joi, 19 mai 2016

Oaspeţii din străinătate ai Festivalului Internaţional de Poezie Bucureşti, ediţia a VII-a

Publicat de la Niciun comentariu:

miercuri, 18 mai 2016

Umilirea publică în epoca internetului

Jon Ronson
Umilirea publică în epoca internetului
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză şi note de Andra Matzal şi Cosmin Postolache


***
Intro

Jon Ronson (n. 1967) este un popular autor britanic de nonficţiune, jurnalist gonzo, realizator de documentare TV şi emisiuni radio. Materialele lui sunt publicate în The Guardian, City Life şi Time Out, colaborează cu BBC şi Channel 4. Momentan trăieşte în Londra şi la New York.

Cărţile lui, printre care Them: Adventures with Extremists, Out of the Ordinary: True Tales of Everyday Craziness, Lost at Sea: The Jon Ronson Mysteries, abordând cele mai diverse subiecte, se caracterizează prin umorul cu care sunt scrise, o aplecare spre absurd, o fascinaţie pentru personaje ţicnite şi, nu în ultimul rând, un interes pentru abuzurile de putere. Fascinaţia pentru ţicniţi culminează în cartea Testul psihopatului. O călătorie prin industria nebuniei, iar abuzul de putere este tratat în Umilirea publică în epoca internetului dintr-o perspectivă neaşteptată, dezvăluindu-ne pe noi înşine, utilizatori obişnuiţi ai reţelelor de socializare, aşa cum nu ne putem închipui că suntem.

The Men Who Stare at Goats (Bărbaţi holbându-se la capre) şi Frank: The True Story that Inspired the Movie au stat la baza unor filme care s-au bucurat de un mare succes.

*
Când eşti un plagiator sau un falsificator de citate, te poţi aştepta ca viitorul tău să nu fie tocmai roz dacă ajungi să fii dat în vileag. Dar cum e să postezi o poză neinspirată pe Facebook sau să arunci o glumă proastă pe Twitter şi să te trezeşti că viaţa ţi-a fost distrusă într-o clipă? Şi cum ajung nişte oameni mânaţi de principii etice absolut sănătoase să distrugă vieţile unor semeni de-ai lor fără să clipească?

Jurnalistul Jon Ronson scrie despre persoane care au călcat strâmb (într-o mai mică sau mai mare măsură) şi au fost sfâşiate de cruzimea colectivă a internauţilor. Cartea este o amplă investigaţie despre revirimentul umilirii în public şi un studiu important în înţelegerea unui nou fenomen social care priveşte orice posesor al unui cont pe o reţea de socializare.

"Un material jurnalistic original şi inspirat, care pune în discuţie dinamica complexă dintre cel care umileşte şi cel care este umilit, ambii putând deveni ţinta judecăţilor groteşti şi disproporţionate emise de reţelele sociale online." (The Financial Times)

"Ronson e unul dintre cei mai comici scriitori ai zilelor noastre." (Will Self, The Guardian)

Inimă neînfricată

Povestea începe în primele zile din ianuarie 2012, când am observat că un alt Jon Ronson posta pe Twitter. La profil avea o fotografie cu mine. Numele lui de Twitter era @jon_ronson. Cea mai recent postare a sa, care a apărut tocmai când mă uitam uluit pe contul lui, spunea aşa: "Mă duc acasă. Trebuie să iau reţeta pentru o porţie uriaşă de scoici cu guarana, în chiflă cu maioneză:D. #yummy."
"Cine eşti?", l-am întrebat într-un mesaj.
"Mă uit la #Seinfeld. Mor după o porţie mare de kebab cu ţelină, biban, smântână şi puţin lemongrass #păpică", a postat el imediat.
Nu ştiam ce să fac.
A doua zi dimineaţă, am verificat pagina lui @jon_ronson chiar înainte să mi-o verific pe-a mea. În timpul nopţii, postase: "Visez ceva despre #timp şi #cocoşel."
Contul lui avea douăzeci de abonaţi. Unii erau oameni pe care îi ştiam în realitate şi care probabil se întrebau cum de-am devenit aşa, din senin, un pasionat al bucătăriei fusion şi de când am început să visez cu atâta candoare la cocoşei.
M-am pus pe investigat. Am descoperit că un tânăr cercetător pe nume Luke Robert Mason, care fusese în trecut la Universitatea Warwick, postase cu câteva săptămâni în urmă un comentariu pe site-ul The Guardian. Era un răspuns la un filmuleţ despre spambots[1], făcut de mine. "I-am construit lui Jon propriul infomorf[2]", scria el. "Îl puteţi urmări pe Twitter, aici: @jon_ronson."
"A, deci e un fel de spambot", mi-am zis. OK. Se rezolvă. Probabil că Luke Robert Mason a avut impresia că-mi va plăcea un spambot. Iar când va afla că nu-mi place, o să-l dezactiveze.
Aşa că i-am dat un mesaj pe Twitter: "Salut! Ai vrea, te rog, să dezactivezi spambot-ul?"
Au trecut zece minute. Apoi mi-a răspuns: "Preferăm termenul de infomorf."
"Dar mi-a preluat identitatea", i-am scris eu încruntat.
"Infomorful nu preia nicio identitate", mi-a răspuns el. "Ci doar refoloseşte în alt scop datele din reţelele sociale, într-o estetică infomorfă."
Am simţit deja un nod în coşul pieptului.
"#iuhuuu, la naiba, ce poftă mi s-a făcut de ceapă la grătar cu nişte pâine crocantă. #păpică ", a postat @jon_ronson pe Twitter.
Eram în război cu propria-mi versiune robotică.

A trecut o lună. @jon_ronson posta de douăzeci de ori pe zi despre vârtejul vieţii lui sociale, despre "serate" şi un vast cerc de prieteni. Acum avea cincizeci de abonaţi. Tuturor li se transmitea o imagine despre viziunea mea în materie de serate şi prieteni care-i inducea dezastruos în eroare.
Spambot-ul mă făcea să mă simt neputincios şi cătrănit. Identitatea mea fusese redefinită într-un mod cu totul eronat de către nişte străini, iar eu nu puteam interveni.

