Eu, Sofia Kunţevici, am venit aici ca să ucid războiul

Svetlana Aleksievici
Războiul nu are chip de femeie
Editura Litera, 2017

Intro

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. În spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit.

"Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul [...], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoţionantă." (Vladimir Voinovici)

Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări. Războiul nu are chip de femeie s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare.

* * *

"Eu, Sofia Kunţevici, am venit aici ca să ucid războiul" - semnătură de pe clădirea Reichstagului

O să încep prin a recunoaşte că nu prea am încredere în cei care dau premiile Nobel pentru literatură. Asta mi se trage de la anul în care a câştigat Elfriede Jelinek şi, curioasă, m-am apucat de citit Pianista, o carte care nu mi s-a potrivit absolut deloc. L-am citit apoi pe Mo Yan pe care l-am găsit repetitiv şi plicticos, şi apoi pe Herta Müller care mi-a plăcut pentru subiectele alese, dar al cărei stil m-a lăsat rece. De aceea am evitat să o citesc pe Svetlana Aleksievici pentru multă vreme. Ca să fiu sinceră până la capăt, am căutat să o citesc pentru că urma să vină la FILIT 2017 şi nu este frumos să mergi la un festival fără să fi citit măcar o carte scrisă de autorii invitaţi. Sau, cel puţin, aşa cred eu.

Am început, aşadar, Războiul nu are chip de femeie cu îndoială şi reţinere, pentru ca, până la final, să nu o mai pot lăsa din mână, să ajung să mă bântuie, să mă facă să îmi dea lacrimile şi să mă determine să caut să citesc tot ce altceva a mai scris Aleksievici. Cartea constă dintr-o sumă de mărturii ale femeilor care au luptat în Armata Roşie sau alături de partizani în timpul celui de-al doilea război mondial. Este cea mai frumos scrisă şi profundă pledoarie împotriva războiului pe care am citit-o până acum. Citind-o mi-am dat seama de două lucruri. Primul, că bărbaţii au confiscat războiul şi l-au transformat într-o înşiruire de bătălii, strategii, generali şi acţiuni eroice, punându-l în manuale şi cărţi de istorie exact în această formă. Istoria mare cum o numesc unii, a ascuns istoria mică, a acoperit-o de derizoriu, încât războiul apare ca ceva eroic, curat şi, poate de aceea, repetabil. De aceea, războiul femeilor Svetlanei Aleksievici este mult mai cinstit, mult mai real şi absolut îngrozitor. Pentru că femeile nu sunt interesate de eroism aşa cum îl înţeleg bărbaţii ci de supravieţuire, de viaţă şi de frumuseţea ei, de familie, copii şi tot ceea ce le înconjoară. Războiul femeilor este plin de sânge, de purici, de durere şi lacrimi, de dor de familie, de pierderi îngrozitoare şi de frică. Este plin de iubire, de curaj şi eroism şi, mai ales, de compasiune şi speranţă.

Al doilea lucru de care mi-am dat seama este că suntem atât de obişnuiţi să punem etichete, încât uităm de multe ori să vedem şi opinia părţii opuse. Am crescut în Moldova unde poveştile spuse de bunici vorbeau de atrocităţile comise de Armata Roşie atunci când a intrat în România. Ruşii sunt prezentaţi ca sălbatici, nespălaţi, flămânzi şi lipsiţi de maniere în contrast cu ofiţerii nemţi care se purtau ca nişte domni, aveau mereu cizmele lustruite şi ştiau să sărute mâna unei doamne...Citind cartea Svetlanei Aleksievici, arunci, practic, un ochi, în mintea şi sufletul celeilalte părţi. Şi începi să înţelegi că realitatea este un pic diferită, că neamţul gentleman din poveşti poate să fi fost tot acela care a zdrobit capul unui bebeluş rus de un tanc de apă sau unul dintre cei care a călcat cu tancul copiii care fugeau dintr-un tren aflat sub tirul aviaţiei. Începi să înţelegi că este vorba de oameni care au trăit sub Stalin, care deja îşi pierduseră o parte din familie în Gulag sau oameni cărora comunismul în forma aceea perversă practicată de Stalin le dăduse şansa la o educaţie şi viaţă pe care altfel nu le-ar fi avut. De oameni care au pierdut atât de multe încât sentimentul puternic de ură devine explicabil, dacă nu scuzabil.

