Press Pass

Marius Constantinescu
Press Pass (interviuri şi însemnări de jurnal de la Festivalul Internaţional "George Enescu" - ediţiile 2011 şi 2013)
Editura Humanitas, 2015

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Fragment

Festivalul Internaţional "George Enescu", ediţia a XX-a, 1 - 25.09.2011
Un parcurs subiectiv avant la lettre

Îmi place Bucureştiul în septembrie. Nu pentru că ader la nostalgiile impuse de subţierea verii şi perspectiva frunzelor îngălbenite, ci pentru că, o dată la doi ani, Capitala freamătă armonic, merge la culcare târziu şi se trezeşte fredonând pasaje de simfonie, de cantată sau de concert. Bucureştiul devine un oraş frumos cu oameni aşijderea în timpul Festivalului Internaţional "George Enescu".

Anul acesta (nota LiterNet - e vorba de 2011), circuitul melomanilor care urmează traseul Ateneul Român - Sala Palatului - Opera Naţională Bucureşti - Sala Radio - Teatrul Naţional Bucureşti - Universitatea Naţională de Muzică se întinde pe mai bine de trei săptămâni. Program dens, ca întotdeauna, care solicită deschidere spre cam toate genurile muzicii culte, odihnă multă şi, nu în ultimul rând, anduranţă fizică. Nu e chiar uşor să mergi la un recital la Ateneu la ora 17, să continui cu un concert la Sala Palatului la ora 19.30 şi să îţi închei ziua cu muzică barocă la Ateneu la ora 22:30. Cu toate acestea, e un exerciţiu pe care mulţi îl fac(em), pentru că foamea de emoţie şi de acea indescriptibilă senzaţie a "pielii de găină" reprezintă combustibili suficienţi pentru a ţine departe oboseala.

Am fost rugat să arunc o privire generală asupra Festivalului de anul acesta. Mai degrabă, aş tinde să fac un parcurs profund subiectiv şi, dacă vreţi să ţineţi cont de el, mă voi bucura să ne vedem în sălile de concert sau de spectacol. Eu, unul, nu aş lipsi de la al doilea concert al Residentie Orkest din Praga, în 2 septembrie. Motivele sunt Dan Grigore, Concertul pentru pian şi orchestră de Edvard Grieg şi, clar, Simfonia fantastică a lui Berlioz, lucrare monumentală pe care sunt curios cum o va colora dirijorul Christian Badea. O zi mai târziu, premieră la Opera Naţională Bucureşti. O vedetă, tenorul Johan Botha, o partitură aproape epică, Lohengrin de Wagner şi garanţia pregătirii muzicale minuţioase date de Cristian Mandeal. Sper să am timp să prind şi începutul concertului de la Ateneu de la 22:30. Pelerinajul la Veneţia este aproape o obligaţie spirituală în fiecare toamnă, iar acum îl pot face foarte uşor cu Venice Baroque Orchestra şi Giuliano Carmignola. Duminică, 4 septembrie, Noche Bach, fără discuţie. Fantezia lui Gigi Căciuleanu cu El Ballet Nacional Chileno va eclipsa orice alt reper al zilei. Marţi, 6 septembrie, ora 19:30 este arondată Ateneului, unde ne putem întâlni cu doua vedete ale scenei de operă mondiale, tenorul Ian Bostridge şi mezzo-soprana Angelika Kirchschlager, într-un program care cuprinde lucrări de Benjamin Britten şi Kurt Weill. Joi, de Sfânta Maria Mică, vă dau întâlnire la Sala Radio, pentru un concert cu totul special, cel al Corului Naţional de Cameră "Madrigal", în onoarea şi în amintirea maestrului Marin Constantin. Vor fi invitaţi surpriză, momente impresionante şi... veţi vedea. Vineri, 9 septembrie, la Sala Palatului vine în ipostază de dirijor una dintre marile vedete ale violonisticii mondiale, Nikolai Znaider, cel căruia i-a fost încredinţată vioara lui Fritz Kreisler. Tot în aceeaşi seară, dar nu la aceeaşi oră (slavă Domnului!), la Ateneu, intră în scenă unul dintre cei mai iubiţi şi urmăriţi invitaţi ai ediţiilor Festivalului din ultimii ani: Christian Zacharias, alături de Orchestre de Chambre de Lausanne, într-un program integral Schumann. Sâmbătă e tur de forţă. Din nou Zacharias la 22:30, dar înainte, la 17:00, Orchestra Saint Martin in the Fields cu Murray Perahia, apoi la Sală, la 19:30, Orchestra şi Corul Filarmonicii "George Enescu", sub bagheta venerabilului Gennady Rozhdestvensky, într-un program Enescu-Prokofiev. În următoarele două zile, excelenţa dirijorală rusă continuă prin cele două mari concerte ale Mariinsky Theatre Symphony Orchestra sub bagheta lui Valery Gergiev. Pregătiţi-vă să auziţi Tablourile dintr-o expoziţie de Mussorgsky-Ravel aşa cum nu le-aţi mai auzit vreodată. Următoarele două zile, 13 şi 14, ni-i aduc pe Lawrence Foster, îndrăgostit de România, de Enescu şi de muzica contemporană, dar şi pe Daniel Barenboim, la pupitrul Staatskapelle Berlin. Mozart, Bruckner şi Liszt. De neratat! Joi, la Opera Naţională Bucureşti este premiera noii producţii cu Oedipe de Enescu, într-o distribuţie 100% românească, condusă de dirijorul Tiberiu Soare şi strunită scenic de Anda Tăbăcaru Hogea şi Răzvan Mazilu. În aceeaşi zi, dacă îl admiraţi pe magicianul Jordi Savall, vă propun să îl descoperiţi pe omologul lui nordic: Ton Koopman, marele specialist şi enciclopedist olandez al muzicii vechi, vine la Ateneu alături de "Virtuozii" din Bucureşti, într-o după-amiază integrală Mozart. Vineri, 16 septembrie, îl vom vedea în carne şi oase la Sala Palatului pe cel pe care l-au văzut sute de milioane de telespectatori în Concertul de Anul Nou al Wiener Philarmoniker: Franz Welser Möst. La Ateneu, în nocturnă, şarmanta violonistă Isabelle Faust, Cristian Mandeal şi Kamerata Salzburg. În 17 septembrie avem din nou dans la Teatrul Naţional Bucureşti - Magifique, pe muzica lui Ceaikovski, în coregrafia lui Thierry Malandain. La concurenţă, Midori şi Vasily Petrenko la Sala Palatului şi, pentru toţi, enigmaticele şi atât de specialele surori Katia şi Marielle Labeque pe afişul Ateneului, Mendelssohn Bartholdy only. Luni, 19, vârful îl reprezintă combinaţia Israel Philarmonic Orchestra-Vadim Repin-Zubin Mehta, în Concertul pentru vioară şi orchestră şi apoi Simfonia nr. 4 de Ceaikovski. Acelaşi titan Zubin Mehta revine la Sala Palatului şi în seara următoare, pentru a propune, printre altele, Simfonia nr. 5 de Mahler. Dacă tot vorbeam de Veneţia barocă mai sus cu câteva rânduri, celebrul adagietto va înfiripa sonor Veneţia muribundă, cu ecouri viscontiene. Miercuri, la Ateneu, alte vechi cunoştinţe ale publicului bucureştean: Kremerata Baltika şi Gidon Kremer. Pe mine, însă, mă găsiţi negreşit la concertul de seară de la Sala Palatului, pentru că, pur şi simplu, nu pot rata întâlnirea cu Hélène Grimaud, aşa cum cititorii mei ştiu deja. În plus, Orchestra dell'Accademia Nazionale di Santa Cecilia îl va aduce la Bucureşti pe unul dintre cei mai titraţi dirijori contemporani, Antonio Pappano. Nu mai vorbesc de program, cu Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Brahms, urmat de Patetica lui Ceaikovski. Dacă vă lipsea opera, pe 23 septembrie este Evgheni Oneghin, cu Iveri Tamar şi Marius Brenciu, alături de soliştii bucureşteni, iar împătimiţii de Haydn se pot delecta cu o variantă elegantă şi foarte studiată a oratoriului Creaţiunea în varianta propusă la Ateneu, seara, de Trevor Pinnock şi Orchestra of the Age of Enlightenment. Sâmbătă, din nou Mahler, dar Simfonia nr. 9, cu Orchestre National de France şi Daniele Gatti, cei cărora le revine şi onoarea de a încheia ediţia cu numărul XX a Festivalului, în 25 septembrie, alături de Ha-Na Chang, cu un program care va merge de la Brahms la Boléro-ul lui Ravel. Ne vedem la concerte!

