Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde

Franny Moyle
Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde
Editura Humanitas, 2014
Traducere din engleză de Cristina Jinga
Colecţia Convorbiri.Corespondenţe.Portrete



Intro

Franny Moyle (n. 1964) este licenţiată în literatură engleză şi istoria artei a St John's College, Cambridge. A lucrat la BBC, devenind în 1992 producător şi director în departamentul Arts, apoi, în 2000, director de creaţie; în 2002 a fost numită Head of Arts Commissioning pentru toate cele patru canale ale televiziunii britanice. În prezent este producător executiv şi scriitor freelance şi totodată director al teatrului londonez Hackney Empire.

A publicat în 2009 volumul Desperate Romantics: The Private Lives of the Pre-Raphaelites, care a stat la baza unui serial BBC.

*

În primăvara lui 1895, când soţul ei, Oscar Wilde, a fost condamnat pentru delicte homosexuale, viaţa lui Constance s-a schimbat definitiv. Până atunci avusese o poziţie privilegiată în societate: făcea parte dintr-un cuplu de aur, era o cunoscută autoare de literatură pentru copii, o figură reprezentativă a modei prerafaelite, o îndrăzneaţă militantă pentru drepturile femeilor... Membră fondatoare a societăţii ocultiste Golden Dawn, avea un spirit pătrunzător graţie căruia s-a apropiat de cele mai controversate aspecte ale epocii sale.

Doamna Oscar Wilde era un fenomen în sine.

Dar în acea primăvară viaţa strălucitoare a lui Constance a fost umbrită de enormul scandal. Obligată să plece pe continent cu cei doi fii ai săi, cariera ei literară şi politică s-a sfârşit brusc. Şi-a schimbat numele şi a trăit până la moarte în exil.

Bazându-se pe o corespondenţă în bună parte inedită, Franny Moyle reconstituie tragica poveste a soţiei lui Oscar Wilde, dezvăluind lucruri neştiute până acum despre această femeie din prim-planul societăţii londoneze fin-de-siècle şi din centrul curentului estetist, care devine victima uneia dintre cele mai mari trădări ale tuturor timpurilor.

 

Fragment

Dacă Oscar fusese inspirat, scriind Dorian Gray, de studiile de ocultism ale soţiei sale, astfel de momente de coeziune creatoare între soţ şi soţie trebuie să fi fost îmbătătoare pentru Constance, căci în multe alte privinţe căsnicia ei se confrunta, din nou, cu dificultăţi. Cu toate că în vara anului 1887 îl asigurase pe Otho (fratele lui Constance Wilde) că ea şi Oscar erau "foarte fericiţi împreună acum", în mai puţin de un an trebuie să fi simţit că, de fapt, ea şi Oscar se îndepărtau din nou. Liantul pe care-l constituise lansarea revistei The Woman's World, conectându-i socialmente şi intersectându-le carierele, începuse să se subţieze. Oscar se săturase foarte repede de rolul lui de editor şi, în vara lui 1889, cedase cârma periodicului.

La suprafaţă, cei doi soţi o duceau bine. Yeats, care în 1888 a petrecut ziua de Crăciun cu soţii Wilde, a descris viaţa lui Oscar din Tite Street ca pe "o perfectă armonie... cu frumoasa lui soţie şi cei doi copii mici". Şi totuşi Yeats, cu o intuiţie formidabilă, adăuga că viaţa lui casnică "sugera un soi de compoziţie artistică deliberată".

Oscar şi Constance se prezentau de bună seamă prietenilor şi publicului ca o familie iubitoare, devotată şi, în esenţă, convenţională. Oscar, ca mulţi victorieni din clasa mijlocie şi cea superioară, simţea în mod evident o obligaţie morală faţă de soţia şi de familia lui, deşi putea să considere fără oprelişti sexul extraconjugal drept un privilegiu de care bărbaţii căsătoriţi se bucurau prin tradiţie, şi pe care soţiile lor şi societatea, în general, era de aşteptat să li-l tolereze. Constance însă, în pofida pozei de femeie progresistă, socotea loialitatea faţă de soţ, trăsătură ilustrată de însăşi regina Victoria, drept o virtute primordială şi o datorie a femeilor.

"Astăzi, soţii Bowle vorbeau despre viaţa conjugală", îi scria prietenei sale Juliet Latour Temple, fiica adoptivă a doamnei Mount-Temple,

despre relaţia dintre soţ şi soţie, şi despre importanţa crucială ca fiecare să recunoască deschis calităţile celuilalt, să recunoască de fapt de care anume din acestea s-a îndrăgostit şi care trebuie să existe şi chiar există, dacă s-a căsătorit din dragoste, şi eu cred că nimeni nu poate fi fericit decât dacă s-a căsătorit din dragoste. Sper c-o să te îndrăgosteşti şi tu de un bărbat încântător şi o să te căsătoreşti cu el, şi o să fii foarte fericită iubindu-l şi sprijinindu-l. Aceasta e par excellence îndatorirea femeii!

Juliet menţionase în scrisoarea ei către Constance că se pregătea să citească Sonata Kreutzer, romanul foarte controversat al lui Tolstoi despre viaţa conjugală: povestea dorinţei carnale a unui soţ pentru soţia lui, o dorinţă care conduce, în cele din urmă, nu doar la un mare număr de copii, dar şi la uciderea soţiei de către soţ din gelozie, când ea are o aventură. Romanul arată că sentimentul pe care bărbaţii şi femeile îl confundă adesea cu "dragostea" nu este de fapt decât atracţie sexuală primară.

"Mi-ai spus că ai de gând să citeşti Sonata Kreutzer", scrie Constance. "Te rog să nu-ţi închipui că toţi bărbaţii şi toate femeile sunt în felul acela. Eu cred şi sper că doar foarte puţini sunt aşa şi că doar foarte puţine vieţi sunt atât de sordide ca acelea."

Constance credea, spre deosebire de Tolstoi, că dragostea în căsnicie se poate baza şi pe altceva decât pe sex. În momentul în care acest element din propria ei relaţie conjugală se destrămase, armonia perfectă pe care Yeats o percepuse în familia Wilde izvora din continua admiraţie a lui Constance pentru poetul şi liber-cugetătorul care o impresionase atât de mult înainte de căsătorie.

Drept răsplată pentru acest devotament şi această dragoste, Oscar îşi proteja îndârjit soţia şi familia. Îndârjirea cu care o apăra în viaţa publică este pusă în evidenţă de un incident neobişnuit, petrecut în 1889. Un jurnalist şi scriitor pe nume Herbert Vivian îşi publicase memoriile într-un volum intitulat Reminiscenţe dintr-o viaţă scurtă, care a început apoi să apară în foileton în The Sun. Vivian susţinea că Oscar îl încurajase să scrie aceste memorii şi că el era, în toate privinţele, "părintele spiritual al acestei lucrări". Dar, spre groaza lor, Oscar şi Constance au descoperit, citindu-i memoriile, că autorul introdusese nişte detalii foarte personale din viaţa de familie a lui Oscar.

Vivian relata că Oscar îi dezvăluise că umpluse pereţii din camera copiilor din Tite Street "cu texte despre trezitul de dimineaţă, despre trândăvit şi aşa mai departe, iar eu le spun că, atunci când vor fi mari, trebuie să-l considere pe tatăl lor un avertisment şi, câteodată, să-şi ia micul dejun mai devreme de ora două după-amiaza".

"Povestea altruismului lui Cyril este, de asemenea, închipuită", continua Vivian. "Tânărul acela, de nici cinci ani, şi-a uimit familia într-o dimineaţă anunţând că nu mai vrea să-şi spună rugăciunile. I s-a atras atenţia că trebuie să se roage la Dumnezeu ca să-l facă bun, dar el s-a împotrivit... după o lungă ceartă, micuţul filozof a propus un compromis şi a zis că nu are nimic împotrivă să se roage ca Dumnezeu să-l facă bun pe frăţiorul lui".

Povestirea este amuzantă, dar pe Constance a îndurerat-o nespus. Oscar i-a scris în termeni foarte duri lui Vivian, explicându-i că:

Făcând cunoştinţă cu dumneata în societate, într-un moment pe care-l regret profund s-a întâmplat să-ţi spun o poveste despre un băieţel. Fără să-mi ceri permisiunea, dumneata ai publicat-o într-un ziar vulgar şi într-o formă vulgară, inexactă şi ofensatoare, spre marea mâhnire a soţiei mele, care bineînţeles nu vrea să-şi vadă copiii expuşi amuzamentului gloatelor.

Se pare că obiecţia lui Constance îşi avea rădăcinile într-o îngrijorare mai mare decât cea indicată de Oscar. Nu era vorba doar de faptul că Cyril era expus în presă, ci de maniera în care fusese expus, şi anume moştenind viciile evidente ale tatălui său. Cyril voia ca Dumnezeu că-l facă pe frăţiorul lui bun, astfel încât el să poată fi "rău", ca Oscar.

Chiar înainte ca Vivian să publice în presă această poveste, Oscar reuşise să işte o controversă, astfel că ideea că este un om de moralitate îndoielnică era din nou de actualitate. În iulie 1889 publicase "Portretul lui Mr. W.H.", în Blackwood Magazine. Împrumutând titlul din dedicaţia Sonetelor lui Shakespeare, Oscar povestea despre Cyril Graham şi despre cum l-a asemuit el pe Mr. W.H. cu Willie Huges, un tânăr şi frumos actor, "a cărui frumuseţe fizică era atât de mare, încât a devenit piatra de temelie a artei lui Shakespeare".

Oscar concepuse povestea în tandem cu Robbie Ross, ea reprezentând o abia ascunsă explorare şi apologie a homosexualităţii. Nu numai că obiectul dragostei lui Shakespeare este un bărbat, dar Cyril Graham, care este descris ca "efeminat" şi "extraordinar de chipeş", devine, la rândul lui, obiectul atracţiei altui personaj din poveste, prietenul său Erskine.

Oscar îşi dădea prea bine seama de potenţialul exploziv al povestirii. Înainte de publicare, le-a cerut părerea lui Arthur Balfour şi Herbert Asquith, doi politicieni din cercul lor. Amân­doi l-au sfătuit să n-o publice, gândindu-se la daunele pe care o astfel de povestire le-ar fi putut aduce reputaţiei sale. Toate aluziile la "efeminarea" lui atât de pe larg comentate la începutul deceniului 1880 şi parţial risipite după căsătorie aveau să fie cu siguranţă resuscitate. Dar Oscar a ignorat sfatul. Fie din autentica lui pasiune pentru bărbaţii tineri, stârnită de Ross, fie din credinţa profund liberală că homosexualitatea este nobilă şi n-ar trebui să fie proscrisă, fie pur şi simplu pentru că publicitatea, oricât de controversată, putea să-i aducă beneficii comerciale, a hotărât s-o publice şi să fie anatemizat. Prietenul lui, editorul revistei, Frank Harris, avea să noteze mai târziu că această mutare i-a atras lui Oscar prejudicii incalculabile, furnizându-le detractorilor săi muniţia pe care o căutau de atâta timp.

În vreme ce unele recenzii, ca de pildă cea din revista The Graphic, nu vedeau nimic în neregulă în acea povestire foarte inteligentă şi convingătoare, ţesută în jurul unei enigme pe marginea căreia ani de-a rândul cărturarii speculaseră în fel şi chip, altele s-au repezit să lovească. Descrierile indulgente făcute de Oscar lui Willie Hughes erau "neplăcute", scria The World. Povestirea lui "extrem de jignitoare" nu era genul de lucru pe care "te-ai fi aşteptat să-l găseşti" în paginile revistei Blackwood.

Constance a fost, bineînţeles, la curent cu genul acesta de comentarii privind lucrarea soţului ei. Deşi îl ştia pe Oscar mai mult decât capabil să se apere singur împotriva aluziilor dăunătoare de orice fel, cu siguranţă nu dorea ca faima soţului să se răsfrângă şi asupra restului familiei. Într-adevăr, Constance era ferm hotărâtă ca Cyril să nu sufere niciodată insulta pe care o stârnea acea "efeminare". Probabil informată de faptul că fostul musafir al casei, Robbie Ross, fusese într-atât de persecutat cât timp se aflase la Cambridge încât trebuise să plece, ea a decis că Cyril era menit unei cariere pe deplin masculine, în marină.

Fireşte, criticii care au interpretat "Portretul lui Mr. W.H." ca o reflecţie a propriilor preferinţe sexuale ale autorului aveau dreptate. De la relaţiile cu Robbie Ross, din 1887, Oscar continuase flirtul cu mai mulţi tineri, unii dintre ei devenindu-i foarte probabil amanţi. Robbie îl făcuse pe Oscar aventuros şi îndrăzneţ. Într-adevăr, între 1887 şi sfârşitul anului 1889, s-a sugerat că Oscar şi-a trecut pe lista cuceririlor pe artistul Graham Robertson, pe actorul Harry Melvill, pe secretarul Fred Althaus, pe tânărul dramaturg american Clyde Fitch şi pe extrem de atrăgătorul scriitor John Gray, care avea să-i inspire lui Oscar titlul primului său roman.

