Prefaţă şi prolog la Viaţa mea ca spioană

Katherine Verdery
Viaţa mea ca spioană
Editura Vremea, 2018
traducere de Anca Irina Ionescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Nimic nu se compară cu lectura dosarului tău secret de la Securitate. Te face să te întrebi cine eşti cu adevărat. Pagină după pagină, toate activităţile şi motivele tale sunt supuse unei lecturi de pe o poziţie străină, înlănţuite într-o logică diferită de tot ceea ce recunoşti. Evenimente pe care ţi le aminteşti drept semnificative pot apărea fără niciun comentariu, în timp ce altele pe care le-ai considerat neimportante cresc în dimensiune, ajungând să devină un temei pentru expulzarea ta din ţară.

Deşi problemele de identitate pot să-l tulbure pe orice cercetător care lucrează pe teren, pentru cel care lucrează sub supraveghere ele sunt inevitabile. Această afirmaţie este cu atât mai adevărată în contextul Războiului Rece şi încă şi mai mult atunci când, printr-o schimbare a acestui context, dosarele de supraveghere ajung în mâinile celui supravegheat. M-am dus în Transilvania în 1973, pe timpul dictatorului Nicolae Ceauşescu, pentru o cercetare antropologică a vieţii rurale; am revenit de mai multe ori în anii '70 şi '80 pentru continuarea studiilor, în total peste trei ani. Apoi, câteva decenii mai târziu, am descoperit că Securitatea ţinuse un uriaş dosar de supraveghere referitor la mine: 2781 pagini. Citindu-l, am aflat că eram "de fapt" o spioană, agentă CIA, agitatoare maghiară, prietenă cu disidenţii: pe scurt, un duşman al României. În timp ce citeam documentele din care reieşeau părerile securiştilor despre mine, am început să mă îndoiesc de munca mea, de intenţiile, ba chiar şi de identitatea mea. Am găsit în acele pagini o întreagă lume invizibilă de evenimente, relaţii, planuri şi interpretări, de care habar n-aveam. Acestea m-au determinat să-mi reanalizez această întreagă perioadă de viaţă, precum şi numeroasele "euri" care au luat naştere din ea. Mai mult chiar, dosarul m-a făcut să reflectez la ce înseamnă să fii suspectat de spionaj şi în ce măsură etnografia, practica cercetării antropologice, transformă în mod obligatoriu o persoană într-un fel de spion.

Te poţi simţi dezorientat şi tulburat să descoperi ce a însemnat să trăieşti sub domnia secretului, când te credeai transparent. Asta este povestea pe care o spun aici. Cartea de faţă urmăreşte să redea ce simţea un american care trăia ca oaspete într-una din cele mai represive ţări din Blocul Estic, şi să prezinte modul în care conflictul global al superputerilor s-a refractat în experienţele unei tinere care încerca să studieze viaţa de acolo. Folosesc note de teren, consemnări din jurnal şi rapoarte ale Securităţii ca să povestesc cum era să fii cercetător în România în anii Războiului Rece, sub ochiul securiştilor invizibili. Lucrarea este organizată în funcţie de cronologia cercetării ‒ care cuprinde conversaţii cu Securitatea şi informatorii până în anul 2016 - şi scoate în evidenţă opiniile şi practicile de lucru ale ofiţerilor care au fost în permanenţă însoţitorii mei ascunşi, şi ale informatorilor care i-au ajutat.

Cartea este o relatare a efectelor traiului sub supraveghere, experienţă care începe să devină familiară tuturor, chiar dacă în alte forme. Acum suntem cu toţii supravegheaţi, dar cei mai mulţi dintre noi nici nu au idee ce înseamnă asta cu adevărat. Cum te simţi să fii spionat, sub bănuiala că eşti tu însuţi un fel de spion sau trădător? Cum e să fii înconjurat de secrete despre care afli cu mult după ce faptele s-au produs ‒ secrete care includ numele prietenilor care au raportat despre tine la Securitate şi acţiunile pe care le-a întreprins această poliţie pentru a interveni în viaţa ta? Care este efectul acestei experienţe asupra identităţii tale şi a relaţiilor de încredere pe care credeai că le-ai construit, în momentul în care amploarea ei devine cunoscută? Speranţa mea este că această carte va face vizibile un anumit set de practici de supraveghere şi efectele lor, într-o lume în care noi forme de supraveghere proliferează în fiecare zi.

(Katherine Verdery)

Prolog

25 septembrie 1973: o zi frumoasă de toamnă în judeţul Hunedoara, în regiunea Transilvania din România. Cu părul lung fluturând în spate, merg pe o motoretă Mobra, la sud de capitala judeţului, Deva, străbătând comuna de munte Lunca Cernei din Munţii Retezat. Dinspre şosea, peisajul este spectaculos şi va deveni şi mai impresionant când mă voi îndrepta spre dealuri pe drumuri mai înguste, începând din satul Topliţa. Lumina joacă pe apa râului Cerna, scânteind în soare; turme de oi şi capre pasc pe coastele pietroase ale dealurilor. Trăiesc un sentiment inexplicabil de bunăstare, bucurându-mă de aerul care-mi năvăleşte-n faţă. Mă rog, nu chiar "năvăleşte", pentru că, deşi motoreta ar putea ajunge la 90 km/oră, îmi place prea mult peisajul ca să o duc repede.

La douăzeci şi cinci de ani şi fără să ştiu practic nimic despre România, am venit de la Universitatea Stanford ca să fac cercetări pentru teza mea de doctorat în antropologie. Turul pe motoretă prin ţară are drept scop să mă ajute să găsesc un loc pentru cercetarea pe teren. Trebuie să vizitez vreo 30 de sate din această regiune de munte şi până acum mă simţisem minunat, cunoscusem oameni şi discutasem cu ei în româna mea încă rudimentară. Oamenii au răbdare şi încearcă să mă ajute să mă exprim.

