 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
vineri, 12 februarie 2016
NUMAI IN ACEST WEEKEND 50 de titluri la pretul special de 15 lei
miercuri, 10 februarie 2016
36 de titluri irezistibile cu 40% reducere
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
joi, 28 ianuarie 2016
Omul de ianuarie
Omul de ianuarie
David Mitchell
Traducere din engleză de Mihnea Gafiţa
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2016
*****
Intro
David Mitchell
Traducere din engleză de Mihnea Gafiţa
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2016
*****
Intro
Scriitorul englez David Mitchell s-a născut în 1969, la Southport, Lancashire. Îşi face studiile de literatură engleză şi americană la University of Kent, urmând apoi un masterat de literatură comparată. Se mută în Sicilia şi apoi în Japonia, la Hiroshima, unde ţine cursuri de limba engleză timp de opt ani.
Debutează cu romanul Ghostwritten (1999), câştigător al John Llewellyn Rhys Prize şi nominalizat la Guardian First Book Award, căruia îi urmează, în 2001, number9dream, nominalizat la Booker Prize, şi Atlasul norilor (Cloud Atlas, 2004; Humanitas Fiction, 2008, 2013), roman câştigător al British Book Literary Fiction Award şi nominalizat la Booker Prize, Nebula Award şi Arthur C. Clarke Award, ecranizat în 2012, cu Tom Hanks şi Hale Berry în rolurile principale. În 2006 publică, de asemenea cu mare succes de critică şi de public, Omul de ianuarie (Black Swan Green), urmat de The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010), roman nominalizat la Booker Prize şi distins cu Commonwealth Writer's Prize, The Bone Clocks (2014) şi Slade House (2015).
În 2003, David Mitchell apare în antologia Granta a celor mai importanţi tineri scriitori englezi, iar în 2007 este inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalităţi din lume. Printre numeroasele premii primite se află Geoffrey Faber Memorial Prize, South Bank Show Literature Prize şi Richard and Judy Best Read of the Year Prize.
În 2007, David Mitchell a fost inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalităţi din lume. Romanele lui David Mitchell sunt traduse în peste treizeci de limbi.
*
În Omul de ianuarie, vocea lui Jason Taylor, un băiat de
treisprezece ani din cel mai liniştit sat din Worcestershire, este la
fel de puternică precum cea a lui Holden Caulfield din romanul De veghe în lanul de secară.
La începutul anilor '80, în Anglia încă bântuită de spectrul Războiului
Rece, maturizarea lui Jason se petrece sub auspiciile întâmplărilor
dramatice care pun stăpânire pe întreaga lume - e totodată vremea
recesiunii lui Margaret Thatcher, a muzicii celor de la Duran Duran, a
taberelor de ţigani nomazi ajunşi şi în satul Black Swan Green -, o lume
şocantă, greu de înţeles pentru un adolescent. Dar adevăratul război
este pentru Jason cel de acasă, din mijlocul familiei pe cale să se
destrame, şi de la şcoală, unde luptele dintre băieţi sunt dure şi lasă
urme adânci asupra unei firi contemplative şi sensibile ca a celui care
publică versuri sub pseudonim. De la prima dezamăgire trăită când fata
de care se îndrăgosteşte, Dawn Madden, îi întoarce spatele, şi de la
culpa morală resimţită când provoacă, fără intenţie, un accident grav,
Jason e prins într-o serie de întâmplări care sfârşesc prin a-i schimba definitiv perspectiva asupra lucrurilor şi chiar viaţa.Romanul de faţă urmăreşte un an (din ianuarie 1982 până în ianuarie 1983) din viaţa lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani dintr-un sat situat în Worcestershire (al cărui nume este chiar titlul original al cărţii - Black Swan Green), unde ecourile Războiului Rece abia îşi fac simţite prezenţa. O lume necruţătoare, în ciuda aparenţei bucolice, mai ales pentru băieţii aflaţi la vârsta adolescenţei, se dezvăluie treptat, odată cu destrămarea familiei lui Jason, prima dragoste, veştile legate de moartea, în Insulele Malvine, a unor tineri soldaţi din Black Swan Green şi apariţia unei tabere de ţigani în pădurea din apropiere. Roman al devenirii, semiautobiografic, Omul de ianuarie e considerat cea mai subtilă şi luminoasă carte a lui David Mitchell.
Roman câştigător al American Library Association Alex Award, 2007 / Finalist la Costa Novel Award, 2006 / Finalist la Los Angeles Times Book Prize, 2006 / Nominalizat la Booker Prize, 2006 / Ales de revista Time între cele mai bune zece titluri ale anului 2006 / Menţionat pe listele celor mai bune cărţi ale anului 2006 de New York Times, Washington Post Book World, The Christian Science Monitor, Rocky Mountain News, Kirkus Reviews.
"Omul de ianuarie este De veghe în lanul de secară britanic, un nou triumf al lui David Mitchell, unul dintre cei mai importanţi şi cunoscuţi scriitori contemporani." (Kirkus Reviews) "David Mitchell a creat unul dintre cei mai inteligenţi, îndrăzneţi şi amuzanţi tineri naratori care s-au
născut vreodată din paginile unui roman. Limbajul său mereu proaspăt,
strălucitor îi aduce pe cititori înapoi în adolescenţa lor. Un roman
încântător." (The Boston Globe)
"David Mitchell e un autor extrem de curajos şi imaginativ. Ca în
romanele lui Thomas Pynchon sau Herman Melville, când îl citeşti ai
senzaţia că acoperişul literaturii s-a ridicat şi ţi se permite să te strecori înăuntru." (Time) "Un roman când nostalgic, când amuzant, când dramatic." (The Washington Post)
Fragment
Regula Numărul Unu este: Nu te gândi la consecinţe. Dacă ignori această regulă, o să eziţi, o să faci totul varză şi-o să fii prins ca Steve McQueen în sârma ghimpată, în Marea evadare. Iată de ce azi-dimineaţă, la prelucrarea metalelor, m-am concentrat la cele două semne din naştere ale domnului Murcot, de parcă viaţa mi-ar fi depins de asta. Are două pete lungi pe gât, de forma Noii Zeelande.
- Bună să vă fie vremea, băieţi! (Profesorul s-a prefăcut că izbea-ntre ele talgerele.) Dumnezeu s-o apere pe Regină!
- Bună să vă fie vremea, domnule Murcot, am intonat noi, după care ne-am întors în direcţia Palatului Buckingham şi-am salutat: Şi Dumnezeu s-o apere pe Regină!
Neal Brose, proptit de menghina pe care o-mparte cu Gary Drake, s-a-ntors şi s-a uitat fix la mine. "Să nu crezi că te-am uitat, Vierme", am citit în ochii lui.
- La proiect, înainte, băieţi. (Jumate din clasă-s fete, dar domnul Murcot ne spune-ntotdeauna "băieţi", cu excepţia cazului în care ne ia la rost. Atunci, suntem cu toţii "fetelor".) Azi este ora finală pe 1982. Dacă nu vă terminaţi proiectul azi, vă paşte o deportare în colonii, pentru tot restul vieţilor voastre.
Proiectul nostru, în trimestrul de faţă, a fost să proiectăm şi să construim un fel de răzuitoare. Al meu era să curăţ între crampoanele ghetelor mele de fotbal.
Am lăsat să treacă vreo zece minute, până când Neal Brose a început să lucreze ceva la bormaşină.
Îmi bătea inima nebuneşte, dar mă hotărâsem.
Din ghiozdanul negru, marca Slazenger, al lui Neal Brose, am scos calculatorul lui matematic cu energie solară Casio, model-colegiu. Cel mai scump calculator de la W.H. Smith. O atracţie sumbră mă-ndemna să continui, aproape încurajându-mă, ca pe-un canoist care-ar fi vâslit de-a dreptul către cascada Niagara, în loc să-ncerce să lupte împotriva curentului. Am scos nepreţuitul calculator din carcasa lui specială.
Holly Deblin m-a văzut. Tocmai îşi lega părul la spate, ca să nu şi-l prindă-n strung. (Domnului Murcot îi face plăcere să reia subiectul morţilor hidoase, cu desfigurare, la care a fost martor de-a lungul anilor.) Cred că ne place, a şoptit Geamănul Nenăscut. Trimite-i o bezea.
Am prins calculatorul lui Neal Brose în menghină. Leon Cutler a observat şi el, dar n-a făcut altceva decât să se uite fix, nevenindu-i să creadă. Nu te gândi la consecinţe. Am rotit cu putere levier-mâner-manivela. Vagi proteste au sunat a pârâituri în carcasa calculatorului. Apoi, m-am lăsat cu toată greutatea pe levierul-pârghie. Scheletul lui Gary Drake, tigva lui Neal Brose, şira spinării lui Wayne Nashend, viitoarele lor, sufletele lor. Şi mai tare. Carcasa, pân' la urmă, s-a făcut ţăndări, circuitele dinăuntru s-au terciuit, fărâme din toate s-au revărsat pe podea, iar calculatorul gros de cinşpe milimetri s-a transformat într-un calculator gros de trei milimetri. Aşa. Praf şi pulbere. Vacarmul a izbucnit de peste tot din atelierul de prelucrarea metalelor.
Regula Numărul Doi este: Fă-o până nu se mai poate des-face.
Regulile-astea două sunt singurele pe care trebuie să le ţii minte.
Splendide şi-ameţitoare căderi de apă - am luat-o la vale pe ele.
- Domnul Kempsey mă informează - domnul Nixon şi-a încrucişat degetele, formând cu ele o bâtă - că tatăl tău şi-a pierdut serviciul de curând.