Cu excepţia lui Fred Althaus, pe care Oscar l-a agăţat, se pare, la taverna The Crown din Charing Cross, cei mai mulţi dintre tinerii cu care s-a încurcat făceau parte din aceeaşi categorie - a celor cu înclinaţii literare - ca Douglas Ainslie şi Harry Marillier, a căror prietenie Oscar şi Constance o încurajaseră cu largheţe în primul lor an de şedere în Tite Street. Fără îndoială, Constance considerase frecventele vizite ale acestor bărbaţi, pe care prietenul lui Oscar, scriitorul André Raffalovich, îi poreclise "fiii" lui, ca o consecinţă a harului soţului ei de a încuraja şi a inspira tânăra generaţie. Oscar îi făcuse cunoştinţă cu ei, iar ei luaseră adeseori cina cu ea şi cu Oscar en famille. Constance - există indicii în acest sens - era foarte conştientă că nu numai comportamentul lui Oscar şi al prietenilor lui era susceptibil de interpretări, ci şi conversaţia lor, care putea aluneca în direcţii discutabile.

Într-o zi, în 1889, Raffalovich a sosit în Tite Street şi a fost întâmpinat de Constance. "Oscar vă place atât de mult", i-a spus ea. "Spune că vă angajaţi împreună în nişte discuţii foarte indecente." Raffalovich a fost speriat, se pare, de remarca ei şi a jurat să nu mai vorbească niciodată cu Oscar "fără martori". Probabil că şi el ştia foarte bine că Oscar se juca cu focul şi s-a îngrozit la gândul că gura lui slobodă i-ar putea ştirbi şi reputaţia proprie. Prietenia lor a luat sfârşit.

Afacerile îl ţineau pe Oscar departe de familia lui mai mult ca oricând. Constance l-a bănuit din nou că se îndrăgostise de altă femeie. De data aceasta era vorba de o tânără pe nume Bibidie Leonard, credea Constance. Speranza i-o prezentase lui Oscar pe domnişoara Leonard şi-l rugase s-o aibă în vedere drept colaboratoare la The Woman's World. Vizitele lui frecvente la Bibidie, în York Terrace, i s-au părut lui Constance că întrec măsura.

În pofida exprimării altruiste a devotamentului conjugal în scrisoarea către Juliet Latour Temple, scrisorile mai intime ale lui Constance către mama lui Juliet dezvăluie faptul că aprecierile ei păleau în faţa geloziei tot mai aprige, când era vorba de Oscar. Sentimentul acesta devenise "aproape cea mai mare, dacă nu chiar cea mai mare" dintre "ispitele sufleteşti" ale lui Constance, o latură a caracterului cu care ea se afla "încontinuu război". A început să discute acest aspect al căsniciei sale cu prietenele ei apropiate, inclusiv cu Bertha Lathbury, soţia editorului ziarului Guardian, Daniel Lathbury, pe care Constance o vizita regulat în casa ei din Witley, Surrey. Într-o scrisoare pentru Georgina Mount-Temple, mărturisea:

Draga mea, ani de-a rândul m-am tot gândit la această patimă îngrozitoare a geloziei şi sunt foarte sigură că domnişoara Lathbury are dreptate când spune că singurul mod de-a o înfrânge este să iubeşti mai intens; dragostea o să înghită şi chinurile geloziei. Desigur, dacă eşti geloasă pe soţul tău, asta se întâmplă pentru că te gândeşti că ar fi posibil să-l faci să te iubească mai mult, iar singura cale prin care poţi reuşi este să-l iubeşti tu pe el mai mult şi să-l faci să simtă că nimeni altcineva nu-l mai iubeşte atât. Este, prin comparaţie, uşor să învingi gelozia când ai un drept de a pretinde iubirea cea mai mare. Îl poţi revendica şi îl revendici prin puterea dragostei... Gelozia nu poate fi altceva decât un păcat, căci la baza ei stă invidia. Când eu sunt geloasă pe prietenele mele, nu e atât pentru că ele m-ar putea iubi mai mult, ci pentru că ar putea iubi pe altcineva mai puţin, întrucât eu nu am foarte multă încredere că oricând stă în puterea mea să atrag dragostea şi ştiu că, inconştient, chiar o să caut un sprijin în asta. Şi în momentul acela e sigur că dragostea îmi va sări în ajutor în lupta mea.

Constance nu menţionează niciodată cine este ţinta geloziei sale. S-o fi suspectat pe Bibidie sau pe vreo altă femeie că ar fi amanta pe care o întreţinea Oscar? Sau era geloasă pe acei "fii" a căror companie soţul ei o prefera din ce în ce mai mult, în defavoarea ei? Iar în ce priveşte tinerii lui acoliţi, să fi fost Constance geloasă doar pe timpul pe care-l dedica el acestor bărbaţi şi pe inspiraţia pe care o găsea în preajma lor, sau, la un nivel cumva inconştient, instinctiv, îşi dăduse seama că existau motive mai serioase ca să fie geloasă? Există o vagă sugestie în scrisoarea ei că Oscar ar fi fost silit să găsească plăcerea sexuală în altă parte pentru că ea nu i-o mai putea procura. Căznit, recunoscuse că persoana pe care era geloasă îi oferea soţului ei ceva ce ea nu era capabilă să-i ofere. Din nou pare să fie vorba despre complicaţiile de după naşterea lui Vyvyan, în urma cărora Constance devenise incapabilă să mai facă sex.

"Căci nici măcar eu nu sunt geloasă când ştiu că acea pe care sunt geloasă umple un gol pe care eu nu-l pot umple", spune Constance, "şi când ne dăm seama că toată lumea umple locul pentru care este menit, şi că, dacă acest loc nu este umplut, fericirea celor pe care-i iubim este ciuntită şi mutilată, atunci intervine adevărata dragoste lipsită de egoism, care spune: sunt satisfăcută."

Constance avea, se pare, o extraordinară capacitate de a se adapta împrejurărilor.

***

Inteligibilitatea naturii

Peter Dear
Inteligibilitatea naturii
Editura Herald, 2014
Traducere din engleză de Alexandru Anghel



*****
Intro

"Grecii antici au fost cei care au separat pentru prima oară domeniul cunoaşterii în a şti şi a face. Explorând tensiunea dintre inteligibilitate şi instrumentalitate, Peter Dear străbate episoade cheie ale istoriei ştiinţei, demonstrându-ne cum filosofia naturală a secolelor trecute a devenit ştiinţa de astăzi, apanajul unui noi tip de om - omul de ştiinţă. Luăm ca pe un dat faptul că oamenii de ştiinţă ştiu cum funcţionează natura. Ideile ştiinţifice le considerăm cel mai des adevăruri certe, iar cunoaşterea, un demers filosofic, care nu schimbă cu nimic natura. Cartea lui Peter Dear ne va schimba însă această concepţie. Modul în care ştiinţa defineşte lumea nu a fost mereu acelaşi, iar fără intuiţiile revelatoare ale unor oameni ca Galileo, Newton, Darwin sau Einstein, lumea noastră ni s-ar fi părut mult mai inabordabilă astăzi şi ininteligibilă. Această carte reprezintă o incursiune uimitoare, plină de originalitate şi profunzime în istoria ştiinţei. Cel mai important este însă faptul că este scrisă într-un limbaj natural şi simplu, oferind oricărui gânditor o nouă perspectivă asupra gândirii ştiinţifice, asupra demersului organizat şi intenţionat de a cunoaşte lumea." (Editura Herald)

În Inteligibilitatea naturii, Peter Dear discută modul în care ştiinţa a evoluat şi s-a poziţionat ca idee şi disciplină. Călătoria intelectuală în care ne poartă începe cu o observaţie crucială: ambiţia ştiinţifică este şi a fost îndreptată către două ţeluri distincte dar de multe ori combinate - a face şi a şti. Delimitând această tensiune dintre a face şi a şti de pe parcursul unor episoade cheie din istoria ştiinţei - filosofia mecanicistă şi gravitaţia newtoniană; afinităţile elective şi revoluţia chimică; istoria naturală luminată şi taxonomia; biologia evoluţionistă; teoria dinamică a electromagnetismului; teoria cuantică - Dear dezvăluie modul în care cele două principii au ajuns să fie formalizate într-o singură întreprindere, ştiinţa, care avea să fie realizată de un nou tip de persoană, omul de ştiinţă.
Caracterizată prin nuanţări fine şi concepută într-un mod elegant, Inteligibilitatea naturii va constitui o lectură esenţială atât pentru cei pasionaţi de ştiinţă cât si pentru istoricii acestui domeniu. [...] Dear arată cum explicaţiile mecaniciste din fizică şi chimie au devenit tot mai frecvente după revoluţia industrială, pentru ca apoi să fie înlocuite de nihilismul teoriei cuantice din cadrul frământărilor sociale care au urmat Primului Război Mondial. Cartea sa este plină de observaţii profunde ale modului în care societatea, cultura şi percepţia oamenilor se întrepătrund pe tot cuprinsul biologiei, chimiei şi fizicii. (Adrian Barnett, New Scientist)
 

***
Introducere. Ştiinţa ca filosofie naturală, ştiinţa ca instrumentalitate

I. Două feţe ale ştiinţei

Ce faci atunci când vrei să afli despre un aspect al lumii naturale? Majoritatea oamenilor, cu certitudine majoritatea oamenilor din lumea industrializată, se vor căuta să afle ce au de spus oamenii de ştiinţă. Dacă vrei să ştii despre stele, întrebi un astronom sau un astrofizician; dacă vrei să ştii despre moştenirea biologică, întrebi un genetician; dacă vrei să ştii despre istoria pământului, întrebi un geolog sau un geofizician.

"Ştiinţa", înţeleasă ca o categorie generală, reprezintă o etichetă foarte prestigioasă pe care o aplicăm în cazul acelor corpusuri de cunoaştere socotite a fi cel mai bine fundamentate din punctul de vedere al dovezilor, al experimentării şi observaţiei critice şi al raţionamentelor riguroase. Ştiinţa este practicată, ca să folosim o definiţie circulară, de oameni de ştiinţă. În pofida diversităţii disciplinelor ştiinţifice specializate, poţi fi sigur că, şi în cazul în care omul de ştiinţă căruia îi adresezi întrebarea ta nu are specialitatea potrivită, acea persoană te va ghida către un alt om de ştiinţă (sau către o lucrare scrisă de cineva) care este expert în domeniul relevant - oamenii de ştiinţă pot fi recunoscuţi ca grup prin tendinţa lor, în astfel de circumstanţe, de a rămâne uniţi. Iar de la aceşti oameni vei primi o explicaţie despre cum funcţionează sau cum sunt lucrurile din lumea naturală înconjurătoare - o explicaţie care ne spune din ce fel de univers facem parte.

În cuprinsul explicaţiilor lor, oamenii de ştiinţă vă vor spune despre ceea ce la un moment dat se numea "filosofie naturală". Această sintagmă a început să iasă din uzul curent în mare parte în timpul secolului al nouăsprezecelea, dar în prima jumătate a secolului respectiv şi în perioada precedentă reprezenta modalitatea standard de descriere a unui efort intelectual îndreptat către înţelegerea naturii. Către sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, filosofia naturală fusese absorbită în "ştiinţă" în sensul pe care îl are şi astăzi. Dar sintagma "filosofie naturală" poate că merită să fie resuscitată, exact pentru faptul că subliniază acel aspect al ştiinţei care urmăreşte să explice şi să înţeleagă lumea - ceea ce poartă titulatura de "concepţie ştiinţifică despre lume". Atunci când jurnaliştii şi popularizatorii ştiinţei tratează figuri precum Albert Einstein sau Stephen Hawking sau Stephen Jay Gould ca fiind oameni care au o înţelegere profundă a naturii adevărate a universului sau atunci când ne spun ce au de zis oamenii de ştiinţă despre structura fundamentală a materiei sau despre galaxii îndepărtate sau despre viaţa de pe Marte, aceasta este faţa ştiinţei prezentată de ei: ştiinţa ca filosofie naturală, care urmăreşte să ofere o explicaţie a naturii - să o înţeleagă. Dar, desigur, aceasta nu este singura faţă a ştiinţei.

Ştiinţa înseamnă şi putere asupra materiei şi, indirect, putere asupra oamenilor. Oamenii de ştiinţă nu sunt un izvor de înţelepciune despre lume, "preoţii naturii", care populează de obicei universităţile; sunt tot oameni care lucrează pentru corporaţii şi pentru concerne militare (interese deseori împărtăşite desigur şi de universităţi, cu afacerile şi contractele lor guvernamentale). Cu alte cuvinte, oamenii de ştiinţă şi ştiinţa lor fac lucruri practice pe care alţii le doresc. Imaginea populară a omului de ştiinţă este aceea a unei persoane în halat alb care inventează ceva - un vaccin, un satelit sau o bombă. Într-adevăr, principalul motiv care stă la baza marelui prestigiu de care se bucură ştiinţa pare să fie acela că acest termen este de multe ori asociat cu realizările tehnologice. Aşadar, pe lângă ştiinţa ca filosofie naturală, avem ştiinţa ca ansamblu operaţional sau instrumental de tehnici folosite pentru a face lucruri: pe scurt, ştiinţa ca o formă de inginerie, fie că este vorba de o inginerie mecanică, genetică, computaţională sau de orice alt fel de intervenţie practică în lume.

Într-adevăr, atunci când oamenii de ştiinţă sunt invitaţi să depună mărturie înaintea comitetelor congresionale din Statele Unite sau să îi consilieze pe cei aflaţi la putere, statutul lor de autorităţi sau de experţi se bazează în primul rând pe presupusa abilitate a acestora de a se pronunţa asupra unor chestiuni de o importanţă practică imediată. Fie că este vorba de evaluarea riscurilor ecologice asociate cu poluarea industrială sau a riscurilor pentru sănătate asociate cu reglementările ce ţin de regimul alimentar şi de medicamente, oamenii care au doctorate în domenii ştiinţifice relevante sunt consideraţi cei mai potriviţi pentru a oferi consiliere, întrucât oamenii de ştiinţă, conform acestei perspective standard, ştiu cum funcţionează natura.