Fragment din interviul cu Dirijorul Lawrence Foster

Hi, Marius! This is Larry Foster. Să-mi cadă telefonul din mână şi mai multe nu... E adevărat, îi dădusem eu un SMS cu o zi în urmă, dar cei mai mulţi oameni la nivelul lui au asistente, personal manager, personal something, orice pentru a evita comunicarea directă. Sau, poate, am fost eu învăţat prost... Ei bine, Lawrence Foster m-a sunat din mijlocul unui scurt turneu italian cu Jean-Yves Thibaudet şi şi-a confirmat, a nu ştiu câta oară, umanitatea şi felul foarte down-to-earth de a fi.

Concertul lui şi al Gulbenkian Symphony Orchestra din Lisabona de la ediţia 2011 a Festivalului Enescu m-a cucerit total. A fost alegerea programului (niciodată Foster nu face concesii repertoriului cu succes de casă imediat - şi bine face, sustrăgându-se comparaţiilor), respectul aproape liturgic pentru muzică, energia instrumentiştilor şi, fireşte, arta dirijorului de a extrage din partituri sevă nouă, proaspătă. Larma patriotardă din The 4th of July de Charles Ives, răsturnările de situaţie din Simfonia nr. II The Age of Anxiety de Bernstein, evoluţia somptuoasă a Variaţiunilor pe o temă de Purcell de Benjamin Britten şi, mai ales, lirismul adictiv al Adagio-ului din Spartacus de Khachaturian, cântat cu o paletă aproape nesfârşită de nuanţe - cartea de vizită preţioasă a unui dirijor scund, fără alură romantică, intens expresiv la nivelul facies-ului. Umilinţa fără urmă de servitute, ci hrănită cu admiraţie, în faţa unor muzicieni poate mai valoroşi decât el (Barenboim sau Mehta, în primul rând) - înţelepciunea şi bunul simţ ale unui om care, chiar şi acum, face înconjurul lumii în cele mai flatante contexte şi alături de cele mai importante figuri ale registrului clasic. Un om căruia i-au cântat Happy Birthday la aniversarea a 70 de ani, pe scenă, Daniel Barenboim şi Radu Lupu. Felul atât de decontractat, de la egal la egal în care îţi vorbeşte, uneori chiar supralicitând cunoştinţele tale muzicale (adică luându-te mai connaisseur decât eşti) - graţia şi ştiinţa americanului de a se face plăcut şi de a îţi induce sentimentul preţuirii, una dintre cele mai dragi recompense ale profesiei de jurnalist.

Pentru că mi-a oferit întâlnirea cu fulguranta Grace Bumbry acum zece ani, pentru că a fost unul dintre primele personaje de top care mi-a dat senzaţia drumului bun pe care am luat-o, pentru că îmi place să glumesc spunând că suntem prieteni vechi şi pentru că nu mă pot desprinde de Spartacus-ul lui, Foster rămâne, pentru mine, so Larry...