Sentimentul care transpare din fiecare confesiune este dragostea de ţară, atât de profundă încât poate părea un pic ciudată pentru oamenii zilelor noastre. Cartea prezintă povestea unei generaţii "cum nu va mai fi alta" după cum remarcă una dintre protagoniste. O generaţie care credea că există ceva mai presus de viaţa omului şi acel ceva este Patria. Mi s-au părut ilustrative pentru acest tip de gândire două secvenţe. În prima este vorba despre o familie care îşi pierduse mulţi dintre membri în Gulag ca urmare a politicilor criminale ale lui Stalin. Când Stalin a a rostit la radio celebrul discurs prin care chema la apărarea patriei, reacţia oamenilor a fost instantanee: mergem. Cu Stalin ne judecăm mai târziu. A doua întâmplare este povestită de o asistentă medicală. Aceasta spune că un neamţ rănit avea dureri mari şi îşi înfipsese unghiile în pământ. Un soldat rus l-a văzut, s-a apropiat de el şi i-a spus: " Nu pune mâna, acesta e pământul meu! Al tău e acolo de unde ai venit..."

Un personaj care revine mereu şi mereu în rememorarea războiului de către femei este chipul mamei. Este de înţeles dacă avem în vedere că femeile care povestesc erau copile de 15-16 ani atunci când s-au oferit voluntare. Mama devine pentru multe dintre ele cauza pentru care luptă, persoana la care doresc să se întoarcă, siguranţa şi curăţenia. Sunt emoţionante şi încercările combatantelor din prima linie de a îşi păstra feminitatea, lucru care se dovedeşte uneori imposibil. Încordarea în care trăiau zi de zi şi prezenţa continuă a morţii le-au transformat în femei bărbat. Organismul a refuzat să se mai comporte ca cel al unei femei. Necesităţile fiziologice le demonstrau, încă o dată că femeia nu este făcută pentru război şi moarte ci pentru viaţă. Cu toate acestea, citim mărturiile tanchistelor, lunetistelor şi genistelor care au fost în prima linie, inclusiv la Stalingrad şi care nu au fost mai puţin brave decât camarazii lor bărbaţi.

Pentru multe dintre ele sfârşitul războiului a însemnat începutul unei alte bătălii. Dincolo de greutăţile de după război, foametea şi lipsa produselor uzuale, femeile combatant, odată întoarse acasă, au fost tratate de multe ori cu dispreţ nu doar de către oamenii în mijlocul cărora s-au întors ci şi de către foştii camarazi. Unii dintre ei au ales să se însoare cu femei care nu fuseseră pe front, deşi erau îndrăgostiţi de cele cu care făcuseră războiul pentru că, zice unul dintre ei, miroseau a obiele şi cizme... Altele şi-au pierdut soţii, reîntorşi din prizonierat, încă o dată din cauza NKVD-ului care i-a considerat trădători si colaboraţionişti.

Citind cartea aceasta, citeşti, practic, despre tragedia unei întregi generaţii şi lumi. Simţi nevoia să facă o reverenţă în faţa acestor femei care au privit hăul în faţă şi s-au întors, poate, mai bune de acolo. Eşti conştient că sunt multe lucruri care nu s-au spus, orori la care femeile au fost martore, dar au preferat să le treacă sub tăcere. Citind cartea Svetlanei Aleksievici m-am gândit de multe ori că eu i-aş fi dat autoarei şi premiul Nobel pentru Pace pentru că această carte este o pledoarie pentru pace şi pentru viaţă. Este o carte care cred că poate vindeca pe oricine care încă priveşte războiul ca pe o cauză nobilă şi eroică.