Epigonii

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci si senine
Si în jur parcă-l colindă dulci si mândre primăveri,
Sau văd nopti ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzidumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii si cu râuri de cântări.

Văd poeti ce au scris o limbă, ca un fagure de miere,
Chichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist si mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii pimăvară,
Cantemir croind la planuri de cutite si pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu -- Doinici cuib de-ntelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toti, s-au dus cu toate pe o cale neturnată.
S-a dus Pan, finul Pepelei, cel istet ca un proverb.

Eliad zicea din visuri si din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profetiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nteles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă si azi în fata lumii o enigmă nescplicată
Si vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iobagul s-a lui lanturi de aramă;
L-ale tării flamuri negre Cîrlova ostirea cheamă,
În prezent vrăjeste umbre dintr-al secolilor plan;
Si ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un lintoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă --
Viata-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Si din liră curgeau note si din ochi lacrimi amare
Si astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Muresean scutură lantul cu-a lui vce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amortită,
Cheamă piatra să învie ca si miticul poet,
Smulge muntilor durerea, brazilor destinul spune
Si bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot desteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi sterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe muncedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvătatilor mireni;
Moaie pana în culoarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveste din nou iarăsi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

S-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr si ferice,
Ce din frunze îti doineste, ce cu fluierul îti zice,
Ce cu basmul povesteste -- veselul Alecsandri,
Ce-nsirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O asează-n tron de aur să domnească lumi rebele
Si iubind-o fără margini, scrie: “visul de poet”.

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce si a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El desteaptă-n sânul nostru dorul tării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a isoriei minune,
Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.

......................................................................................................
Iară noi? Noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măsti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră:o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeati în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Si de-aceea spusa voastră era sântă si frumoasă,
Căci de minti era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, desi vpi sunteti bătrâni.
S-a întors masina lumii cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăsi trecutul, fără inimi, trist si rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduti în gânduri sânte, convorbeatu cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur si rece -- marea noastră e înghet.
Voi urmati cu răpejune cugetăril regine,
Când plutim pe aripi sânte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéti.

Cu-a ei candelă de aur palida întelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vietii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastra: o liră,
Ce la vântul cald ce-o miscă, câmtări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simtirea simulează,
Privim reci la lumea asta -- vă numim vizionari.
O conventie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Ati luptat luptă deseartă, ati vânat tintă nebună,
Ati visat zile de aur pe-astă lume de amar.

“Moarte succede vietii, viata succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, N-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană si simbol;
Numesc sunt, frumos si bine ce nimic nu însemnează,
Împărtesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Si pun haine de imagini pe cadravul trist si gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă si-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
Strai de purpură si aur peste tărâna cea grea.

Rămâneti dară cu bine, sfinte firi vizionare,
Ce făceati valul să cânte, ce puneati steaua să zboare,
Ce creati o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumină --
Toate-s praf... Lumea-i cum este... si ca dânsa suntem noi.