- Sunteţi unul dintre pionierii creaţiilor enesciene în toată lumea, dacă nu chiar primul dintre ei. Când aţi conştientizat valoarea acestora?
- Nu cred că sunt chiar primul, poate doar primul din afara României, deşi părinţii mei erau români. Dar asta nu are nimic de-a face cu dragostea mea faţă de Enescu, născută din dragostea mea pentru Bartok. L-am adorat întotdeauna şi, pe măsură ce îl dirijam mai mult, descopeream că a avut o relaţie minunată cu Enescu. Mi-am dat seama că aproape toată lumea dirija Bartok - nu chiar un compozitor popular, dar, în orice caz, apreciat - în timp ce nimeni nu se apropia de Enescu, cel puţin în America acelor vremuri. Nici în Europa lumea nu se prea înghesuia, nici măcar pentru Rapsodiile sale. Atunci mi-am spus: "De ce să n-o fac eu?". Din ce îi studiam compoziţiile, din ce descopeream cât de remarcabile sunt. Era mare păcat că nu se programau. Când eram director muzical al Orchestrei din Monte Carlo, căutam un proiect muzical interesant, iar Erato (Time Warner astăzi) a decis să înregistrăm cât de mult Enescu puteam. Am imprimat mult şi a venit momentul pentru Oedipe...
-... dar pentru EMI...
- Da, pentru că Erato nu avea banii necesari unei asemenea înregistrări. L-am sunat pe Alain Lanceron de la EMI şi l-am întrebat dacă vrea el acest proiect. "Lasă-mă să mă gândesc" a fost răspunsul lui. Era o cheltuială uriaşă. A avut nevoie de... patruzeci şi cinci de minute. M-a sunat înapoi şi mi-a spus "se face". Trebuia să înregistrăm în 1987, cu Samuel Ramey în rolul titular. I-a plăcut mult rolul, dar tot atunci trebuia să debuteze în Don Giovanni cu Herbert von Karajan la Salzburg. Mi-a spus că, dacă va înregistra Oedipe în iunie, nu va mai avea strop de voce pentru Don Giovanni, aşa că a anulat. Ne-am tot gândit cine ar fi putut să îl înlocuiască şi am decis să aşteptăm doi ani. José van Dam ne spusese că, dacă mai aşteptăm puţin, îl va cânta el. L-am pierdut pe Samuel Ramey, dar l-am câştigat pe van Dam, am pierdut-o pe Marilyn Horne, dar am câştigat-o pe Marijana Lipovsek.
- Marilyn Horne trebuia să fie Sfinxul?
- Da. I-a plăcut rolul la nebunie, dar nu putea să aştepte doi ani. Nici Lipovsek nu era liberă, aşa că am înregistrat cu ea în playback. A fost în regulă, pentru că, oricum, Sfinxul e un rol special. Marilyn, însă, a spus că nu ar fi putut niciodată să înregistreze aşa.
- Aşadar, casele discografice l-au propus pe Enescu, nu Dvs. a trebuit să îi convingeţi sau să luptaţi cu ele...
- L-am propus, dar nu am luptat. Am primit şi ajutorul Prinţului Rainier pentru proiect, deoarece Oedipe era foarte scump. Prinţul a apreciat ideea şi a finanţat această înregistrare prin Ministerul Culturii din Monaco. Rainier era foarte interesat să dezvolte Orchestra din Monte Carlo şi să îi crească prestigiul.
- Astăzi, unde îl plasăm pe Enescu pe harta muzicii clasice?
- Cred că încă nu este la fel de popular ca Bartok sau Britten, dar e din ce în ce mai apreciat şi mai cântat. Mulţi dirijori şi solişti îi abordează compoziţiile. O face Academy of Saint Martin in the Fields cu muzica de cameră, Gidon Kremer este un mare susţinător al lui Enescu. Cântam cu el o dată Concertul pentru vioară şi orchestră de Brahms şi mi-a spus că are o surpriză pentru mine. Mi-a cântat cadenţa lui Enescu. Am văzut că Vasily Petrenko şi Orchestra din Liverpool cântă Suita a II-a. După cum ştiţi, Gennady Rozhdestvensky îl adoră pe Enescu şi îl cântă mult, la fel şi Leonard Slatkin. Ştiu că Gustavo Dudamel vrea şi el să facă ceva. Am cântat Simfonia a III-a la Berlin, iar Dudamel a spus că este o muzică uimitoare. Pinchas Zuckerman vrea să cânte Sonatele a II-a şi a III-a penru vioară. Enescu nu mai este un nume necunoscut sau exotic. Nu vei goli sala dacă vei programa o lucrare de-ale lui. Oedipe, de asemenea, se bucură de multe producţii. Eu l-am facut concertant la Barcelona, a fost o producţie foarte frumoasă la Toulouse...
- Lăsând de-o parte originile Dvs. româneşti, când aţi devenit conştient de contribuţia României la patrimoniul internaţional al muzicii clasice?
- Încă de când eram copil. Unul dintre discurile mele preferate era Enescu dirijat de Leopold Stokowski. Mereu am crezut că Dinu Lipatti a fost unul dintre cei mai mari pianişti din toate timpurile. Radu Lupu este unul dintre soliştii mei preferaţi, iar prima înregistrare pe care a făcut-o după ce a părăsit România a fost Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven cu London Symphony şi cu mine. Mi-a plăcut mereu să ajut - nu, "să ajut" sună condescendent - să încurajez şi să prezint mari artişti români. I-am adus pe Ştefan Ruha şi pe Dan Grigore la Londra şi Birmingham, ca să nu mai vorbesc de Montpellier, unde Grigore a fost deja de trei ori. Cu Dana Ciocârlie lucrez mult, de asemenea.
- Aţi avut ocazia să îl întâlniţi pe Sergiu Celibidache?
- Da, mergeam cât de des puteam la repetiţiile lui, dar n-am vrut să îl cunosc personal. Era ca un hipnotizator, iar eu nu am vrut să rămân sub vraja sa. Mi se părea că muzicienii care îi sucombau, cu excepţia celor foarte puternici, îşi anulau personalitatea. Mi-a fost teamă. L-am urmărit cu mare interes, a fost una dintre marile minţi şi unul dintre marii muzicieni ai tuturor timpurilor. L-am întâlnit doar o dată, în lift.
- Şi dintre cântăreţii români?
- Eram la cineva acasă aseară şi ascultam înregistrări vechi. E uimitor, dar, proporţional, cred că România a dat lumii cântăreţi valoroşi mai mult decât orice altă ţară, chiar şi Italia. Dacă pornim de la Stella Roman şi Virginia Zeani... Ascultam Forţa destinului cu Ludovic Spiess şi Nicolae Herlea. Azi nu mai auzi asemenea voci. Cel care mi-l propunea pe Herlea îmi spunea că, pentru el, cel mai mare a fost Lawrence Tibbett. Din curiozitate, i-am ascultat în paralel. Tibbett era minunat, dar nu ca Herlea. Poate că vocea lui a fost, cu adevărat, cea mai frumoasă voce de bariton verdian a tuturor timpurilor. Duetul din Forţa cu el şi cu Spiess e incredibil. Lumea a avut mulţi cântăreţi mari, dar România, această ţară mică şi oropsită, a produs un număr incredibil de cântăreţi. Mariana Nicolesco a fost una dintre cele mai mari interprete. Nu o putem uita pe Ileana Cotrubaş, iar azi o avem pe Angela Gheorghiu. Pentru mine, ea este vocea supremei frumuseţi şi o artistă desăvârşită. Nu înţeleg toate problemele legate de ea. Am lucrat împreună de două ori, iar profesionalismul ei n-a avut fisură. A repetat şi a fost o plăcere să colaborăm. E o artistă delicată, poate că trebuie să o abordezi cu grijă, dar, Doamne, frumuseţea vocii ei... România a produs multe voci remarcabile. Marius Brenciu a câştigat concursul Enescu în anul în care eu am fost director artistic. M-am mândrit cu el. Iată ce carieră face astăzi. Şi vor mai fi şi alţii. Nu ştiu ce mâncaţi sau poate e de la lumină, de la vreme, de la limbă sau genele slave şi latine ne dau aceşti cântăreţi incredibili.

(...)

- Dacă aţi fi fost solist, cine v-ar fi plăcut să vă dirijeze?
- Barenboim! E cel mai mare dirijor al lumii! Ar mai fi şi alţii... Greu de spus... Sunt mulţi dirijori care îmi plac, dar nu m-am gândit cine mi-ar fi plăcut să mă dirijeze pe mine... Cu Barenboim nu cânţi, pur şi simplu, ci stai şi lucrezi, studiezi fiecare detaliu, iei lecţii şi înveţi de la el, ceea ce ar trebui să încerce toată lumea. (...) Cred că mi-ar fi plăcut să cânt şi cu Christian Zacharias, pe care l-am ascultat seara trecută cu Orchestra de Cameră din Lausanne. E un muzician plin de temperament. Am fost director artistic al Festivalului în 1998. Când Cristian Mandeal mi-a luat locul, în 2001, a fost foarte elegant şi a subliniat la conferinţa de presă că programul acelei ediţii a fost făcut, în cea mai mare parte, de Lawrence Foster. Am fost director muzical al Orchestrei de Cameră din Lausanne, iar invitaţia a venit din partea mea. Poate că a fost cea mai bună investiţie a mea. Ei consideră Bucureştiul acum ca a doua lor casă. Şi orchestra, şi Zacharias sunt atât de iubiţi aici! Trei lucruri am stabilit cât timp am fost director al Festivalului. Mă bucur că ele au fost dezvoltate atât de frumos. Aproape că nu-mi dau seama cum sunt aduse laolaltă atâtea idei, dar Festivalul e extrem de coerent, iar programul e uluitor! E provocator, nu bate monedă pe repertoriul standard, ci sunt atât de multe lucrări interesante. Nu mai vorbesc de oamenii aleşi să interpreteze aceste lucrări (inclusiv Enescu) - câteodată o fac cu brio, uneori nu. Iată, Valery Gergiev face Simfonia a III-a, pe care am cântat-o şi eu cu o orchestră italiană acum câţiva ani. Vă spuneam că am iniţiat trei lucruri: seria de concerte de la miezul nopţii. Toată lumea spunea "n-o să meargă, nu va veni nimeni!".
- Iar Ateneul e ticsit la fiecare concert...
- Ştiam că aşa va fi.
- Cred că este cea mai iubită serie de concerte!
- Pe vremea aceea era cu intrare liberă...
- A început cu Bach.
- Da! Bach by Midnight! Apoi s-a dezvoltat în seria dedicată clasicismului. Sunt mândru de asta, aşa cum sunt mândru şi de cererea adresată orchestrelor de a cânta muzica lui Enescu.

(...)