Totuşi, o serie de savanţi au argumentat în ultima vreme că asocierea directă dintre pretenţia de adevăr ştiinţific şi realizările tehnice este mult mai puţin evidentă decât se presupune de obicei. Cazuri ale "aplicării" directe a aşa numitei ştiinţe "fundamentale" sau "pure", atunci când sunt examinate îndeaproape, demonstrează că efortul practic şi teoretic pe care oamenii de ştiinţă trebuie să îl exercite pentru a face ca lucrurile să funcţioneze cum trebuie este mult mai mare decât ne-ar da de înţeles distincţia dintre ştiinţa "pură" şi cea "aplicată". De fapt, după cum istoria ştiinţei ne arată de atâtea ori, uneori nici măcar nu este clar dacă lumea conţine obiectele naturale la care se referă teoria ce se presupune că este "aplicată".

II. Instrumentalitate şi istorie a ştiinţei

Dacă am considera că aplicarea reuşită demonstrează adevărul teoriilor relevante, va trebui să credem că întregul spaţiu este umplut cu o substanţă materială structurată mecanic numită "eter", care ocupă chiar şi acele regiuni pe care le considerăm în mod normal complet goale. Acest eter ar fi compus din particule care se mişcă într-un mod particular, astfel încât să producă forţele ce se găsesc în fenomenele electricităţii şi magnetismului. De fapt, acestea au fost ideile pornind de la care James Clerk Maxwell, în anii '50 şi '60 ai secolului al nouăsprezecelea, a dezvoltat pentru prima dată teoria care a anticipat existenţa şi modul de a produce unde radio. Dar, în pofida faptului că undele radio au fost anticipate iniţial pe baza teoriei lui Maxwell (de fizicianul german Heinrich Hertz în anii 1880), sunt puţini aceia care astăzi ar spune că abilitatea tehnică de a le produce şi detecta este o dovadă a existenţei reale a unui eter mecanic care umple universul.

Atunci când privim înapoi în istoria ştiinţei, nu vedem dezvoltarea clară şi progresivă a unei reprezentări unice despre alcătuirea lumii, despre ce fel de lucruri conţine şi despre modul în care acestea interacţionează. Vedem în schimb o reprezentare care se schimbă neîncetat în multe dintre aspectele sale cruciale. Ca să dăm un exemplu izbitor: înainte de acceptarea teoriei speciale a relativităţii formulată de Einstein la începutul secolului al douăzecilea, mulţi fizicieni credeau, asemenea lui Maxwell, într-un eter material ca mijloc prin intermediul căruia se transmiteau forţa luminii, a electromagnetismului şi chiar a gravitaţiei. Dar, după acceptarea teoriei lui Einstein, eterul a dispărut pur şi simplu; nu mai era necesar. Departe de a fi treptată şi cumulativă, schimbarea a presupus o transformare radicală a concepţiilor despre alcătuirea lumii.

Există multe alte exemple de acest gen, precum ideile despre adevărata natură a căldurii. În Europa secolului al şaptesprezecelea, în timpul aşa numitei Revoluţii Ştiinţifice, căldura ajunsese să fie considerată un efect al particulelor de materie aflate într-o stare de agitaţie rapidă. În secolul al optsprezecelea, această idee a fost în general înlocuită cu concepţia potrivit căreia căldura este un fel de fluid, numit caloric, care pătrunde în corpuri asemenea apei într-un burete. Această teorie s-a potrivit foarte bine cu ideile de secol optsprezece despre căldura specifică şi cea latentă şi cu teoriile chimice despre materie. S-a dovedit atât de folositoare, încât nu a fost abandonată până la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, când ideea de căldură ca mişcare rapidă a particulelor a reînceput să fie acceptată - teoria cinetică a căldurii. Istoria ştiinţei este plină de salturi înainte şi înapoi în privinţa întrebărilor fundamentale despre natura fundamentală a fenomenelor fizice.

Faptul acesta nu sugerează că înţelegerea ştiinţifică (natural-filosofică) nu se schimbă deloc. Este evident că se schimbă; teoria cinetică a căldurii care a fost dezvoltată în secolul al nouăsprezecelea a fost folositoare pentru explicarea multor lucruri pe care conceptele mult mai vagi despre căldură ca mişcare din secolul al şaptesprezecelea nu au putut. Dar este clar că ideile despre ce fel de lucru din lume corespundea cu diversitatea de fenomene ale căldurii (asemenea electromagnetismului după Maxwell) nu s-au dezvoltat pe o linie clară şi cumulativă. Dacă exista "progres", este cert că acel progres nu era sub forma unei aproximări din ce în ce mai exacte a naturii reale a căldurii.

De ce, aşadar, să preferăm o anumită concepţie despre natura căldurii (sau despre undele radio) în detrimentul oricărei alteia? Un răspuns standard la astfel de întrebări este acela că teoriile ştiinţifice sunt considerate adevărate fiindcă funcţionează; filosofii vorbesc uneori despre succesul practic al ştiinţei ca fiind un lucru ce se explică prin adevărul teoriilor acesteia: de fapt, eficienţa practică este folosită ca dovadă în favoarea adevărului filosofiei naturale care, se presupune, se află la baza acesteia şi o explică. Dar "eficienţa" teoriei iniţiale a eterului electromagnetic, formulată de Maxwell, nu mai este considerată o dovadă a existenţei reale a eterului; dimpotrivă, eficienţa pe care se presupunea că o are teoria lui Maxwell este acum atribuită unor teorii diferite despre electromagnetism, care postulează elemente constitutive diferite ale universului. În acelaşi timp, multe teorii care nu mai sunt considerate literalmente adevărate în conţinutul lor natural-filosofic încă mai sunt folosite în aplicaţii de ordin practic - un exemplu fiind folosirea astronomiei geocentrice în scopul navigaţiei. Oricum, eficienţa practică a teoriilor ştiinţifice, adică "instrumentalitatea" acestora, este o componentă a ştiinţei ce se deosebeşte de filosofia naturală a acesteia.

Aşa cum această instrumentalitate se presupune în mod curent că susţine aserţiunile natural-filosofice, tot aşa şi argumentele de tip natural-filosofic sunt deseori folosite pentru a explica succesul instrumental al unor tehnici particulare. Proprietăţile ondulatorii ale electronilor, o parte din filosofia naturală prezentată de mecanica cuantică, sunt folosite pentru a explica cum şi de ce funcţionează microscoapele electronice; testarea ADN este o tehnică eficace fiindcă oamenii cred că filosofia naturală a geneticii moderne şi a biologiei moleculare o explică şi o justifică. Dacă filosofia naturală nu ar fi crezută, tehnica nu ar fi considerată eficientă.

Este desigur adevărat că anumite tehnici sunt într-adevăr eficiente, acesta fiind unul dintre aspectele definitorii ale societăţilor moderne industriale şi postindustriale. Dar faptul de a ne închipui că eficienţa ce poate fi atribuită ştiinţei moderne decurge direct din adevărul reprezentărilor avute de aceasta despre lume, din conţinutul natural-filosofic al acesteia, este cât se poate de nerealist. Ar face o gravă nedreptate activităţii şi conţinutului intelectual al practicilor tehnice şi inginereşti. Astfel de realizări, atribuite de multe ori unui lucru numit "ştiinţă", sunt de fapt rezultatul unor eforturi complexe ce presupun o multitudine de tehnici şi competenţe teoretice şi empirice interdependente. Drumul înapoi până la componenta natural-filosofică din mijlocul amestecului este de obicei unul foarte subtil. "D"-ul din "C&D" (cercetare şi dezvoltare) nu este, după cum vă va spune orice practician, un exerciţiu trivial de "aplicare" a teoriei; vor exista întotdeauna locuri de muncă pentru piloţii de încercare.

Totuşi, vechea şi răspândita presupunere că instrumentalitatea ştiinţei nu este altceva decât o chestiune ce ţine de "aplicarea" cunoaşterii furnizate de filosofia naturală a acesteia are un uriaş impact cultural. Autoritatea ştiinţei în lumea modernă se bazează într-o măsură considerabilă pe ideea că ştiinţa este puternică; că ştiinţa poate face lucruri. Televizoarele sau exploziile nucleare pot avea rol de embleme ale ştiinţei fiindcă se consideră de la sine înţeles că ele reprezintă într-un anumit fel adevărata natură a ştiinţei - adică instrumentalitatea ştiinţei este de multe ori echivalată cu întreaga ştiinţă. În acelaşi timp, atunci când ştiinţa este folosită ca autoritate pentru a explica alcătuirea reală a unui lucru din natură - adică atunci când ştiinţa este văzută sub chipul filosofiei naturale - eficienţa sa instrumentală pare să justifice această imagine de depozitară a adevărului.

Ştiinţa, în sensul său larg, ca "umbrelă", este un amalgam de filosofie naturală şi instrumentalitate, deşi nu orice domeniu le are pe amândouă: de exemplu, astrofizicienii sau cosmologii nu oferă încă perspectiva manipulării găurilor negre. Dar efectul totalizator general al acestui amalgam este extrem de puternic. De ce tehnicile instrumentale ale ştiinţei sunt eficiente? Răspunsul obişnuit este: datorită filosofiei naturale (adevărate) a ştiinţei. Cum s-a demonstrat că filosofia naturală a ştiinţei este adevărată sau cel puţin probabilă? Răspunsul: prin intermediul capacităţii instrumentale (eficiente) a ştiinţei. Aceasta este credinţa, ce echivalează cu o ideologie, prin care ştiinţa este înţeleasă în cultura modernă. Este circulară, dar într-un mod invizibil.

Prin urmare, legătura dintre aceste două feţe ale ştiinţei nu se explică pur şi simplu prin două definiţii diferite şi egale, ce se deosebesc întotdeauna în mod clar una de cealaltă. De fapt, fiecare dintre aceste două categorii reprezintă un "tip ideal": un sistem coerent de reprezentare a unui anumit lucru din lume. De exemplu, poate că am vrea să descriem o societate ca fiind fundamental comunistă sau capitalistă bazată pe piaţă liberă sau fascistă, chiar dacă orice exemplu real va avea întotdeauna idiosincrazii care îl vor face să se îndepărteze mai mult sau mai puţin de tipul ideal care îl descrie cel mai bine. Complicaţia din cazul ştiinţei este că aceasta se potriveşte cel mai bine nu cu unul, ci cu două tipuri ideale în mod simultan. O analogie utilă este binecunoscutul tip de iluzie vizuală care poate fi văzută într-un mod sau în celălalt: imaginea de mai jos (fig. 0.1) reprezintă o scară care urcă de la stânga la dreapta, încât peretele cu cerc se află în partea din spate sau reprezintă un tavan în trepte, cercul aflându-se pe partea din faţă?

0.1. Un puzzle optic: unde se află zidul marcat cu un cerc -
în spatele unei scări sau în faţa unui tavan în trepte?

Majoritatea oamenilor pot să treacă de la o reprezentare la cealaltă - dar nu le pot vedea pe amândouă în acelaşi timp. Şi totuşi imaginea în sine rămâne întotdeauna neschimbată; aceasta nu trece de la o formă la cealaltă formă. În acelaşi fel, "ştiinţa" poate fi reprezentată în cultura modernă sub înfăţişarea sa de filosofie naturală sau sub înfăţişarea sa de instrumentalitate, dar nu sub ambele înfăţişări simultan. Atunci când o afirmaţie ştiinţifică este considerată un exemplu de filosofie naturală, aceasta are statutul de descriere a lumii naturale. Am putea să o folosim la ceva, dar, în acest context, nu se referă decât la alcătuirea lumii. În schimb, atunci când o afirmaţie ştiinţifică este considerată o expresie a instrumentalităţii, aceasta este o reţetă care ne spune cum să facem un anumit lucru, o reţetă despre care am putea spune că se referă şi la alcătuirea lumii. Afirmaţiile ştiinţifice sunt inerent ambigue în privinţa caracterului pe care ar trebui să îl aibă, unul natural-filosofic sau unul instrumental. Dar, deşi această ambiguitate este văzută în raport cu un termen sau cu celălalt, ar trebui să avem în vedere întotdeauna ambele percepţii - chiar dacă astrofizica ar putea întâmpina dificultăţi în manipularea efectivă a unei galaxii.

Această ambiguitate ne sugerează că perspectiva generală modernă asupra ştiinţei este eronată în anumite privinţe importante, prin faptul că îi atribuie ştiinţei un caracter pe care în realitate nu îl posedă. Dacă aşa este, atunci cum s-a putut ajunge la aşa ceva? Ce susţine această iluzie? Pentru a răspunde, va trebui să facem un excurs în istoria ştiinţei şi în particular în istoria uneia din cele două componente ale ştiinţei moderne, filosofia naturală.