"Pierdut" - ca şi cum un serviciu ar fi un portmoneu pe care-l pierzi, dacă nu eşti atent. Şi totuşi, da, e-adevărat. La ora 8.55 dimineaţa, tati se dusese la Oxford, unde-şi avea biroul, şi, până la ora 9.15, părăsea deja sediul firmei, escortat de-un angajat de la pază. "Trebuie să mai strângem cureaua", zice Margaret Thatcher, cu toate că ea n-o strânge - nu ea personal. "Nu avem altă soluţie." Magazinele Universale "Groenlanda" l-au dat afară pe tati, fiin'că fusese găsită o lipsă de 20 de lire într-un cont de cheltuieli. După unşpe ani. În felul ăsta, i-a explicat mami la telefon mătuşii Alice, nu mai trebuiau să-i plătească lui tati nici măcar un penny daune pentru concediere. Danny Lawlor îl ajutase pe Craig Salt să-i tragă preşul de sub picioare, adăugase mami. Danny Lawlor pe care l-am cunoscut eu în august era simpatic rău de tot. Dar a fi simpatic nu-i totuna cu a fi bun, mă gândesc. Fiin'că el conduce-acum Roverul 3500 al firmei, care a fost maşina lui tati.
- Jason! a lătrat domnul Kempsey.
- Ăăă... (Da, eram într-un rahat cât casa.) Da, domnule?
- Domnul Nixon ţi-a pus o întrebare.
- Da. Tati a fost dat afară-n ziua cu Bâlciul. Acum... câteva săptămâni.
- O întâmplare nefericită. (Domnul Nixon are nişte ochi de om care se ocupă cu disecţiile.) Dar întâmplările nefericite sunt banale, Taylor, şi relative. Iată ce întâmplare nefericită a trebuit să suporte Nick Yew anul acesta. Sau Ross Wilcox. Cum îl ajută pe tatăl tău distrugerea unui bun al colegului tău de clasă?
- Nu-l ajută, domnule. (Atât de jos era scaunul elevului rău, că domnul Nixon ar fi putut foarte bine să-i reteze picioarele complet.) Faptul c-am distrus calculatorul lui Brose n-are absolut nimic de-a face cu faptul că tatăl meu a fost dat afară, domnule.
- Şi-atunci, cu ce anume, a întrebat domnul Nixon, modificând unghiul sub care-şi ţinea capul, va fi avut de-a face?
Fă-o până nu se mai poate des-face.
- Cu lecţiile de popularitate ale lui Brose, domnule.
Domnul Nixon s-a uitat la domnul Kempsey, căutând o explicaţie.
- Neal Brose? (Domnul Kempsey şi-a dres glasul, neştiind ce să spună.) Lecţii de popularitate?
- Brose - Călăul mi l-a reţinut în gură pe "Neal", dar asta era chiar bine - ne-a ordonat mie, lui Floyd Chaceley, Nicholas Briar şi Clive Pike să-i plătim câte o liră pe săptămână pentru lecţii de popularitate. Eu am refuzat. Aşa că i-a pus pe Wayne Nashend şi Ant Little să mă convingă de ce-o să se-ntâmple dacă nu-mi asigur mai multă popularitate.
- Ce modalitate de persuasiune - vocea domnului Nixon s-a făcut mai dură, semn bun - pretinzi c-ar fi folosit aceşti băieţi?
N-aveam nevoie să exagerez.
- Luni, mi-au golit ghiozdanul pe scări în jos, lângă laboratorul de Chimie. Marţi, m-au bombardat cu bulgări de pământ la ora domnului Carver, de educaţie fizică. În vestiar, azi-dimineaţă, Brose, şi Little, şi Wayne, şi Nashend mi-au spus c-o să-mi tragă şuturi în mutră diseară, pe drum spre casă.
- Vrei să spui - domnului Kempsey i-a crescut uşor temperatura - că Neal Brose conduce un fel de grupare de şantaj? Sub nasul meu?
- "Şantaj" înseamnă, am întrebat eu, cu toate că ştiam foarte bine, să baţi pe cineva care nu vrea să-ţi dea bani, domnule?
- Aceasta ar fi una dintre definiţii. (Domnul Kempsey credea că soarele, luna şi stelele, toate străluceau din curul lui Neal Brose. Toţi profesorii cred la fel.) Ai cumva şi dovezi în acest sens?
Ia-ţi drept aliat viclenia.
- La ce fel de dovezi vă gândiţi, domnule? (Lucrurile evoluau destul de favorabil, ca s-adaug, păstrând o mină serioasă:) Microfoane-ascunse?
- Ei...
Domnul Nixon a preluat iniţiativa:
- Dacă stăm de vorbă cu Chaceley, cu Pike şi cu Briar, ei vor confirma povestea spusă de tine?
- Depinde, domnule, de cine le e frică cel mai tare. De dumneavoastră sau de Brose.
- Îţi promit eu, Taylor, că le va fi cel mai frică de mine.
- Acuzaţiile defăimătoare la adresa caracterului unui coleg sunt lucruri foarte grave, Taylor. (Domnul Kempsey nu era convins, deocamdată.)
- Mă bucur să v-aud spunând asta, domnule.
- Ce nu mă bucură pe mine - doar nu era să lase domnul Nixon ca un interogatoriu să devină o discuţie amicală - este că mi-ai adus în atenţie această problemă nu venind să baţi la uşa mea şi spunându-mi, ci distrugând bunul presupusului tău prigonitor.
"Presupusul" ăsta m-avertiza pe mine că juriul încă mai delibera.
- Dacă implici un profesor, înseamnă că eşti un căcănar, domnule.
- Dacă nu implici un profesor înseamnă că eşti un căcăcios, Taylor.
Viermele Nevricos s-ar fi-ncovrigat sub apăsarea unei nedreptăţi atât de mari.
- Nu m-am gândit chiar atât de departe. ("Găseşte fărâma de adevăr, ţine-te de ea şi suportă consecinţele, fără să te văicăreşti.") A trebuit să-i arăt lui Brose că nu mă tem de el. Nu m-am gândit la nimic altceva.
Dac-ar avea şi plictiseala un miros, ar fi cel din magazia de materiale didactice. Praf, hârtie, ţevi calde, toată ziua, toată iarna. Caiete goale pe rafturi de metal. Stive de Să ucizi o pasăre cântătoare, de Romei şi Juliete, de Moonfleet-uri. Magazia, totodată, e şi celulă de izolare pentru cazuri extreme, cum e-al meu. În afara dreptunghiului de geam givrat din uşă, singura lumină e dată de-un bec deja cafeniu. Domnul Kempsey îmi spusese, tăios, că puteam să-mi fac temele-acolo, până când venea cineva să mă cheme, dar, pentru o dată, eram pregătit. Un poem îmi trăgea şuturi în burtă pe dinăuntru. Fiin'că tot eram într-un asemenea rahat, am şutit un caiet elegant, cu coperţi tari, de pe un raft, în care să scriu. Dar, după numai primul rând, mi-am dat seama că nu era un poem. Era, mai degrabă, o... ce anume? O mărturisire, bănuiesc.
Când a sunat de recreaţia de dimineaţă, am descoperit c-acoperisem trei pagini. Pusul cuvintelor unul după altul face ca timpul să se scurgă prin ţevi mai înguste, dar mai rapid. Umbre treceau prin faţa geamului givrat, pe măsură ce profesorii se grăbeau spre cancelarie, ca să fumeze şi să bea cafea. Umbre care glumeau, care gemeau. N-a intrat nimeni în magazie, să mă recupereze. Toată clasa a şaptea nu vorbea decât despre ce făcusem eu la prelucrarea metalelor - ştiam. Toată şcoala. Oamenii spun că-ţi ard urechile, când vorbeşte lumea despre tine, dar eu simt un vâjâit în străfundurile stomacului. "Jason Taylor, n-a făcut aşa ceva, Jason Taylor, ba chiar a făcut, vai, Doamne, zău aşa, pe cine-a turnat?" Scrisul îneacă vâjâitul respectiv. A sunat de finalul recreaţiei şi umbrele au trecut în direcţia cealaltă. Nici acum n-a venit nimeni. În lumea exterioară, probabil că domnul Nixon îi convoca pe părinţii mei. Nu prea putea să-i surâdă norocul până spre seară. Tati plecase la Oxford, să lege nişte "contacte" pentr-o slujbă nouă. Până şi robotul telefonic al lui tati, cel cu benzi în role mari, fusese trimis înapoi la "Groenlanda". Prin perete, auzeam zuruind, zuruind, zuruind copiatorul Xerox al şcolii.
Un spasm de frică m-a-ncercat, când uşa s-a deschis, dar mi l-am sugrumat singur. Nu erau decât două nasuri-pe-sus dintr-a şasea, trimişi să ia un teanc de Cidru cu Rosie. (Am citit-o şi noi anul trecut. Era o scenă la care tuturor băieţilor din clasă li se scula, de aproape c-auzeai cum creşteau.)
- E-adevăra', Taylor? m-a luat nasul-pe-sus mai mare, de parc-aş fi fost încă în perioada mea de Vierme.
- Ce mă-ta-ţi pasă ţie, bă? i-am dat replica, dup-un moment de tăcere.
Am reuşit să spun asta cu-atâta răutate, că şesarul şi-a risipit cărţile pe jos. Nasului-pe-sus mai mic i-au scăpat şi lui, când a dat să se aplece s-ajute.
Am bătut din palme... încet...
- Ceea ce mă îngrozeşte, clasa 3KM - o fi el, domnul Kempsey, poreclit "Polly", dar e-un pericol, când e-atât de furios -, este că toate aceste acte de intimidare se petrec de săptămânî întregi. Săptămâni.
Clasa 3KM s-a făcut mică-n spatele unei tăceri mormântale.
- SĂPTĂMÂNI!
Clasa 3 KM a tresărit.