I-am trimis un mesaj pe Twitter lui Luke Robert Mason. Dacă hotărârea lui de a nu dezactiva spambot-ul era de neclintit, n-ar fi vrut măcar să ne întâlnim? Aş putea să filmez tot şi să pun înregistrarea pe YouTube. A fost de acord, spunându-mi că-mi va explica bucuros filosofia din spatele infomorfului. I-am răspuns că aş fi, fără îndoială, interesat să cunosc filosofia din spatele spambot-ului.
Am închiriat o cameră la Central London. El a venit însoţit de doi alţi bărbaţi - echipa din spatele spambot-ului. Se cunoscuseră la Universitatea Warwick. Luke era cel mai tânăr dintre ei, un bărbat arătos de douăzeci şi ceva de ani, pe care CV-ul online îl recomanda drept "cercetător în tehnologie şi cybercultură, şi director al conferinţei Viitoruri Virtuale". David Bausola arăta ca un profesor nonconformist, genul de persoană care ar putea lua cuvântul la o conferinţă despre Aleister Crowley[3]. El era "tehnolog creativ" şi directorul general al unei agenţii digitale, Philter Phactory. Dan O'Hara era tuns la zero şi avea o privire pătrunzătoare, enervată. Avea fălcile încleştate. Avea vreo treizeci-patruzeci de ani şi era lector de literatură engleză şi americană la Universitatea din Köln. Înainte fusese lector la Oxford. Scrisese o carte despre J.G. Ballard, intitulată Metafore extreme, şi o alta intitulată Thomas Pynchon: Schizofrenie & control social. Din câte am înţeles, David Bausola construise propriu-zis spambot-ul, iar ceilalţi doi asiguraseră "cercetarea şi consultanţă".
Le-am sugerat să se aşeze toţi trei pe canapea, ca să încapă în cadru. Dan O'Hara le-a aruncat celorlalţi o privire fugară.
- Hai să-i facem pe plac, le-a spus el.
S-au aşezat toţi trei, Dan la mijloc.
- Cum adică "să-mi faceţi pe plac"? l-am întrebat.
- E vorba de control psihologic, mi-a răspuns.
- Crezi că eu v-am cerut să staţi toţi trei pe canapea ca să vă controlez psihologic? am întrebat.
- Absolut, a zis Dan.
- În ce fel? am întrebat.
- Aşa fac şi eu cu studenţii, a răspuns Dan. Eu mă aşez separat, pe un scaun, iar ei stau aliniaţi pe canapea.
- De ce-ai vrea să-ţi controlezi psihologic studenţii? l-am întrebat.
Pentru o clipă, Dan a părut un pic îngrijorat, fiindcă îi scăpase această mică ciudăţenie.
- Ca să controlez mediul de învăţare, a zis el.
- Şi acum te simţi inconfortabil? l-am întrebat.
- Nu, nu chiar, a spus el. Dar tu, tu te simţi inconfortabil?
- Da, i-am răspuns.
- De ce? m-a întrebat Dan.
Şi am început să-mi înşir motivele.
- Universitarii, am început eu, nu dau buzna neinvitaţi în viaţa unei persoane şi se-apucă s-o folosească pentru cine ştie ce experiment academic; iar când vă rog să-l dezactivaţi, voi îmi răspundeţi: O, dar nu e un spambot, ci un infomorf.
- Cred că există mulţi Jon Ronsoni în lume, nu? a dat el din cap, aplecându-se. Oameni cu acelaşi nume? Aşa e?
L-am privit suspicios.
- Sunt convins că există oameni cu acelaşi nume ca mine, i-am răspuns precaut.
- Şi eu am aceeaşi problemă, a continuat Dan, zâmbind. Mai e un cercetător universitar cu acelaşi nume ca mine.
- N-aş putea spune că avem exact aceeaşi problemă, i-am zis, fiindcă problema mea propriu-zisă e că trei străini mi-au furat identitatea şi au creat o versiune robotică a mea pe care refuză s-o dezactiveze, deşi provin de la universităţi de renume şi ţin conferinţe la TEDx.
- Ce spui tu, a oftat prelung Dan, e că există un singur Jon Ronson. Aşa că ieşi la înaintare susţinând că tu eşti adevăratul Ronson, de parc-ar putea exista aşa ceva, şi că vrei să-ţi păstrezi integritatea şi autenticitatea. Corect?
L-am privit fix.
- Am impresia că mai degrabă tu ne sâcâi pe noi, a continuat Dan, pentru că ceea ce spui nu ne convinge deloc. După părerea noastră, există la mijloc un strat de artificialitate, iar ceea ce încerci tu de fapt să protejezi este personalitatea ta online - brandul Jon Ronson. Aşa e?
- NU, AŞA POSTEZ EU PE TWITTER, am ţipat.
- Dar internetul nu e lumea reală, mi-a răspuns Dan.
- Eu sunt cel care scrie mesajele, i-am spus. Şi tot eu apăs "Trimite". Aşa că eu sunt cel care activează pe Twitter.
Ne-am privit unii pe alţii.
- Şi asta nu e vreo cercetare academică. Nu e vorba de postmodernitate. Ci de fapte.
- Foarte bizar, a spus Dan. Abordarea ta mi se pare foarte stranie. Cred că eşti unul dintre foarte puţinii oameni care au ales să-şi folosească numele adevărat pe contul de Twitter. Cine face aşa ceva? De-asta, Jon, sunt un pic suspicios în legătură cu motivaţia ta. De-asta cred că foloseşti Twitter-ul ca strategie de brand management.
N-am răspuns, dar până în ziua de azi regret amarnic că nu mi-a trecut prin minte să-i atrag atenţia că numele lui Luke Robert Mason pe Twitter este @LukeRobertMason.
Conversaţia noastră a continuat pe acelaşi ton preţ de vreo oră. I-am spus lui Dan că nu am folosit expresia "brand management" niciodată în viaţa mea. Un astfel de limbaj mi-e complet străin.
- La fel şi cu spambot-ul vostru, i-am zis. Limbajul pe care-l foloseşte e complet diferit de al meu.
- Da, mi-au răspuns cei trei la unison.
- Şi tocmai asta mă scoate aşa de tare din sărite, le-am explicat. Că este o interpretare greşită a propriei persoane.
- Ai vrea să semene mai mult cu tine? m-a întrebat Dan.
- Aş vrea să nu mai existe deloc.
- Şi asta mi se pare bizar, mi-a răspuns Dan, fluierând cu scepticism. Cred că aici se află un element foarte interesant, din punct de vedere psihologic.
- De ce? l-am întrebat.
- Mi se pare foarte agresiv din partea ta. Ai vrea să ucidem algoritmii ăia? Cred că, pe undeva, te simţi ameninţat, m-a privit el îngrijorat. În mod normal, noi nu prea ne dorim să ucidem lucrurile care ne scot din sărite.
- Eşti un TROLL[4]! am ţipat la el.

Imediat după ce am terminat interviul, m-am avântat în aerul după-amiezei londoneze. Mă gândeam cu groază că va trebui să uploadez interviul pe YouTube, pentru că fusesem foarte vocal. M-am îmbărbătat singur la gândul comentariilor care-mi vor lua în derâdere ieşirile numai bune de zgâriat timpanul şi l-am făcut public. Am aşteptat zece minute. Apoi, neliniştit, am aruncat un ochi pe pagină.
"Furt de identitate, clar ca bună ziua", scria primul comentator. "Ar trebui să-i respecte lui Jon libertatea individuală."
"Uau", mi-am zis în sinea mea, încă precaut.
"Cineva ar trebui să creeze conturi de Twitter alternative pentru măscăricii ăia, unde să posteze constant chestii despre dorinţa lor nestăpânită pentru pornografie infantilă", adăugase alt comentator.
Am rânjit.
"Nişte căcănari manipulatori", continua al treilea.
"Trebuie să le fuţi una. Să-i dai în judecată, să-i faci praf, să-i razi de pe faţa pământului. Dacă i-aş putea întâlni faţă-n faţă, le-aş spune că sunt pielea pulii."
Eram beat de bucurie. Eu eram Inimă Neînfricată[5], luasem cu asalt de unul singur câmpul de bătălie ca, după doar câteva clipe, oamenii să mărşăluiască în urma mea cu sutele.
"Nişte idioţi abjecţi şi nocivi, care se joacă cu vieţile altora, după care se amuză de suferinţa şi de furia victimei", mai comentase cineva.
Am încuviinţat serios din cap.
"Nişte cretini plini de ură", spunea următorul comentator. "Universitarii ăştia cu creierii futuţi ar trebui să aibă parte de-o moarte în chinuri. Muistu-ăla din mijloc e clar psihopat."
M-am încruntat puţin.
"Sper că nu le va face nimeni rău", mi-am zis în sinea mea.
"La camera de gazare cu ei! Mai ales cu muistu-ăla din mijloc. Şi mai ales cu muistu-ăla chelios. Ca să nu mai zic de muistu-ăla care nu scoate o vorbă. După care, să ne pişăm pe hoiturile lor", adăugase un comentator.
Am câştigat. În câteva zile, cercetătorii l-au dezactivat pe @jon_ronson. Fuseseră umiliţi, până când au fost nevoiţi să consimtă la dezactivarea lui. Umilirea lor publică fusese asemenea butonului apăsat pentru restaurarea setărilor din fabrică. Ceva nu mergea ca uns. Comunitatea se aliase. Echilibrul era restabilit.
Cercetătorii au făcut mare caz în jurul eliminării spambot-ului. Au scris un articol în The Guardian, explicând că miza lor mai amplă era să sublinieze tirania algoritmilor de pe Wall Street. "Nu doar în viaţa lui Ronson există boţi care-l manipulează. Ci în vieţile noastre, ale tuturor", scriau ei. Cu toate astea, eu tot n-am înţeles cum faptul că se pretindea c-aş mânca pacheţele cu wasabi ar fi putut atrage atenţia publicului asupra dominaţiei exercitate de algoritmii de pe Wall Street.
"Mi s-a spus să te scot din uz - înţelegi ce înseamnă asta?", postase David Bausola pe contul de Twitter al spambot-ului. "Mai ai doar câteva ore de trăit, sper să te bucuri de ele."
"Apasă odată butonul de oprire, i-am scris într-un e-mail. Dumnezeule!"
Eram bucuros de victoria mea. Mă simţeam minunat. Senzaţia aia copleşitoare mă învăluia ca un sedativ. Străini din toate colţurile lumii îmi spuneau în cor că am dreptate. Un final mai potrivit nici că se putea.