III. Filosofie naturală şi inteligibilitate

Filosofia naturală este o întreprindere mult mai veche decât ştiinţa modernă. În general, în cadrul tradiţiilor intelectuale europene, din antichitate până în secolul al şaptesprezecelea, această sintagmă reprezenta o întreprindere care a fost mai târziu asociată cu cea a "ştiinţei", în măsura în care această categorie s-a concretizat în secolul al nouăsprezecelea. Dar, în Europa medievală şi modernă timpurie, filosofia naturală era considerată în cultura erudită drept o întreprindere total separată de cunoaşterea practică sau de know-how. Această distincţie era înrădăcinată în operele filosofului grec Aristotel (secolul al patrulea î.e.n.), care au format coloana vertebrală a educaţiei universitare din toată această perioadă: termenii greceşti ai lui Aristotel erau epistēmē şi technē, traduşi în latină în Evul Mediu prin scientia (ştiinţă) şi ars (artă). Primul termen al acestei perechi făcea referire la cunoaşterea demonstrabilă logic şi empiric a adevărului, în timp ce al doilea se referea la abilitatea practică de manipulare a lucrurilor materiale (technē este o rădăcină a cuvântului "tehnologie", tot aşa cum ars este o rădăcină a cuvântului "artificial"). Se consideră în general că această distincţie clară făcută de Aristotel între cele două reflectă ordinea socială din Grecia antică: doar oamenii liberi, cum sunt cetăţenii oraşelor-stat, îşi permiteau să îşi dedice timpul filosofării, în timp ce aptitudinile de ordin practic erau de domeniul servitorilor şi sclavilor. Nu este surprinzător aşadar că un om liber cum este Aristotel considera că epistēmē este un lucru mult mai valoros şi mai nobil decât îndemânarea muncitorului manual şi că are un caracter extrem de diferit. Lumea clericală şi contemplativă a universităţilor medievale şi moderne timpurii a fost în mod evident de acord şi a adoptat categorisirea aristotelică cu căldură. Iar scientia, al cărui rol era acela de a înţelege şi de a explica lumea naturală, era "filosofie naturală", numită de multe ori "fizică" (de la grecescul physis, cuvânt care se traduce prin "natură").

Un bun exemplu care exprimă ce se înţelegea prin filosofie naturală este distincţia care s-a făcut pe tot parcursul acestei perioade între filosofia naturală a cerurilor, pe de o parte, şi astronomie, pe de alta. Filosofia naturală, în măsura în care discuta despre ceruri, încerca să răspundă la întrebări despre alcătuirea cerurilor, despre ce anume mişcă soarele, luna şi planetele, dacă universul este finit sau infinit; întrebări care aveau de-a face cu înţelegerea naturii cerurilor. Astronomia era ceva cu totul diferit: în primul rând, nu făcea parte din filosofia naturală. Era socotită în schimb o parte a matematicii, o ramură aplicată care cerceta poziţiile şi mişcările corpurilor cereşti - care urmărea traseul luminilor de pe cer şi care analiza geometric comportamentul acestora. Întreaga aspiraţie a astronomiei era aceea de a furniza descrieri şi predicţii formalizate ale mişcărilor cereşti în scopuri practice - pentru scrierea horoscoapelor, pentru construirea calendarelor sau pentru navigarea prin intermediul stelelor, de exemplu. Astronomia refuza să întrebe ce sunt de fapt corpurile de pe cer sau de ce se mişcă, deoarece încercarea de a înţelege cerurile nu era de domeniul ei; aceasta nu trebuia decât să le cartografieze. Înţelegerea era de datoria filosofiei, care nu era interesată să formuleze calcule în scopuri utilitare.
 

***

Universul te aşteaptă în librărie!
Despre cosmos şi natura umană
*eveniment de popularizare a ştiinţei desfăşurat în cadrul campaniei Te aşteptăm în librărie!, 2014

|| miercuri 13 august 2014, orele 19.00, la librăria Humanitas de la Cişmigiu ||

Campania Te aşteptăm în librărie!, 2014 - proiect naţional iniţiat de editura Herald - te invită să explorezi, înăuntru tău prin cărţile editurii şi în afara ta prin experienţe autentice care te poartă în univers. În perioada 1 august - 1 noiembrie 2014, librăriile partenere din toată ţara îţi oferă şansa de a te întâlni cu 40 de ghizi ai explorării personale, 40 de titluri care te îndeamnă la căutare, analiză şi experimentare! Între acestea se numără şi trei cărţi care deschid universul întreg pentru tine, sub semnul ştiinţei:

Cosmos de Carl Sagan - cea mai iubită carte de popularizare a ştiinţei
Ideea de natură de R.G. Collingwood - istoria gândirii cosmologice europene
Inteligibilitatea naturii de Peter Dear - cum înţelege ştiinţa lumea

Evenimentul se adresează publicului pasionat de întrebările şi căutările ştiinţifice prin care se cercetează fiinţa umană şi contextul său existenţial. Sub umbrela campaniei, invităm aventuroşii la o călătorie intelectuală, o discuţie deschisă despre cărţile care poartă valorile ştiinţei, cărţile care fac distincţia dintre a face şi a şti, cărţile care poartă ideile care au modelat dezvoltarea culturală a societăţii în ultimii 30 de ani.
Invitaţi la dialog:

Anca Becherescu - vicepreşedinte ASUR, prof. biologie
Cristian Român - senior editor la revista Ştiinţă şi tehnică
Alexandru Anghel - traducător, redactor şef ed. Herald
 

Campania Te aşteptăm în librărie! 2014 este un proiect naţional iniţiat de editura Herald în peste 100 de librării partenere din toată ţara. Scopul nostru este să te încurajăm pe tine, cititorule, să redescoperi librăria ca loc privilegiat de întâlnire cu universul lecturii şi să consolidăm legătura dintre tine, librar şi editor, adică cei doi prieteni ai cărţii care aduc acest univers al cunoaşterii în viaţa ta, prin promovarea activă a culturii scrise.
Detalii campanie: http://teasteptaminlibrarie.ro/

Revolta lui Atlas (vol. 1). Noncontradicţia

Ayn Rand
Revolta lui Atlas (vol. 1) - Noncontradicţia
Editura Cartier, 2014
Traducere din engleză de Vlad Pojoga



*****
Intro

Născută Alissa Zinovievna Rosenbaum, pe 2 februarie 1905, la Petersburg, Rusia şi decedată pe 6 martie 1982, New York, SUA, Ayn Rand a fost eseistă şi scriitoare americană, iniţiatoarea curentului numit obiectivism şi autoare a romanelor We the Living, Anthem, The Fountainhead şi Atlas Shrugged.

Primul volum din bestseller-ul internaţional al scriitoarei Ayn Rand, Revolta lui Atlas / Atlas Shrugged a fost tradus, în premieră în limba română, la Editura Cartier şi se găseşte deja în librăriile din toată ţara. În următoarea perioadă urmează să apară şi celelalte două volume. Revolta lui Atlas este considerată în SUA cea mai citită carte după Biblie iar canalul Discovery o plasează în "Top 10 - Cărţi care au schimbat lumea".

"Dagny, nimic nu-i mai important în viaţă, decît felul în care-ţi faci treaba. Nimic. Doar asta. Orice altceva ai fi, de acolo o să vină. E singura măsură a valorii umane. Toate codurile alea etice pe care o să încerce să ţi le bage pe gât sunt bani falşi pe care şarlatanii i-au băgat pe piaţă ca să fraierească pe toată lumea. Codul competenţei e singurul sistem moral adevărat." (Ayn Rand)

"Filosofia mea este, în esenţă, înţelegerea omului ca fiinţă eroică, al cărui scop moral e propria fericire, a cărui activitate nobilă sunt propriile realizări şi propria productivitate, şi al cărui singur absolut e raţiunea." (Ayn Rand)

***
Fragment

În zilele de vară şi în liniştea grea a serilor din oraş, erau momente când vreun bărbat singur sau vreo femeie singură - pe o bancă din parc, la un colţ de stradă, la o fereastră deschisă - vedea în ziare o menţiune scurtă a progresului liniei John Galt şi se uita la oraş cu o săgetare neaşteptată de speranţă. Aceştia erau cei mai tineri, cei care simţeau că e genul de eveniment pe care ei doreau să-l vadă ocupându-şi locul în lume - sau cei mai bătrâni, care văzuseră o lume în care genul acesta de evenimente se întâmplau. Nu le păsa de căi ferate, nu ştiau nimic despre afaceri, ştiau doar că cineva se luptă împotriva unor probabilităţi mici şi câştigă. Nu admirau scopul luptătorului, credeau în vocile opiniei publice - şi totuşi, când citeau că linia se dezvoltă, simţeau o scânteie de moment şi se întrebau de ce acest lucru face ca propriile lor probleme să pară mai uşoare.

În tăcere, necunoscută nimănui, cu excepţia depozitului de marfă al companiei Taggart Transcontinental din Cheyenne şi a birourilor de la linia John Galt de pe aleea întunecată, marfa venea şi comenzile pentru vagoane se adunau grămadă - pentru primul tren care va traversa linia John Galt. Dagny Taggart a anunţat că primul tren va fi nu unul expres de pasageri, plin de celebrităţi şi de politicieni, cum era tradiţia, ci unul special de marfă.

Marfa venea de la ferme, din depozite de cherestea, din mine de pretutindeni din ţară, din locuri îndepărtate a căror ultimă modalitate de supravieţuire erau fabricile din Colorado. Nimeni nu a scris despre aceste marfare, pentru că existau oameni care nu erau dezinteresaţi.

Linia Phoenix-Durango trebuia să se închidă pe douăzeci şi cinci iulie. Primul tren de pe linia John Galt avea să circule pe douăzeci şi doi iulie.
- Deci aşa stă treaba, domnişoară Taggart, spusese delegatul Uniunii Mecanicilor de Locomotive.
- Nu cred că vă vom permite să conduceţi acel tren.

Dagny stătea la biroul ei uzat, lângă peretele peticit al sediului. Spuse, fără să se mişte:
- Ieşi afară de aici.

Era o frază pe care bărbatul nu o mai auzise în birourile rafinate ale directorilor de cale ferată. Arăta derutat.
- Am venit să vă spun...
- Dacă ai ceva să-mi spui, ia-o de la început.
- Poftim?
- Nu-mi spune mie ce o să-mi permiţi să fac.
- Păi, ce am vrut să spun este că nu o să permitem oamenilor noştri să vă conducă trenul.
- Asta e altceva.
- Păi, asta am hotărât.
- Cine a hotărât?
- Comitetul. Ce faceţi este o încălcare a drepturilor omului. Nu puteţi obliga oamenii să meargă la moarte - când acel pod se va dărâma - doar ca să facă bani pentru dumneavoastră.

Se întinse după o coală albă de hârtie şi i-o înmână.
- Declar-o în scris, spuse ea, şi vom semna un contract în acest sens.
- Ce fel de contract?
- Că niciun membru al Uniunii voastre nu va fi angajat vreodată să conducă o locomotivă pe linia John Galt.
- Păi... aşteptaţi puţin... eu nu am spus niciodată...
- Nu vrei să semnezi un astfel de contract?
- Nu, eu...
- De ce nu, dacă ştii deja că podul se va prăbuşi?
- Vreau doar să...
- Ştiu ce vrei. Putere asupra oamenilor tăi prin slujbele pe care eu le dau lor - şi asupra mea prin oamenii tăi. Vrei ca eu să furnizez locurile de muncă şi vrei să faci imposibil ca eu să am vreun loc de muncă de furnizat. Acum îţi voi da posibilitatea să alegi. Trenul va porni. Nu ai de ales în privinţa asta. Dar ai de ales dacă va fi condus de unul dintre oamenii tăi sau nu. Dacă alegi să nu-i laşi, trenul oricum va circula, chiar dacă ar trebui să conduc eu însămi locomotiva. Atunci, dacă podul se prăbuşeşte, nu va mai exista oricum nicio cale ferată. Dar dacă nu se prăbuşeşte, niciun membru al Uniunii tale nu va avea vreodată un loc de muncă pe linia John Galt. Dacă tu crezi că eu am nevoie de oamenii tăi mai mult decât au ei nevoie de mine, alege în mod corespunzător. Dacă ştii că eu pot conduce o locomotivă, dar ei nu pot construi o cale ferată, alege în felul acesta. Acum, vei interzice oamenilor tăi să conducă acel tren?
- Nu am spus că o vom interzice. Nu am spus nimic de interdicţie. Dar... dar nu-i puteţi obliga pe oameni să-şi rişte viaţa pe ceva ce nu a mai fost încercat de nimeni înainte.
- Nu voi obliga pe nimeni să facă asta.
- Ce aveţi de gând să faceţi?
- Voi cere un voluntar.
- Şi dacă nu se oferă nimeni voluntar?
- Atunci va fi problema mea, nu a ta.
- Păi, lăsaţi-mă să vă spun că-i voi sfătui să refuze.
- Bine. Sfătuieşte-i ce doreşti. Spune-le orice vrei tu. Dar lasă decizia în mâna lor. Nu încerca să le interzici.

Anunţul care apărea în fiecare depou al sistemului Taggart era semnat "Edwin Willers, vicepreşedinte executiv". Le cerea mecanicilor care erau dispuşi să conducă primul tren pe linia John Galt să anunţe acest lucru la biroul domnului Willers, dar nu mai târziu de ora unsprezece, în dimineaţa de cincisprezece iulie.

Era unsprezece şi un sfert în dimineaţa de cincisprezece iulie când telefonul a sunat în biroul ei. Era Eddie, telefonând de mai sus, din clădirea Taggart.
- Dagny, cred că ar fi bine să vii până aici. Vocea lui suna bizar.

Se grăbi peste drum, apoi prin holurile cu pardoseală de marmură, către uşa care încă avea numele "Dagny Taggart" scris pe panoul de sticlă. Deschise uşa.

Anticamera biroului era plină. Bărbaţii stăteau înghesuiţi printre mese, sprijiniţi de perete. Când a intrat, şi-au scos pălăriile într-o linişte bruscă. Vedea capetele încărunţite, umerii musculoşi, vedea feţele zâmbitoare ale personalului ei de la birouri şi faţa lui Eddie Willers în capătul încăperii. Toată lumea ştia că nu trebuia să spună nimic.