- V-aţi gândit vreodată la Dvs. ca la un amabasador al României?
- Nu. Nu sunt atât de apropiat de ţară. Iubesc România, îmi place să revin aici. Poate m-am simţit un pic aşa când eram director al Festivalului. E o învestitură prea pompoasă pentru mine. Îmi place să contribui atunci când pot. Apreciez şi alţi compozitori români, mai ales Pascal Bentoiu. I-am mai cântat lucrările şi în străinătate. Nu mă simt ambasador. Nu m-a numit nimeni.
- Dar sunteţi unul, fapt pentru care vă mulţumesc.
- Ador să revin aici. Am ajuns ieri şi îi spuneam soţiei mele că sunt obosit, dar de cum am ieşit din aeroport am alergat să prindem finalul concertului de la Ateneu. Angela m-a întrebat: "De unde până unde atâta energie?". I-am răspuns: "Cred că de aici, de la a fi la Bucureşti". Şi apoi, la Ateneu, am văzut programul Festivalului, atât de dens, încât mi-am spus că nu poate fi adevărat! Să vezi o sală arhiplină la 00:30, noaptea, ascultând Orchestra de Cameră din Lausanne cântând Schumann, un public tânăr, alături de publicul matur pe care îl preţuiesc - pentru că nici eu nu mai sunt tânăr. Dar erau şi mulţi tineri. Ce poate fi mai încurajator? Ei sunt motivul pentru care acest festival trebuie să continue. Pentru că lumea îl iubeşte.

Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor (I)

Vasile Ernu
Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor (I)
Editura Polirom, 2015

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi o altă cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea "Al.I. Cuza", Iaşi, 1996) şi al unui master de filozofie (Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. A activat în cadrul fundaţiilor Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul şi Adevărul, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013), tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară şi poloneză. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru roman şi memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul şi a fost distinsă cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (coord. împreună cu Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, 2008, Cartier); Ultimii eretici ai Imperiului (2009, Polirom; nominalizată la Premiul pentru eseu al revistei Observator cultural şi distins cu Premiul Tiuk!; tradusă în Italia şi în curs de publicare în Rusia); Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, 2010, Polirom); Intelighenţia rusă azi (2012, Cartier); În volumul Sînt un om de stînga (2013, Editura Cartier); Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (coord. împreună cu Florin Poenaru, 2014, Tact). Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro. Mai multe detalii pe www.ernu.ro şi www.nascutinurss.ro.

Volumul Sectanţii este primul din Mica trilogie a marginalilor, în care vor mai apărea Bandiţii şi Izgoi-Jidî.

Sectele au fost mereu culte religioase marginale, puţin remarcate de restul lumii, stîrnind de obicei frică şi neîncredere. Vasile Ernu spune povestea unei comunităţi religioase din Bugeac ce supravieţuieşte de patru generaţii, cu toate că a trebuit să treacă prin patru regimuri diferite, mai mult sau mai puţin represive: imperiul ţarist, România Mare, URSS şi Republica Moldova. Secta a fost fondată la sfîrşitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă şi Odessa. Sub influenţa ruşilor rascolnici şi molocani, a coloniştilor germani protestanţi şi a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă şi îl aruncă într-o aventură incredibilă. Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte şi un stil de viaţă de o puritate extraordinară. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică şi, mai ales, "lumea aceasta" laică au fost mereu adversari de temut, dar şi un scop pentru comunitate, care face eforturi să le salveze şi să le aducă pe cale cea bună. Cum a rezistat micuţul grup în faţa forţelor cumplite ce îl ameninţau? Cum a făcut faţă marilor ispite ale secolului XX? Sectanţii încearcă să răspundă la aceste întrebări şi să istorisească povestea fascinantă a acestei comunităţi, neîncheiată nici acum.

Prolog

Deci ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. (1 Ioan 1:314)

Sînt zile în care, cînd te trezeşti, ai un sentiment straniu. O presimţire. Ceva intim, ascuns adînc în tine, îţi spune că se va întîmpla ceva neaşteptat. Nu ştii ce şi încerci confuz să-ţi dai seama. Încerci să ignori acest sentiment straniu, incomod. De obicei fugi de el pentru că aşa e mult mai comod. Îl ignori şi te refugiezi în problemele mărunte care te înconjoară şi te macină zi de zi şi ceas de ceas. Iar cînd evenimentul se întîmplă, ai uitat deja acel presentiment straniu. E ca un vis pe care ţi-l aminteşti imediat după ce te-ai trezit, despre care ai o imagine clară, şi în doar cîteva secunde totul se risipeşte şi dispare. Simţi cum începi să uiţi, dar nu poţi să faci nimic. Mai ai uneori cîte un mic déjà-vu. Îţi mai aminteşti ceva important, cîte o străfulgerare din acel vis venită într-un moment total nepotrivit. Şi iar fugi şi uiţi. Poate pentru că vrei să uiţi.

Exact această presimţire am avut-o într-o dimineaţă de început de vară, luminoasă, caldă, tihnită. Şi brusc am avut un presentiment ciudat. Ştiam ce urma fără să pot explica. De data aceasta nu am fugit însă, ca de obicei, ci am aşteptat, am meditat şi am încercat să înţeleg. Eram sigur de ceea ce se va întîmplă şi vedeam deja filmul evenimentelor ce aveau să se desfăşoare.

A sunat telefonul. Ştiam deja cine e la capătul firului, ce urma să mi se spună. Ştiam deja fiecare frază. Era un sentiment pe care aveam impresia că l-am retrăit de nenumărate ori în mintea mea. Deşi ceea ce simţeam părea veridic, presimţirea aceasta profundă nu avea cum să înlocuiască realitatea, întotdeauna mult mai puternică. Mama avea să mă anunţe cu o voce tremurîndă, dar resemnată că s-a întîmplat ceea ce aşteptam. Era vocea ei obişnuită, dar ceva mai emoţionată decît de obicei.

Iniţial nu am plîns, pentru că am fost educat să văd moartea ca pe un lucru normal, ca pe ceva la fel de real şi de natural ca şi lumea în care trăim, ba chiar ca pe o eliberare. Ştiam de mic că sîntem doar "nişte călători", că moartea este o simplă despărţire temporară şi că ne vom revedea cu toţii într-un loc mai bun şi mai drept. Ce înseamnă asta? Nu pot să vă spun cît de mult m-a ajutat tot ce am învăţat de mic, de la ai mei şi de la comunitatea în care am trăit, să trec peste acest fenomen care în general este considerat tragic. Noi nu-l înţelegeam şi nu-l trăiam astfel.

Sentimentele sînt totuşi mai puternice decît tine, mai puternice decît toată educaţia primită. Sînt emoţii pe care uneori nu poţi să le stăpîneşti. Lacrimile curg, pentru că ele nu ascultă de nimic şi de nimeni. Nu se supun nici unui postulat moral sau unei analize raţionale. Sînt mai puternice decît credinţa care ţi-a fost inoculată de mic şi pe care nici tu nu mai ştii dacă o ai sau ai pierdut-o de mult. Am plîns fără să mă vadă nimeni. Chiar dacă aş fi fost în public, probabil că nu m-aş fi putut abţine. Aş fi avut aceeaşi reacţie, pentru că plînsul e ceva foarte personal şi nu ascultă nici măcar de tine.

Mama mi-a dat cîteva indicaţii scurte, în buna tradiţie a familiei şi a comunităţii din care provin. Aceste lucruri le ştiam însă de mic: cum să mă îmbrac, ce trebuie să fac, cum trebuie să mă comport. Erau deja automatisme. În comunitatea mea, ele se repetă cu o exactitate farmaceutică. Tu le ştii foarte bine, nu mai ai nevoie de sfaturi. Indiferent de vîrsta pe care o ai însă, tu rămîi copilul, iar mama, tatăl sau bătrînii comunităţii îţi amintesc mereu nişte lucruri pe care le ştii de la 4-5 ani. Şi de fiecare dată, după ce ţi se aduc ritualic la cunoştinţă aceleaşi detalii, ţi se spune că aceste lucruri nu contează cu adevărat. Altele sînt lucrurile ascunse ce dau adevărata valoare şi te vor salva. Aceste mărunţişuri trebuie totuşi făcute ca un indiciu vizibil al lucrurilor importante care nu se văd. Şi le făceam ori de cîte ori ajungeam acasă. Natural, fără efort şi, mai nou, mai puţin revoltat în sinea mea decît în adolescenţă.