Am Mobra numai de două săptămâni şi încă nu m-am obişnuit cu ea, nici cu camioanele care împroaşcă gaze de eşapament urât mirositoare şi mă obligă să încetinesc tot timpul. Cerul după-amiezii reflectă acum lumina amurgului. Merg drept spre soarele care apune şi nu văd bine. Asta este singura explicaţie pe care o pot da când mă opreşte pe neaşteptate un miliţian pentru că am intrat cu Mobra mea într-o zonă interzisă, marcată (spune el) cu un semn ‒ nici gând să-l fi văzut - care interzice accesul străinilor. Numerele mele de înregistrare roşii şi strălucitoare arată că exact asta sunt.

Iată cum raportează incidentul unul dintre primele documente din dosarul meu de Securitate.

Unitatea militară Nr.01942 - Timişoara
Biroul de contrainformaţii - STRICT SECRET
No. 0016102 din 03.10.1973 - Exemplar nr. 2

RAPORT

La data de 29.09.1973 maistrul militar USCATU GHEORGHE, ofiţer de serviciu la U.M.01736 Hunedoara, discutând cu cîţiva cetăţeni din satul Lunca Cernei, a aflat (de la aceştia) că în zilele de 25 şi 26 septembrie 1973 în comuna respectivă a fost o cetăţeană americană care s-a interesat despre obiceiurile şi portul din comună...

Precizăm că în vecinătatea comunei Lunca Cernei se găseşte U.M.01736 cu profil special. Drumurile de acces spre unitate sînt marcate prin indicatorul "accesul străinilor interzis"... peste care a trecut numita VERGERY KATERYNE...

"Profil special" ‒ cu alte cuvinte, intrasem direct într-o bază militară. Comentariile marginale confirmau faptul că raportul fusese trimis de la unitatea militară la şeful poliţiei secrete judeţene, la Securitate, trezind suspiciuni. Alte documente au dezvăluit drumul lui până sus, la conducerea din Bucureşti. De-abia eram în ţară de patru zile şi deja se pare că nu sunt cine cred eu că sunt.

Cum s-a întâmplat aşa ceva şi care vor fi consecinţele? Printre cauze era ignoranţa unei tinere care spera să afle ceva despre viaţa într-un loc îndepărtat, pentru care nici studiile nu o pregătiseră câtuşi de puţin, nici atmosfera în care fusese crescută ‒ erau anii pe care i-am numit "Războiul Rece" cu ochelarii de cal conceptuali asociaţi lor. Iar acum şedeam, uluită şi speriată, într-un post de miliţie îndepărtat din munţii unei ţări comuniste, în timp ce miliţianul îi telefona şefului său ca să ceară instrucţiuni. De ce persoanele mele de contact din Deva îmi dăduseră un traseu care trecea drept printr-o bază militară? Poate că tocmai asta îmi semnala una dintre ele cu sfatul ei criptic să am grijă când ajung la Topliţa. Sau poate că nu ştiau nici ei unde sunt bazele militare. Cum voi ieşi din această încurcătură, cu cunoştinţele mele precare de limbă? Era oare tot proiectul meu de disertaţie deja compromis fără speranţă? (Şi dacă era, îi păsa cuiva?)

Notele mele de teren continuă din raportul ofiţerului Uscatu:

Note de teren, 24 sept. 1973. În cele din urmă, miliţianul m-a lăsat să aştept în hol, i-a sunat pe superiorii lui de la Deva şi a întrebat ce să facă cu mine (vorbea aşa de tare că am auzit fiecare cuvânt). Dintr-odată - parcă chiar în mijlocul unei propoziţii - a zbierat "Să trăiţi!" şi a închis telefonul. Acum a început să mă îndemne să continui, deşi eram dispusă să renunţ la toată aventura. Îmi spunea ce interesant e din punct de vedere etnografic, în timp ce eu întrebam dacă ar trebui să rămân sau să mă duc acasă.

Când miliţianul s-a întors cu vestea bună că îmi pot continua călătoria, am obiectat că nu are rost: cum să pot eu, un cetăţean al SUA, să fac cercetări chiar în buza unei baze militare dintr-o ţară satelit a sovieticilor? Cum scopul călătoriei mele prin judeţ era selectarea unui loc pentru cercetare, ar fi trebuit pur şi simplu să cobor muntele şi să caut în altă parte. Dar acum, în chip şi mai ciudat, miliţianul a început să insiste, îndemnându-mă neliniştit să merg mai departe: acolo sus e frumos, un folclor interesant; oamenii sunt foarte cumsecade, mă aşteaptă, trebuie să mă ţin de programul stabilit... Din păcate, m-am lăsat convinsă ‒ şi, drept urmare, ofiţerul Uscatu a auzit despre vizita mea la Lunca Cernei şi a întocmit un raport despre asta. Raportul a furnizat exprimarea folosită ulterior de un ofiţer de securitate la întocmirea dosarului meu de supraveghere.

Şi aşa a început viaţa mea ca spioană. E alcătuită din câteva fire diferite, care ţes laolaltă experienţa mea sub supraveghere, încercarea de a face antropologie într-un mediu comunist plin de secrete şi de născociri, munca ofiţerilor de securitate şi a informatorilor lor şi, în ultimă instanţă, norocul meu, căci raportul ofiţerului Uscatu a lovit ca o bombă cercetările mele pentru disertaţie, doar pentru că făcusem o greşeală stupidă. Nu avea să fie ultima oară.

Dublura

Iunie 2008. Răsfoiesc dosarul meu de la Securitate din Bucureşti şi dau peste următorul document:

Ministerul de Interne - STRICT SECRET
Inspectoratul Judeţean Cluj - [5].xii.1984
Serviciul III [contrainformaţii]21

Raport cu propuneri pentru finalizarea cazului "VERA"
 

VERDERY KATHERINE, în vîrstă de 36 de ani, profesor la Departamentul de Antropologie al Universităţii "JOHN HOPKINS" din Baltimore - SUA, beneficiind de o bursă I.R.E.X., a venit în R.S. România în august 1984, stabilindu-se la Cluj-Napoca....

În urma măsurilor informativ-operative complexe întreprinse asupra ei, a rezultat că cercetarea propusă este doar o acoperire pentru desfăşurarea unei intense activităţi de culegere de informaţii socio-politice care nu au nicio legătură cu cercetarea ei propriu-zisă...

Din fotocopii realizate [ale notelor ei de teren] rezultă că informaţiile obţinute de "VERA" au un caracter duşmănos ţării noastre, ea căutînd în permanenţă să scoată în relief nemulţumirile şi atitudinea de rezistenţă a celor pe care-i exploatează informativ faţă de politica partidului şi statului nostru...