- Şi nici măcar unul dintre voi nu s-a gândit să vină la mine! Mă simt dezgustat. Dezgustat şi speriat. Da, speriat. Peste cinci ani, veţi avea drept de vot! Se aşteaptă de la voi să fiţi elita, clasa 3KM. Ce fel de cetăţeni aveţi de gând să deveniţi? Ce fel de ofiţeri de poliţie? De profesori? De avocaţi? De judecători? "Ştiam că nu e bine, dar n-aveam eu treabă, domnule." "Mai bine las pe altcineva s-arate cu degetul, domnule." "Mi-era frică, dacă spuneam orişice, că următorul eram eu, domnule." Ei bine, dacă o asemenea lipsă de şiră a spinării este viitorul societăţii britanice, numai cerul ne mai ajută.
Eu, Jason Taylor, eram un turnător.
- Acuma, sigur, dezaprob cu toată forţa felul în care Taylor m-a făcut atent la toată această jalnică afacere, dar el, cel puţin, a ieşit în faţă. Mai puţin impresionanţi au fost Chaceley, Pike şi Briar, care n-au vorbit decât sub constrângere. Ceea ce constituie o ruşine colectivă pentru voi este c-a trebuit să facă Taylor gestul nesăbuit de azi-dimineaţă, ca să forţeze ieşirea la iveală a lucrurilor.
Fiecare dintre cei din faţă s-a-ntors şi s-a uitat la mine, dar eu de Gary Drake m-am luat:
- Ce vrei, Gary? (Călăul îmi dăduse un salv-conduct pentru acea după-masă. Mă gândesc, uneori, că şi el vrea s-ajungă la o-nţelegere de lucru de-a doamnei De Roo cu mine.) Nu ştii cum arată mutra mea, după trei ani?
Ochii s-au mutat la Gary Drake. Apoi, la domnul Kempsey. Dirigintele nostru ar fi trebuit să deschidă focul asupra mea, fiin'că vorbisem în timp ce vorbea el. Dar uite că n-a tras.
- Deci, Drake?
- Da, domnule?
- Să te prefaci că nu pricepi - este ultima soluţie a prostului, Drake.
Gary Drake avea, de fapt, o figură stânjenită.
- Da, domnule?
- Faci iarăşi acelaşi lucru, Drake.
Gary Drake, bine de tot înghesuit. Wayne Nashend şi Ant Little, suspendaţi. Pe Neal Brose, există şanse ca domnul Nixon să-l exmatriculeze.
Acuma, chiar c-o să vrea să-mi tragă şuturi în mutră.
Pierdutul paradis
Pierdutul paradis
Cees Nooteboom
Traducere din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015
*****
Intro
Cees Nooteboom
Traducere din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015
*****
Intro
Prozator, poet, dramaturg, autor de cărţi de călătorie, eseist şi jurnalist neerlandez, Cees Nooteboom s-a născut pe 31 iulie 1933 la Haga (Ţările de Jos). Nereuşind să se adapteze rigorilor impuse de şcolile confesionale catolice pe care le urmează şi fiind declarat inapt pentru serviciul militar, tânărul Nooteboom începe să călătorească prin Europa, făcând autostopul.
Romanul său de debut, Philip şi ceilalţi (Philip en de anderen, 1955), reprezintă o reflectare literară a experienţelor acestei perioade, fiind urmat, în 1963, de Cavalerul e mort (De ridder is gestorven). În 1956 publică primul volum de poezie, De doden zoeken een huis (Morţii îşi caută o casă), şi îşi începe activitatea de jurnalist, colaborând cu numeroase publicaţii din ţara natală şi din străinătate. Relatează ca martor direct despre Revolta din Ungaria (1956), Primăvara de la Praga (1968) şi Căderea Zidului Berlinului (1989).
Romanul Ritualuri (Rituelen, 1980) îi deschide drumul recunoaşterii internaţionale, consolidată de apariţia, în 1991, a romanului Următoarea poveste (Het volgende verhaal) şi, în 1998, a romanului Ziua Tuturor Sfinţilor (Allerzielen). În 2004 publică romanul Pierdutul paradis (Paradijs verloren).
Scrierile sale au fost recompensate cu importante premii: Pegasus Prize (1983), Ferdinand Bordewijk Prijs (1983), Aristeion Prize (1991), Constantijn Huygensprijs pentru întreaga operă (1992), Goethe-Preis (2002), P.C. Hooftprijs (2004) şi Prijs der Nederlandse Letteren (2009). De asemenea, Cees Nooteboom este nominalizat de mai mulţi ani la Premiul Nobel pentru literatură. Cărţile sale sunt traduse în peste treizeci de limbi.
*
Într-o seară nefastă, fără să ştie de ce, Alma părăseşte cartierul bogat în care locuieşte şi ajunge cu maşina într-una
dintre favelele din São Paulo. Iar cartierul se dovedeşte pentru ea un
infern. În urma unui atac traumatizant, decide să părăsească Brazilia
şi, împreună cu Almut, prietena ei, se mută în Australia. După ce
încearcă în zadar să-şi afle fericirea în
braţele unui pictor aborigen, Alma se lasă în cele din urmă convinsă de
Almut să meargă la Perth şi să lucreze, timp de o săptămână, pentru un
festival dedicat lui John Milton.Erik Zondag e un critic literar de modă veche, aflat în Perth în aceeaşi perioadă. E de ajuns să o vadă o dată pe Alma ca să se îndrăgostească de ea, dar paradisul pe care Erik crezuse că l-a găsit se destramă odată cu fuga tinerei.
Peste ani însă, destinul îi va aduce pe cei doi, încă o dată, împreună.
Un roman de mare fineţe, în care realitatea se îngemănează cu literatura, o poveste despre iubire şi regăsire tradusă în peste 25 de ţări.
Alma este o tânără braziliancă fascinată de reprezentările îngerilor în arta Renaşterii. Hotărându-se să plece din iadul care a devenit pentru ea São Paulo, călătoreşte, alături de o bună prietenă, dezinvolta Almut, la Sidney, unde încearcă să-şi refacă viaţa. La un moment dat, în Perth, îngerii capătă pentru Alma o formă concretă.
În partea cealaltă a lumii, criticul literar Erik Zondag se luptă cu propriii demoni: alcoolismul şi obezitatea. În timpul unei cure purificatoare în Austria, destinul îi pregăteşte o surpriză: reîntâlnirea cu fata cu aripi de înger care i-a zdrobit inima în Australia.
"În zilele noastre nu există plăcere mai mare şi mai spirituală decât să îl citeşti pe Cees Nooteboom." (Neue Züricher Zeitung) "În Pierdutul paradis Nooteboom combină magistral claritatea şi lirismul intens." (The Guardian) "Geniul lui Cees Nooteboom constă aici în felul unic în care integrează imaginile contemporane, mitice şi istorice." (The Washington Post) "Un roman îndrăzneţ, provocator, dar şi plin de lumină." (De Volkskrant)
"Romanul lui Cees Nooteboom este plin de îngeri. Paradisul pare să se
afle în Australia, în timp ce iadul e în São Paulo. Cees Nooteboom a
reuşit să-şi transforme poveştile adunate de-a lungul călătoriilor într-o variaţie surprinzătoare a unei teme eterne." (Trouw) "Nooteboom este unul dintre cei mai mari romancieri moderni." (A.S. Byatt) Mai multe despre această carte a scris Ioana Bâldea Constantinescu aici.Fragment
- Măcar aţi mai şi râs? întrebă Almut.
Ştiam că avea să întrebe asta. Ştiu şi că e supărată, revoltată. Dacă nu se râde, nu merge. Nu la ea. Mă întorsesem singură la Adelaide, dar ne mai puteam folosi o noapte de căsuţa din Port Willunga, iar ea a vrut s-o vadă. Aceeaşi plajă, acelaşi ocean, aceleaşi păsări, ale căror nume acum le ştiam. Am stat sus, pe o dună, într-un mic restaurant care se numea Star of Greece, fiindcă aici se scufundase odată un vapor grecesc. Era din nou flux, spargerea valurilor de ţărm continua să aibă multe de povestit. Eu nu. Ştiam că Almut aştepta ceva, aşa fusese întotdeauna relaţia noastră, fără secrete. Dar acum ştiam şi că nu puteam spune nimic, nu încă.
- Dar tu ce-ai făcut săptămâna asta? am întrebat-o în cele din urmă.
- Eu? M-am destrăbălat, uite-aşa. Nu, m-am gândit la ce să fac în continuare. Nu ştiam dacă ai să te întorci.
- Dar nu ţi-am spus că după o săptămână o să mă întorc?
- Da, dar grimasa pe care ai făcut-o când ai zis asta putea să însemne exact contrariul. Ca şi cum n-ai mai vrea să te întorci niciodată.
Am ridicat din umeri, însă ea începu să se agite. Am ştiut că nu pot să fac nimic decât să las să treacă furtuna.
- De ce nu recunoşti, pur şi simplu, că sunt lucruri asupra cărora trebuie să reflectăm.
În primul rând, mi s-au terminat banii, dar nu despre asta e vorba. Nu ştiam ce se întâmplă cu tine, nu sunt obişnuită cu asta. Mi-am făcut griji. Şi nu pentru că acel bărbat nici nu m-a băgat în seamă, ci pentru că, după părerea mea, nici pe tine nu te considera potrivită. Picturile lui mi se par minunate, mai ales aceea după care erai aşa de înnebunită. Nu mai ştiu titlul, dar dacă ai fi scris dedesubt "porţile iadului" n-ai fi greşit prea mult. Nu-i de mirare că omul nu râde niciodată. De altfel, pe ei nu i-am văzut niciodată râzând.
- Pe care ei?
- OK, scuze. Însă în Alice Springs, într-o seară, când tu dormeai deja, am plecat la plimbare şi m-am îndepărtat un pic mai mult. Nu ţi-am povestit despre asta.