Mi-au venit atunci în minte alte exemple recente de umiliri în cadrul reţelelor de socializare, umiliri pe care le savurasem şi de care mă simţeam mândru. Primul caz important a avut loc în octombrie 2009. Cântăreţul Stephen Gately de la Boyzone fusese găsit mort când se afla în vacanţă alături de partenerul lui, Andrew Cowles. Medicul legist a constatat o moarte naturală, dar editorialistul Jan Moir a scris în Daily Mail: "Indiferent care ar fi cauza morţii, ea n-are cum să fie în niciun caz naturală... ceea ce aduce încă o puternică lovitură sub centura mitului uniunii civile, în care toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi."
Doar nu mai aveam de gând să tolerăm un reviriment al bigotismului de viţă veche, aşa că, drept urmare a furiei noastre colective, Marks & Spencer şi Nestlé au cerut ca reclamele lor să fie eliminate de pe pagina web a Daily Mail. Am trăit vremuri glorioase. I-am rănit pe cei de la Mail cu o armă pe care nu o înţelegeau - o umilire prin intermediul social media.
Apoi, când cei puternici şi-au depăşit atribuţiile, am fost din nou prezenţi. După ce ziarul Daily Mail a ironizat o bancă de alimente în scopuri caritabile, pentru că a oferit de mâncare unui reporter sub acoperire fără să-i verifice actele de identitate, Twitter a reacţionat în aceeaşi zi printr-o donaţie de 39.000 de lire sterline către organizaţia respectivă.
"Asta e minunăţia reţelelor sociale", scria un utilizator de Twitter despre campania aceea. "Mail, care se hrăneşte înainte de toate minţind oamenii în legătură cu vecinii lor, nu poate accepta faptul că oamenii comunică între ei, că îşi formează propriile păreri."
Când LA Fitness a refuzat să anuleze abonamentul la sala de sport al unui cuplu care-şi pierduse joburile şi nu-şi mai permitea să-l plătească, ne-am raliat din nou. LA Fitness a bătut imediat în retragere. Uriaşii lumii începeau să pice pe capete graţie unor oameni care până nu demult erau neputincioşi - bloggeri sau oricine altcineva cu un cont pe reţelele sociale. Iar arma care le venea de hac era nouă: umilirea online.
Aşa se face că, într-o zi, mi-a picat fisa. În lume se petrecea un fenomen cu urmări reale. Ne aflam în zorii unei măreţe renaşteri ale umilirii în public. După o picoteală de 180 de ani (pedepsele aplicate în public au dispărut în Marea Britanie prin 1837, iar în SUA, în 1839), revenise în forţă. Atunci când foloseam ruşinea, stăpâneam o unealtă inimaginabil de puternică. O unealtă coercitivă, care nu ţinea cont de graniţe, ale cărei viteză şi influenţă creşteau văzând cu ochii. Ierarhiile începeau să se niveleze. Cei reduşi la tăcere îşi puteau face vocea auzită. Într-un fel, era o democratizare a dreptăţii. Aşa că am luat o hotărâre. Cu prima ocazie când va avea loc o desfăşurare de forţe a umilirii în public la adresa unui vinovat de proporţii - cu prima ocazie când dreptatea cetăţenească avea să aibă câştig de cauză -, voi plonja în miezul ei. O voi investiga îndeaproape şi voi scoate la lumină eficienţa ei în îndreptarea greşelilor.
N-a fost nevoie să aştept prea mult. @jon_ronson a fost executat pe 2 aprilie 2012. Doar douăsprezece săptămâni mai târziu, în toiul nopţii de 4 iulie, un bărbat întins pe canapeaua lui din Fort Greene, Brooklyn, a făcut o descoperire neaşteptată în timp ce căuta idei de subiecte pentru blogul lui.

[1] Programe create pentru a colecta adrese de e-mail de pe internet, cărora să le trimită mesaje nedorite - spam.
[2] Corp de informaţie digitală, ce poate simula diverse trăsături, cum ar fi personalitatea umană. Termenul a fost pentru prima dată folosit de Charles Platt, în romanul The Sillicon Man (1991), pentru a desemna o conştiinţă biologic transferată într-un computer.
[3] Celebru ocultist, magician şi filosof britanic, fondator al religiei şi filosofiei Thelema, autoproclamat profetul ce trebuia, la începutul secolului XX, să conducă umanitatea spre Eonul lui Horus.
[4] În argoul online, un troll este o persoană căreia îi place să provoace discordie în discuţii online (pe forumuri, în reţele sociale, pe paginile publicaţiilor etc.), dând startul unor discuţii aprinse în contradictoriu, postând comentarii controversate sau agasându-i pe ceilalţi utilizatori. Cuvântul "troll" a fost pentru prima oară folosit în acest sens la începutul anilor \'80, sensul original provenind din engleza veche, unde desemna un pitic malefic sau un uriaş, personaje din folclorul scandinav renumite pentru plăcerea de a le face zile negre altora.
[5] Aluzie la Braveheart, filmul din 1995 al cărui protagonist, William Wallace (interpretat de Mel Gibson), este un luptător scoţian din secolul al XIII-lea, care-i conduce pe luptători în Primul Război de Independenţă scoţian, împotriva Regelui Edward I al Angliei.
Publicat de la Niciun comentariu:

Secolul lui Günter Grass

Günter Grass
Secolul meu
Editura Polirom, 2011
Traducere din limba germană de Gabriella Eftimie


Citiţi un fragment din această carte.

***

În Secolul meu (carte publicată în 1999), Günter Grass a portretizat un întreg secol, întorcînd, inteligent, Istoria pe toate feţele. Şi pe cea de est, şi pe cea de vest, şi pe cea luminată, dar mai ales pe cea întunecată. A scos la iveală un veac întreg, sculptîndu-l în 100 de "poveşti", purtînd ca titlu anii şi prezentate din perspectiva unor naratori cu identităţi distincte, aparţinînd unor categorii sociale sau profesionale variate - soldaţi, reporteri, oameni politici şi de stînga şi de dreapta, femei, copii, mineri, ciclişti, prinţi, arhitecţi, cercetători, boxeri, evrei, elevi, profesori, poeţi, pensionari, ţărani, studenţi, ba chiar personaje literare.

Aşa cum au stat lucrurile şi pe harta politică reală a Europei Centrale, Germania este, bineînţeles, punctul nodal al majorităţii evenimentelor. Deşi proze scurte de două-trei pagini, cu naratori diferiţi şi cu problematică, pînă la un punct diferită, volumul lui Günter Grass are acea inefabilă coerenţă a scurgerii timpului într-un univers cu aspect de mozaic (cum altfel!?), care îşi filtrează substanţa şi culoarea după o logică numai de el ştiută. Mai mereu surprinzătoare, evident.

Două războaie mondiale şi consecinţele inerente, prima călătorie cu telefericul, Răscoala Boxerilor din China, progresul măsurat în pălării de pai, primul zepelin, grevele din minele de cărbune, uciderea în masă a evreilor, apariţia noii monede, şomaj, lagăre de muncă, Jocuri Olimpice, curăţarea Berlinului de molozul rămas după bombardamente, foamete, valuri de fig, scumpiri devastatoare, broscuţa produsă de Wolkswagen, primul Tv, bomba atomică, dezvoltarea căştii de oţel germane, scindarea Germaniei, primele cover girls din paginile revistei Life, rivalitatea dintre Puma şi Adidas, deportări, pantaloni de piele, gazări, acţiuni la bursă, procesele criminalilor de război, Gagarin, drepturile de televizare a războaielor, interesele internaţionale din jurul terenurilor petrolifere, embargoul asupra Africii de Sud, haine de firmă şi rachete, desecretizarea activităţilor Securităţii, spectacolul oferit de Love Parade comparabil (sic!) cu spectacolul căderii Zidului, apariţia rolelor - toate acestea compun imaginea unui secol de poveste, ale cărui sfîrleze se rotesc în toate sensurile, interacţionînd între ele. Şi vîntul bate pînă la noi, deschide uşi prin care trecem şi ne instalăm uimiţi în fantasticul realităţii lăsate în urmă.

