Radu Vancu
Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015
Editura Humanitas, 2017
*****
Intro
Radu Vancu (n. 13 iulie 1978, Sibiu) a absolvit Facultatea de Litere a
Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu. Este conferenţiar la aceeaşi
facultate şi redactor la revistele
Transilvania şi
Poesis internaţional. Coordonează secţiunea literară a revistei
Timpul.
"Jurnalul lui Radu Vancu este o aventură intelectuală în sine. Mi
s-a
întâmplat rar să citesc notaţii atât de dense, atât de competente în
zona culturală şi atât de umane în cea emoţională. El confirmă un
scriitor polivalent, unul dintre cei mai moderni şi mai atotcuprinzători
ai generaţiei lui. Poet, universitar, activist cultural şi civic, Radu
Vancu pare unul dintre acei oameni cărora nimic din
ce-i uman (şi
post-uman) nu le e străin." (Mircea Cărtărescu)
"Dacă înainte de acest jurnal era doar credinţă, acum mi
s-a
transformat în convingere: poezia e un gen al biograficului - iar
jurnalul e un gen al liricului. Tot ce e mai intens în noi intră aici.
Iar această intensitate face, exact
ca-n poezie, o dublă mişcare: pe
de-o parte, ne falsifică viaţa, pe de alta, îi aduce adevărul decisiv. Din punctul acesta de vedere,
mon semblable, mon frère, jurnalul acesta e doar un lung poem. Nici mai mult, nici mai puţin de atât." (Radu Vancu)
Fragment
2 august.
Nu-mi recitesc jurnalul, atât cât e el acum (un jurnăluţ, în fond), dar
gândindu-mă
uneori la el (deşi numai gândire nu se poate numi asta) îmi pare
complet nerecitibil. Văd că ocolesc cuvântul - nu nerecitibil: ilizibil.
Aşa, am
spus-o acum
de-a dreptul. Tind să scriu aici totul despre nimicul pe
care-l fac; iar când, pagină după pagină, totnimicul se adună, constaţi
că-i ilizibil, inutilizabil, un maldăr de poze vechi de pe care toate imaginile
s-au
şters şi a rămas numai hârtia fotografică - gălbuie, neimpresionată de
nimicurile tale lipsite de lumină, mereu identică sieşi. Cu cât mai
multe foste poze, cu atât mai inutile & deprimante. Sau: cu cât mai
jurnal, cu atât mai ilizibil.
[Da: "jurnal" e, de altfel, mai degrabă adjectiv decât substantiv, mai
degrabă descriere a vieţii decât substanţă a ei. Cel ce descrie viaţa
ţine jurnal; dar,
descriind-o, nu-i mai trăieşte substanţa. Marii autori de jurnale sunt cei ce
n-au
trăit aproape deloc: Radu Petrescu, Cărtărescu, Kafka, Pepys. Doar
Tolstoi şi, parţial, Jünger şi Gide ce mai dreg busuiocul. Dar până şi
ei se simte că vibrează mai mult la descrierea vieţii decât la substanţa
ei. Când Tolstoi scrie "azi
m-am scobit toată
ziua în nas", voluptatea majoră e a gândului că va putea nota relatarea
despre scobitul în nas în jurnal, mai degrabă decât scobitul în sine.
Tot descrierea, mai degrabă decât scobirea. Sau, spus ceva mai emfatic:
voluptatea minoră e trăitul, voluptatea majoră e descrierea lui. Spus
mai mizerabilist: cei ce scriu jurnale se scobesc în creieri cu
voluptatea cu care cei ce trăiesc se scobesc în nas.]
[Jurnalul ca scobire în nasul creierului.]
Da, dar există cărţi ilizibile uriaşe - cum e
Cartea neliniştirii a lui Pessoa,
'tschuldigung,
a lui Bernardo Soares. Cărţi care, după două sute de pagini, devin atât
de dense şi de repetitive încât practic nu mai poţi înainta în ele.
Devin, în cel mai propriu sens, ilizibile. Însă abia odată devenite
ilizibile poţi spune că le citeşti cu adevărat; numai când nu se mai pot
citi înţelegi cu adevărat cum se cer citite. Ilizibila
Căutare a timpului pierdut, ilizibilul
Finnegans Wake, ilizibila
Carte a neliniştirii
- iată cărţile cele mai recitibile, cele la care te întorci mereu
pentru a le reciti şi pentru a constata (aproape uşurat) că nu se pot
reciti. Ilizibile, şi tocmai de aia infinit relizibile, ca poezia pură
& dură.