Eddie stătea lângă uşa deschisă a biroului ei. Adunarea s-a dat la o parte pentru a-i face loc să ajungă la el. El şi-a mişcat mâna, arătând spre cameră, apoi la o grămadă de scrisori şi detelegrame.
- Dagny, fiecare dintre ei, spuse el. Toţi mecanicii de la Taggart Transcontinental. Cei care au putut au venit aici, unii de departe, cum ar fi Chicago Division. Arătă către corespondenţă. Acolo sunt restul. Ca să fiu mai exact, sunt doar trei de la care nu am auzit nimic: unul, aflat în vacanţă în pădurile din nord, unul în spital şi unul e în închisoare pentru conducere neregulamentară a vehiculului său.

Ea se uită la oameni. Văzu surâsurile reţinute de pe feţele solemne. Şi-a înclinat capul în semn de recunoştinţă. A rămas nemişcată un moment, cu capul plecat, ca şi cum ar fi acceptat un verdict, ştiind că verdictul i se aplica ei, fiecărui om din cameră şi lumii de dincolo de zidurile clădirii.
- Mulţumesc, le-a spus.

Majoritatea bărbaţilor o văzuseră de multe ori. Uitându-se la ea, în timp ce-şi înălţa privirea, mulţi dintre ei se gândeau - în mod surprinzător şi pentru prima dată - că faţa vicepreşedintelui executiv era faţa unei femei şi era o faţă frumoasă.

Cineva din fundul mulţimii a ţipat deodată, vesel:
- La naiba cu Jim Taggart!

O explozie i-a răspuns. Bărbaţii râdeau, aclamau şi începură să aplaude. Răspunsul era cu totul disproporţionat faţă de frază. Dar fraza le-a oferit scuza de care aveau nevoie. Păreau să-l aplaude pe vorbitor, într-o opoziţie obraznică faţă de autoritate. Dar toată lumea din încăpere ştia pe cine aclamă.

Dagny a ridicat mâna.
- E prea devreme, le-a spus, râzând. Mai aşteptaţi o săptămână. Atunci va trebui să sărbătorim. Şi credeţi-mă, o vom face!

Au tras la sorţi pentru cursă. Ea a ales o bucată de hârtie împăturită dintr-o grămadă care conţinea toate numele lor. Câştigătorul nu se afla în sală, dar era unul dintre cei mai buni oameni din sistem, Pat Logan, mecanic pe Taggart Comet din divizia Nebraska.
- Contactează-l pe Pat şi spune-i că a fost retrogradat pe un marfar, i-a spui lui Eddie. Adăugă nonşalant, ca şi cum ar fi fost o decizie de ultim moment, dar nu păcăli pe nimeni: A, da, spune-i că voi face cursa asta cu el în locomotivă.

Un mecanic bătrân de lângă ea rânji şi-i spuse:
- Mă gândeam eu că o veţi face, domnişoară Taggart.

***

Rearden se afla în New York în ziua când Dagny i-a telefonat de la biroul.
- Hank, voi ţine o conferinţă de presă mâine.

El râse cu zgomot.
- Nu!
- Ba da. Vocea ei suna serios, dar, ceea ce era periculos, puţin prea serios. Ziarele m-au descoperit deodată şi pun întrebări. Le voi da răspunsurile pe care le vor.
- Distrează-te.
- O s-o fac. Eşti mâine în oraş? Mi-ar plăcea să fii de faţă.
- Bine. N-aş vrea să ratez nimic.

Reporterii care veniseră la conferinţa de presă de la biroul liniei John Galt erau tineri care fuseseră instruiţi să creadă că meseria lor constă în a ascunde lumii natura evenimentelor. Era datoria lor zilnică să servească audienţei o figură publică care făcea declaraţii despre binele public, în fraze atent alese, în aşa fel încât să nu aibă nicio semnificaţie. Treaba lor de zi cu zi era să arunce cuvinte puse împreună în orice combinaţie doreau, atâta timp cât cuvintele nu alcătuiau o secvenţă care să transmită un sens limpede. Nu puteau să înţeleagă interviul care li se acorda acum.

Dagny Taggart stătea la masa ei, într-un birou care arăta ca o pivniţă de periferie. Purta un costum albastru-închis cu o bluză albă, care exprima o eleganţă formală, aproape militară. Stătea drept şi poziţia ei era de o demnitate severă, doar un ton în plus de demnitate.

Rearden stătea într-un colţ al camerei, întins pe un fotoliu desfundat, cu picioarele lungi aruncate peste un braţ şi cu trupul sprijinit de celălalt. Ipostaza în care se afla era de o dezinvoltură simpatică, doar puţin prea informală.

Cu o voce clară şi monotonă, ca într-un raport militar, fără să consulte vreo notiţă, uitându-se direct la public, Dagny recită părţile tehnologice care vizau linia John Galt, oferind cifre exacte despre natura şinelor, capacitatea podului, metoda de construcţie, costurile. Apoi, pe un ton sec de bancher, a explicat perspectivele financiare ale liniei şi a menţionat profiturile mari pe care se aşteaptă să le obţină.
- Asta e tot, spuse ea.
- Totul? întrebă unul dintre reporteri. Ne veţi spune câteva cuvinte pentru public?
- Acesta a fost mesajul meu.
- Dar, la naiba - vreau să spun, nu aveţi de gând să vă apăraţi?
- Împotriva a ce?
- Nu vreţi să ne spuneţi ceva care să vă justifice construcţia liniei?
- Asta am făcut.

Un bărbat cu gura desenată într-un rânjet permanent întrebă:
- Păi, eu vreau să ştiu, după cum a declarat Bertram Scudder, ce protecţie ne puteţi oferi pe linie dacă nu e bună?
- Nu călătoriţi pe ea.

Altul a întrebat:
- Nu ne veţi spune motivele dumneavoastră pentru construcţia liniei?
- V-am spus: profitul pe care mă aştept să-l obţin.
- Ah, domnişoară Taggart, nu spuneţi asta! ţipă un tânăr. Era nou, era încă onest în privinţa slujbei lui şi simţea că o place pe Dagny Taggart, fără să ştie de ce.
- Acesta nu e cel mai bun lucru pe care să-l puteţi spune. Asta zice toată lumea despre dumneavoastră, spuse el.
- Asta spun?
- Sunt sigur că nu aţi vrut să sune aşa şi... şi sunt sigur că vreţi să clarificaţi.
- Păi, da, dacă doriţi să o fac. Profitul mediu al căilor ferate a fost doi la sută din capitatul investit. O industrie care face atât de mult şi păstrează atât de puţin ar trebui să se considere imorală. După cum am explicat, costurile pentru linia John Galt în raport cu traficul de care va avea parte mă fac să mă aştept la un profit de nu mai puţin de cincisprezece la sută din ce am investit. Desigur, orice profit de peste patru la sută este considerat un câştig exagerat astăzi. Voi face, cu toate acestea, tot ce e posibil ca linia John Galt să obţină un profit de douăzeci la sută, dacă e posibil. Acesta a fost motivul pentru care am construit calea ferată. M-am făcut acum înţeleasă?

Tânărul o privea fără nicio speranţă.
- Nu vă referiţi la obţinerea unui profit pentru dumneavoastră, domnişoară Taggart, nu? Vreţi să spuneţi, pentru micii acţionari, nu? a replicat cu încredere.
- Păi, nu. Se întâmplă ca eu să fiu unul dintre cei mai importanţi acţionari ai Taggart Transcontinental, aşa că partea mea de profit va fi una dintre cele mai mari. Acum, domnul Rearden se află într-o poziţie mai bună, pentru că nu are acţionari cu care să-şi împartă acţiunile - sau aţi prefera să daţi propria declaraţie, domnule Rearden?
- Da, cu plăcere, spuse Rearden. Întrucât formula metalului Rearden este secretul meu şi dat fiind faptul că producţia metalului costă mult mai puţin decât vă puteţi imagina, mă aştept să obţin de pe urma publicului un profit de douăzeci şi cinci la sută în următorii câţiva ani.
- Ce vreţi să spuneţi prin profitul de pe urma publicului, domnule Rearden? întrebă băiatul. Dacă e adevărat, după cum am citit în reclamele dumneavoastră, că metalul dumneavoastră va rezista de trei ori mai mult decât oricare alt metal, la jumătate din preţul de producţie, nu ar fi o afacere bună pentru public?
- A, ai observat asta? replică Rearden.
- Dumneavoastră sunteţi conştient că vorbiţi cu presa, nu-i aşa? întrebă bărbatul cu rânjetul.
- Dar, domnule Hopkins, spuse Dagny cu o uimire politicoasă, este vreun alt motiv pentru care am vorbi cu dumneavoastră, dacă nu aţi reprezenta presa?
- Vreţi ca noi să cităm cuvintele pe care le-aţi spus?
- Sper că mă pot încrede în voi că le veţi cita exact. Puteţi consemna cuvânt cu cuvânt?

Făcu o pauză să-i vadă cu creioanele pregătite, apoi dictă:
- Domnişoara Taggart spune - citat - "Mă aştept să fac o căruţă de bani de pe urma liniei John Galt. Îi voi fi meritat." Închei citatul. Mulţumesc mult.
- Alte întrebări, domnilor? întrebă Rearden.

Nu mai erau întrebări.
- Acum trebuie să vă spun câteva cuvinte despre inaugurarea liniei John Galt, le-a spus Dagny. Primul tren va pleca din gara Taggart Transcontinental din Cheyenne, Wyoming, la ora patru după-amiaza, în data de douăzeci şi două iulie. Va fi un marfar special, alcătuit din opt vagoane. Va fi condus de o locomotivă cu patru motoare Diesel de opt mii de cai-putere, pe care o închiriez de la Taggart Transcontinental pentru această ocazie. Va circula non-stop până la joncţiunea cu linia Wyatt, Colorado, circulând cu o viteză medie de o sută de mile pe oră. Poftim? întrebă ea, auzind sunetul lung şi scăzut al unei fluierături.
- Ce spuneaţi, domnişoară Taggart?
- Am spus o sută de mile pe oră - pante, curbe şi toate celelalte.
- Dar nu ar trebui, mai degrabă, să menţineţi viteza sub cea normală decât să... domnişoară Taggart, nu aveţi niciun fel de consideraţie pentru opinia publică?
- Ba am. Dacă nu era opinia publică, o viteză medie de şaizeci şi cinci de mile pe oră ar fi fost suficient.
- Cine va conduce acel tren?
- Am avut chiar ceva probleme în legătură cu subiectul. Toţi mecanicii de la Taggart s-au oferit voluntar să o facă. Precum au făcut şi fochiştii, frânarii şi conductorii. A trebuit să tragem la sorţi fiecare poziţie din echipa trenului. Mecanic va fi Pat Logan, de la Taggart Comet, fochist - Ray McKim. Eu voi călători în cabina locomotivei împreună cu ei.
- Nu se poate!
- Vă rog să asistaţi la inaugurare. E pe douăzeci şi două iulie. Presa este invitată stăruitor. Altfel decât eram obişnuită, am devenit un vânător de publicitate. Serios. Mi-ar plăcea să am reflectoare, reportofoane şi camere de filmat. Sugerez să amplasaţi câteva camere pe lângă pod. Prăbuşirea podului v-ar oferi nişte cadre interesante.
- Domnişoară Taggart, întrebă Rearden, de ce nu aţi menţionat că şi eu voi călători în locomotivă?

Se uită la el din partea cealaltă a săli, iar pentru un moment erau singuri, uitându-se unul la celălalt.

Tortura, pe înţelesul tuturor

Florin Constantin Pavlovici
Tortura, pe înţelesul tuturor
Editura Contemporary Literature Press, 2014

Intro

Editura Contemporary Literature Press publică un volum apărut iniţial în anul 2001. Cărţii i s-a decernat premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. Ea a fost tipărită în trei ediţii - lucru mai puţin obişnuit într-o lume nerăbdătoare, care difuzează din ce în ce mai greu cartea pe hârtie.

Tortura, pe înţelesul tuturor apare într-un moment în care bântuie povestirile de tip poliţist: ele dezleagă cazul pe ultima pagină, iar de acolo înainte e treaba justiţiei. Cititorul e mulţumit să delege judecata morală, să nu aibă ultimul cuvânt de spus.

Într-o vreme în care piaţa literară a fostelor ţări comuniste era inundată de lamentaţiile şi indignarea firească a memoriilor concentraţionare, apărea această carte - la care se râde. Se râde în hohote. Uneori.

De cine râdem? Râdem de fiinţe dezbrăcate de tot ceea ce înseamnă dreptate, normalitate, de nevoia de "fericire în viitor", de credinţa că cineva cândva le va elibera de coşmar. Râdem, mai ales, de privilegiaţii scenariului: de cei care crapă ţeste şi sfărâmă oase.

De ce râdem? De bâte? De frigul inuman? De înfometare? De lagărele de muncă în care sunt exterminaţi de-a valma oameni de carte, studenţi, preoţi, ţărani? De faptul că unii dintre ei se lasă zdrobiţi şi fraternizează cu torţionarii? Sau poate de descoperirea că pe alţii tortura îi face mai frumoşi decât ar fi ajuns ei altfel vreodată?

Râdem pentru că descoperim un adevăr pe care mulţi îl crezuseră pierdut. Trăind în cel mai aberant, degradant şi înspăimântător spaţiu cu putinţă - închisorile politice comuniste, eroii sunt anihilaţi de mizeria fizică, dar au un refugiu: Die Gedanken sind frei. Iar gândurile lor sunt în primul rând morale. Ei judecă lumea în ale cărei subterane se află. Judecata lor este fără drept de apel.