Grass îşi răscoleşte secolul, dilatîndu-şi la maximum mecanismele de văzut, de ascultat, de gîndit, de amintit, de imaginat. Imaginaţia sa însă nu are nevoie să se cocoţeze în nori ori pe planeta marţienilor pentru a ne impresiona. Îi este suficientă scufundarea în măruntaiele realului, ale cărui cute le întinde şi le scutură de praf. Ori le întoarce pe faţă, dacă sînt pe dos, arzînd aţa albă cu care sînt cusute. Şi o face cu minimum de cuvinte, zîmbind ironic şi mustrător. Efectul asupra cititorului este straniu, căci acesta se simte ca un străin debarcat pe propria-i planetă, căruia i se transmite ori i se sporeşte starea de veghe.

Asociaţiile lui Günter Grass sînt mereu surprinzătoare, subtile, secretînd maximum de sugestivitate şi de atitudine critică. În 1900, naratorul ne anunţă: "Eu, luînd locul eului meu de-acum, am fost prezent în mijlocul evenimentelor an de an". Îi dăm crezare şi ne lăsăm conduşi pe vremea lui Wilhelm al II-lea, cînd trupele germane înăbuşeau Răscoala Boxerilor din China. Şi, cum nu se luau niciodată prizonieri, aceştia erau legaţi unul de altul prin cozi şi apoi împuşcaţi sau decapitaţi. Doar că ei ar fi preferat să fie împuşcaţi "pentru că le era frică să alerge prin iad cu capul la subraţ"...

În 1906, asistăm la bătălia submarinelor şi ne întîlnim cu Căpitanul Sirius, eroul lui Conan Doyle, care-şi deconspiră autorul, informaţii de securitate militară, dar mai ales entuziasmul tinerilor militari care visau la scufundarea rapidă. Dar: "Nici măcar eu, care am fost acolo încă de la început, n-am bănuit cîţi dintre băieţii noştri aveau să nu se mai trezească din visul lor submarin [...]".

În 1910, cu trei ani înainte de război, facem cunoştinţă cu Bertha, o femeie dolofană, care trăieşte într-o colonie săracă, bogată însă în fumul provenit de la o topitorie, unde se va face cel mai mare tun, care va purta numele de "Bertha Grăsana" (tunul Howitzer de 42 de centimetri). În război nu le merge bine - "era să moară de rîs franţujii, cînd ai noştri or tras pe lîngă" - , dar în colonie, de pe urma tunului, apar gîşte, găini şi chiar porci în coteţe...

În 1913, un arhitect ridică un monument imens, care să fie inaugurat la 100 de ani de la înfrîngerea lui Napoleon la Leipzig. Din fericire, monumentul este ridicat pe un maidan, căci dacă ar fi fost ridicat pe cîmpul de luptă, ar fi scos la lumină "o grămadă de cranii, oase, săbii şi lănci, uniforme zdrenţuite, coifuri întregi sau despicate, trese de ofiţer şi nasturi tociţi, iar sub ele, nasturi de-ai prusacilor, suedezilor, habsburgilor [...]". Profesioniştii implicaţi găsesc acest proiect (de douăzeci de mii de metri cubi de beton şi de cincisprezece mii de metri cubi de granit) "demn de cei care-au pierit". Şi iată cum, mai puternică decît orice, rămîne mîndria de a ridica monumente în amintirea oamenilor morţi...

În 1934, un evreu răspunde la interogatorii în versuri, enervîndu-i pe ofiţeri. Este înecat în vasul de la toaletă (total neprofesionist!) şi nu i se mai poate înscena spînzurarea, pentru că nu au reuşit să-i mai scoată limba. Pentru a se acoperi greşeala - tragedie! -, se închide lagărul. Prizonierii sînt mutaţi în alt lagăr, desigur...

Ajungem şi la anul de graţie 1989, cînd unii germani, în timpul marii minuni, fac jogging: "Nimic neobişnuit în asta, pentru că pînă şi locuitorii Berlinului de Est au adoptat această formă de autoflagelare americană". Apoi merg acasă. Un Pilsner şi un şnaps completează decorul în care cei doi prieteni privesc la televizor, închipuindu-şi că văd "un film în care nişte tineri se caţără pe un zid şi se aşază pe partea de sus cu picioarele răşchirate, în timp ce vameşii se uită la ei cu mîinile în sîn".

În ultima poveste - 1999, Grass îşi alege drept personaj o femeie moartă la 58 de ani, pe care însă fiul (ce altceva decît scriitor!?) o reînvie la vîrsta de 103 ani. Mai bătrînă decît secolul, aceasta priveşte în urmă şi încearcă să-şi amintească cum a trăit: "nu-mi amintesc decît c-a fost război, cu mici întreruperi cînd şi cînd". Totuşi, recunoaşte şi schimbarea: dacă pe vremea Kaizerului, copiii mergeau la fabrica de bere, dezmembrau butoaie vechi şi îşi legau doagele de pantofii cu şireturi, prefăcîndu-se că sînt schiuri, acum îşi priveşte nepoţii din balcon cum alunecă în mare viteză cu "patinele" pe aleile parcului. "Dar bine că au perniţele alea peste tot"...

Evenimente - cu raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte - compun, în viziunea genială a lui Günter Grass, o lume a deşertăciunii, a absurdului. Liniile de forţă ale marii istorii par trasate de un condei de sub peniţa căruia ies doar farse. Iar lumea noastră, precum un şarpe, îşi schimbă pielea an de an, neputînd, totuşi, decît să se rotească în jurul cozii şi să lase pe nisip tot felul de urme caricaturale.
Publicat de la Niciun comentariu:

Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp

Ion Jianu
Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp
Editura Vremea, 2016


Citiţi cuvântul-înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Publicistul Ion Jianu reuneşte în acest volum patru interviuri luate Ilenei Vulpescu în 1982, 2012, 2013 şi 2015 şi un amplu interviu luat lui Romulus Vulpescu în 1983, publicat acum cu adnotările soţiei acestuia.

Ileana Vulpescu (n. 1932), licenţiată în litere a Universităţii din Bucureşti, scriitoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor.
A lucrat la Institutul de Lingvistică al Academiei şi a semnat traduceri din limbile engleză, franceză, spaniolă.
Este autoarea a numeroase romane, proză scurtă, piese de teatru, repovestiri ale unor texte destinate publicului tânăr. Opera prin care şi-a câştigat publicul cititor este Arta conversaţiei, roman publicat în 1980, care s-a bucurat de ediţii multiple.

Romulus Vulpescu (1933-2012), licenţiat în litere al Universităţii din Bucureşti, poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor, redactor, editor, secretar literar, muzeograf, director al Teatrului Mic, senator,  membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Premiat de Uniunea Scriitorilor în 1975 şi în 1983 şi de Academia Română în 2003.
Romulus Vulpescu a rămas în inimile iubitorilor poeziei prin traducerea operei lui François Villon şi a numeroşi alţi poeţi francezi.

Publicistul Ion Jianu, născut în Caransebeş (judeţul Caraş-Severin), absolvent al Facultăţii de Construcţii Timişoara, s-a stabilit în Craiova în anul 1973. Din 1991 lucrează ca ziarist la Cuvântul Libertăţii (Craiova), iar din 1995 şi până în prezent la Gazeta de Sud (Craiova), cel mai citit cotidian regional din România. Colaborator al revistelor de cultură Orizont, Ramuri şi Scrisul Românesc.
Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi al Asociaţiei Presei Sportive din România.
Este autorul a 12 cărţi. În 2002 debutează la Editura Scrisul Românesc cu volumul Interviuri pentru eternitate, prefaţat de Fănuş Neagu. Este autorul unor remarcabile convorbiri cu personalităţi culturale, sportive şi politice, cărţi publicate la edituri precum Curtea Veche, Eikon, Scrisul Românesc, Ramuri, Editura de Sud Craiova, volume prefaţate de Fănuş Neagu, Eugen Simion, Adrian Cioroianu, Vladimir Tismăneanu, Traian Ungureanu, Tudor Gheorghe, Cristian Ţopescu. Printre altele, a publicat şase cărţi despre legendara echipă de fotbal Universitatea Craiova. În 2005, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive, Gianni Merlo, i-a acordat lui Ion Jianu Diploma pentru contribuţia adusă la dezvoltarea presei sportive naţionale şi internaţionale.
La solicitarea autorului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) certifică necolaborarea lui I.J. cu fosta securitate (adresa nr. P 210/12 din 11 iunie 2013).