Ai grijă
ce-ţi doreşti, se spune - pesemne că
m-oi fi rugat cândva:
"fă-mă, Doamne, ilizibil" - şi
m-a
făcut. Însă ilizibil sadea, ilizibil buştean, ilizibil ca Augustin
Buzura. Atât de ilizibil, încât nici măcar pentru mine relizibil.
Dar nu
mă-nvăţ minte - căci, iată, chiar acum aştern aici literă după
l-i-t-e-r-ă, a-c-o-p-e-r-i-n-d r-â-n-d d-u-p-ă r-â-n-d. Perseverând, perverserând. Căci grafomanul din fire
n-are lecuire. Relizibil,
my foot. Important e să trăieşti confortabil în marea minciună a vieţii tale de scriitor. Dacă ni
s-ar
lua şi iluzia asta, ar fi vai şi amar de noi. Abia dacă ar rămâne vreo
zece, precum drepţii Sodomei, care să justifice totul. Şi nici unul
dintre noi nu e printre cei zece. Ei, şi ce? Noi ştim să ne bucurăm de
scrisul nostru mai abitir decât cei zece - pentru care, de altfel, numai
bucurie
n-a fost. Aşa că
dă-i înainte, neneacă, fii ilizibil & amoral ca Sodoma - pentru care nicicând gândul la cei zece drepţi
n-a fost mai infernal decât infernul care era ea însăşi. Ea însăţi.
5 august. De vineri dimineaţa până azi (acum e noaptea de duminică spre luni), am petrecut trei zile la Frânceşti - unde i
s-a
tăiat moţul lui Pavel, băieţelul Baronilor. Duminică, excursii - la
mănăstirea Hurezi şi la culele Măldăreşti, I.Gh. Duca, Greceanu. La
Hurezi,
l-am căutat pe pictura exterioară pe tipul al cărui suflet e pus pe talgerele judecăţii, ca
să-l compar cu cei de la Humor şi Voroneţ;
l-am găsit - privirea lui, dezamăgitor de normală; ba chiar are un soi de aroganţă,
parc-ar da cu sâc bieţilor ghiavoli care se canonesc
să-l
tragă de pe talger în lumea lor. Se uită la ei cu liniştea ironică a
arivistului care se ştie ajuns în rai - e la lumi întregi distanţă de
inocenţa sau nostalgia cu care omologii lui moldoveni privesc spre iadul
pe
care-l lasă în urmă. În schimb,
interesantă fizionomia păcătosului care stă să intre în gura balaurului
(din care iese iadul sub forma unei uriaşe flăcări arborescente):
împingându-i
cu o mână pe păcătoşii dinaintea lui în gura atotmistuitoare, ţine
cealaltă mână ridicată spre cei din urma lui, chemător cumva - iar pe
faţă i se citesc simultan regretul de a intra şi bucuria că va fi urmat
de alţii. Iadul tot e contras în bucuria aia rea de pe faţa lui - iadul
nu e numai neputinţa de a iubi, dragă Feodor Mihailovici, ci şi
neputinţa de a nu urî. Meşterii zugravi de la Hurezi ştiau asta de pe la
1700.
La cula I. Gh. Duca, o bibliotecă infimă, de vreo sută de titluri, a lui
Duca însuşi - altfel, titluri bine alese: câteva zeci de Gallimarduri
interbelice, care arătau exact ca cele de azi (un Jean Giono,
La trahison des clercs
a lui Benda, o Virginia Woolf pre frâncă), biografii englezeşti şi
nemţeşti alor câtorva mari oameni (în centrul raftului, cea a lui John
Morley despre Oliver Cromwell, de pe la 1900,
monografia-standard pentru vremea aia - mi se pare
c-am găsit-o pomenită şi în jurnalul lui Sebastian - ori poate
că-ntr-adevăr doar mi se pare), cam nimic românesc. Pereţii înghesuiţi cu tablouri, nu chiar
ca-n ridicola
casă-debara
a lui Adrian Năstase din Zambaccian, dar nici foarte departe. Pe holul
rezervat icoanelor, cea mai amplă dintre ele, de peste doi metri
înălţime, figura o Fecioară cu Pruncul; de la distanţă, distingeai o
Madonă cam convenţională ţinând la piept un bébé Christ negroid, foarte
obosit şi încercănat. De la apropiere, expresia obosită dispărea cu
totul şi lăsa locul unei expresii de o răutate teribilă, pe cât de
surprinzătoare, pe atât de amuzantă şi înfricoşătoare.