Având în vedere că prezenţa ei în ţara noastră are ca scop culegerea de informaţii tendenţioase cu caracter socio-politic şi este totodată de natură a stimula activitatea unor elemente duşmănoase, considerăm necesar a i se curma această activitate în care sens propunem... să i se întrerupă şederea în ţară...

[semnat de şefii Inspectoratului Judeţean Cluj, Securitate şi Serviciul 3 (contraspionaj) şi de şefii diviziei de contraspionaj pentru Bucureşti şi pentru toată România]

Citind aceste rânduri înţeleg dintr-odată, limpede, că am o dublură secretă, un Doppelgänger ‒ o fiinţă din folclor care a primit această denumire la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi este văzută adesea ca un geamăn malefic, o ameninţare la adresa echilibrului eului. Îi putem vedea urmele în acest raport. E o intrigantă care încearcă să destabilizeze regimul. O cheamă "VERA", ceea ce înseamnă "ADEVĂRAT" în latină; deci concurează la existenţa reală cu mine, KATHERINE VERDERY (KV). De fapt, dublura mea e multiplă: fiecare "eu" are un nume diferit, dar toate sunt ţinute laolaltă de o presupusă ocupaţie unică: să facă spionaj în România pentru SUA. Fiecare perioadă de timp şi fiecare gen de spionaj pe care Securitatea ‒ creatoarea Dopplegänger-ului meu ‒ credea că l-am practicat au fost însoţite de alt nume. De exemplu, sunt "FOLCLORISTA" care spionează pentru armată (1973‒1974); sunt "VERA", care locuieşte la Cluj şi face spionaj pentru diaspora maghiară din SUA (1984‒1986); sunt "VANESSA", spionată acasă, în Baltimore, pentru asocierea cu diverşi disidenţi (1987‒1988). E clar că spionajul însemna lucruri diferite, pe care trebuie să le pun în ordine. Pentru prima infracţiune, Securitatea plănuia să mă aresteze, pentru a doua urma să fiu expulzată din ţară, pentru a treia pregăteau o acţiune penală împotriva mea.

Pentru familia, prietenii şi colegii mei, aceste posibilităţi pot părea surprinzătoare. Dar Securitatea percepea Doppelgänger-ul meu (pentru ei, "eul" meu adevărat) în mod diferit ‒ drept o fiinţă mai îndrăzneaţă, mai ascunsă, mai vicleană decât cum mă ştiau cunoscuţii mei de acasă. Mă străduiesc să mă pun în pielea ei, oarecum jenată dacă reuşesc. Deoarece viaţa mea ca "VERA" ocupă mai multe pagini decât viaţa sub celelalte nouă pseudonime din acest dosar, mă voi referi la Doppelgänger-ul meu cu numele de "VERA" ‒ majusculele şi ghilimele indicând că este vorba de un pseudonim, conform cu practicile Securităţii.

Dobândirea unei dubluri ‒ a unei noi identităţi ‒ se va dovedi problema centrală a unei vieţi trăite sub supraveghere. Conceptul occidental curent despre "eu" ne spune că avem identităţi unice (deşi am motive să mă îndoiesc de aceasta), pe care statele în care vieţuim le definesc şi le verifică meticulos pe hârtie. Statele pe care le vizităm fac adesea acelaşi lucru. În această lumină, "VERA" este aproape la fel de reală ca şi KV: întreaga operă publicată de KV până în 2017 abia dacă depăşeşte puţin dosarul ei. Oricum, în perioada rivalităţii noastre reale pe hârtie, "VERA" apărea în documente mult mai mult decât KV, motiv pentru care era şi mai reală din punctul de vedere al reprezentanţilor statului.

Era "VERA" spioană? Nu cred ‒ de fapt, iniţial pusesem cuvântul "spion" între ghilimele în titlul cărţii, dar m-am decis să las lucrurile să fie ceva mai volatile. La sfârşitul lunii iulie 1973, când am vizitat România pentru prima dată, mă consideram un etnograf în devenire, al cărui scop era să scrie despre alte societăţi şi popoare ‒ în acest caz, despre România. Urma să petrec 17 luni într-un schimb de cercetători pe baza unui grant IREX (International Research and Exchange Board ‒ Biroul pentru Cercetări şi Schimburi Internaţionale) ca să-mi adun date pentru teză. În propunerea pe care o aprobase partea română, prezentasem un proiect pe care intenţionam să-l realizez ca atare. Adică, nu mi-am prezentat planurile în mod falsificat, deşi ulterior a părut că aşa făcusem, deoarece proiectul meu s-a dovedit nefezabil şi a trebuit să fie schimbat. M-am considerat întotdeauna o persoană integră şi simţeam că nu am nimic de ascuns; credeam că, dacă lucrez în mod cinstit, nu voi avea probleme. Astfel, în 2008 am fost şocată să descopăr, atunci când mi-am citit dosarul de la Securitate, că ei crezuseră altceva, descoperind diverse dubluri secrete care intenţionau în mod clar să facă rău României şi trebuiau date afară din ţară.

Am împrumutat această imagine a Doppelgänger-ului de la alte persoane care au scris despre dosarele lor de la Securitate. Am întâlnit-o pentru prima dată în 2009, într-un interviu cu scriitoarea Herta Müller, laureată a Premiului Nobel, născută în România, care a emigrat în cele din urmă în Germania, atunci când presiunea exercitată de Securitate asupra familiei ei a devenit insuportabilă. Iată cum descrie Herta Müller că era dublată:

«În dosarele mele sunt două persoane diferite. Una dintre ele se numeşte "Cristina" şi este persecutată ca duşman al statului. Pentru a o compromite pe această "Cristina", atelierul de falsificări al Secţiei "D" (dezinformare) a fabricat un Doppelgänger din toate ingredientele care să-mi facă cel mai mult rău [în noua ei patrie din Germania de Vest] ‒ comunist loial, agent secret lipsit de scrupule. Oriunde mă duceam, trebuia să trăiesc cu acest Doppelgänger. Nu numai că era trimis după mine oriunde mă duceam, ajungea în mare grabă şi înaintea mea... Dobândise o viaţă a lui proprie (Müller 2009).»