Interviu cu Ileana Vulpescu

Ion Jianu: Un interviu - "de-amor, de-amar, de inimă albastră" - cu scriitoarea Ileana Vulpescu ar trebui să înceapă cu banala întrebare "ce mai faceţi?". Şi asta pentru că, de ceva vreme, am impresia că aţi fost ocolită de televiziuni, inclusiv de emisiunile culturale. Greşesc?
Ileana Vulpescu: Dacă mă ocolesc televiziunile - nu toate - şi, mai ales, emisiunile culturale, e treaba lor, nu a mea. Ăsta să-mi fie necazul!

I.J.: Surpriza a fost în urmă cu două săptămâni, când v-am văzut, în sfârşit, la TV, dar aţi fost consultată într-o problemă oarecum neliterară - cazul fiicei cuplului Ceauşescu, Zoia Ceauşescu. Cum aţi cunoscut-o, ce impresie v-a făcut?
I.V.: În emisiunea de la România TV, despre Zoia Ceauşescu, era vorba despre un om, nu despre literatură. Am cunoscut-o pe Zoia Ceauşescu: modestă, inteligentă, cultivată, spirituală. Cred că aţi afla lucruri foarte interesante în privinţa ei luînd interviuri celor care au lucrat împreună cu ea, deci unor matematicieni.

I.J.: Sunteţi originară din Bratovoeşti. "Toată viaţa am să mă consider din Bratovoeşti şi din Craiova", mi-aţi declarat în urmă cu mulţi, mulţi ani. Vă menţineţi această afirmaţie şi acum? Aţi fost recent în Oltenia? Cum aţi regăsit locurile natale?
I.V.: Mă consider şi astăzi provincială, deşi locuiesc din 1958 în Bucureşti. Rămân tot din Bratovoeşti şi din Craiova. N-am mai fost în Oltenia din 1990. Toate locurile pe care le-am văzut mi s-au părut schimbate în bine. Centrul Craiovei - chiar frumos.

I.J.: "Craiova văzută din car e cel mai frumos oraş din lume", zicea marele Marin Sorescu. Cum se vede Bănia din Capitală?
I.V.: Nu pot spune nimic despre un loc pe care nu l-am mai văzut de 22 de ani.

I.J.: Ce mai face... Arta conversaţiei? Există interes pentru o nouă ediţie? Vi se mai joacă undeva piesa de teatru după acest roman?
I.V.: Arta conversaţiei a avut câteva ediţii; se mai găseşte şi acum pe piaţă. Piesa după această carte nu se mai joacă din 1990, când s-au scos din repertoriul teatrelor multe piese, considerate contaminate de comunism. N-am fost deloc surprinsă de această metodă de igienizare ideologică, de vreme ce au fost glasuri care au cerut dinamitarea Casei Poporului care, scăpată de mînia revoluţionară, a devenit Casa Parlamentului!

"Un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei"

I.J.: Cât aparţine un roman "realului", faptului de viaţă trăit, şi cât imaginarului? Dar în Arta conversaţiei cum stau lucrurile?
I.V.: Adevărata "realitate" a artei este ficţiunea. Un anumit fel de viaţă îl duce, desigur, pe scriitor la un anumit fel de literatură, în care este foarte greu să stabileşti cît la sută este rezultat al realităţii şi cît al interpretării ei. Dozajul lor depinde, cred eu, în primul rînd, de structura scriitorului, de capacitatea lui de a transforma realitatea în metaforă. Cu cît această capacitate este mai mare, cu atît elementul real din viaţa de toate zilele a scriitorului va transpărea mai puţin în operă. V-am mai răspuns la această întrebare şi într-un interviu din anii '80... Reamintesc: un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei. Un personaj devine "real" în literatură - presupunînd că a avut un model în viaţa reală - doar după ce scriitorul, descompunîndu-l, anihilîndu-l, l-a re-creat în retortele minţii şi la flacăra imaginaţiei. Oricît de extraordinară ar fi "realitatea" unui scriitor, numai mintea lui o poate transforma în artă. În Arta conversaţiei, "adevărat" - în sensul realităţii stricte, a realităţii naratorului - este doar fundalul istoric, sensul relaţiilor sociale şi politice care l-au determinat.

I.J.: O cititoare v-a reproşat că scrieţi "cele mai depresive romane". Ce-i răspundeţi?
I.V.: Scriu cele mai depresive romane? Scrie fiecare despre lucrurile pe care le cunoaşte mai bine. Există, mulţumim lui Dumnezeu, şi umorişti care să ne ofere echilibru, într-o lume compusă din ce vrei şi, mai ales, din ce nu vrei.

I.J.: La ce lucraţi în prezent?
I.V.: La o carte.

I.J.: 2012 este an aniversar Ion Luca Caragiale. Cum credeţi că ar fi scris Caragiale despre România de azi?
I.V.: S-ar fi putut să fie un autor de tragedii... A plecat în Germania înaintea Primului Război Mondial. S-ar fi putut ca în zilele noastre să plece în Australia, direct la canguri.

I.J.: Aţi afirmat într-un interviu că "1990 este un an care a făcut un imens rău poporului român". Aţi putea fi catalogată drept nostalgică, deşi nu asta aţi vrut să susţineţi. Explicaţi-vă!
I.V.: În interviul de care pomeniţi, am spus "1990 a fost cel mai urît an din viaţa mea, şi au fost mulţi urîţi". Nu-mi arog dreptul de-a vorbi în numele întregului popor român. Cine vrea să afle dacă 1990 i-a fost fast sau nefast, ar trebui să intervieveze toată suflarea României şi să numere părerile: fast, nefast.

I.J.: Aţi intenţionat să faceţi o casă-muzeu... Mai e de actualitate acest proiect?
I.V.: Nu mai este de actualitate.

(aprilie 2012)

Interviu cu Romulus Vulpescu


Ion Jianu: Într-un interviu mai vechi spuneaţi: "Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns". Sunteţi mulţumit de biografia dumneavoastră?
Romulus Vulpescu: Dom'ne, pentru obrăznicia răspunsului de-atunci... Eu ştiu la ce interviu te referi.

I.J.: Cel din cartea de interviuri ale lui Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, apărută în anii ' 70.
R.V.: Nu mai ştiu exact anul. Ţin minte că a apărut în Luceafărul, cu multe tăieturi. De pildă, toată povestea cu Haşdeu, cu portretul lui, descoperit de colegii mei şi care au jucat fotbal cu barba lui Haşdeu, a fost tăiată din Luceafărul. A apărut, într-adevăr, şi în volumul de interviuri Sub semnul întrebării (Editura Cartea Românească; prima ediţie în 1970, ediţia a II-a, adăugită, în 1979, n.a.). Şi acolo cu nişte tăieturi, dar a apărut. Păunescu m-a rugat să-i povestesc - în interviu - două întîmplări din fiecare an de facultate. Eu i-am povestit pe aia cum am cunoscut-o pe nevastă-mea...