M-a urmărit toată ziua, de fapt chiar şi acum, târziu în noapte.
6 august. Am ieşit în seara asta cu Comanii la o terasă pe Podul Minciunilor. Teodora o să meargă cu Ion Barbu
într-un
turneu european, în căutare de mine dezafectate şi reamenajate turistic
- fiindcă Barbu vrea să facă acelaşi lucru pentru mina dezafectată din
Petrila. Seara se lăsa peste masa doldora de Holsten fără alcool,
Sebastian era tot mai agitat, Cami
l-a luat
să-l plimbe prin Piaţa Mică - şi
n-a mai revenit. Apoi Comanii au plecat,
i-am condus până în Piaţa Mare - Cami & Sebastian nu erau nici acolo.
M-am întors în Piaţa Mică,
i-am căutat, am
sunat-o pe Cami, şi aşa
mi-am dat seama că telefonul ei rămăsese în ghiozdanul pe
care-l purtam în spate;
m-am
căţărat pe balustrada Podului Minciunilor şi am observat minute rele
Piaţa Mică, ticsită de oameni fericiţi & siniştri: nici urmă de ei.
Şi
m-a apucat brusc o teroare oribilă, ca la
vederea micului bébé Christ surâzând plin de răutate, aproape tremuram,
cu cinci ani în urmă
m-aş fi năpustit peste primul litru de vodkă ieşit în cale ca să scap de teroarea asta.
(N-am scăpat niciodată de ea astfel. Orice alcoolic ştie că nu aşa se scapă. Dar, ca orice mistic adevărat, nu poate altfel,
er kann nicht anders.) Când am coborât tremurând de pe balustradă printre oamenii fericiţi de pe terasă, eram o epavă - am făcut
patru-cinci paşi şi aproape
m-am ciocnit de Cami & Sebastian, ieşiţi direct din pavaj. Şi
n-am mai tremurat. Şi am fost fericit. Căci
n-am putut altfel.
16 august. Parisul. La treizeci şi cinci de ani,
nel mezzo del camin di nostra vita, la jumătatea speranţei de viaţă,
m-am
regăsit în selva lui obscură întîiaşi dată pentru prima oară. (Scriu
rândurile astea rupt de oboseală în baia hotelului Ibis de pe rue
Tolbiac, târziu după miezul nopţii - de
asta-s
aşa de exaltate & incoerente.) Am venit aici cu Cami, cu Ralu
Capotă şi Lia Rociu; am zburat de la Cluj la Beauvais, de acolo am luat
autobuzul spre Paris - şi
iată-ne aici,
năpustindu-ne
ca un roi de albine în sevraj peste florile lui carnivore (căci pre
mulţi au înghiţit), ca un roi de muşte peste cadavrul lui delicios &
posedat (căci pre mulţi a iubit & smintit). După ce ni
s-a
alăturat şi Cipi Rociu, am bătut cu piciorul câteva hectare de
mitologie culturală. Am văzut Centre Pompidou - unde cel mai tare
m-au amprentat demenţele policolore ale lui Otto Dix & Brauner (
Paludistul, mai ales),
bric-à-brac-ul
de obiecte ţicnite ale lui Breton (craniul de negresă cu ochii de un
verde toxic & hipnotic, curat Morpho Electra din poemul lui Ştefan
Manasia; mopsul împăiat cu privirea plină de răutatea
bébé-ului Christ de la cula I. Gh. Duca),
scurt-metrajele de prin anii '70 ale lui Paolo Gioli, mai ales
Traumatografo, din 1973, dacă nu
mă-nşel, care mi
s-a părut traducerea ideală a poemelor lui Claudiu Komartin din
Cobalt
în imagini; textele lui Claudiu ar putea subtitra cu o fidelitate
absolută scenariile traumatice & obsedante ale italianului. Am văzut
apoi Nôtre Dame - în faţa catedralei, o cerşetoare româncă, învăluită
într-o expresie de înaltă evlavie, bătea mătănii
ca-n transă, murmurând: "Daţi şi mie un euro,
cădea-v-ar capul de pe umeri, daţi şi mie".
Mantră-haiku, remarcabil de plastică. Am fost la Trocadéro, am văzut
Eiffel-ul despicând penial cerul şi
aprinzându-l din
oră-n
oră, orgasm orbitor produs de un uriaş penis epileptic înfipt în vulva
înstelată. Iar în metrou, la întoarcerea spre hotel, cineva
mi-a furat portofelul. Botez parizian
comme il faut, cum ar veni.
