi care, însoţit de documente, desene şi fotografii inedite, a fost publicat în volum la Editura Vremea în 2016 sub titlul: Exilul interior.

Readucerea în conştiinţa publică a operei şi activităţii lui Dan Er. Grigorescu Negropontes mi se pare un act absolut necesar. Albumele sale, puse la index în ţară după stabilirea în străinătate a autorului, nu au mai fost reeditate, cărţile nu au fost republicate, iar ceea ce a scris în exil a rămas necunoscut cititorului român. Deşi ani de zile a fost prezent săptămânal de la Paris în programele politice şi pentru tineret, la un sfert de veac de la încetarea sa din viaţă puţini îşi mai amintesc de contribuţiile sale. Este un act necesar, deoarece mi s-ar părea nedrept ca, în momentul în care activitatea exilului va fi trecută în revistă şi o nouă istorie a literaturii române va fi scrisă, reevaluând şi literatura exilului, Dan Er. Grigorescu Negropontes să lipsească din acest proces de recuperare.

Un roman întunecat şi provocator - Dulce răzbunare

Joe Abercrombie
Dulce răzbunare
Editura Nemira, 2017

traducere din limba engleză de Ruxandra Toma


Citiţi un fragment din această carte.

***

O să încep prin a vă face o mărturisire: Joe Abercrombie este autorul meu preferat de romane fantasy. L-am descoperit acum ceva ani când căutam să citesc ceva care să mă scoată din lumea lui R.R. Martin. Terminasem primele volume ale seriei sale Cântec de gheaţă şi foc, devenită între timp celebră datorită serialului Game of Thrones realizat de HBO. Voiam ceva la fel de bun, la fel de întunecat şi provocator. Aşadar, am descoperit seria Prima lege şi nu am mai putut-o lăsa din mână. Şi atunci, ca şi acum, am aşezat seria lui Abercormbie deasupra celei a lui Martin în lista preferinţelor mele poate şi din simplul motiv că aceasta este terminată, ceea ce trebuie să recunoaştem este un mare atu atunci când vine vorba de romanele de dimensiuni respectabile pe care le scriu autorii de fantasy. De altfel, spaima cea mai mare a fanilor lui R.R. Martin este, din câte ştiu, aceea de a nu păţi acelaşi lucru cu fanii seriei Roata timpului a lui Robert Jordan. Acesta nu a mai reuşit să îşi finalizeze seria, ştafeta fiind preluată cu succes de Brandon Sanderson care a finalizat-o (unul dintre puţinele cazuri fericite). În plus, distanţa mare dintre publicarea volumelor face obligatorie reluarea cărţilor deja citite pentru a îţi aminti personajele, conexiunile dintre ele şi evenimentele.

Un alt motiv pentru care Joe Abercrombie a urcat în capul listei este faptul că reuşeşte nu doar să creeze o lume unică şi originală ci şi personaje care ajung să te bântuie, să te trezeşti gândindu-te la ele şi la ce ar spune într-o situaţie dată mult timp după ce i-ai terminat de citit cărţile. Cei mai dragi îmi sunt Sand dan Glokta şi Logen Nouă Degete. Antieroi prin definiţie, oameni cu defecte, autori de fapte reprobabile, cei doi au, în lumea plină de violenţă şi intrigi în care trăiesc, un compas moral care poate părea ciudat privit din afară, dar care îşi găseşte justificarea atunci când poveştile lor ţi se derulează în faţa ochilor. Loiali cauzei lor, trecuţi prin experienţe care ar doborî aproape pe oricine, Glokta şi Logen sunt genul de oameni care fac ceea ce trebuie pentru ca toţi ceilalţi să poată dormi în siguranţă.