De data asta însă, mai aveam o misiune de îndeplinit. De fiecare dată cînd moare cineva drag, mai ales unul dintre părinţi, un membru al familiei trebuie să ţină o cuvîntare de rămas-bun. Fireşte, ritualul este mai lung, totul se derulează pe parcursul a două zile, vorbeşte multă lume, se cîntă, dar cineva din familie trebuie să spună "cuvîntul de adio". E predica de adio.

La mine în familie totul era stabilit de multă vreme. Aşa e tradiţia noastră. Cel care trebuia să ţină acest speech eram eu, "oaia neagră" a familiei şi a întregii comunităţi, pe care o părăsisem de multă vreme, dar în care eram primit de fiecare dată ca un "fiu risipitor", cu multă dragoste, căldură şi un deosebit respect, ceea ce mă făcea să mă simt foarte stînjenit. Mă cuprindea o jenă teribilă. Şi, credeţi-mă, aveam destul de multe motive să mă simt stînjenit şi jenat de această primire, dar asta e o cu totul altă poveste.

Ştiam însă că am această obligaţie. Ştiam că tatăl meu nu mai are mult de trăit şi nopţi la rînd mă trezeam brusc, obsedat de această idee: ce voi spune? Voi fi capabil să vorbesc în faţa celor dragi? Ce să le spun? Ce nu ştiu ei şi ştiu eu? Cum să vorbesc în faţa unei comunităţi pe care am părăsit-o de ani de zile, pe care am iubit-o şi am respectat-o, dar pe care am şi trădat-o, am urît-o şi am desconsiderat-o, pe care am tratat-o cu o superficialitate şi o ignoranţă demne de tot dispreţul? Ce să le spun eu celor faţă de care am nişte sentimente greu de explicat, confuze? Ce să le spun celor pe care îi privesc acum mai degrabă cu o sinceră invidie pentru că sînt ce sînt şi pentru că eu nu am putut să fiu niciodată ce ar fi trebuit să fiu? Îi privesc cu vinovăţie, dar şi cu o falsă compasiune uneori.

Prin minte îmi trec tot soiul de amintiri, poveşti spuse de ai mei sau de bătrînii comunităţii. Întîmplări din viaţa comunităţii, din viaţa părinţilor, din viaţa mea. Îmi amintesc primele texte citite, primele poezii învăţate, primele cîntece. Văd partituri şi ţin minte cum cîntam la mandolină. Simt şi acum durerea din vîrfurile degetelor mele de copil, care apărea după ore întregi de apăsat pe corzile metalice pentru a scoate melodia dorită. Îmi stăruie şi acum în urechi sunetul inconfundabil al vechii noastre "fizgarmonii" la care tata ne-a învăţat pe toţi să cîntăm şi melodiile pe care le intonam strînşi în jurul acestei "regine a casei". Fiecare îşi cunoştea partitura şi cîntam pe patru voci distincte, cu acompaniamentul tatei, care avea o voce de tenor inconfundabilă. Erau cîntece de neuitat.

Muzica a fost poate cel mai important element al educaţiei mele după citirea şi interpretarea textelor religioase, exerciţiu considerat fundamental în educaţia noastră. Cel mai important lucru era însă lupta. Eram pregătit să lupt, să lupt şi iarăşi să lupt. Preferabil împotriva întregii lumi, alături de comunitatea mea. Iar dacă nu aveai pe nimeni alături, trebuia să-ţi găseşti companioni şi să lupţi în continuare. Acesta era crezul comunităţii în care am crescut. Noi eram copiii războiului, crescuţi şi educaţi ca nişte partizani lăsaţi în spatele frontului, conştienţi că sîntem înconjuraţi de duşmani. Noi eram însă chemaţi nu să-i înfrîngem pe duşmani, ci să-i salvăm. Deviza noastră era "Luptă lupta cea bună".

De mic, de foarte mic, ştiam cîteva lucruri fundamentale. Îmi erau întipărite în inimă şi în minte. Am ştiut dintotdeauna că m-am născut ca să duc o bătălie împotriva unor lumi care se văd şi a unora care nu se văd. Bătrînii şi patriarhii noştri m-au învăţat că trebuie să lupt pe cel puţin trei fronturi. Ştiam din scutece că ne naştem într-o lume a Cezarului şi, chiar dacă trebuie să-i dăm "ce este al lui", el rămîne duşmanul cu care trebuie să ne luptăm pe viaţă şi pe moarte. Noi, cei aleşi, făceam parte dintr-o altă împărăţie şi eram ultima fărîmă de lumină într-o lume pierdută, care se închină doar Cezarului. Ştiam că ne vom lupta cu Leviatanul şi trebuia să ne comportăm ca şi cum el nu ar exista, iar dacă ne atacă, nu trebuie să ne temem de el, ci să-l înfruntăm şi "să-i legăm limba".

Mai ştiam că sînt în exilul din Egipt, eram în ceea ce noi numeam "lume", cu tentaţiile ei nemărginite, cu imaginile şi culorile ei sclipitoare, ce te seduc mai puternic chiar decît Cezarul. Dacă lupta cu împărăţia Cezarului părea mai uşoară sau cel puţin mai directă, bătăliile cu "ispitele acestei lumi" erau mult mai dificile, mult mai anevoioase, pentru că se duc clipă de clipă, în cele mai banale şi mai intime părţi ale fiinţei tale. Pe steagul nostru scria: "Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia".

Şi mai aveam un front pe care luptam - cu "lupul în chip de mieluşel". Este vorba despre biserica pravoslavnică, religia majoritară, ai cărei membri pentru noi erau nişte închinători la idoli şi parte a Leviatanului. Ei erau mai răi decît păgînii.

Ce mai ştiam? Mai ştiam că, pentru a reuşi să învingem, trebuie să arătăm că sîntem cei mai buni, că sîntem cei aleşi. Că putem să trăim în comunitate, la marginea societăţii, rupţi de tot ce contează pentru această lume, după legile noastre şi împotriva regulilor şi orînduirii Cezarului şi ale acestei lumi. Şi lupta pe toate aceste fronturi se ducea sub presiunea timpului: sfîrşitul bate la uşă, Apocalipsa este aproape - dacă nu cumva a început deja -, chiar dacă nimeni nu ştie clipa. Noi trăiam sub imensa presiune a urgenţei, a sfîrşitului. "Venirea" putea să aibă loc în orice clipă şi de aceea noi trebuia să fim mereu pregătiţi. Eram într-o veşnică expectativă. În orice clipă trebuia să putem răspunde cu demnitate: noi nu am acceptat să fim sclavi şi nu am acceptat să facem "cărămizi de lut" Faraonului. Noi nu ne-am închinat lui Baal sau Viţelului de Aur, ci am încercat să facem imposibilul. Să trăim într-o comunitate mică, radicală şi marginală, fiind consideraţi de toată lumea nebuni. Sau aproape nebuni. Pe noi nu ne duce apa rîului, pentru că ştim să înotăm doar în amonte.

Ce să le spun oamenilor, căci ei ştiu mult mai bine decît mine totul?Aceste amintiri îmi vin în minte pentru că trebuie să vorbesc la înmormîntarea tatălui meu, care a fost unul dintre cei mai respectaţi lideri ai comunităţi din care provin. Şi, chiar dacă această educaţie a rămas undeva în urmă, uitată şi prăfuită în cotloanele minţii, ani şi ani de studiu şi practică au creat în mine nişte automatisme de care nu mai pot să mă debarasez. Pot fi cel mult îmblînzite.

Toate acestea le voi povesti însă pe îndelete.