Fost deţinut la nici 23 de ani, om de radio o viaţă întreagă după eliberare, Florin Pavlovici rupe tăcerea şi face la 65 de ani un lucru pe care era hotărât până atunci să nu-l facă niciodată cât va trăi: ne explică Tortura aşa încât noi s-o înţelegem. À bon entendeur, salut!

(Bucureşti, 14 august 2014, Lidia Vianu)

***

Se dedică delatorilor, anchetatorilor, procurorilor şi judecătorilor militari, paznicilor de închisoare, tuturor celor care au contribuit la batjocorirea omului.

1. Celula de anchetă

În februarie 1959, moş Alexa Pop avea şaizeci şi şapte de ani, făcuse cinci ani de închisoare, fusese lăsat liber alţi cinci ani, iar acum era arestat a doua oară, sub aceeaşi acuzaţie: posesie ilegală de arme. Prima dată, condamnarea avusese în vedere deţinerea unui pistol, acum urma să fie judecat pentru aproape un camion de arme: grenade, pistoale, puşti automate, carabine şi, circumstanţă agravantă, cartuşe cât să ajungă unui atac susţinut sau unui îndelungat asediu. Născut la ţară, într-un sat din vecinătatea oraşului Gherla, Alexa Pop se stabilise în Bucureşti, curând după înfăptuirea României Mari, încercase câteva meserii, fără să reuşească în vreuna, şi sfârşise prin a fi portar de noapte, mai întâi la Fabrica de Bere Bragadiru, mai apoi la căminul studenţesc al Institutului Politehnic. La Bragadiru se dezvăţase de băut bere, la căminul studenţesc învăţase să facă politică. La Bragadiru, contactul prelungit cu uriaşele bazine de fermentare a orzului, vederea zăcătorilor de boabe putrede, colcăind de viermi şi, uneori, aruncând la suprafaţă şobolani înecaţi, îl scârbiseră peste măsură şi-i tăiaseră pofta de a mai gusta vreodată lichidul acela amărui, limpede, aromat, spumos, după care se dăduse în vânt o bună parte din tinereţe. La căminul studenţesc de pe Şoseaua Kiseleff, fost palat regal, donaţie a principesei Ileana, îi fusese dat să audă şi să înveţe cântece tulburătoare, populate cu voievozi, căpitani şi arhangheli ce-şi jurau să facă din România o ţară legendară, frumoasă ca soarele de pe cer. În iarna anului 1941, după înăbuşirea rebeliunii legionare, Alexa Pop a desfăşurat cea mai intensă activitate din întreaga sa carieră de portar. Noapte de noapte, săptămâni în şir, a făcut gaură după gaură în zidurile palatului, a dislocat cantităţi imense de cărămizi şi a pus în locul lor armele încredinţate lui de studenţi. Îi admira nespus pe acei băieţi veniţi de la ţară şi a-i ajuta la necaz echivala pentru el cu a-şi ajuta propriii copii. În perioada de prigoană ce a urmat evenimentelor din ianuarie, până şi administratorul căminului, auzind de priceperea subalternului său de a face să dispară orice armă, l-a rugat să-i ascundă un pistol. Pe acesta portarul l-a zidit chiar în ghereta în care îşi petrecea nopţile. În anul acela, lui Alexa Pop i s-a născut cel de-al doilea copil, o fată. Izbucnise războiul, erau zilele în care armata română elibera Basarabia răpită de ruşi, astfel că, în entuziasmul patriotic general, fata a primit numele Victoria. Naş s-a oferit să-i fie administratorul căminului. În 1948, administratorul s-a trezit arestat pentru mai vechile sale legături cu mişcarea legionară, iar la anchetă, stimulat de torturi, şi-a amintit de pistolul pe care i-l dăduse cumătrului său. Alexa Pop i-a dus pe anchetatori exact la locul în care ascunsese arma, însă procesul care a urmat nu a fost la fel de simplu: procurorul militar a vorbit îndelung, înverşunat, mai ales despre botezul antisovietic al Victoriei, o culpă cu mult mai gravă în ochii lui decât îngroparea în zid a unui pistol pe care timpul şi neîntrebuinţarea aşternuseră rugina. Judecătorii s-au arătat blânzi totuşi şi i-au dat doar cinci ani de închisoare corecţională.

Zece ani mai târziu, lucrările de reparare a unei aripi a fostului palat regal au scos la iveală o parte din armamentul pitit între cărămizi. Chestionat în legătură cu provenienţa acelui mic arsenal, vechiul administrator al căminului studenţesc s-a arătat iarăşi plin de bunăvoinţă şi a răspuns cu simplitate şi adevăr că numai portarul Alexa Pop ştie. Alexa Pop ştia şi nu prea ştia. Ştia unde ascunsese armele, dar nu mai ştia ale cui fuseseră. Cu scepticismul specific profesiei lor, securiştii nu au crezut în sinceritatea arestatului, l-au ţinut în interogatorii interminabile şi l-au bătut până ce au umplut un camion cu arme, fără a afla însă, vreodată, numele studenţilor care i le încredinţaseră spre păstrare. Când l-am cunoscut eu, Alexa Pop încheiase de câteva săptămâni ancheta şi aştepta liniştit procesul. După socoteala lui, dacă pentru un pistol şi un botez făcuse cinci ani de temniţă, pentru un camion de arme nu putea scăpa cu o condamnare mai mică de douăzeci de ani.

Moş Alexa a fost primul meu dascăl de puşcărie. M-am pomenit împins în celula lui de la subsol în toiul nopţii. Încăperea nu avea fereastră, însă era puternic luminată de un bec electric plasat deasupra intrării, într-un spaţiu gol, protejat de o plasă de sârmă, în aşa fel, încât lumina să cadă şi pe culoar. Din patul din stânga a sărit în picioare un bărbat tuns chilug, subţire ca un ţipar, cu o privire limpede, deloc somnoroasă şi, aşa mi s-a părut în acel moment, plină de bunătate. Eram dezorientat, încă mă poticneam din brânciul primit, iar el a încercat să mă sprijine.
- Culcă-te la loc! i-a ordonat în şoaptă gardianul însoţitor, după care a închis uşa pe dinafară şi, în contrast cu discreţia de până atunci, a izbit zăvoarele, de să scoale şi morţii din mormânt.

M-am întins pe celălalt pat, înghesuit în fundul celulei, şi am adormit pe loc. Aveam să-mi verific şi mai târziu, în împrejurări dintre cele mai grele, capacitatea aceasta a corpului meu, înrudită cu nesimţirea, de a hotărî el în locul minţii. Oricâte gânduri negre, vecine cu sinuciderea, oricâtă confuzie, groază ori disperare îmi vor munci creierul, corpul meu îşi va face datoria, îşi va regla armonios ritmul, va reacţiona cu demnitate. M-am trezit cu bătăi în uşă, repetate în dreptul fiecărei celule de pe secţie. Era semnalul deşteptării. Când am deschis ochii, străinul de peste noapte se uita la mine cu un aer aprobator.
- Aşa, băiete, a zis el. Ca să rezişti, trebuie să te odihneşti. Pe mine mă cheamă Pop. Alexa. Alexa Pop, s-a corectat el, aducându-şi aminte că nu-l anchetează nimeni şi că vorbeşte unui civil.

Cu moş Alexa aveam să împart celula multă vreme. De la el am aflat, chiar în prima zi, că mă aflu în arestul Ministerului de Interne de pe strada Uranus, la doi paşi de biserica Mihai Vodă şi de Arhivele Statului, şi că nimeni nu scapă din ghearele Securităţii necondamnat.
- Dar sunt nevinovat, am zis eu.
- Mai ales nevinovaţii nu scapă.

Fusesem arestat de acasă, cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Doi inşi în paltoane negre m-au somat să deschid uşa, "în numele poporului", au intrat, mi-au fluturat pe dinaintea ochilor o hârtie oficială din care nu am înţeles nimic şi au purces la o percheziţie sumară. Au răscolit câteva lucruri şi s-au oprit, spre surprinderea mea şi a soţiei mele, asupra celor mai nevinovate cărţi din bibliotecă: Fire de iarbă de Walt Whitman, Sonetele lui Shakespeare şi o biografie a lui Nietzsche, volum legat în piele, împrumutat de la Catrinel, nevasta unui prieten. Credeam că e vorba de interes pur intelectual, dar nu era aşa.
- Se confiscă, a zis unul dintre ei, cu o cicatrice urâtă pe buza de sus şi care părea comunicativ, în comparaţie cu însoţitorul său, ce putea fi luat drept mut.

Mi-a cerut să scriu pe pagina de gardă a fiecărei cărţi un soi de autograf, pe care mi l-a dictat ca la şcoală: "Găsită la mine în timpul percheziţiei." M-a învăţat apoi să pun data şi să semnez. Am semnat clar, citeţ, fără prescurtări sau înflorituri. Vorbăreţul a verificat şi a râs:
- Ia te uită la el! Nici să se iscălească nu ştie.

Au luat cărţile şi le-au strecurat în geantă. Probabil că aveau nevoie de o justificare în faţa şefilor, de o dovadă materială a periculoasei lor acţiuni din noaptea aceea.
- Da' scrisorile unde le ţii?

Aveam o valiză cu corespondenţă de familie şi cu scrisori primite de la prieteni, ce rămăsese încă din studenţie la un coleg de facultate, Alexandru Rogoz. Şi-au notat adresa şi am coborât. În stradă ne aştepta o Volga neagră, vehicul sovietic îndrăgit de Securitate, model de eleganţă automobilistică al epocii. Ningea abundent şi liniştit, cu fulgi mari, lipiţi între ei de aerul umed şi cald, Calea Victoriei se acoperise cu o suprafaţă curată, strălucitoare, neatinsă de paşi pe trotuarul pustiu, lumina slabă a lămpilor colora zăpada în tonuri de roşu. Şoferul, şi el cu palton negru, cunoştea adresa. Rogoz locuia singur la demisolul unui bloc vechi, în apropiere de Grădina Icoanei, într-o cameră strâmtă cât o debara, atât de îngustă, încât modifica, ochean întors, proporţiile obiectelor dinăuntru; patul, masa, scaunul, care ocupau tot spaţiul, păreau mai curând rafturi pentru conserve. Era o locuinţă sordidă, pe seama căreia Didi Rogoz obişnuia să facă haz, aşa cum făcea haz şi de ţevile de scurgere ce acopereau un perete întreg şi îl înştiinţau de îndată ce vreun locatar trăgea apa. Ne-a deschis mirat şi buimac şi a rămas în prag, rezemându-se de canatul uşii. Era infirm, îşi pierduse un picior în copilărie la aria de treierat, strivit de o batoză, prins în angrenajul ei laolaltă cu snopii de grâu, dar purta în locul lui o proteză articulată deasupra genunchiului. Uşurinţa cu care se folosea de proteză, precum şi comportamentul lui, care nu avea nimic de mutilat, făceau ca infirmitatea să treacă aproape neobservată. Acum proteza lipsea. În graba de a deschide, Rogoz se ridicase din pat şi venise la uşă într-un picior, fără a-şi fi legat mai întâi curelele piciorului de lemn. Acesta zăcea răsturnat şi gata încălţat în mijlocul camerei.
- Didi, am spus eu stânjenit de spectacol, îmi pare rău că am dat buzna aşa.

Securiştii s-au înghesuit înăuntru, atenţi să nu le scape cumva vreo mişcare. Aşteptau neliniştiţi să-mi iau valiza.
- Domnilor, tovarăşi, a zis Rogoz, revenindu-şi din surprindere şi înţelegând ce se petrecea, cum o să arestaţi un om nevinovat? E o greşeală.

Cei doi n-au scos o vorbă şi m-au împins pe gangul de ieşire. În stradă, când am urcat în maşină, vorbăreţul a comandat:
- Pune-i aparatul.

Celălalt, mutul, a scos din buzunarul paltonului nişte ochelari, cu elastic în loc de braţe, şi mi i-a potrivit pe ochi. Nu aveau lentile, ci două rotocoale de tablă. Ultima imagine a libertăţii, rămasă fixată pe retină, a fost albul pufos, umed, imaculat al ninsorii în noaptea de iarnă. Automobilul a pornit lin, ca sania pe pârtie, a cotit pe diverse străzi, pentru a nu-mi da seama încotro mergem, apoi a urcat uşor un deal la capătul căruia şoferul a claxonat. Ajunsese, probabil, în faţa unei porţi. S-au auzit glasuri, după care am înaintat din nou, motorul s-a oprit şi am coborât. Ţinut strâns de braţe, am fost condus într-o încăpere în care m-a izbit o căldură înăbuşitoare. Abia acum mi s-a permis să-mi scot ochelarii. Mă aflam înaintea unui birou, încărcat cu hârţoage, din spatele căruia, aşezat pe un scaun, mă privea un plutonier. Mi-a cerut să-mi golesc buzunarele, mi-a luat un interogatoriu de rutină - numele, data, locul naşterii -, s-a ridicat de pe scaun, a ocolit biroul şi s-a apropiat de mine.
- Dezbracă-te şi descalţă-te, a zis.

Am rămas în chiloţi.
- Dă-i jos!

Ce-o fi crezut că ascund, nu înţelegeam. I-am dat jos. A urmat un şir de comenzi, pe care le-am executat cu stângăcie şi cu o acută senzaţie de degradare, sub supravegherea lui de un profesionalism impecabil:
- Cască gura! Saltă coaiele! Întoarce-te cu spatele! Apleacă-te! Crăcănează picioarele!

Asta era. Totuşi, percheziţia încă nu se terminase. A luat pantofii, unul câte unul, i-a întors cu talpa în sus, i-a scuturat şi, cu un cleşte lucios, pe care l-a căutat îndelung printre dosare, le-a smuls blacheurile, cu destulă dificultate. Era plutonier, nu cizmar. Pe urmă s-a apucat să controleze îmbrăcămintea. Într-un buzunar al hainei a găsit o cheie, uitată acolo.
- Ce-i asta?