17 august. Creierul meu a înghiţit alte câteva zeci de hectare de
imagini & diorame pariziene. Am văzut Dôme des Invalides, şi am
făcut încă o reverenţă cinismului istoriei când am constatat că pe
tunurile lui Napoleon
scrie-n latineşte
că-s făcute la Berlin (aceleaşi tunuri cu care franţuzul
i-a
bătut pe nemţi, vreau să zic). Am fost pe Pont Alexandre şi am făcut
poze ca un chinez ortodox vaporaşelor de pe Sena. Am fost la Luvru - o,
Luvru! - şi am trecut în trombă
quasi-noiciană
pe lângă gropile comune cu mii de capodopere italieneşti, frânce,
greceşti, etrusce, romane, flamande ş.a.m.d. ş.a.m.d., dar oricât de
fuşerit
m-am uitat la ele (căci nu pot spune că
le-am privit) tot
m-au
dat peste cap pânzele lui Lionardo cu Sfânta Ana şi pruncul &
Madonna între stânci (în care, observa Ralu, italianul pictează în fapt
corpul eteric), Sfântul Ieronim în extaz al lui Luca Signorelli (în care
Isus crucificat zburând perpendicular pe creştetul sfântului e cel mai
pur & mai bun Dalí - iar ochii sfântului în extaz sunt suferinţa
pură), două statuete etrusce în care e tot Giacometti, hermafroditul
roman antic (de fapt, perna & salteaua pe
care-i
întins/ă, în care marmura capătă inconsistenţa & moliciunea
pufului). Am văzut grădinile Tuileries, am văzut Cartierul Latin - în
care am mîncat kebab lângă mansarda lui Cioran -, am văzut Jardin de
Luxembourg. Am fost la Versailles, unde reţinuse Cipi biletele, ca să
văd în grădina palatului cele mai sofisticate & emerveillante
jedouri & fântâni cântătoare imaginabile: arteziene traducând
ekphrastic în jocul lor complicaţia frazelor beethoveniene, arteziene
iluminate de lasere policolore ţâşnind în contrapunct cu flăcări
arteziene ieşite ritmic din pământ, arteziene deasupra cărora jeturi de
aburi închipuiau un cer în furtună fulgerat stroboscopic de lasere
zigzagate, dragoni aruncând pe guri
oribil-hipnotice
jeturi enorme de vomă colorată. Încât acum, cu creierii iluminaţi
stroboscopic de amintiri zigzagate, notez frânturile astea în baia
hotelului, ca un Dinicu Golescu ruşinat că ţine un jurnal în care se
entuziasmează & afolează, deloc
cool & fashionable, de lucruri de care se entuziasmează & afolează
chaque jour zeci sau sute de mii de oameni.
Ay, biet Dinicu de Ardeal, se poate supravieţui chiar şi unor ruşini mai atroce.
18 august. Montmartre.
Sacré-Coeur. În faţa catedralei, un artist (căci
nu-i
pot spune fotbalist) negru făcea cu mingea cele mai inimaginabile
lucruri - prinzând, de pildă, mingea după gât, între ceafă şi omoplaţi,
se căţăra pe un lampadar stradal fără că ea să se clintească şi acolo,
atârnat
într-o mână, se răsucea ca o
decoraţiune antropomorfă fără ca mingea să i se dezlipească de acolo.
Sau sărea în mâini şi, rămânând în poziţia asta, lovea mingea de zeci de
ori succesiv cu călcâiele,
controlând-o desăvârşit, fără ca ea
să-i
cadă vreodată. Şi alte asemenea zeci de exerciţii de virtuozitate, fără
să le repete nicicând. Mărturisesc cu umilinţă că arta lui
m-a
impresionat categoric mai mult decât arta catedralei în sine - prea
culturală & citaţionistă, chiar şi după gustul meu. Apoi,
buchiniştii
s-au dovedit mai sărăcuţi decât mă aşteptam, abia dacă am putut alege un Raymond Roussel (
Locus Solus), un
Attélier de littérature potentielle de la Oulipo, un Kundera (
L'Immortalité) pe care Mircea Ivănescu
mi-l pasase entuziasmat prin '99, iar eu
i-l pasasem tot pe atunci la fel de entuziasmat lui Dragoş Varga; iar Cipi & Lia Rociu
mi-au făcut cadou doi
Jean-Pierre Richarzi -
Littérature et profondeur & Onze études sur la poésie moderne.