Fireşte, situaţiile noastre diferă considerabil. Spre deosebire de mine, Herta Müller este o scriitoare recunoscută la nivel mondial, care a fost o ţintă directă a hărţuirii şi persecuţiei Securităţii, întâlnindu-se în mod regulat cu opresorii ei faţă în faţă, ceea ce eu nu am făcut. Dar ceea ce ne uneşte, cu toate acestea, este experienţa de a fi fost multiplicate, transformate în ceva în care nu ne recunoaştem. Am fost modelate, într-un mod aparte, de o organizaţie care lucra pe baza presupunerii postmoderniste că identităţile oamenilor sunt instabile şi nu ne unifică, dar şi pe baza presupunerii moderniste după care aparenţele de suprafaţă sunt înşelătoare şi realitatea trebuie căutată sub ele. Această combinaţie le dă ofiţerilor o serie de instrumente puternice cu care să analizeze comportamentul unui obiectiv (denumirea folosită pentru oamenii pe care îi urmăresc) în căutarea unor semne ale adevărului ascuns.

Un alt obiectiv al Securităţii, filozoful român Gabriel Liiceanu, are şi el un Doppelgänger, un "geamăn rău". Întrebat de ce este atât de supărat că şi-a găsit în dosar o copie a vieţii, acesta răspunde:

«Numai că această răstălmăcire de proastă calitate din dosar nu era doar rea şi urâtă. Era şi periculoasă pentru că - în rolul de "obiectiv" în care fusesem distribuit - ea fusese, totodată, îndreptată împotriva vieţii mele. Era Doppelgänger-ul meu, dublul meu pregătit să mă elimine. Eu, într-adevăr, dar un "eu" negativ, "eu-duşmanul", cel care, la limită, trebuia eliminat. [...] Clona din Dosar înregistra şi reproducea celulele originalului, dar deturnându-le după logica ei.»

Henri Stahl, patriot român cu nume german - introducere la Porumbacu

Henri Stahl
Porumbacu
Editura Vremea, 2018
ediţie îngrijită de Irina Stahl

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere. Henri Stahl, patriot român cu nume german

Centenarul Marii Uniri şi al sfârşitului Primului Război Mondial ne oferă anul acesta prilejul de a readuce în atenţia cititorilor scrierile ostăşeşti ale lui Henri Stahl. Scriitorul, locotenent în rezervă în timpul Primului Război Mondial, descrie existenţa "celor mici", după cum îi numea Nicolae Iorga, a soldaţilor simpli, "ce dau unei oştiri, nu numai vitejia şi supunerea, dar şi voioşia şi seninătatea", acei ".bieţi oameni care rabdă mai mult decât ceilalţi şi, la întâmplare, pot dovedi că şi din punctul de vedere moral, pot mai mult decât ei"^[i]. Ţăranilor tăcuţi şi harnici, ce şi-au lăsat în grabă gospodăriile pentru a se prezenta la post din prima zi de mobilizare, li se opun bucureştenii flecari, "învârtiţii" şi laşii, cei care prin orice mijloace caută să scape de corvoada datoriei. Numele şi vorbirea personajelor trădează ocupaţii şi etnii diferite. În curând toţi se vor înfrăţi sub "puterea uniformei", în lupta comună pentru apărarea aceluiaşi steag.

Textele lui Stahl emană bunătatea şi umanitatea omului drept şi curajos. Descrierile lungi şi trăirile intense sunt completate de dialoguri savuroase şi situaţii neaşteptate. Tristeţea se îmbină cu veselia, deznădejdea cu speranţa. Umorul fin nu ponegreşte, ci încurajează, făcând suportabilă "grozăvia războiului". Atenţia pentru detaliu, obiecte, gesturi, expresii, cuvinte, denotă sensibilitate şi inteligenţă.

Schiţele de factură memorialistică selectate pentru a fi incluse în acest volum au fost ordonate cronologic, în succesiunea evenimentelor pe care le descriu. Primele trei ("De la mobilizare", "Covrig" şi "Iepuraş") fac referire la manevrele militare anuale premergătoare războiului, desfăşurate în sudul ţării. Următoarele trei ("De la tranşee", "Izolare - Văruire" şi "Rond") descriu pregătirilor militare de pe Valea Prahovei, din primăvara anului 1916. "Spion" surprinde starea de agitaţie şi suspiciune generalizată ce pusese stăpânire pe populaţia bucureşteană odată cu decretarea mobilizării generale, la 15 august 1916. Următoarele patru schiţe descriu lungile marşuri către linia frontului şi ocuparea poziţiilor de luptă. Punctul culminant îl constituie schiţa ce dă şi numele volumului de faţă, "Porumbacu", în care este descrisă dramatica confruntare cu trupele germane, din 17 septembrie 1916, în apropierea satului Porumbacu de Sus (jud. Sibiu). Următoarele două schiţe descriu lunga şi chinuitoarea retragere către Moldova. Pe fondul înfrângerilor succesive suferite de armata română, a miilor de morţi şi răniţi, volumul se încheie cu înmormântarea unei tinere. Scena descrisă se petrece în preajma datei de 23 noiembrie 1916, când Bucureştii vor fi ocupaţi de trupele germane.

În scrierile lui Henri Stahl, prezentul se îmbină cu trecutul şi cu speranţa în viitor. Ne exprimăm speranţa că cititorul de astăzi, care mai ştie poate prea puţine despre cele petrecute acum o sută de ani, va regăsi în ele, aşa cum spera Iorga, "ceva din ceea ce ne leagă, ne înfrăţeşte în suferinţa şi nădejdea umanităţii noastre" ^[ii].