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic. Deodată m-am trezit faţă în faţă cu trei inşi. Ei au rămas nemişcaţi, eu, nemişcată. Duhneau a bere. În rest, nimic. Au stat şi s-au holbat la mine până m-am întors şi am plecat. Asta a fost tot.
După o clipă adăugă:
- A fost ceva îngrozitor de trist.
- Aceeaşi tristeţe o poţi vedea şi la noi, în São Paulo.
- Nu, nu e aceeaşi. În primul rând, acolo se râde mereu, oricât de deplorabil ar fi totul. Sclavii noştri au venit din Africa şi ei cel puţin ştiau să danseze. Vreau să spun, să danseze de-adevăratelea. Îţi poţi închipui aici o şcoală de samba? Dar nu asta am vrut de fapt să zic. Totul e atât de lipsit de speranţă. Ştii fraza aia a lui Groucho Marx? Deodată ne-am trezit la marginea prăpastiei, dar am făcut un pas înainte? Nici măcar asta n-au reuşit să facă aici. I-au prins chiar înainte de buza prăpastiei, chiar dacă pe jumătate sunt falşi.
- Ce-i fals?
- Totul. Mai demult făceau picturile în nisip sau pe propriul corp. Asta însemna ceva, iar apoi dispărea. Bătea vântul, dispărea desenul. Nimic nu era de vânzare. Cum pot să ştiu că e ceva veritabil atunci când cumpăr o scoarţă de copac pictată, care mai demult avea menirea să fie dată unui mort? Câte exemplare poate face un asemenea ins? Ce se întâmplă apoi? Stau acolo undeva, în pădure, cu mai ştiu eu ce obiecte tainice şi aşteaptă până când aterizează iarăşi un proprietar de galerie într-un Piper Cub, cu o sacoşă plină de bani?
- Eşti dezamăgită.
- Poate. Şi poate că am dreptate.
- Fiindcă preţiosul nostru vis din copilărie s-a spulberat? Dar acum o săptămână, la Ubirr, erai încă în extaz. Ai uitat?
- Nu, n-am uitat. Am însă senzaţia că totul e sortit morţii. Şi când am văzut că dispari...
- N-am dispărut.
- Nu, dar păreai aşa de îngrozitor de nefericită...
- Nu eram nefericită. Eram... în altă parte. Încercam să aflu ceva.
Îşi puse mâna pe braţul meu.
- Nu mai întreb nimic. Scuze. Dar, cel puţin, fă-mă să râd puţin. Spune-mi un cuvânt amuzant. Iar apoi trebuie să-ţi spun ceva. Am primit o propunere de care poţi să râzi, cel puţin aşa sper. Dar mai întâi cuvântul.
- Maku.
- Maku, repetă ea. Când trebuie să încep să râd?
- Când ştii ce înseamnă.
- Zi o propoziţie.
- Am mâncat în deşert nişte maku delicioase. Wichetty grubs - larve de fluturi şi gândaci. Se găsesc în apropierea arborilor mulga. Şi tjara, furnicile melifere. După ce plouă, le poţi dezgropa numaidecât de sub orice copac mulga. Furnicile se umflă şi ajung de mărimea unei bile. Sunt pline de o substanţă gălbuie, foarte dulce, folosită de furnicile muncitoare, care vin să o sugă. Vezi, am învăţat foarte multe lucruri. Acum poţi să mă trimiţi în deşert. Mă descurc. Şi propunerea ta?
- E în Perth. E un drum lung, însă rabla noastră o să se descurce, chiar dacă la limită. Are loc un festival literar şi o să fie şi nişte piese de teatru. Caută îngeri, de fapt figuranţi care trebuie să interpreteze nişte îngeri.
- Într-o piesă de teatru?
- Nu. Nu ştiu dacă am înţeles bine, însă mi-au explicat că în timpul festivalului îngerii vor fi ascunşi pretutindeni în oraş, de-a lungul unui traseu marcat, iar oamenii trebuie să-i găsească.
- Şi noi ce trebuie să facem?
- Nimic. Ne dau aripi şi, timp de o săptămână, ne duc în fiecare zi într-un loc ascuns, într-o biserică sau o clădire dărăpănată sau altundeva, într-o bancă, şi-acolo trebuie să rămânem toată ziua şi să ne lăsăm căutate. Toate astea au de-a face cu Paradise Lost.
- N-am citit-o. Poate mai demult, la şcoală, dar nu-mi mai aduc aminte nimic. Ba da, un înger cu o sabie în flăcări care îi izgoneşte pe Adam şi Eva din rai. Dumnezeu, da, şi Satana, o nesfârşită primă parte despre ura lui Satana faţă de Dumnezeu. Şi cum Eva crede că ei chiar trebuie să mănânce acel măr. Totul era foarte trist, însă nu prea mai ştiu exact ce se întâmplă.
- Nici eu. Şi dacă acei oameni ne găsesc?
- N-au voie să vorbească cu noi. De fapt, bineînţeles că o vor face, însă noi n-avem voie să le răspundem în nici un fel. N-avem voie nici să ne mişcăm. Dar se plăteşte bine.
- De unde ai aflat de asta?
- Din revista de teatru de-aici. Am sunat. Se organizează un casting. Cred că pe tine oricum te acceptă. Cu mine o să fie ceva mai dificil.
Arătă spre propriii sâni.
- Ai văzut vreodată vreun înger cu ţâţe?
***
Aşadar, acum sunt un înger. N-a fost greu. Regizoarea m-a ales numaidecât. Important e să poţi sta culcată, fără să te mişti, spusese ea. Şi către asistent:- E mică, ar încăpea bine în dulapul din clădirea de pe William Street, lângă Gledden Arcade, notează-ţi.
Şi către mine:
- Crezi că poţi să stai culcată fără să te mişti? Căci asta-i important.
I-am spus că n-avea să fie o problemă pentru mine. Aveam destule lucruri la care să mă gândesc. Nici Almut n-a întâmpinat dificultăţi. Şi-a ascuns sânii cât a putut de bine, însă n-ar fi trebuit să-şi dea osteneala.
- O punem sus, pe His Majesty's Theatre, vizavi de Wilson's Car Park. De-abia aştept să văd dacă poate să ţină o sabie în aer timp de câteva ore.
Ieri a fost prima zi. Seara, Almut era frântă de oboseală.
- Stau toată ziua în soarele ăla nenorocit, însă, într-adevăr, am o vedere fantastică. Numai că, bineînţeles, oameni nu văd. Cum e la tine?
- Nici eu nu-i văd.
Nu-i văd, însă îi aud. Îi aud cum urcă scara. Apoi se opresc o clipă, până mă văd; simt acea clipă, şi întotdeauna e ciudat, fiindcă nu pot fi mai mulţi de unu, căci fiecare trebuie să facă traseul singur. Încerc să aud dacă e bărbat sau femeie, însă n-am voie să mă întorc. Stau culcată jos, în acel dulap, cu faţa la perete. Când intră cineva, încerc să-mi ţin respiraţia cât mai mult, numai că, odată cu trecerea timpului, înţepeneşti de tot, iar acolo locul de unde sunt prinse aripile de tine începe să te doară îngrozitor. Slavă Domnului, aud întotdeauna când cineva urcă scara, iar când e linişte pot să-mi mişc încet omoplaţii, altfel aş înnebuni. Îngrozitori sunt oamenii care stau foarte mult, sperând că nu vei rezista şi te vei întoarce spre ei. Ăştia sunt bărbaţi, ştii asta. Atunci mă concentrez pe Bune Vestirile mele, pe ţinuta corpului, pe poziţia aripilor. Şi mă gândesc la el, cum stăteam noi culcaţi acolo, în deşert, chiar şi pe pământ. Păcat că atunci încă n-aveam aripi. Aş vrea să ştiu dacă se gândeşte la mine şi unde e. Şi-apoi visez puţin la ce-ar spune dacă ar intra aici, dacă i-aş recunoaşte pasul şi m-aş întoarce, sfidând toate interdicţiile, însă toate astea sunt, desigur, prostii. Între timp, judecând după stilul de a picta, am descoperit unde se află clanul lui; n-a fost greu să aflu asta. Un întreg grup de familii lucrează aşa, iar în muzeul de-aici am văzut şi picturile celorlalţi, ale celor pe care dorisem să-i cunosc şi pe care el îi ţinuse ascunşi de mine, sau invers, căci, bineînţeles, eu sunt cea pe care el a ascuns-o. Cu astfel de gânduri orele trec repede. Peretele dulapului în care stau culcată nu mai are pentru mine nici un secret, cunosc fiecare crăpătură, zgârietură, denivelare, gândurile mele rătăcesc printre ele ca un drumeţ într-un ţinut pustiu. Atunci când nu-i nimeni, cânt încet, doar pentru mine. După o vreme, te cuprinde o ameţeală sau visezi că poţi zbura. Cel mai tâmpit moment e când vin să ne ia seara - un autobuz plin cu îngeri, un talmeş-balmeş de-a dreptul. Cocaină, sedative, probleme de matematică, fiecare are metodele lui ca să reziste. Toţi sunt morţi de oboseală şi plini de poveşti. Mai ales îngerilor care-i pot vedea pe oameni le e greu, pentru că aceştia le spun cele mai trăsnite lucruri: declaraţii de dragoste, cuvinte porcoase, obscenităţi. Ei ştiu că noi oricum n-avem voie să le dăm nici o replică, iar asta pare să-i aţâţe nespus pe unii oameni.