Da, sînt sectant, pentru că aşa ne-a botezat Cezarul, aşa ne strigau dregătorii şi cărturarii "lumii acesteia", aşa ne etichetau majoritarii pravoslavnici. Da, sînt "oaia neagră" a unei secte radicale şi marginale. Sînt la a patra generaţie de sectanţi care de-a lungul a peste o sută de ani au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite, chiar dacă nu ne-am mutat prea mult. Am trăit sub atîtea regimuri şi dregătorii într-un veac, încît le-am uitat numele. Ei însă nu ne-au uitat şi ne-au numit mereu cu ură şi dispreţ: sectanţi.

În cele ce urmează vă voi mărturisi - atît cît am aflat şi mi s-a spus, atît cît ştiu şi eu din experienţa directă - Tora sau Pentateuhul sectei mele. Să pornim la drum, în faţă ne aşteaptă stepa Bugeacului şi Cărţile lui Moise repovestite prin istoria familiei şi comunităţii mele: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.

Profita ACUM de campania BACK TO SCHOOL (Auxiliare Scolare)!

REDUCERI intre 10% si 70% pe www.niculescu.ro

O oferta generoasa de auxiliare scolare de limba si literatura romana, matematica, informatica etc. pentru toate clasele (manuale preparatoare, titluri pentru pregatirea examenelor de Evaluare Nationala sau Bacalaureat, modele de teste propuse si rezolvate, literatura, gramatica, poezie, proza, dramaturgie, memoratoare, breviare teoretice, teste de evaluare, exercitii, probleme, jocuri, modele pentru teza, teste sumative, teste initiale, rezolvari).

69(%)

Click aici pentru versiunea online

Cumpara acum >

Cumpara acum >

Contact: SC Integral Development RDMC SRL © 2015 Editura Integral. Jocul cunoașterii Toate drepturile rezervate

NUMAI IN ACEST WEEKEND - 40% REDUCERE pentru 25 de romane care au inspirat ecranizari celebre!

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

Scriitori din Ungaria, Austria, Israel, Ucraina, Bosnia si Hertegovina, Republica Ceha sau Republica Macedonia vin la Timisoara, la FILTM 4

Scriitori din Ungaria, Austria, Israel, Ucraina, Bosnia si Hertegovina, Republica Ceha sau Republica Macedonia vin la Timisoara, la FILTM 4

• Festivalul International de Literatura de la Timisoara, editia a IV-a (FILTM) are loc in perioada 21-23 octombrie 2015

• editia din acest an a Festivalului este cea mai complexa din istoria sa – proiectul se deschide si inspre publicul tanar, prin intalnirile scriitorilor cu elevii de la cele mai importante licee timisorene si prin conferintele dedicate studentilor de la Universitatea de Vest din Timisoara

• ca o avanpremiera la FILTM 4, Centrul Ceh va rula la Timisoara cele mai reprezentative adaptari cinematografice ale romanelor lui Milan Kundera

​

Si in aceasta toamna, Timisoara deschide portile literaturii la cea de a IV-a editie a festivalului international de literatura.

Evenimentul, planuit sa aiba loc in perioada 21-23 octombrie in Sala Baroca a Muzeului de Arta din Timisoara, va prilejui iubitorilor de literatura intalnirea cu nume importante ale literaturii europene de astazi, scriitori din Ungaria, Germania, Israel, Austria, Ucraina, Bosnia si Hertegovina, Republica Macedonia, Republica Ceha si Romania.

„Fiti alaturi de scriitorii de prima marime si veniti sa-i vedeti si sa-i ascultati la cel mai important festival de literatura din Vestul Romaniei, FILTM, intre 21 si 23 octombrie, la Timisoara!” (Robert Serban, Presedintele Festivalului International de Literatura de la Timisoara)

Pe lista oaspetilor din strainatate se afla nume precum: 

• György Dalos (Ungaria) – reputat istoric, scriitor si jurnalist, unul dintre membrii fondatori ai miscarii anticomuniste din Ungaria, laureat in 2010 cu prestigiosul „Premiu pentru Intelegere Europeana”, conferit de Targul de Carte de la Leipzig

• Meir Shalev (Israel) – unul dintre cei mai apreciati prozatori israelieni ai momentului si una dintre cele mai credibile voci ale jurnalismului israelian contemporan

• Radka Denemarková (Republica Ceha) –

​

laureata a numeroase premii si o traducatoare de succes (traducatoarea operei Hertei Müller in limba ceha)

​, 

​

una dintre personalitatile puternice ale literaturii cehe contemporane​

• György Dragomán (Ungaria) – autor tradus cu succes peste tot in lume, unul dintre cei mai premiati scriitori est-europeni ai ultimilor ani

• Marjana Gaponenko (Austria, Ucraina) – o aparitie inconfundabila printre tinerii scriitori de limba germana, foarte bine primita atat de critici, cat si de publicul cititor

• Lidija Dimkovska (Republica Macedonia) – poeta ale carei poeme au aparut in traducere in peste 30 de limbi straine si unul dintre cei mai importanti traducatori de literatura romana in spatiul balcanic

• Adisa Bašić (Bosnia si Hertegovina) – prezenta remarcabila in contextul literaturii bosniace de astazi, cunoscuta si in calitate de critic literar si profesor de scriere creativa

Oaspetilor din strainatate li se vor alatura, de-a lungul celor 3 zile ale Festivalului, nume importante ale literaturii romane contemporane:

​​

Andrei Plesu, Ioana Parvulescu, Cristian Teodorescu, Bogdan-Alexandru Stanescu, Miruna Vlada, Ion T. Morar sau Petru Iliesu.

Prin arhitectura programului, editia din acest an a Festivalului International de Literatura de la Timisoara (FILTM) este cea mai complexa din istoria proiectului – festivalul se deschide si inspre publicul tanar, prin intalnirile scriitorilor cu elevii de la cele mai importante licee din capitala Banatului si prin conferintele dedicate studentilor de la Universitatea de Vest din Timisoara. 

Ca o avanpremiera la FILTM, Centrul Ceh va rula cele mai reprezentative adaptari cinematografice ale romanelor lui Milan Kundera: Gluma, Nimeni nu va rade si Eu, zeul indurerat (18-20 octombrie, ora 18.00, Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timisoara).

Despre FILTM: 

Festivalul International de Literatura de la Timisoara (FILTM), un proiect initiat in 2012, de Oana Boca, Ioana Gruenwald si Robert Serban, se numara pe lista proiectelor cu care Timisoara candideaza la statulul de „capitala culturala europeana” in  2021. 

FILTM isi propune sa continue, intr-o maniera deschisa publicului larg, traditia studiilor comparatiste initiate de Fundatia „A Treia Europa”. 

Pe lista scriitorilor prezenti la editiile anterioare ale FILTM se numara nume precum: László Krasznahorkai (Ungaria), Victor Erofeev (Rusia), Slavenka Drakulić (Croatia, Suedia), Attila Bartis (Ungaria), Jean Mattern (Franta), Richard Swartz (Suedia), Jan Koneffke (Germania), Philip O Ceallaigh (Irlanda) / Vladimir Arsenijevic (Serbia), Edo Popovic (Croatia), Fabio Geda (Italia), Iuri Andruhovici (Ucraina), Dusko Novaković (Serbia), Igor Marojević (Serbia), Dasa Drndić (Croatia), Ornela Vorpsi (Albania, Catalin Dorian Florescu (Elvetia), Paul Bailey (Anglia), Noemi Kiss (Ungaria).

Echipa de organizare a Festivalului le include, din 2013, si pe Oana-Maria Dobosi si Raluca Selejan.

Festivalul International de Literatura de la Timisoara este un proiect realizat cu sprijinul Primariei  Municipiului Timisoara si al Consiliului Local Timisoara. 

Sustinut de: Consiliul Judetean Timis. 