Henri Stahl se naşte la Bucureşti, în data de 29 aprilie 1877, în casa părinţilor săi din strada Carol I nr.23^[iii]. Tatăl său, Joseph Stahl (1820-1890), originar din Iugolstadt era supus prusac^[iv]. Din amintirile familiei, şi-ar fi părăsit Bavaria natală de tânăr, plecând în Grecia odată cu viitorul rege Otto. În circumstanţe necunoscute, cade prizonier la turci şi este dus la Istanbul. Aici învaţă limbile orientale (turca, araba, persana), dar şi româneşte. În plus, stăpânea germana, franceza, engleza, italiana, neo-greaca, greaca veche, latina, sanscrita. În capitala valahă ajunge în preajma anului 1850, posibil prin intervenţia prinţului Barbu Ştirbei. Acesta l-ar fi avut, se pare, dragoman (interpret) pe durata vizitei sale la Istanbul şi, apreciind excepţionalele sale cunoştinţe lingvistice, l-ar fi adus cu sine la întoarcerea în ţară^[v]. La scurt timp după sosirea la Bucureşti Joseph se căsătoreşte cu o anume Josepha (1822-1873)^[vi], cu care va avea o fiică^[vii]. Rămas văduv, se va recăsători cu Elise Virginie Irma, născută Niard (1836-1928), o franţuzoaică din Caen (Normandia), cu care va mai avea doi copii, pe Jeanne (1867-1905)^[viii] şi pe Henri, viitorul scriitor.

După sosirea la Bucureşti Joseph Stahl va lucra ca "magistrat translator", după cum obişnuia să se semneze pe publicaţiile sale, va contribui la organizare serviciului de telegraf şi al Poştei Române şi va face parte din Garda Orăşenească^[ix]. Se va dedica însă mai cu seamă predării limbilor, ca profesor. În cursul vieţii va scrie numeroase manuale de limbă şi dicţionare, tipărite la Bucureşti începând cu 1852^[x]. În 1881, deschide o şcoală germană de fete, ce se va bucura de o oarecare faimă. Directoarea şcolii va fi pentru o vreme fiica sa din prima căsătorie, Ana^[xi], iar din 1889, conducerea instituţiei va fi preluată de a doua sa soţie, Irma Stahl^[xii]. Şcoala îşi schimbă locaţia în repetate rânduri, iar din şcoală germană, sub conducerea Irmei, devine şcoală franceză^[xiii]. În 1892, instituţia devine Pensionatul "Ir. Stahl"^[xiv], iar în 1904 este Institutul francez de fete "Irina Stahl" (în franceză, Institut français de jeunes filles "Irène Stahl")^[xv], ce va funcţiona până după 1906^[xvi].

Rămas orfan de tată la vârsta de doisprezece ani, Henri Stahl urmează cursurile liceului "Dimitrie Cantemir", iar apoi pe cele ale liceul "Gheorghe Lazăr". De copil, este pasionat de găsirea unui sistem grafic care să îi permită să scrie la fel de repede ca vorbirea^[xvii]. În clasa a treia de liceu găseşte la un anticariat prima carte de stenografie adevărată^[xviii], cu un alfabet stenografic însă complicat şi greoi. Câţiva ani mai târziu, din întâmplare, găseşte alfabetul preotului francez Émile Duployé. În 1898 scoate prima sa carte de stenografie: "Stenografia Duployé. Adaptată limbii române de Henri Stahl"^[xix]. În timp, va crea propriul său sistem original de stenografie, pe care îl va publica în 1908^[xx].

După obţinerea examenului de bacalaureat (1897), Henri Stahl se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, urmând în paralel şi cursurile Facultăţii de Drept^[xxi]. Aici îi va avea ca profesori pe Dimitrie Onciul, Ovid Densuşianu, Titu Maiorescu şi mai ales pe Nicolae Iorga, al cărui colaborator apropiat şi prieten va fi timp de 25 de ani, până la dispariţia acestuia din urmă. Ca student, foloseşte stenografia pentru a îşi pregăti mai bine cursurile. În acelaşi timp le multiplică prin tehnica poligrafiei, ceea ce îi aduce un venit considerabil mai mare decât meditaţiile private^[xxii].

În 1899 Henri Stahl îşi întrerupe temporar studiile, pentru a presta serviciul militar. Armata o va face la Regimentul 6 "Mihai-Viteazu", din Cotroceni.

În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, la şcoala familiei Stahl este angajată ca profesoară Blanche Alexandrine Bœuve (1874-1953), o tânăra franţuzoaică ce sosise la Bucureşti însoţită de fiul său de câţiva ani, Gaston. Tânăra provenea dintr-o familie modestă din Argentan (Normandia), dar era inteligentă şi dispunea de o bună educaţie. Fiul directoarei se îndrăgosteşte de noua sosită, dar mama sa dezaprobă legătura^[xxiii]. La aflarea vestei că Blanche aşteaptă un copil, Irma Stahl o concediază. Blanche părăseşte România şi se refugiază la sora sa în Saint Avold (germ. Sankt Avold, din Moselle)^[xxiv]. Pe 9 ianuarie 1900^[xxv], dă naştere unei fetiţe, Henriette Yvonne. Declarat non viable la naştere, copilul supravieţuieşte. Tânărul Henri este determinat să se căsătorească cu Blanche, iar pe perioada separării, între cei doi corespondenţa este neîntreruptă. Într-un final, cuplul se va căsători la Bucureşti, în data de 22 februarie 1901^[xxvi]. În acelaşi an li se naşte al doilea copil, Henri. Toţi cei trei copii ai familiei: Gaston, Henriette şi Henri vor deveni nume marcante ale culturii româneşti, fiecare distingându-se într-un domeniu aparte. Gaston Bœuve (1894-1969), ce va adopta pseudonimul Şerban Voinea, va deveni un cunoscut teoretician şi lider al social-democraţiei româneşti. Avocat de profesie, va face carieră în diplomaţie, fiind pentru o vreme ambasador al României la Berna. Henriette Yvonne (1900-1986) va deveni una din cele mai importante scriitoare ale literaturii române. Henri (1901-1900), ce îşi va adăuga la nume iniţiala tatălui, pentru a se distinge de acesta, va fi unul din membri marcanţi ai şcolii sociologice conduse de Dimitrie Gusti. Stenografia învăţată de la tatăl său îi va fi de mare utilitate la consemnarea datelor şi informaţiilor culese pe teren.