Despre săptămâna cât am fost plecată n-am mai apucat să vorbesc cu Almut. Acele zile le-am păstrat înăuntrul meu. Uneori mă gândesc la ce ar trebui să facem şi mă întreb dacă vom mai rămâne mult în această ţară. Ştiu că, de fapt, Almut vrea acasă, însă eu încă nu simt asta. Cel mai mult mi-ar plăcea să plec în deşert, însă nu îndrăznesc să-i spun aşa ceva. Seara, în hotel, când ea e încă la bar, desfac pictura şi o pun pe masa de la perete. Apoi mă postez drept în faţa ei, ca o călugăriţă care meditează. După câteva minute începe să funcţioneze şi simt o dorinţă pe care n-o pot descrie în cuvinte şi care ştiu că mă va însoţi întotdeauna. Încă nu vreau să-i spun nimic lui Almut şi, deşi nu ştiu dacă poţi să hotărăşti aşa ceva, cred că voi continua mereu să rătăcesc pentru a transforma lumea în propriul meu deşert. Am destule lucruri la care să mă gândesc, cât pentru o viaţă întreagă. Peste tot sunt larve şi furnici melifere, peste tot sunt fructe cu boabe şi rădăcini, iar acum ştiu cum să le găsesc. Pot supravieţui.
sâmbătă, 16 ianuarie 2016
vineri, 15 ianuarie 2016
Epigonii
Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci si senine
Si în jur parcă-l colindă dulci si mândre primăveri,
Sau văd nopti ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzidumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii si cu râuri de cântări.
Văd poeti ce au scris o limbă, ca un fagure de miere,
Chichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist si mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii pimăvară,
Cantemir croind la planuri de cutite si pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
Liră de argint, Sihleanu -- Doinici cuib de-ntelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toti, s-au dus cu toate pe o cale neturnată.
S-a dus Pan, finul Pepelei, cel istet ca un proverb.
Eliad zicea din visuri si din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profetiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nteles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă si azi în fata lumii o enigmă nescplicată
Si vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
Bolliac cânta iobagul s-a lui lanturi de aramă;
L-ale tării flamuri negre Cîrlova ostirea cheamă,
În prezent vrăjeste umbre dintr-al secolilor plan;
Si ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un lintoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă --
Viata-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Si din liră curgeau note si din ochi lacrimi amare
Si astfel Bolintineanu începu cântecul său.
Muresean scutură lantul cu-a lui vce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amortită,
Cheamă piatra să învie ca si miticul poet,
Smulge muntilor durerea, brazilor destinul spune
Si bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot desteptării noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi sterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe muncedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvătatilor mireni;
Moaie pana în culoarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveste din nou iarăsi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
S-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr si ferice,
Ce din frunze îti doineste, ce cu fluierul îti zice,
Ce cu basmul povesteste -- veselul Alecsandri,
Ce-nsirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O asează-n tron de aur să domnească lumi rebele
Si iubind-o fără margini, scrie: “visul de poet”.
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce si a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El desteaptă-n sânul nostru dorul tării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a isoriei minune,
Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.
......................................................................................................
Iară noi? Noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măsti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră:o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeati în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Si de-aceea spusa voastră era sântă si frumoasă,
Căci de minti era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, desi vpi sunteti bătrâni.
S-a întors masina lumii cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăsi trecutul, fără inimi, trist si rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduti în gânduri sânte, convorbeatu cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur si rece -- marea noastră e înghet.
Voi urmati cu răpejune cugetăril regine,
Când plutim pe aripi sânte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéti.
Cu-a ei candelă de aur palida întelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vietii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastra: o liră,
Ce la vântul cald ce-o miscă, câmtări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simtirea simulează,
Privim reci la lumea asta -- vă numim vizionari.
O conventie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Ati luptat luptă deseartă, ati vânat tintă nebună,
Ati visat zile de aur pe-astă lume de amar.
“Moarte succede vietii, viata succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, N-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană si simbol;
Numesc sunt, frumos si bine ce nimic nu însemnează,
Împărtesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Si pun haine de imagini pe cadravul trist si gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă si-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
Strai de purpură si aur peste tărâna cea grea.
Rămâneti dară cu bine, sfinte firi vizionare,
Ce făceati valul să cânte, ce puneati steaua să zboare,
Ce creati o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumină --
Toate-s praf... Lumea-i cum este... si ca dânsa suntem noi.
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci si senine
Si în jur parcă-l colindă dulci si mândre primăveri,
Sau văd nopti ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzidumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii si cu râuri de cântări.
Văd poeti ce au scris o limbă, ca un fagure de miere,
Chichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist si mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii pimăvară,
Cantemir croind la planuri de cutite si pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
Liră de argint, Sihleanu -- Doinici cuib de-ntelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toti, s-au dus cu toate pe o cale neturnată.
S-a dus Pan, finul Pepelei, cel istet ca un proverb.
Eliad zicea din visuri si din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profetiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nteles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă si azi în fata lumii o enigmă nescplicată
Si vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
Bolliac cânta iobagul s-a lui lanturi de aramă;
L-ale tării flamuri negre Cîrlova ostirea cheamă,
În prezent vrăjeste umbre dintr-al secolilor plan;
Si ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un lintoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă --
Viata-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Si din liră curgeau note si din ochi lacrimi amare
Si astfel Bolintineanu începu cântecul său.
Muresean scutură lantul cu-a lui vce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amortită,
Cheamă piatra să învie ca si miticul poet,
Smulge muntilor durerea, brazilor destinul spune
Si bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot desteptării noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi sterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe muncedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvătatilor mireni;
Moaie pana în culoarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveste din nou iarăsi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
S-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr si ferice,
Ce din frunze îti doineste, ce cu fluierul îti zice,
Ce cu basmul povesteste -- veselul Alecsandri,
Ce-nsirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O asează-n tron de aur să domnească lumi rebele
Si iubind-o fără margini, scrie: “visul de poet”.
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce si a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El desteaptă-n sânul nostru dorul tării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a isoriei minune,
Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.
......................................................................................................
Iară noi? Noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măsti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră:o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeati în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Si de-aceea spusa voastră era sântă si frumoasă,
Căci de minti era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, desi vpi sunteti bătrâni.
S-a întors masina lumii cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăsi trecutul, fără inimi, trist si rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduti în gânduri sânte, convorbeatu cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur si rece -- marea noastră e înghet.
Voi urmati cu răpejune cugetăril regine,
Când plutim pe aripi sânte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéti.
Cu-a ei candelă de aur palida întelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vietii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastra: o liră,
Ce la vântul cald ce-o miscă, câmtări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simtirea simulează,
Privim reci la lumea asta -- vă numim vizionari.
O conventie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Ati luptat luptă deseartă, ati vânat tintă nebună,
Ati visat zile de aur pe-astă lume de amar.
“Moarte succede vietii, viata succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, N-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană si simbol;
Numesc sunt, frumos si bine ce nimic nu însemnează,
Împărtesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Si pun haine de imagini pe cadravul trist si gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă si-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
Strai de purpură si aur peste tărâna cea grea.
Rămâneti dară cu bine, sfinte firi vizionare,
Ce făceati valul să cânte, ce puneati steaua să zboare,
Ce creati o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumină --
Toate-s praf... Lumea-i cum este... si ca dânsa suntem noi.
Emperor and proletarian
On dreary wooden benches, in low- ceiled tavern squalid,
Where day but palely falters, through smoke- bemurked glass,
Beside long cheerless tables, with sullen looks and pallid,
A group of outcast wanderers forlornly there hath tarried;
The poor and sceptic children of proletarian class.
Dost say man shines effulgent, quoth one with cynic sneer,
In this dark world of hardship, of bitterness and pain?
No spark in him appeareth of candid light and clear;
His ray is dull and clouded, like this be- mudded sphere,
Whereon he ruleth sovereign, unchallenged in his reign.
What's justice? See the mighty, behind their fortune's shielding,
Erect their laws and edicts, to serve them as afoil,
Against ye ever plotting, with wealth stolen from your yielding,
Whom they to labour sentence, by boundless powers they're wielding
And hold in subjugtion your lives of ceaseless toil.
With sated langour gorge they the sweets their lives o'ercumber,
Bright hours upon them smiling, their day in dalliance flies;
In winter, 'mind green gardens, they quaff the wine's rich amber,
In heat of summer sweltering' mid Alpine peaks they clamber,
And night to morn transforming, they close day's sleepy eyes.
For them what folk call virtue exists not; yet vicarious,
To ye, they falsely preach it; your doughty brawn and sweat
Their lumbering States are needing, for their expansion glorious;
Their fiery wars need fighting, that they may rise victorious;
That by your bloody slaughter your rulers may be great.
Their navies flaunting proudly, and armies high- belauded,
The crowns, by reigning monarchs, on haughty foreheads borne,
Those millions piled on millions, in lavish heaps, safe- hoarded,
Rich vampires are amassing, depress the poor, defrauded,
And from o' er- burdened toiling of weary mobs are drawn.
Religion- 'tis but phrasing, created for your deceiving,
That by its lure enthralling, your yoked necks ye' ll bow;
For held the heart no vision of recompense relieving,
After your bitter labours and life of constant grieving,
Would ye the curse still carry, like oxen at the plough?
With shadows vague and formless your sight they have extinguished;
By faith in last requital, mendaciously have led;
Ah, no; when life lies dying, all joy must be relinquished;
To whom this world naught gifted, save sorrow, sore and anguished
Gains no redress post- mortal; for they who die are dead.
Vain lies, empty phrases alone the States sustaining;
Pretence that destined order they cunningly portray;
To make ye strong defenders, their wealth and power maintaining,
In armed ranks conscribing, by discipine constraining;
To fight your very brothers, they drive ye to the fray.
Unto malignant millions why are ye subjugated;
Ye that a mere subsistence scarce wring from ceaseless toil?
To early death and wastage why are ye dedicated,
Whilst they in easeful comfort have aye luxuriated;
Scarce time amid their feasting to cast the mortal coil?
Bethink thee; power and numbers are yours for liberation!
It needs but that ye will it, to part the soil by might.
Build no more walls and ramparts to serve wealth' s preservation;
Or make for ye a prison, when, by desperation,
Ye fancy to life' s bounty, ye also have the right.