Am ridicat din umeri.
- Nu ţi-am spus să o laşi acasă? a izbucnit mutul.

Erau cele dintâi cuvinte pe care le auzeam din gura lui. A înhăţat cheia - cheie de broască, mare, grea -, a strâns-o în palmă şi m-a pocnit cu toată puterea în frunte. Atunci am descoperit, în modul cel mai direct posibil, cum funcţionează mintea unui securist. Între creierul şi pumnul lui distanţa era inexistentă. După ce m-am îmbrăcat, plutonierul mi-a luat paltonul, cureaua de la pantaloni, cravata, fularul, mănuşile, şireturile de la pantofi, le-a aşezat peste scrisorile din valiză şi a întocmit un proces-verbal de predare-primire. În timp ce semnam, a constatat surprins:
- Ăsta îşi scrie numele pe litere.

A scos capul pe uşă şi a chemat un gardian. Acela, îmbrăcat în uniformă, dar cu pisici în picioare, o încălţăminte de pâslă, silenţioasă, mi-a pus ochelarii şi, luându-mă de braţ, m-a ghidat pe două rânduri de scări la subsolul închisorii, unde aveam să-l cunosc pe moş Alexa Pop.

***
Deşteptarea se dădea la ora 5 dimineaţa. Până la 6 se executa programul. Eram scoşi cu aparatul pe ochi, fiecare celulă separat, cu locatarii ei mergând în şir indian, arestatul din faţă purtând cu amândouă mâinile, grijuliu, ca pe un trofeu de inestimabilă valoare, oala de noapte. La spălătorul din fundul culoarului, cu o singură chiuvetă şi câteva closete turceşti, fără uşi, ni se acordau două, trei minute pentru igiena personală, sub privirea atentă a gardianului, care ne zorea necontenit:
- Hai, repede! Mai repede!

Ceremonialul se repeta seara, înainte de culcare, după acelaşi tipic. Paznicii noştri se aflau întotdeauna în criză de timp, consecinţă firească a monstruoasei lor indecenţe.

La întoarcerea în celulă, primeam o găleată cu apă şi o cârpă de şters pe jos. Firesc ar fi fost să facem treaba cu rândul. Numai că, în coabitarea mea cu Alexa Pop, nu am avut niciodată parte de plăcerea aceasta. În dimineţile în care ar fi trebuit să mă ocup eu de curăţenie, moş Alexa mi se adresa rugător:
- Băiete, te superi dacă mă laşi pe mine?

Se întindea pe sub cele două paturi cu vioiciune, străduindu-se să nu lase nici un petic de ciment nespălat, şi freca pardoseala aşezat în genunchi, mişcându-şi braţele în gesturi largi, circulare, ca un cosaş, fără să dea semne de oboseală. Era potrivit de statură, slab, o slăbiciune accentuată şi de mizeria detenţiei, însă nespus de energic, cu un cap de bătrân şi un trup de bărbat încă tânăr, în putere. Nemişcarea, absenţa efortului fizic îi făceau rău, în vreme ce activităţile, fie şi neînsemnate, corvezile îndeobşte, prin vigoarea pe care o deşteptau în el, îi întreţineau un sentiment de libertate. A sta era un fel de a înceta să trăieşti. În aşteptarea procesului, în ceasurile de noapte, mai ales, pe care şi le petrecea treaz, viaţa de celulă trebuie să-l fi dus cu gândul la moarte, pentru că existenţa mărginită între patru pereţi însemna pentru el o formă de mortificare; moartea adevărată, naturală părea a fi precedată de un îndelung, neodihnitor repaus.

Pe la 7-7.30 sosea micul dejun. Cafeaua era o apă ceva mai colorată decât lăturile din găleata de spălat pe jos şi, e de presupus, mai dulce decât acelea. O primeam în căni de tablă, de tip cazon; ca şi oala de noapte, ele făceau parte din inventarul celulei. O sută douăzeci şi cinci de grame de pâine neagră completau spălătura cu gust şi miros greţos, de bromură de potasiu. Zgomotele ce anunţau masa de prânz începeau pe culoarul secţiei în jurul orei 13. Până ajungeau în dreptul nostru puteai să leşini de foame. Ciorba de murături alterna cu aceea de cartofi. Doar cina era mai consistentă. Venea la 6 seara şi consta într-un castron de arpacaş, fasole sau paste făinoase. La orele 22 se auzeau bătăi în uşa fiecărei celule şi strigătul autoritar al subofiţerului de serviciu:
- Stingerea!

Nu se stingea nimic. Dormeam cu lumina aprinsă, cu ochii în bec, de cele mai multe ori, pentru că regulamentul nu permitea să ne culcăm decât cu faţa în sus sau îndreptată spre uşă, fiind obligaţi să ne ţinem mâinile tot timpul la vedere, deasupra păturii. Orice abatere de la acest canon se pedepsea cu izolare, ceea ce însemna celulă fără pat şi lipsire de hrană. Era o infracţiune la fel de gravă ca încercarea de a te întinde pe pat, în timpul zilei. Supravegherea se făcea prin vizor, o gaură în uşă, la înălţimea privirii gardianului, deasupra deschizăturii dreptunghiulare prin care ni se dădea mâncarea, prevăzută cu o clapă ce se ridica şi cădea la loc din două în două minute, cât dura plimbarea gardianului de la un capăt la altul al culoarului şi înapoi. Între ridicare şi cădere se zărea ochiul paznicului fixându-ne curios şi clipind. În limbajul nediscriminat al puşcăriei, şi vizorul, şi deschizătura cu oblon se chemau vizetă. Programul se respecta cu stricteţe. Nu aveam ceas ca să-i verificăm acurateţea, paznicii nu ne-ar fi spus, nu ora, dar nici măcar anul în care ne aflam, însă Alexa Pop îl cunoştea bine dintr-o lungă experienţă penitenciară. Mi-a explicat că este acelaşi în toate închisorile; nimeni nu s-ar fi putut abate de la el, pentru că funcţiona pe baza unui ordin pe ţară.
- Program bun, mi-a spus moşul, adus de la ruşi.

Principala activitate a zilei era ancheta. În cazul meu ea se desfăşura într-o cameră de la etaj, spaţioasă, de la fereastra căreia, plasată foarte sus, chiar sub tavanul înalt, şi protejată de gratii şi sârmă, se ghicea în anumite zile luminoase Palatul telefoanelor. Anchetatorul meu era locotenentul-major de securitate Constantin Voicu. Prima întrevedere a fost scurtă. Cu aparatul pe ochi - orice drum în afara celulei se făcea cu ochelarii orbi -, m-a condus acolo un gardian delicat. Mă ţinea de braţ, deasupra cotului, uşor, abia atingându-mă şi îmi semnala în şoaptă dificultăţile labirintului pe care-l străbăteam: dreapta, atâtea trepte în sus, înainte, prag, alte trepte, stânga şi aşa mai departe. A ciocănit la uşă, m-a introdus în camera de anchetă şi s-a retras cu discreţie. Locotenentul-major Constantin Voicu, în costum civil de o eleganţă sobră, mă aştepta la un birou mare, fără nimic pe el, cu o figură meditativă. Mi-a făcut semn să iau loc la o masă mică, pe un scaun şi mai mic, ambele fixate cu şuruburi solide în pardoseala încăperii. Poziţia era chinuitoare. Mobila, mai potrivită unei grădiniţe de copii, te silea să stai chircit cât dorea anchetatorul. Acesta m-a privit gânditor un timp ce mi s-a părut o veşnicie, s-a ridicat în cele din urmă şi a deschis uşa metalică a dulapului din spatele său. Am bănuit că va scoate de acolo hârtia şi instrumentele de scris necesare inevitabilului interogatoriu. Nici vorbă de aşa ceva. A scos un baston de cauciuc, bulan de miliţian, pe care şi l-a pus la îndemână pe marginea biroului. Apoi, tot cotrobăind prin rafturi, a înşirat alături de baston o pereche de cătuşe, un furtun cu miez de oţel, cuţite, cleşti, un box cu ghinturi, arma şuţilor de odinioară. La urmă de tot a produs şi un revolver, pe care l-a extras din toc şi căruia i-a suflat praful de pe ţeavă. Cu excepţia bastonului, nu şi-a folosit niciodată armele pe pielea mea; prefera să mă ancheteze cu pumnii şi cu muchia palmei, uneori cu şpiţul pantofului în fluierele picioarelor. Era, mai degrabă, un pătimaş colecţionar de obiecte de tortură, decât un mânuitor al lor. Nu m-ar fi mirat dacă ar fi scos din preţiosul său dulap vreo ţeapă medievală sau o roată de tras. După ritualul de expunere muzeistică, de care voi avea parte şi altă dată, locotenentul-major Constantin Voicu s-a aşezat la loc pe scaun, şi-a reluat aerul meditativ, ca până la urmă să mi se adreseze, încercând un ton amical:
- Ia spune, Florinel, tată, ce-ai făcut tu duşmănos?

Nu ştiam să fi făcut nimic duşmănos. Ignoranţa mea l-a pus iarăşi pe gânduri.
- Bine, a zis, te mai las o zi.

A apăsat un buton de sonerie şi gardianul cel delicat şi-a făcut imediat apariţia. Mi-a potrivit gingaş ochelarii şi m-a condus pe acelaşi drum întortocheat, ca la venire, avertizându-mă de obstacolele pe care trebuia să le evit. Numai că, de astă dată, când îmi şoptea "dreapta" ori "stânga", mă izbeam invariabil de zid, când îmi anunţa prezenţa scărilor pe care trebuia să le cobor, pasul nu întâlnea nici o treaptă şi mă poticneam caraghios pe culoarul lipsit de denivelări, iar dacă spunea "urcăm scara", mă pomeneam că păşesc în gol. Toate informaţiile erau pe dos, iar el chicotea cu delicateţe. La înapoierea în celulă l-am găsit pe moş Alexa cu nasul lipit de perete. Aşa era jocul. Ori de câte ori gardianul deschidea uşa, deţinuţilor li se cerea să întoarcă faţa către zid. Chipul zeului nu trebuia să fie privit de nevrednici.

A doua zi Constantin Voicu m-a întâmpinat cu acelaşi aer gânditor.
- Ţi-ai adus aminte? Ce-ai făcut duşmănos?

Amnezia mea, greu de vindecat cu vorbe, i-a tulburat dispoziţia spre meditaţie. A încercat, mai întâi, efectele curative ale bulanului. Mă lovea în creştet şi peste urechi, în spinare şi peste braţe. Masa prinsă în şuruburi nu îmi permitea să mă ridic sau să evit loviturile, dar nici nu-mi provoca aducerea aminte pe care o presupunea tratamentul. A renunţat la bulan şi s-a pus pe treabă ca la cârciumă, la încăierările dintre beţivi, unde totul este admis. Când izbea cu bastonul de cauciuc, păstra o anumită demnitate; când năvălea asupra mea cu pumnii, cu palmele, cu picioarele, se schimonosea de parcă ar fi suferit de viermi intestinali. El însuşi avea mişcările zvârcolite ale unui limbric eliminat din mediul lui natural. În plus, gâfâia, icnea şi gemea ca şi cum el ar fi trăit durerea provocată altuia. Locotenentul-major Constantin Voicu era un bărbat tânăr, în jurul a treizeci de ani, cu semnul morţii şi al dezastrului pe chip. Nu cred că a trăit destul, cât să ajungă general. Culoarea verde-pământie a feţei, exploziile de violenţă, ura ce emana din toată fiinţa lui nu anunţau o viaţă lungă. Nimeni nu m-a urât aşa de tare. Era o ură principială, partinică, orientată activ împotriva unui duşman al poporului. Privirea i se întuneca, ochii i se umpleau de sânge, buzele i se învineţeau şi-şi lansa întrebările, ameninţările, înjurăturile ca pe nişte sentinţe capitale. Îi plăceau şi măscările. Deşi reduse ca număr şi lipsite de varietate, acestea aveau forţă şi îmi explodau în auz, asemenea pocnitorilor aruncate de copii în spatele unui suferind de inimă. Sub murdăria lor, tresăream mai înfricoşat decât sub izbitura de pumn, iar el şi le completa cu lovituri date cu muchia palmei în gât, de parcă ar fi vrut să-mi reteze capul, sediul nepermisei mele încăpăţânări. Uneori, scandalizat că negam, amuţea de furie, dar îşi continua mişcările zvâcnite, de râmă tăiată cu sapa. La sfârşitul acelei şedinţe tensionate, după atâtea şi atâtea eforturi, locotenentul-major de securitate Constantin Voicu tot nu mă vindecase de amnezie; nici unul dintre noi nu aflase ce făcusem duşmănos. În timp ce eu am rămas să mă mir că o activitate atât de temeinic desfăşurată putea să fie aşa de stearpă, anchetatorul s-a aşezat la birou şi a compus un proces-verbal din care reieşea limpede că arestatul refuză să colaboreze cu organul de anchetă şi că nu îşi recunoaşte vinovăţia. Era singura explicaţie a eşecului.
- Semnează de luare la cunoştinţă, a zis şi mi-a întins documentul.

Am citit rezultatul, notat pe o jumătate de coală, al acelei zile halucinante şi mi-am scris numele, cu mână tremurătoare.
- Mă, da' prost mai eşti! a constatat anchetatorul. N-ai şi tu o iscălitură ca lumea?