I.J.: A, e vorba de anul III de facultate, an când în amfiteatrul "Odobescu" aţi văzut o fată cu părul foarte lung coborând mai jos de şale?[1] V-aţi îndrăgostit pe loc şi, după o săptămână de perpeleală, aţi "agăţat-o" în dreptul Facultăţii de Matematică, recitându-i din Barbu datorită sugestiei locului! Era nu numai un text, ci şi un test! Aşa am citit povestea în interviul pe care i l-aţi acordat lui A.P.
R.V.: Da, asta a fost cea mai frumoasă amintire, iar cea mai urîtă a fost chestia cu tipii (colegi de facultate cu Romulus Vulpescu, asistenţi, n.a.), cu Hasdeu. Ei sărbătoreau un eveniment, nu mai ştiu ce, iar eu le-am stricat petrecerea. I-am comparat cu cei care au călcat pe barba lui Iorga şi le-am spus cam aşa: "Să ştiţi că, spre deosebire de mortul ăla ilustru, pe barba lui Hasdeu (portret care-i aici, la mine acasă), zic, au rămas amprentele voastre, adică ale pantofilor". Ceea ce a produs o mare... vulvă, dacă mă pot exprima aşa. Erau acolo mulţi tovarăşi, ţi-i pot spune, nu-i nici un secret: unul dintre ei conduce acum (martie 1983) cultura municipiului Bucureşti, deci foarte bun?! Restul, n-are importanţă, sunt din facultate, asistenţi... Băieţii au jucat un mic "fotbal" cu tovarăşul Hasdeu, cu portretul lui descoperit sub o catedră, în amfiteatrul care purtase numele lui Hasdeu şi care acum îl poartă din nou. Şi atunci, în interviul acela, am spus că aş vrea să restitui cu un prilej aniversar, al lui sau al meu (ceea ce e foarte drăguţ şi obraznic!), portretul lui Hasdeu, înnobilat de amprente, amfiteatrului omonim. Să-l pună la loc. Dacă o să-l pună! Pentru că eu pot să-l restitui şi ei să-l bage... nu ştiu unde! Aşa că mai bine să rămînă la mine, are mai multe şanse să rămînă mulţi ani. Nu se ştie ce se poate întîmpla. Să-l dea fiică-mea înapoi! În orice caz, salvat este. Portretul este înrămat de mine, portret de epocă, foarte frumos, cu semnătura fotografului.
M-ai întrebat despre afirmaţia mea: "Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns". Era numai o declaraţie obraznică. Dacă aveam tărie de caracter, nu mai publicam restul poeziei. Că e vorba de o poezie. Se cheamă "Infatuare"... Acest vers nici nu mai are nevoie de continuare...
Deci, întrebarea e despre biografia mea... Nu-ţi răspund că nu sînt mulţumit de biografia mea, pentru că aşa e frumos, să faci pe modestul! Nu sînt modest, că n-am de ce! O să fiu obraznic în continuare! Glumesc, desigur... Nu-i mai puţin adevărat că sînt şi nu sînt mulţumit. Sînt în măsura în care am făcut ce-am vrut, ceea ce este mare lucru. Am vrut să fac teatru! Într-o formă sau alta, am cam... făcut! N-am putut să fac cum am vrut eu şi e bine că s-a întîmplat aşa...

"La Facultatea de Teatru am fost elevul Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur..."

I.J.: Adică, ce s-a întâmplat?
R.V.: Marcel Breslaşu, rector pe atunci al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC), m-a exmatriculat de la Teatru! Îţi dai seama ce lovitură a fost pentru mine, la cei nici 17 ani ai mei. Însă eu, de fapt, îi sunt recunoscător. Ca actor, eram un mediocru...

I.J.: Aţi fost student la IATC, la nici 17 ani?!
R.V.: Am fost elev al Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur... Da, la 16 ani şi jumătate! Cu dispensă de la minister şi cu obligaţia de a termina liceul înaintea terminării facultăţii sau cel mai tîrziu odată cu ea! Eu aş fi terminat liceul în anul III de facultate... Ce vorbeşti dumneata! Am trecut prin nişte chestii... Atunci făceam şi una şi alta. Am fost elevul Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur, încă de pe atunci regizor celebru. Astăzi e plecat din România, dar asta n-are nici o importanţă, îl priveşte pe el. Pe vremea când a fost directorul Teatrului Naţional din Cluj, a montat piesa mea de teatru Rochia (premiera: mai 1968; regia:Vlad Mugur, n.a.) într-o distribuţie admirabilă (Teodora Mazanitis-Fugaru, Melania Ursu, n.a.). A fost cu piesa mea, Rochia, şi în străinătate (Italia), a luat şi premii, au preluat-o şi italienii, au jucat-o cu succes. Se leagă toate în istorie pînă la urmă!

"Exmatriculat din Facultatea de Teatru de Breslaşu (Bresliska)..."

I.J.: Când s-a petrecut povestea cu îndepărtarea din facultatea de teatru?
R.V.: Această exmatriculare a mea se petrecea în anul 1949. Breslaşu n-avea nimic cu mine personal, săracu', el mă exmatriculase din cauza sistemului... Printre cei exmatriculaţi atunci se numără şi Ion Toboşaru, care astăzi este profesor la... IATC! Toţi cei exmatriculaţi atunci (adică nu chiar toţi), într-un fel sau altul, am revenit în teatru pe alte căi. Eu am venit pe cele ale filologiei, întorcîndu-mă tîrziu. Am făcut regie, am făcut secretariat literar, am jucat teatru, am făcut film...


[1] Memoria atenuează amintirile ori le exagerează: n-am purtat niciodată părul mai jos de umeri, fiindcă nu mi-a plăcut să par "nebună din amor" sau "adusă de ape". M-am lăsat totdeauna agăţată, curioasă fiind s-aud "arta poetică" a preopinentului. În cazul lui Romulus, mi-am zis: "Pe ăsta merită să-l ascult că ştie carte şi nu pare mitocan; agaţă «intelectual», cum se cuvine în dreptul unei universităţi." Mi-am spus şi eu ca Duiliu Zamfirescu făcînd cunoştinţă cu Mateiu Caragiale: "curăţel". Şi, azi aşa, mîine aşa... în 1958 m-am trezit madame Vulpescu. (n. Ileana Vulpescu)
Publicat de la Niciun comentariu:

Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu

Mihail Sebastian
Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu
Editura Vremea, 2016
Ediţie îngrijită şi prefaţă de Miruna Lepuş


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Alegeri la S.S.R.

Nu cunosc precis regulamentele Societăţii Scriitorilor Români. Cum mă exclud benevol şi cu anticipaţie dintr-o reuniune al cărei rost e îndoielnic, nu m-au interesat condiţiile ei de primire, eliminare, premiere şi subvenţionare. Rămână acestea lotul domnilor Foti şi Moşoiu. Dar se pare că prima virtute ce este necesară cuiva, spre a fi acceptat, e posesia unui volum original şi tipărit de proză sau - în lipsă - a două de versuri. Curioasă ierarhizare a genurilor - veţi spune - şi ridiculă: căci potrivit ei, autorul Cuvintelor potrivite este exclus din breaslă, pe câtă vreme oricine şi-a strâns cinci articole de gazetă sau două schiţe între două scoarţe este primit. Să nu discutăm însă temeiurile acestei distincţii ierarhice. Arta politică a oficialităţii noastre scriitoriceşti le-a stabilit pentru uzul adunărilor generale, iar pentru o astfel de adunare criteriile e necesar să fie simple. Veţi recunoaşte că numărătoarea volumelor e mai lesnicioasă decât aprecierea calităţii lor. Iată însă alegerile ultime. Candidează domnişoara Otilia Cazimir şi e respinsă. Autoare a unui volum de versuri şi a unuia de proză - întrunind deci o dată şi jumătate condiţia regulamentului - colaboratoare ordonată a două reviste, activând deci continuu în scrisul zilei, domnişoara Cazimir profesează literatura. Aceasta îi e ocupaţia şi - poate - acesta venitul. Munca sa presupune anumite interese, anumite condiţii în raporturile obişnuite cu editura, anumite drepturi de apărat sau de asigurat - toate lucruri ce firesc sunt de resortul unei organizaţii de breaslă. Dacă, medic, ar fi făcut parte din asociaţia generală a medicilor, dacă, avocat, s-ar fi înscris în barou sau în uniunea avocaţilor, dacă, muncitoare în fabrică, ar fi fost primită într-un sindicat muncitoresc, de ce, scriitoare, să nu aibă dreptul a se organiza şi a-şi urmări realizarea intereselor ce sunt legate de munca scrisului, cu mijloace mai eficace ale colectivităţii camarazilor săi?

În acest sens, votul ultimei adunări generale e absurd şi trebuie dezaprobat. E foarte adevărat că S.S.R.-ul nu poate aduce nici un serviciu real niciunui scriitor pentru activitatea lui scriitoricească. Şi e tot atât de adevărat că, departe de a rezolva cu demnitate problema grea a muncii acesteia lipsite de debuşeu, S.S.R.-ul se mulţumeşte să benchetuiască şi să discute cu oficialitatea politică. Dar de vreme ce cineva - domnişoara Otilia Cazimir, bunăoară - mai are naivitatea de a crede în intervenţia eficace a societăţii în chestie, nimeni nu are dreptul să-l recuze şi să-l îndepărteze dintr-o organizaţie pe care nenorocita lui profesie o presupune. Se cuvine această egalitate de tratament pentru scriitor şi pentru birjar. Nu?