În primii ani de căsătorie, soţii Stahl vor locui în clădirea pensionului din strada Brutus nr.3-5, împreună cu Irma Stahl. După închiderea şcolii, se vor muta într-o casă de pe strada Isvor nr.129^[xxvii]. Noua locuinţă fiind neîncăpătoare, Irma Stahl şi micul Henri vor locui într-o casă învecinată, venind zilnic să ia masa cu întreaga familie^[xxviii]. În 1915, familia va construi o casă nouă, din cărămidă, în stil neoromânesc, cu foişor şi faţadă la stradă. În imobilul din fundul grădinii va locui după război fiul Henri, cu familie.

Deşi vor convieţui împreună tot restul vieţii, Blanche şi Irma Stahl nu se vor înţelege niciodată pe deplin, fiind firi diametral opuse. Iată cum le descrie Henriette Yvonne Stahl: "Diferenţa între mama şi bunica era totală şi nu din cauza vârstei sau că una era cu părul alb, alta cu părul negru ca tăciunele, ci din cauza temperamentului lor. Bunica plină de tonuri declamatorii, teatrale, iar mama deşteaptă foc, practică şi tăcută. Când bunica voia să demonstreze ceva cu voce tare şi gesturi patetice, mama o privea cu răceală şi şoptea aşa, ca să fie auzită: 'Sarah Bernhardt'. Bonne-maman, cu mâinile perfect îngrijite, cu rochie neagră lungă până la pământ, cu fanchon^[xxix] pe cap, comandate în Franţa, nu ştia nici măcar să fiarbă un ou, în schimb ştia perfect gramatica franceză. Mama, îndemânatică, bună profesoară şi ea - şi profesoară a fost toată viaţa - găsea timp să vadă şi de gospodărie. Gătea perfect"^[xxx]. Irma Stahl nu a vrut niciodată să înveţe româneşte, motivând refuzul său prin faptul că nu vroia să îşi piardă accentul. La urma urmelor toată lumea în România vorbea franţuzeşte^[xxxi]. Blanche în schimb a învăţat româna, deşi o va vorbi toată viaţa cu accent franţuzesc, fără a reuşi să îi pătrundă pe deplin toate nuanţele^[xxxii].

În ajunul Primului Război Mondial, Henri Stahl era funcţionar public, angajat ca stenograf-revizor la Camera Deputaţilor. Ocupase această poziţie prin concurs, în 1903, "într-o vreme când vacanţele parlamentare nesfârşite făceau din meseria de stenograf o slujbă ideală şi bine retribuită"^[xxxiii]. Pentru a îşi întreţine familia, nopţile, între ora unu şi şase dimineaţa, lucra ca redactor-stenograf la Agenţia Telegrafică Română (viitoarea Rador şi actuala Agerpres), postul obţinut datorită celor şapte limbi străine pe care le stăpânea. În restul timpului era profesor la Şcoala Superioară de Război, la Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie şi Şcoala Militară de Artileri, Geniu şi Marină. În ciuda numeroaselor sale obligaţii, încurajat şi promovat de Nicolae Iorga, care îi publica adesea textele în revistele sale, Stahl reuşeşte să dobândească şi o oarecare notorietate literară. În câţiva ani publică mai multe volume. În 1910 apare "Bucureştii ce se duc", o istorie a oraşului scrisă cu mult umor şi nostalgie faţă de trecutul urbei; în 1912, "De la manevre şi alte schiţe vesele" o culegerea de schiţe; în 1914 este tipărit "Un român în lună" (1914), roman ştiinţifico-fantastic, o premieră de gen în literatura română; iar în 1915, "Macabre si viceversa", altă culegere de schiţe. Acestora se adaugă şi cărţi de specialitate, printre care "Curs complet de stenografie cu vocale" (1909), reeditat ulterior în repetate rânduri^[xxxiv].

Fără să se amestece în politică, Henri Stahl era conştient de prefacerile pe cale să se înfăptuiască. În vara anului 1914, le spune copiilor săi o frază care avea să îi rămână întipărită în memorie lui Henriette Yvonne Stahl: "Să ştiţi de la mine că este vorba să înceapă un război, dar de fapt începe pe pământ o altă epocă"^[xxxv].

La anunţul mobilizării generale, pe 15 august 1916, Henri Stahl, locotenent în rezervă, se prezintă neîntârziat la post. Este repartizat Regimentului 6 "Mihai Viteazul", la care prestase şi serviciul militar. Cu o zi înainte de plecarea pe front, la 18 august 1916, îi scrie fiului său "iubit şi cuminte", o scurtă dedicaţie pe volumul său "Un român în lună". Călătoria imaginară era, la acea dată, singura scăpare din realitatea cruntă a războiului. Peste o lună avea să afle în mijlocul focurilor de armă şi obuze, pe linia frontului. Îl recunoaştem prin acest gest tandru, în personajul ofiţerului rezervist din cazarma de pe dealul Spirii (din "Spion"), care visa cu gândul la ai lui, acasă, "atât de aproape de cazarmă" şi care "se gândea cu durere că poate n-o să aibă nici măcar vremea să-i mai sărute odată înainte de plecare".

În noaptea zilei de 17 septembrie 1916, Henri Stahl ia parte la lupta de la Porumbacu, unde se va înregistra prima victorie a armatei române. Dând dovadă de mare eroism, capturează patru tunuri inamice, dar este grav rănit la picior. Evacuat la Sanatoriul "Dr. Dimitrie Gerota", din Bucureşti, rămâne în spital până la jumătatea lunii noiembrie. Dar capitala este ameninţată, iar Stahl este trimis la Centrul de instrucţie din Ploieşti, cu ordin de a rămâne 30 de zile, pe perioada convalescenţei^[xxxvi]. Este însă din nou evacuat, când sondele în flăcări de pe valea Prahovei ameninţă cisternele de la marginea Ploeştilor. În data de 18 decembrie, îl găsim la Bacău, la Centrul de Instrucţie al Armatei a II-a£^[xxxvii]. De acasă îi vin ştiri bune, populaţia Bucureştilor, aflaţi sub ocupaţie germană, este bine tratată^[xxxviii]. Recunoaştem iarăşi întâmplările reale, în cele descrise în schiţe, iar pe autor, în persoana bravului şi demnului locotenent Radu Rătescu din schiţa "Ieşi afară!...Am fost un dobitoc!..."^[xxxix].