By their own laws encompassed, they take their fill of treasure,
An drain earth' s sweetest juices, till sweets, from surfeit, cloy,
Calling in gay carousals and revel- sated leisure,
For your fair daughters virgin, as tools to serve their pleasure;
Their foul lascivious ancients our lovely youth destroy.
Know ye what bitter portion to ye is harshly fated?
Hard toil, wherefrom their riches they draw unto excess,
Black bread your tears have moistened, a life of serfdom hated,
Your maidens smirched and shameful, their happiness frustrated;
The heaven unto the mighty; to ye, the bitter mess!
Rich men require no statutes, for virtue grows concurrent
When every want is furnished; for ye the lawyer' s screed;
For ye the regulations, and punishments deterrent,
When forth your hands are reaching, for like' s good gifts aspirant;
Exists there no forgiveness, e' en for your direst need.
Crush down the social order, accursed and unfair,
That 'twixt the poor wealthy our human kind dives
Since after death remaineth no hope to make repair,
On this old earthly planet let each with other share;
Be like a band of brothers that equally abides.
The naked antique Venus shatter to swift destruction!
Oh, fling in ruthless fury, unto the fire' s fierce jaws,
Pictures of snow- nude bodies that wake the vain conception,
Sadly the heart disturbing, of ultimate perfection,
Working our maidens' downfall to lust' s destroying claws!
Demolish all, unsparing, that pruriency engender;
Raze palaces and temples that crimes from light defend;
Statues of lord and tryant to molten lava render;
Wash out the servile footprints of they who basely pander,
Fawing behind the mighty unto the wide world' s end.
Yea, shiver unto atoms all pomp and ostentation,
And from its granite clothing our human life disrobe;
Cast off its gold an purple, its grief and nauseation;
Make life a dream unfathomed, a vision' s emanation
That moveth to eternity exempt from passions' s probe.
Build pyramids gigantic from out the desolation
As a memento mori from history to arise;
This is the art shall waken your minds in exaltation
To face the great eternal; not whoring degradation,
With mocking sneers grimacing; with vile and furtive eyes.
Oh, bring ye down the deluge; too long indeed ye waited
To see what goodlyoutcome would patient goodness get;
Came nothing . . . ! The hyena by chatterers was replaced;
Unto the ancient cruelty was clemency translated;
Only the form is altered; remains the evil yet.
Ye' ll turn then to the era of gold without alloying,
Whereof the far blue legends oft whisper to our sense;
Where free and equal pleasure all equal are enjoing;
When to life' s transient flicker Death comes at last, destroying,
Twill seem to ye an angel with tresses fair and dense.
Then shall ye die, untroubled by love or sorrow' s savour;
As on this planet ye have lived, your offspring shall succeed:
The death bell cease bewailing, with iron- tongued clangour,
Folk, to whom e' en old fortune, hath shown her tender favour;
None shall have cause for mourning the dead who lived indeed.
The pestilent diseases of poverty' s dire paining,
And eke of wealth abnormal, shall scourge not as of yore,
And they whose growth is destined shall grow without restraining;
Until men will to break it, the cup they' ll still be draining;
For none shall ever perish, till life can give no more.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Beside the old Seine' s waters, with pallid looks and sombrous,
In choach of gala splendour, the mighty Caesar passed;
His brooding not distracted by thundrous waves upcast,
Nor yet by stony rumbling of equipages ponderous;
In presence of his people, grown silent and abashed.
With ready smile and subtle, and piercing glances scornful
Probing the mind' s recesses where secret thoughts abide;
With raised hand controlling a world in pomp and pride
He greets upon his passage the ragged crowd and mournful,
Whereto his mighty grandour mysteriously is tied.
All loveless and unfriended, in lonely elevation,
Like ye, is he persuaded that malice and untruth
To human nature' s bridle alone give orientation;
And thus the scroll of history will wind through time' s duration:
The hammer on the anvil- a tale that knows no ruth.
And he, the haughty summit of great oppressors blatant,
Saluteth in passing his mute defender. Know;
If from the world wert absent, thou, the dark cause and latent
Of mighty overthrowing, in grandeur, high and patent,
The Caesar, aye the Caesar, long since had fallen low.
Your shades, with savage outrage, that conquer kind confiding;
Your pitiless, cold smiling, no mercy can convoke;
Your bitter mind all justice, as vain pretence, deriding;
Dread powers, ' tis by your shadows, your shadows dark misguiding,
He drives the poor and hostile to toil beneath his yoke.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . .
Paris in flames is seething, wherein the storm is bathing,
And towers, like inky torches, flare crashing to their doom.
Through fiery tongues devouring, that rend in waves the gloom
Great cries and clash of weapons sound from that ocean blanzing:
An epoch on its death- bed, with Paris for its tomb.
Dark streets in conflagration flash glares that daze the vision;
A- top the barricading of heaped- up granite mounds,
To bloody confict moving, the proletarian legion;
Its pikes and muskets gleaming, and capped with bonnets Phrygian.
The belfreis' clangour deafens, with hoarse discordant sounds.
Their arms with weapons landen, passing through vapours lurid,
The women of the people, with gorgeous raven hair
Veiling their tender bosoms; impassible and frigid,
Pallid and cold as marble; the fire of rage and hatred
Fierce in their black eyes burning; their eyes of deep despair.
Oh! lanch thee in the struggle, wrapped in thy splendid tresses!
To- day reveals heroic the poor abandoned child.
Aloft the scarlet standard, with common justice blesses.
Hallows thy life besmirched, thy sins and foul excesses;
Ah, no, not thine, the stigma; but theirs who thee defiled!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Glistens the tranquil ocean; its plates of gleaming crystal
Move each upon each other, in following sheets of grey.
O' er the mysterious forest with trackless groves sepulchral,
Their dark recesses flooding; in azure fields celestial,
Large- faced, the full moon riseth, with proud triumphal eye.
In gentle rocking motion, on billows quietly flowing,
With battered wooden bare- bones, go vessels gaunt and old,
In grey and silent passing, like eerie specters showing;
The moon their bellied canvas is piercing with its glowing;
It lingers as a token, a disk of fiery gold.
Beside the shore eroded, and worn with waves' emotion,
The Caesar keeps his vigil, where bent unto the ground,
Mournful the willow weepeth. Wide reaches of the ocean,
In fleet as lightning circles, all humbly make submission
To night' s sweet silken breezes, and heave with cadent sound.
Amid the sikes be- starred, to him a vision wended,
Treading the time- worn forests and splendid waters clear,
Hoar locks and brows be- darkened by sorrow' s night, descended;
The crown of straw hangs piteous, that idile winds have rended;
. . . . . . . . . . . . . . . . . . The ancient man, King Lear.
With mute amaze, he watches the figment of could shadows,
Betwixt the trcery, that fair stars quivering pierce.
A host of chaning phantoms across his mind swift follows;
Visions of wealth and radiance- scattered by stormy echoes;
The voices of the people; a world of sorrow fierce.
In every man is bosomed a world of dear endeavour,
Old Demiurgus vainly, but ceaseless, striving yet:
In every mind existing, the world demandeth ever
Whence hath it come, and wherefore it goeth hence, and whither;
The flower of strange desiring, in chaos that was set.
The yearning for perfection: the universal essence,
Immutable it lurketh within the hearts of all;
'Tis sown at large by hazard; the tree in full florescence
Yet ere buds are fruited, the greater part will fall.
Thus frozen in its ripening, the human fruit grows rigid:
One to a slave; the other to emperor concealed,
Covering with tinselled follies his feeble life and arid;
Unto the sun revealing his face, forlorn and wretched;
His face, for in each bosom the same deep self' s conceald.
The same desires resurgent- new habits yet enclosing,
For aye, the human fabric remaineth changeless still;
The world' s malignant mystery in many shapes reposing;
To none the all- deceiver its secret strange disclosing,
With longing for the infinite the atom doth instil.
And when ye know this semblance will cease with your expiring,
And after ye, unchanged, dure all ye strove to mend,
This hasting here and thither, in anxious hope, aspiring
Fills with fatigued langour; one sole thought proves alluring:
" This world of life is merely a dream of Death eternal."
English version by Sylvia Pankhurst and I. O. Stefanovici
Where day but palely falters, through smoke- bemurked glass,
Beside long cheerless tables, with sullen looks and pallid,
A group of outcast wanderers forlornly there hath tarried;
The poor and sceptic children of proletarian class.
Dost say man shines effulgent, quoth one with cynic sneer,
In this dark world of hardship, of bitterness and pain?
No spark in him appeareth of candid light and clear;
His ray is dull and clouded, like this be- mudded sphere,
Whereon he ruleth sovereign, unchallenged in his reign.
What's justice? See the mighty, behind their fortune's shielding,
Erect their laws and edicts, to serve them as afoil,
Against ye ever plotting, with wealth stolen from your yielding,
Whom they to labour sentence, by boundless powers they're wielding
And hold in subjugtion your lives of ceaseless toil.
With sated langour gorge they the sweets their lives o'ercumber,
Bright hours upon them smiling, their day in dalliance flies;
In winter, 'mind green gardens, they quaff the wine's rich amber,
In heat of summer sweltering' mid Alpine peaks they clamber,
And night to morn transforming, they close day's sleepy eyes.
For them what folk call virtue exists not; yet vicarious,
To ye, they falsely preach it; your doughty brawn and sweat
Their lumbering States are needing, for their expansion glorious;
Their fiery wars need fighting, that they may rise victorious;
That by your bloody slaughter your rulers may be great.
Their navies flaunting proudly, and armies high- belauded,
The crowns, by reigning monarchs, on haughty foreheads borne,
Those millions piled on millions, in lavish heaps, safe- hoarded,
Rich vampires are amassing, depress the poor, defrauded,
And from o' er- burdened toiling of weary mobs are drawn.