Celor două personaje pomenite mai sus li s-a adăugat de curând şi un personaj feminin, Monza Murcatto. Monza este personajul central al romanului Dulce răzbunare apărut de curând la editura Nemira. Dacă aveam vreo îndoială asupra inspiraţiei lui Abercrombie şi a ideii de a scrie un nou roman plasat în lumea seriei Prima lege, după ce am citit cartea m-am liniştit. Autorului i-a mai reuşit o dată. Din nou te prinde, te poartă prin lupte, intrigi şi cetăţi, te face să îi porţi de grijă lui Murcatto, să suferi alături de ea şi să o vezi că reuşeşte să îşi ducă la capăt răzbunarea. Monzcarro este dovada faptului că atunci când ai un caracter puternic şi o voinţă de fier şi eşti mânat de dorinţa de răzbunare, nimic nu este imposibil. Odată general vestit, cunoscută sub numele de Măcelareasa din Caprile sau Şerpoaica din Talins, Monza este trădată de ducele Orso cel care o angajase să îi conducă armatele în campaniile de cucerire ale cetăţilor vecine. Acesta, invidios pe succesul şi faima femeii, pune la cale asasinarea ei şi a fratelui de care Murcatto era nedespărţită. Ghinionul lui Orso este faptul că, deşi desfigurată, dependentă de droguri care îi devin necesare pentru a îşi alina durerile, Monza nu moare şi hotărăşte să se răzbune pe toţi cei care au luat parte la conspiraţie. În acest scop îşi alege câţiva oameni cu reputaţii îndoielnice care să o ajute să îşi ducă planul la bun sfârşit. Un nordic, un specialist în otrăvuri, o fostă membră a Inchiziţiei şi un fost puşcăriaş sunt cei pe care Monza îi recrutează şi care îi vor deveni parteneri atât ei cât şi cititorului în aventurile care urmează. Lor li se adaugă Shenkt, un personaj misterios care are propriile motive pentru a o ajuta pe Monza.

Deşi roman fantasy, cartea lui Abercrombie nu aduce magia în prim plan ci, dimpotrivă. Dacă în celelalte romane, magia este ceva care există, vrăjitorii joacă un rol important în construcţia cărţilor, aici pare un lucru rar cu care personajele nu vor şi nu prea au de a face. Lumea lor este puternic ancorată în realitate. De asemenea, ca de obicei, lipsesc personajele absolut pozitive şi cele absolut negative şi nu există nici o urmă de romantism. În lumea personajelor lui Abercrombie griul este culoarea dominantă. În trecut sau în prezent, fiecare actor al poveştii poate să fi făcut lucruri condamnabile, dar acest lucru nu îl opreşte să arate compasiune, milă sau să sară în apărarea cuiva care consideră că merită atunci când este cazul. Este o lume aspră, în care greşelile au consecinţe, o lume în care bunătatea şi frumuseţea sunt rareori răsplătite. Cinismul este parte din structura personajelor. Monza ştie pe de rost fragmente din cartea lui Stolicus, un mare strateg al timpurilor trecute şi nu ezită să îl citeze ori de câte ori are ocazia. Acest lucru de oferă informaţii şi despre modul în care gândeşte şi planifică personajul nostru. Stolicus scrie: "Animalul se luptă ca să obţină victoria, generalul doar merge în marş până acolo" sau "Am văzut iadul. Este un oraş sub asediu" sau "Un conducător bun nu trebuie să se simtă niciodată în largul lui".

Abercrombie nu scrie fantasy pentru copii, pentru romantici sau pentru cei cu urechi şi ochi sensibili. Limbajul pe care îl folosesc personajele sale se mulează perfect pe experienţa şi caracterul lor. Mi se pare şi normal să fie aşa, pentru că nu poţi construi o lume aspră, plină de conflicte folosind un vocabular de domnişoară de pension. Cred că acesta este un alt motiv pentru care îmi plac romanele sale. Dulce răzbunare poate fi citit ca un roman de sine stătător, dar ar fi preferabil să citiţi mai întâi seria Prima lege. Având loc în acelaşi univers, în romanul de faţă se fac referiri la oraşe, personaje şi evenimente din seria principală. Pentru a înţelege exact implicaţiile fiecăruia merită, aşadar, ca prima oară să puneţi mâna pe trilogie. Promit că nu o să vă pară rău.

Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015

Radu Vancu
Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015
Editura Humanitas, 2017




*****
Intro

Radu Vancu (n. 13 iulie 1978, Sibiu) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu. Este conferenţiar la aceeaşi facultate şi redactor la revistele Transilvania şi Poesis internaţional. Coordonează secţiunea literară a revistei Timpul.