Pentru "bravura cu care a condus plutonul la atac în ziua de 17 septembrie 1916", Henri Stahl este distins cu ordinul "Coroana României" cu spade, în gradul de cavaler^[xl]. Imediat după aflarea vestei, îşi exprimă bucuria într-o scrisoare adresată lui Nicolae Iorga:

"Iubite şi respectate domnule Iorga,

Printr-un curier care merge la Bărlad, trecând prin Iaşi, îmi permit a vă da o ştire care ştiu că vă va bucura: Din "Monitorul Oficial" din 10 ianuarie aflu că mi s-a dat decoraţia Cavaler al Coroanei cu spade. M-am bucurat de decoraţie şi o să o port pe uniformă pentru că mi-era ruşine să stau la Centru, la cald, cu masă şi casă bună şi să văd trecând prin cancelaria mea atâţia ofiţeri mutilaţi, ieşiţi din spital, or plecând pe front; cu decoraţia primită şi cu semnul de rănit la braţ n-o să mă privească prea urât şi n-o să mă confunde cu cei cari "s-au învârtit" (...)." (Bacău, 14 ianuarie 1917)^[xli]

La mai puţin de două luni este avansat la gradul de căpitan de rezervă^[xlii]. Bucuria este însă de această dată de scurtă durată. Evenimentele luaseră pe neaşteptate o întorsătură dramatică, când proaspătului căpitan i se ordonase să preia comanda unui pluton de execuţie. Refuzând să execute ordinul este ameninţat că va fi trimis în faţa Curţii Marţiale. În cele din urmă este numit la comanda unui centru de îngrijire a bolnavilor de tifos exantematic de la Gârleni, lângă Bacău. Ceea ce în scrisoarea către Iorga o prezintă, ironic, ca pe o "promovare", este în realitate o mutare disciplinară.

"Iubite şi respectate domnule Iorga,

Am fost avansat căpitan la 1 noiembrie, odată cu decorarea ce v-am spus că mi s-a conferit pentru cele patru tunuri luate în ziua când am fost rănit. Mi s-a dat coroana în grad de cavaler, cu spade (la civil sunt şi ofiţer al Coroanei)

E vorba să mi se dea acum un post de mare încredere: comandant al detaşamentului de convalescenţi ce se înfiinţează acum la Gârleni, lângă Bacău. O să fiu şef arhitect, grădinar, zarzavagiu, şef medic etc. Sunt atâţia, bieţii oameni plini de răni şi mizerii, cari mor zilnic din lipsă de îngrijire, încât sunt fericit că mi se va da prilejul să fiu folositor cu adevărat fraţilor mei făcând tot ce-mi va sta în putinţă de a reda sănătăţei câţi mai mulţi, de a-i reda celor lăsaţi acasă, în mizerie, poate. Voi pune atâta suflet încât voi scăpa sper de urâtul tifos exantematic pe cei încredinţaţi mie. (...)". (Bacău, 11 martie 1917) ^[xliii]

Iorga îi trimite spre încurajare cartea sa "Relations des Roumains avec les alliés"^[xliv], pe care Stahl va însemna cu cerneală neagră: "Căpitan H. Stahl, 21/4/1917 Gârleni"^[xlv]. Deşi reuşeşte să îmbunătăţească cu mult situaţia bolnavilor de la Gârleni^[xlvi], Stahl sfârşeşte prin a contacta el însuşi boala, probabil în jurul datei notate pe cartea lui Iorga. Boala îşi va pune amprenta asupra sănătăţii sale, fragilizând-o şi grăbindu-i, în final, sfârşitul. Ironie a sorţii, nevinovăţia locotenentul condamnat la moarte prin executare pentru spionaj a fost ulterior recunoscută, fiindu-i restituit gradul post-mortem şi dându-i-se onoruri militare la mormânt ^[xlvii].

La începutul lunii mai 1917, Henri Stahl încă convalescent, revine la Iaşi şi îşi reia munca de stenograf la Cameră. La scurt timp, parlamentarii şi alţi înalţi funcţionari ai statului, se refugiază, de teama invaziei, în Rusia. Stahl îi urmează mai întâi la Odessa, apoi la Cherson. În Moldova revine abia la sfârşitul lunii de martie 1918. Întâmplările prin care trece sunt relatate cu lux de amănunte în volumul "Cu Parlamentul în U.R.S.S., 1916-1918" (1941).

Revenind la volumul de faţă, mai trebuie amintit Iordache, ordonanţa lui Henri Stahl, ţăran din comuna Fălăştoaca (jud. Giurgiu), care i-a salvat viaţa la Porumbacu, scoţându-l din linia întâi, după ce fusese rănit^[xlviii]. Îl regăsim pe Iordache în schiţele "Ciorapii lui Iordache" şi "Ieşi afară!... Am fost un dobitoc!...", dar şi în "Porumbacu", unde, deşi nu îi este menţionat numele, îl putem recunoaşte într-unul din cei doi "soldaţi devotaţi" care i-au acordat primele îngrijiri locotenentului rănit, cărându-l apoi până la postul de prim-ajutor. Iordache îi va rămâne devotat toată viaţa. Într-o scrisoare adresată lui Iorga din perioada refugiului în Rusia, Stahl scrie: "Vă rog, domnule Iorga, să fiţi bun a spune lui Iordache că îi dau ordin să plece la Bacău. Nu-l pot lua în Rusia; n-o să mă întorc curând în ţară. Să meargă şi el la datorie, să se puie la Bacău la dispoziţia Centrului de Instrucţie, de care depindem. Îi scriu şi lui mulţumindu-i pentru devotamentul ce mi-a arătat cât am fost rănit" (Kerson, septembrie 1917)^[xlix]. De altfel, în timpul luptelor de la Porumbacu, Voica se refugiase la Bucureşti, în casa familiei Stahl, deoarece satul lor fusese ocupat de bulgari^[l]. Henriette Yvonne Stahl povesteşte cum Voica s-a împrietenit cu mama sa, amândouă aşteptând veşti de pe front, de la bărbaţii lor. În preajma ocupării Munteniei de către armata germană, Voica, de teama nemţilor, "a cărat la noi acasă o căruţă întreagă de alimente şi ţoale", îşi aminteşte şi Henri H. Stahl^[li]. Din când în când mai venea la Bucureşti să vadă ce se mai întâmplă şi să mai aducă alimente de la ţară. În drumurile sale de aprovizionare clandestină, îl lua cu ea şi pe micul Henri, pe care îl prezenta în sat ca fiind "băiatu' lu' don' locotenent a' lu' Iordache", reuşind cu o dibăcie nemaipomenită să evite barierele ridicate de nemţi în jurul oraşului.