S-ar putea obiecta însă: nu, Societatea Scriitorilor nu ţine să sindicalizeze pe profesionişti, nu consideră chipul de câştigare a pâinii tale drept criteriu de asociere, nu regulamentează o breaslă şi nu caută să fie un organ de control şi de apărare în relaţiile dintre factorii industriei cărţii. Ci dimpotrivă, e un centru exigent de activitate culturală, un birou de propagandă şi un nod de misiune literară. În consecinţă, S.S.R.-ul nu caută scriitori, ci talente.

Punct de plecare fals şi - de aceea - probabil. Consideraţi acum şi sub acest aspect votul adunării generale. Nu sunt - e nevoie s-o spun? - prieten al literaturii domnişoarei Cazimir. Detest suficient poezia domnului Topârceanu pentru a o accepta pe a domniei sale. Şi m-am amuzat - găsind nu demult într-o revistă ieşeană din Bucureşti două poezii - să dezleg acest mister: sunt ale domnului Topârceanu? sunt ale domnişoarei Cazimir, sunt parodiile domnului Topârceanu după Otilia Cazimir? sunt parodiile domnişoarei Otilia Cazimir după Topârceanu?

Cu toate acestea votul S.S.R.-ului rămâne inacceptabil. Societatea asta, care a izbutit să adune din cafeneaua literară tot ce e mai leneş şi mai mediocru, tot ce e mai plat şi mai gazetăresc în sensul prost al cuvântului, tot ce e mai neinteligent, mai necreator şi mai ratat acolo, e deodată cuprinsă de o târzie conştiinţă critică, se lasă muncită de un brusc acces de scrupule şi, în virtutea esteticii sale intacte, respinge o scriitoare modestă dar adevărată, pentru satisfacerea gustului intransigent a douăzeci de infirmi amărâţi de insuccese şi bătrâneţe timpurie. Pentru domnişoara Otilia Cazimir poate fi o consolare gândul că au respins-o acei care i-au premiat pe Ion Foti şi Alfred Moşoiu în paguba domnului Arghezi, a domnului Ionel Teodoreanu şi a inteligenţei. Pentru ceilalţi spectatori ai farsei ăsteia, însă, nu.

Am aflat din povestirea unui martor necăjit şi discret scena alegerii: o larmă speriată şi enervată de oameni ameninţaţi, o propagandă stupidă de agenţi electorali cu gesturi mari, insinuări mici şi deşteptăciune mijlocie. Au fost şi argumente, desigur. Domnişoara Cazimir - s-a spus - face parte dintr-un clan literar provincial, organizat milităreşte şi terorizând publicistica zilei. Scrie la Viaţa românească şi la anexa acesteia, Adevărul literar, două reviste de serviciu, apărând pentru uzul grupului. Beneficiază de tot aparatul comercial al fotografiilor, recenziilor, elogiilor pe care paginile acelea le oferă graţios. În schimb, care scriitor străin de cerc a fost recenzat acolo dacă nu prietenos, cel puţin obiectiv? Activitatea căruia a fost urmărită cu interes? Câte înjurături meschine nu s-au cheltuit pentru cine nu avea gentileţea de a trece pe acolo? De atâta vreme, în stăpânirea oficialităţii şi traficând influenţa, cenaclul ieşean se supralicitează în public, se premiază amabil, cucereşte editurile şi le monopolizează, îşi însuşeşte "misiunile culturale", îşi opreşte premiile naţionale şi îşi împarte familiar bugetele.

Iată, în sfârşit, că o singură dată avem prilejul să-l judecăm. De ce să nu o facem cu aceeaşi părtinire şi de ce să nu ne oferim această modestă revanşă? Prin urmare, domnişoara Cazimir să mai facă anticameră.

Premisele raţionamentului sunt juste. Nu mai puţin concluzia şi hotărârea naivă. Există, desigur, o strategie moldovenistă realmente primejdioasă, exercitată cu o pasiune de slujbaş credincios în orice prilej şi împotriva oricui. Dar asta presupune o reacţiune pornită pe alte criterii şi cu totul alte mijloace, de care votanţii S.S.R.-ului - vai! - nu sunt capabili. Ce uşor şi platonic lucru să respingi pe un scriitor din locul unde are dreptul să fie. Dar ce grea, folositoare şi higienică operă aceea de a-l alunga din locurile pe care nu le merită. Gestul neelegant şi prost al votanţilor de la S.S.R. nu poate fi primit nici de cei împotriva cărora se presupune a fi îndreptat, nici de noi, decât cu un surâs amuzat. Nu le poţi cere, în definitiv, oamenilor mai mult gust şi mai mult bun-simţ decât au. Te gândeşti numai la situaţia domnului Rebreanu[1], acest om civilizat şi muncitor, care câştigând cu truda şi necazurile lui o casă şi o bibliotecă frumoasă, nu s-a gândit că nu va fi cine să le cerceteze.

(Cuvântul, an IV, nr. 1291, 24 noiembrie 1928, pag. 1-2)

Un premiu

Premiile S.S.R.-ului din anul acesta au fost fericite. Toată lumea e de acord. Indiferent de criteriile care au prezidat alegerea, rezultatul ei e just. Ceea ce trebuie să recunoaştem însă este că prestigiul distincţiilor acordate e nul. La drept vorbind, nici unul din premiile existente în România nu are prestigiu. Nici unul nu recomandă, nu chezăşuieşte o valoare, nu o impune.

Iată în curând se vor vota premiile anuale ale Academiei. Vor urma cele naţionale. E sigur însă că, oricât de dreaptă va fi desemnarea aleşilor (mă ispiteşte gândul să spun desemnarea câştigătorilor), publicul cetitor nu va lua notă de ea. Adică nu o va confirma interesându-se activ de carte, neuitând-o, epuizând-o.

De vină sunt moravurile inacceptabile care s-au statornicit la noi în ordine literară ca şi în ordine politică. De vină tot acest spirit de gaşcă şi nesinceritate care îi dă breslei scriitoriceşti române aerul de poltronerie pe care îl are. De vină pervertirea sentimentului de camaraderie ori în sensul unei adulări nedemne, ori în sensul unei ostilităţi meschine.

Trebuie făcut ceva totuşi pentru prestigiul moral al scrisului. Trebuie dat un ajutor eficace şi nobil cărţii. Avem nenumărate premii care însemnează, de fapt, nenumărate ajutoare băneşti date după criterii de filantropie. Să fie lăsate acestea mai departe, de vreme ce scriitorul român e prea sărac pentru a se dispensa de ele.

Dar, în schimb, să se creeze un premiu nou, modest pentru valoarea lui bănească, dar impunător pentru garanţiile lui de seriozitate. După exemplul Academiei Goncourt, să se aleagă zece oameni pricepuţi şi cinstiţi care să decidă an cu an cui i s-ar cuveni această încoronare.

Ştiu. Sunt greutăţi enorme. Dacă n-ar fi să amintesc decât faptul că o comisie, din care făceau parte domnii Mihail Sadoveanu şi G. Ibrăileanu, a compromis acum trei ani bunele intenţii ale unei gazete acordând un premiu nemeritat domnişoarei Mantu pentru o monstruozitate sămănătoristă şi tot ar trebui să ne îndoim de eficacitatea propunerii noastre.

Totuşi. Ar fi dezolant să credem că în această ţară nu s-ar găsi 10 (zece) oameni serioşi în mâinile cărora o carte să poată trece cu certitudinea că înaintea valorii ei nici protecţia, nici încuscrirea, nici bârfeala nu va impune.

Nu se găseşte un om bogat care să vrea să sacrifice 50.000 de lei pe an? Dacă da, încercarea trebuie făcută cu nădejde.

(Cuvântul, an V, nr. 1404, 19 martie 1929, pag. 2)

Am găsit!...

Nu glumesc deloc. Am găsit mijlocul sigur al refacerii noastre economice. Domnul Argetoianu[2] să nu-şi mai facă inimă rea; nu e nevoie să fie redus bugetul ţării. Contribuabilii să nu dispere: impozitele nu trebuiesc majorate. Ba dimpotrivă. Vă promit o eventuală reducere a lor cu vreo 25 la sută. Nu vă pot da încă cifre exacte, dar le voi calcula pe măsură ce planul meu va fi pus în aplicare.