"Jurnalul lui Radu Vancu este o aventură intelectuală în sine. Mi s-a întâmplat rar să citesc notaţii atât de dense, atât de competente în zona culturală şi atât de umane în cea emoţională. El confirmă un scriitor polivalent, unul dintre cei mai moderni şi mai atotcuprinzători ai generaţiei lui. Poet, universitar, activist cultural şi civic, Radu Vancu pare unul dintre acei oameni cărora nimic din ce-i uman (şi post-uman) nu le e străin." (Mircea Cărtărescu)

"Dacă înainte de acest jurnal era doar credinţă, acum mi s-a transformat în convingere: poezia e un gen al biograficului - iar jurnalul e un gen al liricului. Tot ce e mai intens în noi intră aici. Iar această intensitate face, exact ca-n poezie, o dublă mişcare: pe de-o parte, ne falsifică viaţa, pe de alta, îi aduce adevărul decisiv. Din punctul acesta de vedere, mon semblable, mon frère, jurnalul acesta e doar un lung poem. Nici mai mult, nici mai puţin de atât." (Radu Vancu)

Fragment

2 august. Nu-mi recitesc jurnalul, atât cât e el acum (un jurnăluţ, în fond), dar gândindu-mă uneori la el (deşi numai gândire nu se poate numi asta) îmi pare complet nerecitibil. Văd că ocolesc cuvântul - nu nerecitibil: ilizibil. Aşa, am spus-o acum de-a dreptul. Tind să scriu aici totul despre nimicul pe care-l fac; iar când, pagină după pagină, totnimicul se adună, constaţi că-i ilizibil, inutilizabil, un maldăr de poze vechi de pe care toate imaginile s-au şters şi a rămas numai hârtia fotografică - gălbuie, neimpresionată de nimicurile tale lipsite de lumină, mereu identică sieşi. Cu cât mai multe foste poze, cu atât mai inutile & deprimante. Sau: cu cât mai jurnal, cu atât mai ilizibil.

[Da: "jurnal" e, de altfel, mai degrabă adjectiv decât substantiv, mai degrabă descriere a vieţii decât substanţă a ei. Cel ce descrie viaţa ţine jurnal; dar, descriind-o, nu-i mai trăieşte substanţa. Marii autori de jurnale sunt cei ce n-au trăit aproape deloc: Radu Petrescu, Cărtărescu, Kafka, Pepys. Doar Tolstoi şi, parţial, Jünger şi Gide ce mai dreg busuiocul. Dar până şi ei se simte că vibrează mai mult la descrierea vieţii decât la substanţa ei. Când Tolstoi scrie "azi m-am scobit toată ziua în nas", voluptatea majoră e a gândului că va putea nota relatarea despre scobitul în nas în jurnal, mai degrabă decât scobitul în sine. Tot descrierea, mai degrabă decât scobirea. Sau, spus ceva mai emfatic: voluptatea minoră e trăitul, voluptatea majoră e descrierea lui. Spus mai mizerabilist: cei ce scriu jurnale se scobesc în creieri cu voluptatea cu care cei ce trăiesc se scobesc în nas.]

[Jurnalul ca scobire în nasul creierului.]

Da, dar există cărţi ilizibile uriaşe - cum e Cartea neliniştirii a lui Pessoa, 'tschuldigung, a lui Bernardo Soares. Cărţi care, după două sute de pagini, devin atât de dense şi de repetitive încât practic nu mai poţi înainta în ele. Devin, în cel mai propriu sens, ilizibile. Însă abia odată devenite ilizibile poţi spune că le citeşti cu adevărat; numai când nu se mai pot citi înţelegi cu adevărat cum se cer citite. Ilizibila Căutare a timpului pierdut, ilizibilul Finnegans Wake, ilizibila Carte a neliniştirii - iată cărţile cele mai recitibile, cele la care te întorci mereu pentru a le reciti şi pentru a constata (aproape uşurat) că nu se pot reciti. Ilizibile, şi tocmai de aia infinit relizibile, ca poezia pură & dură.

Ai grijă ce-ţi doreşti, se spune - pesemne că m-oi fi rugat cândva: "fă-mă, Doamne, ilizibil" - şi m-a făcut. Însă ilizibil sadea, ilizibil buştean, ilizibil ca Augustin Buzura. Atât de ilizibil, încât nici măcar pentru mine relizibil.