Organizatori: Fundatia Politehnica si Headsome Communication.

--

www.headsome.ro

str. Constantin Rădulescu-Motru 16, 

bl. 21, ap. 201, sector 4, Bucureşti

0722-609.478

Ultima saptamana cu 40% REDUCERE pentru 25 de titluri din HISTORIA!

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

NUMAI IN ACEST WEEKEND - 40% REDUCERE!

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

Selecţia "Formula AS"

 

* Cristian Teodorescu, "Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui", roman, Editura Cartea Româ­nească (tel. 0232/21.74.40), 324 p.

Cristian Teodorescu e un prozator de cursă lungă, unul dintre cei mai buni de azi, cu abilităţi narative variate. Deşi scriitor din vocaţie, a fost nevoit, ca majoritatea colegilor lui de generaţie, să-şi câştige existenţa din gazetărie intensivă. Prezenţa lui constantă în mass-media de după 1989 nu s-a redus doar la mii şi mii de articole şi comentarii televizate, ci a avut şi funcţii de conducere, mâncătoare de timp şi nervi, la publicaţii de tiraj, la biroul din Bucureşti al Europei Libere. Cu toate astea, nu a abandonat niciun moment literatura de ficţiune. Numai el ştie cu cât efort, Cristian Teodorescu a reuşit să despartă jurnalistul de prozator, folosind parcă două condeie diferite. Cu părerile gazetarului, cu parti-pris-urile lui, poţi sau nu să fii de acord. Literatura lui însă e făcută să dureze, să capteze orice fel de cititor, să-l implice. Deşi povestirile şi romanele lui Cristian Teodorescu au ca numitor comun o umanitate măruntă, omul oarecare din diferite perioade ale societăţii româneşti, scriitorul nu se repetă de la o carte la alta fiindcă atât rea­litatea din care sunt inspirate cât şi structura pe care pu­ne carnea epică variază, in­ten­sitatea tensiunilor e me­reu altfel reglată, umorul, absur­dul, misterul sunt do­zate cumpănit. Noul lui ro­man, "Şoseaua Virtuţii", cir­cumscrie o lume familiară ci­ti­torului român contem­po­ran, cu evenimente şi tipo­logii din viaţa noastră coti­diană. Dar minunea e că arta prozatorului face ca această lume să funcţioneze dincolo de conjuncturi, să-şi păstreze coerenţa şi după ce realităţile datate din care s-a inspirat se vor fi perimat. Lumea romanului e cea bucureşteană, urmărită din 1990 încoace, prin intermediul unui personaj care, de voie-de nevoie, se adaptează meandrelor (şi mendrelor) concretului, modelate din umbră de oameni ai vechiului regim. Acest personaj central, cercetător înainte de căderea comunismului la Institutul ce elabora programul de "alimentaţie ştiinţifică" bazat pe reţete "cu înlo­cui­tori", are ideea de a înfiinţa în 1990 o revistă de gastronomie, plagiind iniţial vechi cărţi de bucate. Revista "Gastronomul", făcută cu ajutorul nevestei, Mari, o învăţătoare de treabă, soţie şi mamă devotată, are un neaşteptat succes comercial, iar Câinele, cum e supranumit inginerul datorită flerului său, îşi începe ascensiunea socială, propulsat de politicieni şi "investitori" proveniţi din foşti securişti. Bărbatul onest, familist, cu o maşină rablagită şi un apartament de bloc în Militari, devine, odată cu emisiunea TV de gastronomie şi bune maniere, o vedetă mediatică, intrând în lumea milionarilor dubioşi, a VIP-urilor de carton, în paturile unor femei versate. Acceptă să fie folosit, din dorinţa beneficiilor materiale, erotice şi de putere asupra subordonaţilor. Beneficii plătite cu aservirea faţă de reţeaua subterană ce controlează şi decide totul, cu îndepărtarea de soţie şi copii, dar şi cu remuşcări, contorsiuni interioare, conştiinţa că s-a lăsat prins în plasa de păianjen ţesută de foşti agenţi deghizaţi în oameni de afaceri. Înţelege că reţeaua lor de relaţii e adevăratul sistem circulator al organis­mului social din România tranziţiei, bubuind de slo­ganuri democratice. Bogatul material epic - în care romancierul pune ce ştie el mai bine, de la viaţa unei redacţii la relaţiile unui tată cu fiii săi şi la criza de vârstă a bărbatului la andropauză, plus atmosfera din mediile frecventate de parveniţi - e jalonat de relaţia Gastronomului cu Dobrogeanu-Gherea, la statuia căruia se duce să mediteze în momente de cumpănă. Propagatorul ideilor socialiste adaptate societăţii româneşti dar care îşi asigurase o situaţie materială bună cesionând restaurantul gării Ploieşti, teoreti­cianul care credea în determinarea istorică şi socială a artei, fără să ignore criteriul estetic, este spiritul tutelar al romanului şi cheagul sensului său. Martor mut şi pângărit al tranziţiei, Gherea, care afirma că între artist şi societate există o relaţie de cauză-efect în dublu sens, dă şi o perspectivă filosofică implicită acestei fresce a României postcomuniste, bine construită şi cu atât mai pasionantă cu cât identificăm în ea realităţi cunoscute de fiecare dintre noi.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Dr. David Perlmutter, Kristin Loberg, "Ali­mente care ucid creierul. Cerealele, za­hă­rul şi alţi carbohidraţi", traducere de Irina Bra­teş, Editura Litera (tel. 0752/54.83.72). 380 p.