Seara, plecare spre Lyon din, fireşte, Gare de Lyon; în gară, chiar pe
peron, un pian Yamaha, cu, lângă el, un afiş care spunea
À vous de jouer, şi invita pianiştii amatori sau profesionişti să cânte. Am clămpănit la el vreo jumătate de oră, de la
Oda bucuriei la
Melc, melc codobelc şi de la imnul României la
Oh, Susanna, până ce a apărut în dreapta mea un agent de securitate negru şi
s-a sprijinit cu coatele de pian; după vreo treizeci de secunde, văzând că aşteaptă tăcut acolo,
m-am gândit că am făcut ceva nepermis şi
m-am ridicat, însă omul legii
s-a aşezat neîntârziat pe scaun şi a început să cânte o chestie complicată, asemănătoare cu coloana sonoră din
Amélie Poulain - o făcea cu atâta dexteritate &
gusto, din degetele masive şi întunecate ieşea o muzică atât de răvăşitoare & hipnotică, încât
m-a lăsat paf. După cum paf
i-a lăsat şi pe ceilalţi câteva zeci de ascultători strânşi ciopor în jurul pianului. Iată,
mi-am zis, al doilea mare artist negru al zilei de azi: după fotbalist, agentul de securitate. Parisul
m-a făcut să cad în admiraţie pentru arta neagră.
20 august. Suntem de două zile, cu Cami & Ralu, la
Lons-le-Saunier, găzduiţi în casa încântătoare a Rocilor. Cipi
ne-a plimbat cu maşina pe la Besançon, despre care abia acum aflu
că-i oraşul natal al lui Hugo, apoi prin câteva sătuce franţuzeşti
ca-n ilustratele turistice:
Château-Chalon, Baume-les-Messieurs, toate numai ev mediu & catedrale. În librăria din Lons, romanele apărute la Gallimard pentru apropiata
rentrée littéraire - dintre ele, după prima răsfoire,
Faber le déstructeur
al lui Tristan Garcia mi se pare favoritul la Goncourt. Anul trecut pe
vremea asta am răsfoit, în librăria din Bruxelles de vizavi de Comisia
Europeană, romanul lui Jerôme Ferrari,
La sermon de la chute de Rome, şi am pariat pe el pentru Goncourt - iar pariul
mi-a ieşit. Sunt curios dacă şi de data asta instinctul meu va funcţiona.
21 august. Lyon. Occidental
într-un fel comun. Occidental şi atât. În gară am fotografiat un şobolan fugind înspăimântat printre picioarele Liei.
22 august. Mont Blanc. Pe care
n-am
urcat, ci am fost urcaţi de două teleferice succesive. De la 2.000 la
3.800 de metri. Sus, ca urmare a lipsei de oxigen (45% mai puţin în
aer), lumea adormea pe capete - mai ales copiii, culcaţi direct pe
planşeul de lemn. Se vedeau, aproape de
să-i
atingi cu mâna, Alpii italieni şi cei elveţieni. Între ei şi cei
francezi, pe care ne aflam noi, profuziunile infinite de planuri
succesive se contrăgeau în grosimea câtorva centimetri de aer dens ca o
lentilă. Uriaşă concentrare de frumuseţe, oriunde întorceai capul. De
fapt, asta mă obosea cel mai mult, mai eficient chiar decât penuria de
oxigen - excesul de frumuseţe. Creierul nostru (al meu, cel puţin)
nu-i
făcut să reziste la atâta exces de splendoare. Pe balustradă, o pasăre
neagră cu cioc portocaliu, un soi de mierlă supradimensionată şi mută,
se arunca în hăul de două mii de metri după orice bucăţică de pâine sau
de
chips pe care o lăsai să cadă, o prindea din zbor cu o precizie aproape înspăimântătoare şi revenea în acelaşi loc,
cronţănind-o. De acolo
nu-ţi mai vine să cobori, aproape că trebuie să comiţi o violenţă asupra ta ca să te convingi să cobori. Tocmai pentru
că-i extenuat & devastat de atâta frumuseţe, creierul nu mai găseşte energia să coboare. Poate şi pentru că ştie
că-i iluzoriu: de fapt, de acolo nu cobori niciodată.
*
Notă: Citiţi / ascultaţi un interviu cu Radu Vancu, realizat de Anca Mureşan,
aici.
litere 