E simplu. Există în ţara noastră o categorie cu totul specia­lă de inşi bogaţi. Sunt "îmbogăţiţii de guvern". (Dacă expresia vi se pare necorectă, gândiţi-vă că există una analoagă: "îmbogăţiţii de război".) Sunt oamenii de partid care fac avere în timpul unei guvernări prietene. Nu importă cum şi nu importă în ce calitate. Ministru, primar, deputat, consilier, advocat sau numai cumnat. Fapt e că fac avere şi că o fac numai atunci.

Să se facă un control vast şi amănunţit al acestor averi. Am mai spus-o noi aici, dar atunci era o glumă şi acum e un plan economic. Pentru fiecare "îmbogăţit de guvern" să se deschidă o fişă specială.

Operaţia poate părea complicată. În realitate nu e.

Un exemplu. Constantinescu Tancred. Cauţi numele acesta în registrele fiecărui partid politic, până dai de el. Să zicem că l-ai găsit în partidul liberal, de exemplu. Bun. Socoteşti atunci câte guvernări a avut acest partid de la 1920 încoace.

Şi să presupunem că găseşti două guvernări: 1922-1926, 1927-1928. Foarte bine. Cauţi atunci să afli ce roluri a jucat insul căutat în aceste două guvernări. Şi găseşti, să zicem, că a fost în prima director la C.F.R. şi ministru de industrie, iar că în a doua n-a fost nimic.

Perfect. Atunci calculezi exact averea pe care acest presupus Constantinescu Tancred a avut-o la 1920, calculezi iar averea pe care a avut-o la 1924, şi diferenţa dintre cele două cifre constituie "îmbogăţirea lui de guvern". Operaţia se repetă întocmai pentru perioada 1926-1928.

Să presupunem că am găsit 20 de milioane în totul. (Dau într-adins cifre mici, ca să nu complic socoteala). Asupra acestei sume, statul aplică un impozit ce variază între 50 la sută şi 90 la sută.

Confiscarea integrală a sumei, deşi mai simplă, trebuie păstrată numai pentru afacerile absolut penale. Pentru afacerile sucite, 50 la sută e destul, iar pentru cele "aproape oneste", 90 la sută e prea de ajuns.

Sistemul meu nu e deloc rigid. Procentul impozitului e progresiv, după importanţa demnităţilor. În cazul de mai sus bunăoară, statul ar aplica: 65 la sută asupra afacerilor făcute ca director la C.F.R., 82 la sută, asupra celor făcute ca ministru şi 90 la sută asupra celor făcute ca simplu particular. Ceea ce dă în medie un impozit de 79 la sută, care, aplicat asupra sumei de 20 de milioane, produce suma de 15 milioane 800 de mii. Exact.

Gândiţi-vă acum că cifrele de mai sus sunt în realitate mult mai mari. Gândiţi-vă de asemeni că fiecare partid îşi are Tancredul lui, că fiecare Tancred ascunde în umbra lui o legiune de alţi Tancrezi mai mici şi mai obscuri. Evaluez cu modestie numărul "îmbogăţiţilor de guvern" la 50.000. Sunt fără îndoială în România 50.000 de oameni, care au trăit şi s-au îmbogăţit pe seama a 18 milioane.

Revizuiţi-le averea şi criza economică a statului e rezolvată.

Măsura de altminteri nu e nouă.

Au existat două impozite speciale pentru îmbogăţiţii de război, tribunale speciale şi măsuri de executare grabnice.

Procentul impozitului s-a urcat în Franţa bunăoară până la 80 la sută pentru aceşti bogătaşi, indiferent de onestitatea afacerilor lor.

Şi să nu ni se răspundă că războiul era o situaţie excepţională, care justifica măsuri excepţionale. Căci la noi o guvernare este la fel de dezastruoasă cât un război. Pentru noi, războiul nu s-a terminat la Versailles. După ce ne-am bătut 2 ani cu nemţii, ungurii, turcii şi bulgarii, ne-am luptat alţi 12 ani cu liberalii, averescanii şi naţional-ţărăniştii. Acum să facem socotelile.

Există o problemă a reparaţiilor de război. Reparaţii civile de astă dată. "Îmbogăţiţii de guvern" să facă un pas înainte. Să-i numărăm. Şi cu asta problema crizei e terminată.

Ofer soluţia guvernului şi ministerului de finanţe în special. O ofer dezinteresat, din generozitate personală. Nici măcar nu cer să fiu decorat.

(Cuvântul, an VII, nr. 2301, 16 septembrie 1931, pag. 1)

Politică şi automobil[3]

Prefectura judeţului Ilfov face cunoscut printr-un comunicat că "în cadrul măsurilor de economie şi reorganizare" va retrage toate automobilele sale de serviciu, reducându-le numărul la unul singur.

Cetăţeanul necăjit, care este oarecum din vocaţie pieton, se poate bucura de această "reformă". Ea satisface nu ştiu ce sentiment de justiţie populară, care nu suferă ca, în aceste timpuri crunte, unii să meargă pe sus şi alţii pe jos. Istoria nu este însă mai puţin naivă şi comică.

De vreo cinci ani, de când se tot vorbeşte de criză şi de economii, punctul cel mai furtunos de atacuri şi polemici, în această direcţie, sunt automobilele. Fără glumă. Dacă ţineţi minte, în 1929, la instalarea primului guvern naţional-ţărănist, cea dintâi declaraţie a domnului I. Mihalache a fost că va suprima automobilele Ministerului de Domenii. De atunci, n-a fost ministru care să nu declare acelaşi lucru şi n-a fost guvern care să nu se indigneze, la începutul guvernării, de "pletora" maşinilor. S-ar fi spus că cea mai gravă problemă a noastră de guvernământ este problema circulaţiei automobile. Chestiunea devenea din zi în zi mai hilariantă: căci automobile se suprimau zilnic şi tot în picioare rămâneau, asemeni unor maşini fantomă, care, ca pasărea Phoenix, creşteau din cenuşă cu caroserie nouă şi carburator refăcut.

Nu credeţi că e timpul să se pună capăt comediei ăsteia? Adică socoteşte cineva că asemenea "reforme" vor remedia ceva din tragedia bugetară a statului românesc şi că asemenea farse sunt suficiente pentru a ne linişti asupra corectitudinii mânuitorilor de bani publici? Crede cineva că aceste mizerabile cârpeli de câteva zeci de mii de lei compensează marile afaceri, marile zăpăceli, dezastruoasele găuri ce destramă viaţa noastră de stat?

Să ne imaginăm că toţi demnitarii noştri, de la prim-ministru la primar, n-ar mai umbla în automobil, ci cu brişcă sau în care cu fân. Ei şi? Ce sumă de economii s-ar realiza? Un milion sau zece sau cincizeci. Adică mai puţin decât un strop de apă într-o putină plină.

Adevărul este că nu suntem deloc serioşi şi că ne jucăm "de-a reformele", în timp ce deasupra noastră se acumulează tragediile esenţiale, cu zecile. Un stat nu trăieşte niciodată din economii, ci din risipă. Un stat democrat mai ales. Asta este în firea lui. A spus-o pe vremuri un francez (şi se ştie că în fiecare francez este un germene de expert financiar): statul este în dureroasa necesitate de a fi în permanenţă bogat.

Să nu mai umblăm deci cu şmecherii de soiul ăsta.
(Cuvântul, an VII, nr. 2689, 16 octombrie 1932, p. 1)

[1] Între 1926 şi 1932, Liviu Rebreanu a condus Societatea Scriitorilor Români.
[2] În acea perioadă, Constantin Argetoianu era ministru de Finanţe.
[3] Redăm în continuare un fragment dintr-un articol similar semnat de Nae Ionescu în paginile aceluiaşi ziar: "Aţi băgat de seamă că primul gest, al tuturor guvernelor ce se instalează de o bucată de vreme, este... desfiinţarea automobilelor ministeriale? Te miri de unde mai au de desfiinţat, - când fiecare guvern, pe rând, a făcut acelaşi lucru. Şi, totuşi, au. Pentru că, de fapt, nici un guvern nu a desfiinţat automobilele." (Nae Ionescu, "Despre risipă şi economii. În jurul reducerii bugetare", Cuvântul, an VII, nr. 2323, 8 octombrie 1931, pag. 1)
Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)