Auzim şi citim mereu pledoarii şi sfaturi pentru un stil de viaţă sănătos. Cu cât bolile omului modern fac mai multe victime, cu atât se înmulţesc în mass-media medicii, biochimiştii, nutriţioniştii, terapeuţii care ne explică ce e nociv şi ce e benefic pentru organismul nostru, ne expun descoperiri de ultimă oră ale cer­cetătorilor. Numai că teoriile şi indicaţiile lor practice se bat adesea cap în cap. Nu poţi să nu bă­nuieşti că în domeniul alimentaţiei, medicamentelor, cosmeticelor - industrii cu o uriaşă piaţă de desfacere - girul ex­per­ţilor ar putea fi cumpărat de afacerişti (nu mai vorbesc de publicitatea, mascată sau nu, căreia mulţi naivi îi cad în plasă). Se uită că, în societatea de consum, profitul comercial prevalează asupra sănătă­ţii. Dacă oamenii de ştiinţă sunt de acord că exerciţiul fizic, somnul suficient, igiena, moderaţia, echilibrul psihic reduc riscu­rile unor boli şi ne menţin în formă, în pri­vinţa dietelor, teoriile sunt derutante. Mereu ies din laboratoare concluzii ştiin­ţi­fice despre armele de lup­tă îm­potriva îmbătrâ­nirii, a afecţiunilor inerente uzurii organismului. Dintre ele, cea mai înspăimântătoare mi se pare cea legată de disfunc­ţiile cerebrale. De aceea am şi citit cartea neu­rologului american specia­lizat în le­gătura dintre nu­triţie şi bolile creierului. Nu sunt deloc în măsură să apreciez câtă dreptate are, dar pare con­vingător, de aceea o recomand mai ales persoa­nelor trecute de 50 de ani, cu precauţia ca, înainte de a aplica sfaturile lui pentru menţinerea creierului să­nă­tos, activ şi vigilent, să ceară şi părerea medicului lor curant.
E de domeniul evidenţei că, odată cu creşterea speranţei de viaţă, s-au înmulţit enorm bolile debi­litante ale acuităţii mentale. Dr. Perlmutter, care se laudă cu bune rezultate în practica medicală, după trei decenii de studii clinice şi de laborator, e convins că, pe lângă factorii genetici, există o strânsă legătură între ceea ce măncâm şi riscul tulburărilor cerebrale. Principalii vinovaţi pentru oribila maladie Alzheimer, dar şi pentru Parkinson, depresii grave, migrene şi o serie de boli autoimune ar fi glutenul şi zahărul, pro­porţia prea mare de carbohidraţi din hrană, în detri­mentul grăsimilor sănătoase. Neurologul susţine şi explică pe înţelesul profanilor, pornind de la nivelul celulei spre complexul mecanism metabolic, cât de nocive sunt cerealele hiperprocesate, zaharurile rafi­nate (care dau dependenţă), cum afectează ele hor­monii, neurotransmiţătorii şi generează ca reacţie in­fla­maţii ce perturbă metabolismul normal. Iar in­flamaţia cronică (stresul oxidativ) duce şi la degra­darea creierului. După ce demonstrează legătura dintre declinul cognitiv şi carbohidraţi, dr. Perlmutter susţine că eliminarea din dietă a glutenului, reducerea drastică a consumului de pâine, paste, prăjituri etc. previne şi ameliorează bolile degenerative. În schimb, spune el, creierul are nevoie de o dietă bogată în grăsimi. Cercetări statistice au arătat că persoanele cu un colesterol total mai ridicat nu se îmbolnăvesc la bătrâneţe de Alzheimer fiindcă "grăsimile - şi nu carbohidraţii - sunt combustibilul metabolismului înscris în gene", iar performanţele cognitive (me­morie, limbaj, raţionament) depind de colesterol (mo­da interesată a medicamentelor prescrise pentru scăderea colesterolului, o afacere foarte profitabilă, face foarte rău creierului). Nu cu medicamente, ci cu un "plan de acţiune pe 4 săptămâni", în care intră meniuri zilnice însoţite de reţete gustoase cu ouă, peşte, pui, avocado, ciocolată ş.a. ne sfătuieşte autorul să începem, pentru a ne menţine agili şi lucizi până la adânci bătrâneţi. El e convins că ramolirea nu e un proces inevitabil, creierul având o uimitoare capa­citate de regenerare dacă îi dăm ceea ce are nevoie. Soarta în timp a minţii noastre depinde şi de stilul de viaţă. Pare plauzibil.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "FORMULA AS"

 

* Ben Lewis, "Istoria comunismului prin bancurile epocii", traducere de Mihai-Dan Pavelescu, Ed. Meteor Publishing (tel. 021/222.83.80), 384 p.

Atrasă de titlu, am cumpărat acest volum de la Bookfest şi am regăsit în el, nu doar o mulţime de bancuri de care râsesem şi pe care le spusesem la rândul meu în anii "epocii de aur", constatarea că ele au circulat, cu minime adaptări la specificul local, în toate ţările "lagărului socialist", ci şi inteligente ex­pli­caţii sociologice, psihologice, istorice despre esen­ţa sistemului ce le-a generat. Autorul, un jurnalist en­glez, a călătorit prin toate ţările est-europene şi ale fos­tei URSS, a stat de vorbă, pe subiectul ce-l preo­cu­pa, cu o mulţime de colegi de breaslă din ţările res­pective, a studiat culegerile de bancuri politice apă­rute după 1990 şi a condensat în această carte "moş­tenirea cul­tu­rală ciudată, atrăgătoare şi neaş­teptată a 72 de ani de marxism-leninism". Ben Lewis demons­trează că glu­mele subversive constatau succint starea de fapt şi se consti­tu­iau în cea mai pu­ternică şi răspân­dită formă de răs­puns cultural de masă la agre­siunea statului tota­litar împotriva socie­tă­ţii. Comunis­mul se vede prin bancuri aşa cum a fost: o combi­naţie unică a unei teo­rii ineficiente, utopia mar­xis­tă, cu o pro­­pagandă deşănţat-agre­sivă, o cen­­zură omni­po­tentă şi o supra­ve­ghere poliţienească a individului în toate împrejurările vieţii cotidiene. Statul-partid de­tes­ta umorul şi pe­dep­sea orice băşcălie la adresa so­lem­ni­tăţii găunoase a ierarhiilor sale şi a discur­su­lui oficial. Urând bancurile ce le dezvăluiau indirect abu­zu­rile, impostura, prostia, ab­surda sete de putere, min­ciuna - co­muniştii con­fir­mau o propo­ziţie a lui George Orwell: "Orice glumă e o mică re­vo­luţie". De aceea, cel pu­ţin în faza dură a aplicării sale dic­ta­to­riale - leni­nis­mul şi sta­li­nis­mul - statul-par­tid pedepsea cu închi­soa­rea şi la­gărul pe toţi cei ce produceau, răs­pândeau sau as­cultau bancuri politice. Este epo­ca "terorii de masă", cu mi­li­oane de victime, când orice putea fi considerat "atitudine duşmă­noa­să", şi cu atât mai mult râsul.
Dar, cu cât vremurile sunt mai rele cu atât bancu­rile sunt mai bu­ne, umorul mai co­ro­ziv; lumea nu se mulţumea cu reviste şi emisiuni de "satiră şi umor"în varianta oficială, care nu vizau ni­ciodată esenţa sis­temului, arbitrariul lui, inca­pa­citatea de a rezolva pro­blemele societăţii, rămase tot "idealuri măreţe".
Ben Lewis nu şi-a propus să adauge încă o anto­logie de bancuri comuniste culegerilor publicate îna­inte şi mai ales după 1990, ci să încerce o analiză a situaţiilor concrete ce le-au furnizat "materia", o ti­pologie şi un film al evoluţiei lor în funcţie de eta­pele pe care "construcţia socialismului"le parcurgea. Căci, în URSS şi în toate ţările ocupate de sovietici, cu toată supravegherea poliţiei politice şi a extinderii, fără precedent în istorie, a delaţiunii, cetăţenii au evadat per­manent în libertatea de a-şi bate joc de toate pri­va­ţiunile, minciunile propagandistice, de tot ce le urâţea şi chinuia existenţa. Comunismul a produs, peste tot unde şi-a întins dominaţia, aceleaşi efecte şi alienări, aşa că bancurile au circulat liber peste frontiere, pu­tând fi regăsite în variante asemănătoare în România, Cehia, Ungaria, Polonia, Germania de Est etc. Ben Lewis surprinde nuanţele specifice pe acest fond co­mun, demonstrând, în ciuda "mândriei locale", că e vor­ba de o reacţie de acelaşi tip a unei societăţi umi­li­te, terorizate, înşelate, supuse arbitrariului unei con­du­ceri antiintelectualiste şi anticulturale. Bancurile alese de el, pentru reprezentativitatea şi pregnanţa lor, din toată Europa de Est au reprezentat o formă de re­zis­tenţă, o modalitate de exorcizare a efectelor dic­ta­turii în conştiinţa civică a comunităţilor, o formă a cul­turii populare importantă deopotrivă azi pentru is­toric, sociolog, etnolog. Cunoscutul disident antiso­vie­tic Vladimir Bukovski scria că "Într-o bună zi, ci­ne­va ar tre­bui să ridice un monument în cinstea bancu­rilor po­litice (...). Ele au supravieţuit epocilor celor mai grele, au rămas ferme pe poziţie, s-au mul­tiplicat în familii şi în ele poţi studia toată is­to­ria regimului sovietic. În bancuri poţi să gă­seşti acel lucru care n-a lăsat nicio urmă în sursele tipărite: opi­nia oame­ni­lor obişnuiţi despre eve­ni­mente". Cartea lui Ben Lewis e o prezentare savu­roa­să a acestei opinii, cu multe exemple, dar şi un răspuns implicit dat nostalgicilor comunismului.

 

• Adriana Bittel