Religion- 'tis but phrasing, created for your deceiving,
That by its lure enthralling, your yoked necks ye' ll bow;
For held the heart no vision of recompense relieving,
After your bitter labours and life of constant grieving,
Would ye the curse still carry, like oxen at the plough?
With shadows vague and formless your sight they have extinguished;
By faith in last requital, mendaciously have led;
Ah, no; when life lies dying, all joy must be relinquished;
To whom this world naught gifted, save sorrow, sore and anguished
Gains no redress post- mortal; for they who die are dead.
Vain lies, empty phrases alone the States sustaining;
Pretence that destined order they cunningly portray;
To make ye strong defenders, their wealth and power maintaining,
In armed ranks conscribing, by discipine constraining;
To fight your very brothers, they drive ye to the fray.
Unto malignant millions why are ye subjugated;
Ye that a mere subsistence scarce wring from ceaseless toil?
To early death and wastage why are ye dedicated,
Whilst they in easeful comfort have aye luxuriated;
Scarce time amid their feasting to cast the mortal coil?
Bethink thee; power and numbers are yours for liberation!
It needs but that ye will it, to part the soil by might.
Build no more walls and ramparts to serve wealth' s preservation;
Or make for ye a prison, when, by desperation,
Ye fancy to life' s bounty, ye also have the right.
By their own laws encompassed, they take their fill of treasure,
An drain earth' s sweetest juices, till sweets, from surfeit, cloy,
Calling in gay carousals and revel- sated leisure,
For your fair daughters virgin, as tools to serve their pleasure;
Their foul lascivious ancients our lovely youth destroy.
Know ye what bitter portion to ye is harshly fated?
Hard toil, wherefrom their riches they draw unto excess,
Black bread your tears have moistened, a life of serfdom hated,
Your maidens smirched and shameful, their happiness frustrated;
The heaven unto the mighty; to ye, the bitter mess!
Rich men require no statutes, for virtue grows concurrent
When every want is furnished; for ye the lawyer' s screed;
For ye the regulations, and punishments deterrent,
When forth your hands are reaching, for like' s good gifts aspirant;
Exists there no forgiveness, e' en for your direst need.
Crush down the social order, accursed and unfair,
That 'twixt the poor wealthy our human kind dives
Since after death remaineth no hope to make repair,
On this old earthly planet let each with other share;
Be like a band of brothers that equally abides.
The naked antique Venus shatter to swift destruction!
Oh, fling in ruthless fury, unto the fire' s fierce jaws,
Pictures of snow- nude bodies that wake the vain conception,
Sadly the heart disturbing, of ultimate perfection,
Working our maidens' downfall to lust' s destroying claws!
Demolish all, unsparing, that pruriency engender;
Raze palaces and temples that crimes from light defend;
Statues of lord and tryant to molten lava render;
Wash out the servile footprints of they who basely pander,
Fawing behind the mighty unto the wide world' s end.
Yea, shiver unto atoms all pomp and ostentation,
And from its granite clothing our human life disrobe;
Cast off its gold an purple, its grief and nauseation;
Make life a dream unfathomed, a vision' s emanation
That moveth to eternity exempt from passions' s probe.
Build pyramids gigantic from out the desolation
As a memento mori from history to arise;
This is the art shall waken your minds in exaltation
To face the great eternal; not whoring degradation,
With mocking sneers grimacing; with vile and furtive eyes.
Oh, bring ye down the deluge; too long indeed ye waited
To see what goodlyoutcome would patient goodness get;
Came nothing . . . ! The hyena by chatterers was replaced;
Unto the ancient cruelty was clemency translated;
Only the form is altered; remains the evil yet.
Ye' ll turn then to the era of gold without alloying,
Whereof the far blue legends oft whisper to our sense;
Where free and equal pleasure all equal are enjoing;
When to life' s transient flicker Death comes at last, destroying,
Twill seem to ye an angel with tresses fair and dense.
Then shall ye die, untroubled by love or sorrow' s savour;
As on this planet ye have lived, your offspring shall succeed:
The death bell cease bewailing, with iron- tongued clangour,
Folk, to whom e' en old fortune, hath shown her tender favour;
None shall have cause for mourning the dead who lived indeed.
The pestilent diseases of poverty' s dire paining,
And eke of wealth abnormal, shall scourge not as of yore,
And they whose growth is destined shall grow without restraining;
Until men will to break it, the cup they' ll still be draining;
For none shall ever perish, till life can give no more.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Beside the old Seine' s waters, with pallid looks and sombrous,
In choach of gala splendour, the mighty Caesar passed;
His brooding not distracted by thundrous waves upcast,
Nor yet by stony rumbling of equipages ponderous;
In presence of his people, grown silent and abashed.
With ready smile and subtle, and piercing glances scornful
Probing the mind' s recesses where secret thoughts abide;
With raised hand controlling a world in pomp and pride
He greets upon his passage the ragged crowd and mournful,
Whereto his mighty grandour mysteriously is tied.
All loveless and unfriended, in lonely elevation,
Like ye, is he persuaded that malice and untruth
To human nature' s bridle alone give orientation;
And thus the scroll of history will wind through time' s duration:
The hammer on the anvil- a tale that knows no ruth.
And he, the haughty summit of great oppressors blatant,
Saluteth in passing his mute defender. Know;
If from the world wert absent, thou, the dark cause and latent
Of mighty overthrowing, in grandeur, high and patent,
The Caesar, aye the Caesar, long since had fallen low.
Your shades, with savage outrage, that conquer kind confiding;
Your pitiless, cold smiling, no mercy can convoke;
Your bitter mind all justice, as vain pretence, deriding;
Dread powers, ' tis by your shadows, your shadows dark misguiding,
He drives the poor and hostile to toil beneath his yoke.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . .
Paris in flames is seething, wherein the storm is bathing,
And towers, like inky torches, flare crashing to their doom.
Through fiery tongues devouring, that rend in waves the gloom
Great cries and clash of weapons sound from that ocean blanzing:
An epoch on its death- bed, with Paris for its tomb.
Dark streets in conflagration flash glares that daze the vision;
A- top the barricading of heaped- up granite mounds,
To bloody confict moving, the proletarian legion;
Its pikes and muskets gleaming, and capped with bonnets Phrygian.
The belfreis' clangour deafens, with hoarse discordant sounds.
Their arms with weapons landen, passing through vapours lurid,
The women of the people, with gorgeous raven hair
Veiling their tender bosoms; impassible and frigid,
Pallid and cold as marble; the fire of rage and hatred
Fierce in their black eyes burning; their eyes of deep despair.
Oh! lanch thee in the struggle, wrapped in thy splendid tresses!
To- day reveals heroic the poor abandoned child.
Aloft the scarlet standard, with common justice blesses.
Hallows thy life besmirched, thy sins and foul excesses;
Ah, no, not thine, the stigma; but theirs who thee defiled!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Glistens the tranquil ocean; its plates of gleaming crystal
Move each upon each other, in following sheets of grey.
O' er the mysterious forest with trackless groves sepulchral,
Their dark recesses flooding; in azure fields celestial,
Large- faced, the full moon riseth, with proud triumphal eye.
In gentle rocking motion, on billows quietly flowing,
With battered wooden bare- bones, go vessels gaunt and old,
In grey and silent passing, like eerie specters showing;
The moon their bellied canvas is piercing with its glowing;
It lingers as a token, a disk of fiery gold.
Beside the shore eroded, and worn with waves' emotion,
The Caesar keeps his vigil, where bent unto the ground,
Mournful the willow weepeth. Wide reaches of the ocean,
In fleet as lightning circles, all humbly make submission
To night' s sweet silken breezes, and heave with cadent sound.
Amid the sikes be- starred, to him a vision wended,
Treading the time- worn forests and splendid waters clear,
Hoar locks and brows be- darkened by sorrow' s night, descended;
The crown of straw hangs piteous, that idile winds have rended;
. . . . . . . . . . . . . . . . . . The ancient man, King Lear.
With mute amaze, he watches the figment of could shadows,
Betwixt the trcery, that fair stars quivering pierce.
A host of chaning phantoms across his mind swift follows;
Visions of wealth and radiance- scattered by stormy echoes;
The voices of the people; a world of sorrow fierce.
In every man is bosomed a world of dear endeavour,
Old Demiurgus vainly, but ceaseless, striving yet:
In every mind existing, the world demandeth ever
Whence hath it come, and wherefore it goeth hence, and whither;
The flower of strange desiring, in chaos that was set.
The yearning for perfection: the universal essence,
Immutable it lurketh within the hearts of all;
'Tis sown at large by hazard; the tree in full florescence
Yet ere buds are fruited, the greater part will fall.
Thus frozen in its ripening, the human fruit grows rigid:
One to a slave; the other to emperor concealed,
Covering with tinselled follies his feeble life and arid;
Unto the sun revealing his face, forlorn and wretched;
His face, for in each bosom the same deep self' s conceald.
The same desires resurgent- new habits yet enclosing,
For aye, the human fabric remaineth changeless still;
The world' s malignant mystery in many shapes reposing;
To none the all- deceiver its secret strange disclosing,
With longing for the infinite the atom doth instil.
And when ye know this semblance will cease with your expiring,
And after ye, unchanged, dure all ye strove to mend,
This hasting here and thither, in anxious hope, aspiring
Fills with fatigued langour; one sole thought proves alluring:
" This world of life is merely a dream of Death eternal."
English version by Sylvia Pankhurst and I. O. Stefanovici
Egipetul
Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de Maur,
Peste el cerul d'Egipet desfăcut în foc şi aur;
Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc,
Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele - albe , nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roşii ca jeratec, alte - albastre , ochi ce plâng.
Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,
Păsări îmblânzite 'n cuiburi distind penele alese,
Ciripind cu ciocu 'n soare, gugiulindu-se cu - amor .
Înnecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte - izvoară ,
Nilul mişc' a lui legendă şi oglinda-i galben - clară
Către marea liniştită ce înneacă al lui dor.
De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice;
Memfis colo 'n depărtare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stânca pe stâncă, o cetate de giganţi—
Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie!
Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,
I-a 'mbrăcat cu - argint ca 'n soare sa lucească într'un lanţ
Şi să pară răsărită din visările pustiei,
Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei,
Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald
Ş' aruncat în depărtare. . Colo se ridic' trufaşe
Şi eterne ca şi moartea piramidele - uriaşe ,
Racle ce încap în ele epopeea unui scald.
Se 'nserează . Nilul doarme şi ies stelele din strungă,
Luna 'n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă.
Cine-a deschis piramida şi 'năuntru a intrat?
Este regele: În haină de - aur roş şi pietre scumpe
El intră să vad' acolo tot trecutul.— I se rumpe
Al lui suflet când priveşte peste-al vremurilor vad.
În zadar guvernă regii lumea cu înţelepciune,
Se 'nmulţesc semnele rele, se 'mpuţin faptele bune;
În zadar caut' al vieţii înţeles nedeslegat.
Iese 'n noapte . . ş'a lui umbră lungă 'ntins se desfăşoară
Pe-ale Nilului lungi valuri. — Astfel pe-unde de popoară
Umbra gândurilor regii se aruncă 'ntunecat.
Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint,
Toat'a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie
Se unesc să 'mbrace mândru veche-acea împărăţie,
Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.
Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure,
Sufletul se 'mbată 'n visuri care - alunecă în sbor.
Palmii risipiţi în crânguri auriţi de-a lunei rază,
Nalţă sveltele lor trunchiuri. — Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, cerurile 'nşiră nori.
Şi în templele măreţe, colonade 'n marmuri albe,
Noaptea zeu se preîmblă în vestmintele lor dalbe,
Şi al preoţilor cântec sună 'n harfe de argint;
Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună,
Piramidele din creştet aiurind şi jalnic sună
Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.
În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur.
Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ca 'ntr'un centru se adun.
El în mic priveşte - acolo căile lor tăinuite
Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite:
Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun,
Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate,
Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate,
Magul, paza răzbunării, a cetit semnul întors;
Ş'atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri
Unei ginţi ce fără vieaţă 'ngreuia pământul stors.
Uraganu - acum aleargă pân' ce caii lui îi crapă
Şi în Nil numai deşertul nisipişul şi-l adapă,
Aşternându-l peste câmpii cel odată înfloriţi.
Memfis, Teba, ţara 'ntreagă coperită-i de ruine,
Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine,
Sorind vieaţa lor de basme pe câmpie risipiţi.
Dar ş'acum turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea flamingo cel roşu apa 'ncet, încet pătrunde,
Ş'acum luna arginteşte tot Egipetul antic;
Ş'atunci sufletul visează toat' istoria străveche,
Glasuri din trecut străbate l'a prezentului ureche,
Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.
Ş'atunci Memfis se înalţă, argintos gând al pustiei,
Închegare măiestrită din suflarea vijeliei... .
Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,
Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate 'n flori şi stele,
De oraşul care iese din pustiile de Jele;
Din pământ şi de sub mare s’aud sunete ce cresc.
Marea 'n fund clopote are care sună 'n orice noapte;
Nilu 'n fund grădine are, pomi cu mere de - aur coapte;
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu - oraşele -i deodată se trezeşte şi se duce
Sus în curţile din Memfis, unde 'n săli lumina luce;
Ei petrec în vin şi 'n chiot orice noapte pân' în zori.
Peste el cerul d'Egipet desfăcut în foc şi aur;
Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc,
Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele - albe , nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roşii ca jeratec, alte - albastre , ochi ce plâng.
Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,
Păsări îmblânzite 'n cuiburi distind penele alese,
Ciripind cu ciocu 'n soare, gugiulindu-se cu - amor .
Înnecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte - izvoară ,
Nilul mişc' a lui legendă şi oglinda-i galben - clară
Către marea liniştită ce înneacă al lui dor.
De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice;
Memfis colo 'n depărtare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stânca pe stâncă, o cetate de giganţi—
Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie!
Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,
I-a 'mbrăcat cu - argint ca 'n soare sa lucească într'un lanţ
Şi să pară răsărită din visările pustiei,
Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei,
Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald
Ş' aruncat în depărtare. . Colo se ridic' trufaşe
Şi eterne ca şi moartea piramidele - uriaşe ,
Racle ce încap în ele epopeea unui scald.
Se 'nserează . Nilul doarme şi ies stelele din strungă,
Luna 'n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă.
Cine-a deschis piramida şi 'năuntru a intrat?
Este regele: În haină de - aur roş şi pietre scumpe
El intră să vad' acolo tot trecutul.— I se rumpe
Al lui suflet când priveşte peste-al vremurilor vad.
În zadar guvernă regii lumea cu înţelepciune,
Se 'nmulţesc semnele rele, se 'mpuţin faptele bune;
În zadar caut' al vieţii înţeles nedeslegat.
Iese 'n noapte . . ş'a lui umbră lungă 'ntins se desfăşoară
Pe-ale Nilului lungi valuri. — Astfel pe-unde de popoară
Umbra gândurilor regii se aruncă 'ntunecat.
Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint,
Toat'a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie
Se unesc să 'mbrace mândru veche-acea împărăţie,
Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.
Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure,
Sufletul se 'mbată 'n visuri care - alunecă în sbor.
Palmii risipiţi în crânguri auriţi de-a lunei rază,
Nalţă sveltele lor trunchiuri. — Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, cerurile 'nşiră nori.
Şi în templele măreţe, colonade 'n marmuri albe,
Noaptea zeu se preîmblă în vestmintele lor dalbe,
Şi al preoţilor cântec sună 'n harfe de argint;
Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună,
Piramidele din creştet aiurind şi jalnic sună
Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.
În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur.
Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ca 'ntr'un centru se adun.
El în mic priveşte - acolo căile lor tăinuite
Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite:
Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun,
Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate,
Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate,
Magul, paza răzbunării, a cetit semnul întors;
Ş'atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri
Unei ginţi ce fără vieaţă 'ngreuia pământul stors.
Uraganu - acum aleargă pân' ce caii lui îi crapă
Şi în Nil numai deşertul nisipişul şi-l adapă,
Aşternându-l peste câmpii cel odată înfloriţi.
Memfis, Teba, ţara 'ntreagă coperită-i de ruine,
Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine,
Sorind vieaţa lor de basme pe câmpie risipiţi.
Dar ş'acum turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea flamingo cel roşu apa 'ncet, încet pătrunde,
Ş'acum luna arginteşte tot Egipetul antic;
Ş'atunci sufletul visează toat' istoria străveche,
Glasuri din trecut străbate l'a prezentului ureche,
Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.
Ş'atunci Memfis se înalţă, argintos gând al pustiei,
Închegare măiestrită din suflarea vijeliei... .
Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,
Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate 'n flori şi stele,
De oraşul care iese din pustiile de Jele;
Din pământ şi de sub mare s’aud sunete ce cresc.
Marea 'n fund clopote are care sună 'n orice noapte;
Nilu 'n fund grădine are, pomi cu mere de - aur coapte;
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu - oraşele -i deodată se trezeşte şi se duce
Sus în curţile din Memfis, unde 'n săli lumina luce;
Ei petrec în vin şi 'n chiot orice noapte pân' în zori.
Doina
De la Nistru pan' la Tissa
Tot Romanul plansu-mi-s'a,
Ca nu mai poate strabate
De-atata strainatate.
Din Hotin si pan la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Si strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos pe vale
Si-au facut dusmanii cale,
Din Satmar pan' in Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Roman saracul!
Indarat tot da ca racul,
Nici ii merge, nici se 'ndeamna,
Nici ii este toamna, toamna,
Nici e vara vara lui,
Si-i strain in tara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg dusmanii in puhoi
Si s'aseaza pe la noi;
Toate cantecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate;
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sinul,
Codrul - frate cu Romanul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele ii seaca -
Sarac in tara sarac!
Cine-au indragit strainii,
Manca-i-ar inima cainii,
Manca-i-ar casa pustia,
Si neamul nemernicia!
Stefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In seama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua 'ntreaga, noaptea 'ntreata,
Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca sa 'ti mantui neamul tau!
Tu te 'nalta din mormant,
Sa te aud din corn sunand
Si Moldova adunand.
De-i suna din corn odata,
Ai s'aduni Moldova toata,
De-I suna de doua ori,
Iti vin codri 'n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara in hotara -
Indragi-i-ar ciorile
Si spanzuratorile!
Tot Romanul plansu-mi-s'a,
Ca nu mai poate strabate
De-atata strainatate.
Din Hotin si pan la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Si strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos pe vale
Si-au facut dusmanii cale,
Din Satmar pan' in Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Roman saracul!
Indarat tot da ca racul,
Nici ii merge, nici se 'ndeamna,
Nici ii este toamna, toamna,
Nici e vara vara lui,
Si-i strain in tara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg dusmanii in puhoi
Si s'aseaza pe la noi;
Toate cantecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate;
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sinul,
Codrul - frate cu Romanul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele ii seaca -
Sarac in tara sarac!
Cine-au indragit strainii,
Manca-i-ar inima cainii,
Manca-i-ar casa pustia,
Si neamul nemernicia!
Stefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In seama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua 'ntreaga, noaptea 'ntreata,
Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca sa 'ti mantui neamul tau!
Tu te 'nalta din mormant,
Sa te aud din corn sunand
Si Moldova adunand.
De-i suna din corn odata,
Ai s'aduni Moldova toata,
De-I suna de doua ori,
Iti vin codri 'n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara in hotara -
Indragi-i-ar ciorile
Si spanzuratorile!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)