Dar nu mă-nvăţ minte - căci, iată, chiar acum aştern aici literă după l-i-t-e-r-ă, a-c-o-p-e-r-i-n-d r-â-n-d d-u-p-ă r-â-n-d. Perseverând, perverserând. Căci grafomanul din fire n-are lecuire. Relizibil, my foot. Important e să trăieşti confortabil în marea minciună a vieţii tale de scriitor. Dacă ni s-ar lua şi iluzia asta, ar fi vai şi amar de noi. Abia dacă ar rămâne vreo zece, precum drepţii Sodomei, care să justifice totul. Şi nici unul dintre noi nu e printre cei zece. Ei, şi ce? Noi ştim să ne bucurăm de scrisul nostru mai abitir decât cei zece - pentru care, de altfel, numai bucurie n-a fost. Aşa că dă-i înainte, neneacă, fii ilizibil & amoral ca Sodoma - pentru care nicicând gândul la cei zece drepţi n-a fost mai infernal decât infernul care era ea însăşi. Ea însăţi.

5 august. De vineri dimineaţa până azi (acum e noaptea de duminică spre luni), am petrecut trei zile la Frânceşti - unde i s-a tăiat moţul lui Pavel, băieţelul Baronilor. Duminică, excursii - la mănăstirea Hurezi şi la culele Măldăreşti, I.Gh. Duca, Greceanu. La Hurezi, l-am căutat pe pictura exterioară pe tipul al cărui suflet e pus pe talgerele judecăţii, ca să-l compar cu cei de la Humor şi Voroneţ; l-am găsit - privirea lui, dezamăgitor de normală; ba chiar are un soi de aroganţă, parc-ar da cu sâc bieţilor ghiavoli care se canonesc să-l tragă de pe talger în lumea lor. Se uită la ei cu liniştea ironică a arivistului care se ştie ajuns în rai - e la lumi întregi distanţă de inocenţa sau nostalgia cu care omologii lui moldoveni privesc spre iadul pe care-l lasă în urmă. În schimb, interesantă fizionomia păcătosului care stă să intre în gura balaurului (din care iese iadul sub forma unei uriaşe flăcări arborescente): împingându-i cu o mână pe păcătoşii dinaintea lui în gura atotmistuitoare, ţine cealaltă mână ridicată spre cei din urma lui, chemător cumva - iar pe faţă i se citesc simultan regretul de a intra şi bucuria că va fi urmat de alţii. Iadul tot e contras în bucuria aia rea de pe faţa lui - iadul nu e numai neputinţa de a iubi, dragă Feodor Mihailovici, ci şi neputinţa de a nu urî. Meşterii zugravi de la Hurezi ştiau asta de pe la 1700.

La cula I. Gh. Duca, o bibliotecă infimă, de vreo sută de titluri, a lui Duca însuşi - altfel, titluri bine alese: câteva zeci de Gallimarduri interbelice, care arătau exact ca cele de azi (un Jean Giono, La trahison des clercs a lui Benda, o Virginia Woolf pre frâncă), biografii englezeşti şi nemţeşti alor câtorva mari oameni (în centrul raftului, cea a lui John Morley despre Oliver Cromwell, de pe la 1900, monografia-standard pentru vremea aia - mi se pare c-am găsit-o pomenită şi în jurnalul lui Sebastian - ori poate că-ntr-adevăr doar mi se pare), cam nimic românesc. Pereţii înghesuiţi cu tablouri, nu chiar ca-n ridicola casă-debara a lui Adrian Năstase din Zambaccian, dar nici foarte departe. Pe holul rezervat icoanelor, cea mai amplă dintre ele, de peste doi metri înălţime, figura o Fecioară cu Pruncul; de la distanţă, distingeai o Madonă cam convenţională ţinând la piept un bébé Christ negroid, foarte obosit şi încercănat. De la apropiere, expresia obosită dispărea cu totul şi lăsa locul unei expresii de o răutate teribilă, pe cât de surprinzătoare, pe atât de amuzantă şi înfricoşătoare. M-a urmărit toată ziua, de fapt chiar şi acum, târziu în noapte.