Am reţinut observaţia, aşa că la întâlnirile ulterioare am recurs la o variantă prescurtată a semnăturii, aproape o mâzgălitură. Se părea că indescifrabilul şi ininteligibilul îl mulţumesc. Nu mi-a mai reproşat prostia de a semna citeţ.

În ziua următoare locotenentul-major şi-a îngăduit o mică vacanţă. Am aşteptat toată dimineaţa să fiu scos la anchetă, într-o încordare străbătută de panică. Tresăream la fiecare zgomot de pe secţie, iar la scrâşnetul zăvoarelor ce se auzea la alte celule mă cuprindea spaima. Dacă anchetatorul m-a neglijat, am primit, în schimb, vizita doctorului. Acesta mi-a examinat vânătăile şi umflăturile cu o privire moartă şi m-a întrebat dacă mă supără ceva. Nu înţelegeam ce spune. Mi se părea absurd ca un medic să nu vadă că are în faţă un om rupt în bătaie. Şi-a dat seama că întrebarea nu era deloc fericită, aşa că a reformulat-o:
- Cum stai cu inima?

Cu inima stăteam bine. Satisfăcut de răspunsul primit, a plecat repede, înapoi, de unde venise. Mă revolta un asemenea consult medical, însă experimentatul moş Alexa a găsit cea mai potrivită încurajare:
- Linişteşte-te, băiete. Pe ăsta l-au trimis să vadă dacă rezişti la bătaie. Şi pentru mine tot el a dat aprobarea.

Îl ştia pe doctor de prin 1950, de la închisoarea Jilava, unde insul acela mare, blond, puhav, în halat alb participa ca om de ştiinţă, din partea Ministerului de Interne, la execuţia condamnaţilor la moarte. Alături de procuror, el constata dacă împuşcatul e împuşcat. Îl chema Moise Kahane şi, după părerea lui Alexa Pop, era expert în decese, nu în oblojirea rănilor.

A treia anchetă Constantin Voicu a început-o cu o întrebare ce conţinea şi răspunsul:
- Ce credeai, banditule, că noi nu ştim ce-ai făcut?

A scos din sertarul biroului o mapă, din care a selectat câteva coli de hârtie pe care mi le-a dat să le citesc. Era o declaraţie a fostului meu coleg de facultate şi amic Dumitru Filip. Filip fusese arestat cu puţin timp înaintea mea, în ultima decadă a lunii ianuarie. Aflasem asta de la prietena lui, Nela, pe care am întâlnit-o pe holul bibliotecii publice, chiar în ziua în care am fost arestat şi eu. Nela nu înţelegea nimic, nu avea nici o explicaţie, ştia doar de nişte critici ce i s-ar fi adus lui Titi (aşa i se spunea lui Filip între apropiaţi) în cadrul organizaţiei de bază U.T.M. şi că acele critici îl supăraseră rău pe prietenul ei. Mai ştia că, îndată după arestarea lui Titi, urmaseră şi arestările câtorva dintre cei care îl criticaseră. Atât şi nimic mai mult. În cursul anchetei şi, mai apoi, după procesul de la Tribunalul Militar, aveam să descopăr că supărarea lui Filip luase forme monstruoase. Astfel, pentru a se disculpa de acuzaţiile din şedinţa U.T.M., Filip se prezentase de bună voie la Centrul Universitar cu un pachet de scrisori. Scrisorile le primise în timpul vacanţelor sau al practicii în producţie tocmai de la colegii care fie îl criticaseră, fie nu avuseseră curajul să-i ia apărarea. În ele se vorbea despre abuzurile activiştilor în campania de colectivizare a agriculturii, despre prostia nu ştiu cărui secretar de partid, despre propaganda mincinoasă, despre fractura dintre vorbe şi fapte în politica partidului. Tovarăşii de la Centrul Universitar au predat corespondenţa organelor de securitate, iar organele, ca să ţină dreaptă balanţa, i-au arestat şi pe micul Machiavelli, şi pe corespondenţii săi. În plus, profitaseră de dispoziţia spre delaţiune a colecţionarului de scrisori şi mă săltaseră şi pe mine: deşi absolvisem facultatea cu un an înainte, constituiam un binevenit adaos la un complot studenţesc contrarevoluţionar.

Acum aveam în mână declaraţia lui Filip. Amicul nu mă dezamăgea. Memoria lui era prodigioasă, o maşină de înregistrat vorbe sensibilă, precisă, iar posesorul acelei maşini se arăta a fi bunăvoinţa întruchipată: spunea tot ce ştia. Ţinea minte toate fleacurile, toate observaţiile de interes oarecum cultural, locuri comune, în fond, pe care le auzise vreodată de la mine, şi le trecuse conştiincios pe hârtie. Cu excepţia a două sau trei afirmaţii ajunse la el prin intermediari, cu sensul denaturat, tot ce declara despre mine era riguros exact. Erau lucruri discutate în doi, fără martori şi întru totul adevărate, mergând până la nuanţă. Cine nu şi-ar fi dorit o asemenea ţinere de minte? Filip făcea un inventar al lecturilor mele, al preferinţelor literare, dar numai al acelora ce se abăteau de la linia partidului. Aşadar, selecţia presupunea şi contribuţia securiştilor. Din această colaborare, orice student care ar fi citit o singură carte în afara bibliografiei şcolare obligatorii şi ar fi avut ghinionul să-l cunoască pe Filip şi să-i spună părerea despre acea carte ar fi putut să-mi împărtăşească soarta. Faptul că arestatul eram eu şi nu oricare alt coleg de-al nostru ţinea de împrejurări mai vechi: în 1956, în timpul revoluţiei ungare, vorbisem deschis împotriva intervenţiei sovietice, iar după masacrarea tineretului budapestan am umblat o vreme în doliu. Atunci scăpasem de exmatriculare ca prin urechile acului, acum venise momentul să plătesc independenţa de gândire.
- Ei, ce mai ai de zis?

Anchetatorul mă lăsase să citesc pe îndelete, să mă pătrund de gravitatea faptelor mele. Îi vorbisem lui Filip, cu admiraţie, despre Faulkner şi Hemingway, într-o vreme în care la noi cei doi scriitori americani erau consideraţi a fi exponenţii unei literaturi reacţionare, dezumanizate, imperialiste; mă încântase muzicalitatea lui Verlaine, fără să ţin cont de faptul că simbolismul francez era, din punctul de vedere al criticii de partid, expresia cea mai elocventă a decadenţei şi putreziciunii occidentale; nu-mi plăcuse deloc mincinosul roman Rădăcinile sunt amare de Zaharia Stancu, ignorând că se voia o carte despre activitatea comuniştilor români în ilegalitate, în lupta lor eroică împotriva orânduirii burgheze; îi semnalasem maşinii de înregistrat vorbe apariţia în presă a unui interviu cu Jawaharlal Nehru, în care acesta nu se sfia să afirme că şi dictatura proletariatului, ca orice dictatură, este exercitată de minoritate împotriva majorităţii. Cum Nehru era prietenul Uniunii Sovietice, Filip nu îndrăznise să-l citeze şi-mi atribuia mie opinia indianului. Acuzaţiile din declaraţia amicului meu continuau pe mai multe pagini, în acelaşi registru minor, la fel de fastidios, dar cu adresă parşivă: să demonstreze că sunt un element ostil, descompus, cosmopolit, contrarevoluţionar şi aşa mai departe.
- Sunt păreri literare, nu politice, am răspuns eu întrebării lui Constantin Voicu.
- Or fi ele literare, dar sunt duşmănoase.

Aşa trebuiau să fie: duşmănoase. Iar dacă erau duşmănoase, obligaţia anchetatorului era să-l convingă pe anchetat, iar a anchetatului, să se lase convins. Numai că eu nu voiam să mă las convins. Părerile îmi aparţineau în bună măsură, le recunoşteam chiar şi în formulările antipatice ale lui Filip, admiteam că ar putea fi greşite, însă nu înţelegeam să transform o eventuală eroare de receptare estetică într-o culpă politică. Zile, săptămâni în şir, locotenentul-major Constantin Voicu a depus eforturi impresionante, slujindu-se bărbăteşte de pumn, baston de cauciuc şi picioare, spre a mă convinge că sunt vinovat de propagandă şi agitaţie antistatală. Eu spuneam una, el scria alta. Mă punea să citesc procesele-verbale întocmite de el şi să le semnez. Mă dorea coautorul compunerilor sale. Literatura pe care o producea bătându-mă era de slabă calitate, minată de minciuni sfruntate, plină de repetiţii şi formule absurde, aproape delirantă. Autorlâcul lui mi se părea inacceptabil. Voia să-şi semneze operele cu numele meu. Refuzam să-i slujesc de pseudonim, se înfuria, mă lua din nou la bătaie, rupea procesul-verbal şi se apuca de altul. Dacă aceasta era tehnica sa de lucru cu toţi duşmanii poporului cu care avea de-a face şi a căror încăpăţânare îi muncea zilele, presupun că numărul paginilor comise de el depăşeşte cu mult arhivele manuscrise ale marilor scriitori. O perioadă, am crezut că am de-a face cu un dement. Altfel nu îmi puteam explica apetitul lui pentru violenţă, numai pentru că îmi plăcea sau îmi displăcea o anumită carte, un anumit curent artistic, o anumită literatură. Apoi am înţeles că anchetatorul Constantin Voicu şi ceilalţi de teapa lui erau mult mai periculoşi decât nebunii: erau gunoaie organizate ca organ de represiune. Ca să mă apăr, am ajuns să gândesc ca el. Ajungea ca anchetatorul să-şi însoţească pumnii de cuvântul "simbolism", ca eu să accept că am făcut elogiul simbolismului decadent, putred, reacţionar, aşa cum aflasem, în primele zile ale arestării, din declaraţia lui Filip. Inepţia, transcrisă în procesul-verbal de anchetă, mă scăpa pe moment de bătaie, dar nu de înjurături. Chiar în timp ce scria, vorbele urâte se revărsau în încăpere, ca apele unui fluviu ieşit din matcă. Înjurându-mă, Constantin Voicu limita valoarea limbajului la o funcţie strict biologică, mai exact, fiziologică, de pură eliminare a unor toxine îndelung suportate; pentru sănătatea organelor sale, pentru supleţea mişcărilor, anchetatorul simţea nevoia (şi nu ezita să şi-o satisfacă) să înjure. Cu cât mai trivială înjurătura, cu atât mai vie senzaţia de eliberare. Întâlnit la hamali, la şoferi, în profesii de mare efort fizic şi încordare, fenomenul conferă înjurăturii valoare terapeutică: şoferul care înjură bine conduce bine. Constantin Voicu folosea murdăria verbală, expresia virilă tocmai pentru a-şi îndepărta tensiunea interioară. Limba sa devenea un soi de ovipozitor, organ de împrăştiere a unor seminţe de ură şi dispreţ. Uneori, omul îşi îngăduia şi voluptăţi de stilist. Atunci anchetele sugerau atmosfera unor cenacluri de creaţie, controversele ţintind perfecţionarea operei. Dezacordurile gramaticale şi expresia scremută mă deranjau la fel de tare ca izbucnirile violente şi propuneam înfierbântatului autor soluţii de compromis. Rareori le accepta. Orgoliul lui de securist student la Drept nu tolera altă redactare decât cea deprinsă de el în câmpul muncii. Totuşi, când vedea că nu o scoate la capăt cu banditul, arunca la coş varianta refuzată şi încerca alta, care semăna uluitor cu înaintaşa ei. Locotenentul-major Constantin Voicu se apropia de perfecţiune: orice ar fi făcut, îi ieşea un unic proces-verbal. Îşi multiplica opera cu răbdare de copist mănăstiresc, nu înainte de a se elibera nervos. Pe lângă brutalitatea de mascul dominant, îşi dezvăluia acum şi latura feminină a personalităţii: mă trăgea de păr, smulgându-mi câte un smoc, mă scuipa ca la disputele dintre cumetre. Pe parcursul acestui complicat proces de creaţie, m-a bătut pentru multe lucruri care îmi displăceau: pentru virgule între subiect şi predicat, pentru cacofonii, pentru improprietăţi de limbaj şi abateri de la logică, pentru numele stâlcite ale scriitorilor mei reacţionari, pe care el le scria aşa cum le pronunţa. M-a lovit o dată peste gură cu sete, de parcă m-ar fi prins cu mâna în buzunarul lui, pentru faptul că i-am zis "tovarăşe anchetator".
- Pentru tine, eu sunt "domnule anchetator", m-a lămurit el.

După câteva săptămâni, limbricul verde şi agresiv a obţinut ceea ce eu nu negasem niciodată: recunoaşterea propriilor mele păreri literare. Până la urmă, a trebuit să-i accept şi stilul. Împreună cu sosul ideologic din declaraţia lui Filip, ca singură dovadă a ticăloşiilor mele, prefabricatele şi lozincile lui Constantin Voicu se constituiau într-un dosar acceptabil, numai bun de trimis judecătorilor de la Tribunalul Militar. Ceea ce a încercat anchetatorul, dar nu a reuşit, a fost implicarea altor persoane, ca parteneri de discuţie sau martori, în uneltirile mele contra ordinei sociale. În privinţa aceasta, îmi pierdusem candoarea şi mă înrăisem. Ca şi Alexa Pop, care uitase numele studenţilor ce-i dăduseră armele, nici eu nu mi-am amintit vreodată numele prietenilor mei. În ciuda anchetelor dure, nu am izbutit să furnizez Securităţii nici un complice. Spre dezamăgirea lui Constantin Voicu, nu aveam structură de denunţător.

Descarcă gratuit volumul Tortura, pe înţelesul tuturor aici.