6 august. Am ieşit în seara asta cu Comanii la o terasă pe Podul Minciunilor. Teodora o să meargă cu Ion Barbu într-un turneu european, în căutare de mine dezafectate şi reamenajate turistic - fiindcă Barbu vrea să facă acelaşi lucru pentru mina dezafectată din Petrila. Seara se lăsa peste masa doldora de Holsten fără alcool, Sebastian era tot mai agitat, Cami l-a luat să-l plimbe prin Piaţa Mică - şi n-a mai revenit. Apoi Comanii au plecat, i-am condus până în Piaţa Mare - Cami & Sebastian nu erau nici acolo. M-am întors în Piaţa Mică, i-am căutat, am sunat-o pe Cami, şi aşa mi-am dat seama că telefonul ei rămăsese în ghiozdanul pe care-l purtam în spate; m-am căţărat pe balustrada Podului Minciunilor şi am observat minute rele Piaţa Mică, ticsită de oameni fericiţi & siniştri: nici urmă de ei. Şi m-a apucat brusc o teroare oribilă, ca la vederea micului bébé Christ surâzând plin de răutate, aproape tremuram, cu cinci ani în urmă m-aş fi năpustit peste primul litru de vodkă ieşit în cale ca să scap de teroarea asta. (N-am scăpat niciodată de ea astfel. Orice alcoolic ştie că nu aşa se scapă. Dar, ca orice mistic adevărat, nu poate altfel, er kann nicht anders.) Când am coborât tremurând de pe balustradă printre oamenii fericiţi de pe terasă, eram o epavă - am făcut patru-cinci paşi şi aproape m-am ciocnit de Cami & Sebastian, ieşiţi direct din pavaj. Şi n-am mai tremurat. Şi am fost fericit. Căci n-am putut altfel.

16 august. Parisul. La treizeci şi cinci de ani, nel mezzo del camin di nostra vita, la jumătatea speranţei de viaţă, m-am regăsit în selva lui obscură întîiaşi dată pentru prima oară. (Scriu rândurile astea rupt de oboseală în baia hotelului Ibis de pe rue Tolbiac, târziu după miezul nopţii - de asta-s aşa de exaltate & incoerente.) Am venit aici cu Cami, cu Ralu Capotă şi Lia Rociu; am zburat de la Cluj la Beauvais, de acolo am luat autobuzul spre Paris - şi iată-ne aici, năpustindu-ne ca un roi de albine în sevraj peste florile lui carnivore (căci pre mulţi au înghiţit), ca un roi de muşte peste cadavrul lui delicios & posedat (căci pre mulţi a iubit & smintit). După ce ni s-a alăturat şi Cipi Rociu, am bătut cu piciorul câteva hectare de mitologie culturală. Am văzut Centre Pompidou - unde cel mai tare m-au amprentat demenţele policolore ale lui Otto Dix & Brauner (Paludistul, mai ales), bric-à-brac-ul de obiecte ţicnite ale lui Breton (craniul de negresă cu ochii de un verde toxic & hipnotic, curat Morpho Electra din poemul lui Ştefan Manasia; mopsul împăiat cu privirea plină de răutatea bébé-ului Christ de la cula I. Gh. Duca), scurt-metrajele de prin anii '70 ale lui Paolo Gioli, mai ales Traumatografo, din 1973, dacă nu mă-nşel, care mi s-a părut traducerea ideală a poemelor lui Claudiu Komartin din Cobalt în imagini; textele lui Claudiu ar putea subtitra cu o fidelitate absolută scenariile traumatice & obsedante ale italianului. Am văzut apoi Nôtre Dame - în faţa catedralei, o cerşetoare româncă, învăluită într-o expresie de înaltă evlavie, bătea mătănii ca-n transă, murmurând: "Daţi şi mie un euro, cădea-v-ar capul de pe umeri, daţi şi mie". Mantră-haiku, remarcabil de plastică. Am fost la Trocadéro, am văzut Eiffel-ul despicând penial cerul şi aprinzându-l din oră-n oră, orgasm orbitor produs de un uriaş penis epileptic înfipt în vulva înstelată. Iar în metrou, la întoarcerea spre hotel, cineva mi-a furat portofelul. Botez parizian comme il faut, cum ar veni.

17 august. Creierul meu a înghiţit alte câteva zeci de hectare de imagini & diorame pariziene. Am văzut Dôme des Invalides, şi am făcut încă o reverenţă cinismului istoriei când am constatat că pe tunurile lui Napoleon scrie-n latineşte că-s făcute la Berlin (aceleaşi tunuri cu care franţuzul i-a bătut pe nemţi, vreau să zic). Am fost pe Pont Alexandre şi am făcut poze ca un chinez ortodox vaporaşelor de pe Sena. Am fost la Luvru - o, Luvru! - şi am trecut în trombă quasi-noiciană pe lângă gropile comune cu mii de capodopere italieneşti, frânce, greceşti, etrusce, romane, flamande ş.a.m.d. ş.a.m.d., dar oricât de fuşerit m-am uitat la ele (căci nu pot spune că le-am privit) tot m-au dat peste cap pânzele lui Lionardo cu Sfânta Ana şi pruncul & Madonna între stânci (în care, observa Ralu, italianul pictează în fapt corpul eteric), Sfântul Ieronim în extaz al lui Luca Signorelli (în care Isus crucificat zburând perpendicular pe creştetul sfântului e cel mai pur & mai bun Dalí - iar ochii sfântului în extaz sunt suferinţa pură), două statuete etrusce în care e tot Giacometti, hermafroditul roman antic (de fapt, perna & salteaua pe care-i întins/ă, în care marmura capătă inconsistenţa & moliciunea pufului). Am văzut grădinile Tuileries, am văzut Cartierul Latin - în care am mîncat kebab lângă mansarda lui Cioran -, am văzut Jardin de Luxembourg. Am fost la Versailles, unde reţinuse Cipi biletele, ca să văd în grădina palatului cele mai sofisticate & emerveillante jedouri & fântâni cântătoare imaginabile: arteziene traducând ekphrastic în jocul lor complicaţia frazelor beethoveniene, arteziene iluminate de lasere policolore ţâşnind în contrapunct cu flăcări arteziene ieşite ritmic din pământ, arteziene deasupra cărora jeturi de aburi închipuiau un cer în furtună fulgerat stroboscopic de lasere zigzagate, dragoni aruncând pe guri oribil-hipnotice jeturi enorme de vomă colorată. Încât acum, cu creierii iluminaţi stroboscopic de amintiri zigzagate, notez frânturile astea în baia hotelului, ca un Dinicu Golescu ruşinat că ţine un jurnal în care se entuziasmează & afolează, deloc cool & fashionable, de lucruri de care se entuziasmează & afolează chaque jour zeci sau sute de mii de oameni. Ay, biet Dinicu de Ardeal, se poate supravieţui chiar şi unor ruşini mai atroce.

18 august. Montmartre. Sacré-Coeur. În faţa catedralei, un artist (căci nu-i pot spune fotbalist) negru făcea cu mingea cele mai inimaginabile lucruri - prinzând, de pildă, mingea după gât, între ceafă şi omoplaţi, se căţăra pe un lampadar stradal fără că ea să se clintească şi acolo, atârnat într-o mână, se răsucea ca o decoraţiune antropomorfă fără ca mingea să i se dezlipească de acolo. Sau sărea în mâini şi, rămânând în poziţia asta, lovea mingea de zeci de ori succesiv cu călcâiele, controlând-o desăvârşit, fără ca ea să-i cadă vreodată. Şi alte asemenea zeci de exerciţii de virtuozitate, fără să le repete nicicând. Mărturisesc cu umilinţă că arta lui m-a impresionat categoric mai mult decât arta catedralei în sine - prea culturală & citaţionistă, chiar şi după gustul meu. Apoi, buchiniştii s-au dovedit mai sărăcuţi decât mă aşteptam, abia dacă am putut alege un Raymond Roussel (Locus Solus), un Attélier de littérature potentielle de la Oulipo, un Kundera (L'Immortalité) pe care Mircea Ivănescu mi-l pasase entuziasmat prin '99, iar eu i-l pasasem tot pe atunci la fel de entuziasmat lui Dragoş Varga; iar Cipi & Lia Rociu mi-au făcut cadou doi Jean-Pierre Richarzi - Littérature et profondeur & Onze études sur la poésie moderne. Seara, plecare spre Lyon din, fireşte, Gare de Lyon; în gară, chiar pe peron, un pian Yamaha, cu, lângă el, un afiş care spunea À vous de jouer, şi invita pianiştii amatori sau profesionişti să cânte. Am clămpănit la el vreo jumătate de oră, de la Oda bucuriei la Melc, melc codobelc şi de la imnul României la Oh, Susanna, până ce a apărut în dreapta mea un agent de securitate negru şi s-a sprijinit cu coatele de pian; după vreo treizeci de secunde, văzând că aşteaptă tăcut acolo, m-am gândit că am făcut ceva nepermis şi m-am ridicat, însă omul legii s-a aşezat neîntârziat pe scaun şi a început să cânte o chestie complicată, asemănătoare cu coloana sonoră din Amélie Poulain - o făcea cu atâta dexteritate & gusto, din degetele masive şi întunecate ieşea o muzică atât de răvăşitoare & hipnotică, încât m-a lăsat paf. După cum paf i-a lăsat şi pe ceilalţi câteva zeci de ascultători strânşi ciopor în jurul pianului. Iată, mi-am zis, al doilea mare artist negru al zilei de azi: după fotbalist, agentul de securitate. Parisul m-a făcut să cad în admiraţie pentru arta neagră.

20 august. Suntem de două zile, cu Cami & Ralu, la Lons-le-Saunier, găzduiţi în casa încântătoare a Rocilor. Cipi ne-a plimbat cu maşina pe la Besançon, despre care abia acum aflu că-i oraşul natal al lui Hugo, apoi prin câteva sătuce franţuzeşti ca-n ilustratele turistice: Château-Chalon, Baume-les-Messieurs, toate numai ev mediu & catedrale. În librăria din Lons, romanele apărute la Gallimard pentru apropiata rentrée littéraire - dintre ele, după prima răsfoire, Faber le déstructeur al lui Tristan Garcia mi se pare favoritul la Goncourt. Anul trecut pe vremea asta am răsfoit, în librăria din Bruxelles de vizavi de Comisia Europeană, romanul lui Jerôme Ferrari, La sermon de la chute de Rome, şi am pariat pe el pentru Goncourt - iar pariul mi-a ieşit. Sunt curios dacă şi de data asta instinctul meu va funcţiona.

21 august. Lyon. Occidental într-un fel comun. Occidental şi atât. În gară am fotografiat un şobolan fugind înspăimântat printre picioarele Liei.

22 august. Mont Blanc. Pe care n-am urcat, ci am fost urcaţi de două teleferice succesive. De la 2.000 la 3.800 de metri. Sus, ca urmare a lipsei de oxigen (45% mai puţin în aer), lumea adormea pe capete - mai ales copiii, culcaţi direct pe planşeul de lemn. Se vedeau, aproape de să-i atingi cu mâna, Alpii italieni şi cei elveţieni. Între ei şi cei francezi, pe care ne aflam noi, profuziunile infinite de planuri succesive se contrăgeau în grosimea câtorva centimetri de aer dens ca o lentilă. Uriaşă concentrare de frumuseţe, oriunde întorceai capul. De fapt, asta mă obosea cel mai mult, mai eficient chiar decât penuria de oxigen - excesul de frumuseţe. Creierul nostru (al meu, cel puţin) nu-i făcut să reziste la atâta exces de splendoare. Pe balustradă, o pasăre neagră cu cioc portocaliu, un soi de mierlă supradimensionată şi mută, se arunca în hăul de două mii de metri după orice bucăţică de pâine sau de chips pe care o lăsai să cadă, o prindea din zbor cu o precizie aproape înspăimântătoare şi revenea în acelaşi loc, cronţănind-o. De acolo nu-ţi mai vine să cobori, aproape că trebuie să comiţi o violenţă asupra ta ca să te convingi să cobori. Tocmai pentru că-i extenuat & devastat de atâta frumuseţe, creierul nu mai găseşte energia să coboare. Poate şi pentru că ştie că-i iluzoriu: de fapt, de acolo nu cobori niciodată.

*
Notă: Citiţi / ascultaţi un interviu cu Radu Vancu, realizat de Anca Mureşan, aici.