Iordache şi Voica vor păstra legătura cu familia Stahl şi după moartea lui Henri, cele două familii ajutându-se reciproc de-a lungul timpului, în momente cruciale ale vieţii. Astfel, după încheierea păcii, Iordache şi Voica au luat-o la ei pe tânăra Henriette. " (...) Văzându-mă foarte slăbită - relatează aceasta - aveam optsprezece ani, scuipând sânge şi făcând febră mereu, m-au cerut să merg cu ei la ţară, că acolo e mai mult aer şi '¥s-o găsi ceva lapte şi ouă'. Şi m-am dus. Am trăit luni de zile, ani de-a rândul cu ei în casă şi am participat efectiv la viaţa lor. Aşa i-am cunoscut"^[lii]. Din această convieţuire a luat naştere "Voica", romanul ce o va transforma pe tânăra bolnăvicioasă, repetentă şi cu liceul neterminat, în scriitoare^[liii].

După moartea lui Henri Stahl, în timpul bombardamentelor din 1944, familia Stahl se refugiază tot la Fălăştoaca. "După primul bombardament, din 4 aprilie - povesteşte tot Henriette Yvonne Stahl - Iordache, îngrijorat, fără să-l rugăm, a venit la Bucureşti cu carul să ne ducă la adăpost, la el. Am stat cinci luni la ţară. Era prima dată când mama, franţuzoaică pur-sânge, stătea chiar în sat, printre ţăranii români. Se înţelegea perfect cu ei, iar cu Voica era prietenă"^[liv].

După încheierea războiului, Henri Stahl îşi reia activităţile civile. Printre acestea se numără şi colaborarea cu Nicolae Iorga, căruia îi va stenografia toate discursuri şi conferinţe publice şi îi va traduce în franceză mai multe cărţi. Revine la catedră şi continuă să predea la Şcoala Superioară de Război şi la şcolile militare speciale. Ca stenograf, va ocupa funcţia de subdirector, iar apoi de director general al stenografilor Adunării Deputaţilor, funcţie din care iese la pensie în 1936. Se specializează în expertiza grafică, în special în depistarea de falsuri, fiind adeseori consultat în diferite cazuri de fraudă, în calitatea sa de expert grafolog pe lângă Curţi şi Tribunale. Se dedică mai puţin literaturii, dar publică numeroase studii şi lucrări de grafologie şi expertiză grafică, disciplină pe care o va preda la Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie^[lv]. Împreună cu fostul său elev, Damian P. Bogdan, publică un manual de paleografie slavă^[lvi], ce se va regăsi în bibliografia obligatorie pentru studenţii şcolii de arhivistică. Va mai preda la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale şi la Şcoala de Practică şi Tehnică Comercială.

În anii '30 Henri Stahl dispune de una din cele mai bogate colecţii de fotografii din Bucureştii finelui de secol XIX - început de secol XX^[lvii]. În casa dispunea, într-o cameră special amenajată, de un studio de fotografie. Fiul său Henri, îşi aduce aminte cum tatăl său, îi lua adeseori cu sine, pe el şi pe sora sa, în lungi plimbări pe străzile şi prin mahalalele bucureştene, timp în care fotografia, însemna, sta de vorbă cu oameni şi transcria vechi pisanii de pe biserici şi epitafe de pe morminte. La întoarcere, îi încuraja pe copii să scrie compuneri despre cele văzute şi făcute^[lviii]. După moartea sa, Blanche Stahl va dona toate clişeele fotografice cu aspecte din Bucureşti săptămânalului "Gazeta Municipală"^[lix].

Blanche va deschide propria sa şcoală, autorizată de Ministerul Instrucţiunii Publice, unde va da lecţii individuale de stenografie şi dactilografie în limbile română, franceză, germană şi engleză, iar ulterior italiana şi rusa. Tot ea va publica şi un manual de dactilografie, reeditat în repetate rânduri^[lx].

Henri Stahl moare la Bucureşti, în 18 februarie 1942, în urma unui atac de cord^[lxi]. Ultimele sale clipe de viaţă sunt descrise de Henriette Yvonne Stahl^[lxii]. Aparent voinic şi plin de sănătate, se stinge în doar două săptămâni. Mai târziu se va afla că ascunsese primele semne ale bolii. Formula sa de viaţă a fost: "courte et bonne".

La doi ani de la moartea lui Henri Stahl, la 24 august 1944, casa din strada Isvor va fi bombardată de aviaţia germană. Majoritatea volumelor din imensa bibliotecă a lui Henri Stahl, cuprinzând cărţile sale şi ale tatălui său, colecţia filatelică, împreună cu toate bunurile familiei (mobilă, tablouri, covoare şi nenumărate altele) au fost distruse. Familia se va risipi. Blanche se va retrage în casa familiei de la Braşov.

---

[i] Nicolae Iorga "O nouă carte a domnului H. Stahl", în "Neamul Românesc Literar", anul IV, nr.1-2, 22 ianuarie 1912, pp.19-20.

[ii] Nicolae Iorga "O nouă carte a domnului H. Stahl", în "Neamul Românesc Literar", anul IV, nr.1-2, 22 ianuarie 1912, p.19.

[iii] Arhiva Familiei Stahl - Primăria Municipiului Bucureşti, Sectorul Galben, Oficiul Central de Stare Civilă, Extract din registrul actelor de naştere pe anul 1877, no.157, din 30 aprilie 1877. Prenumele copilului trecut pe document este "Heinerich".

[iv] Arhiva Familiei Stahl - Testimonium baptismi/Certificat de botez, tom.Vc., fol.418, no.189, emis de Arhiepiscopia Catolică Bucureşti, Parohia Bisericii Bărăţia, no.735 din 20 august 1940.

[v] Mihaela Cristea, "Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl", Editura Minerva, Bucureşti, 1996, pp. 208-209.

[vi] Cf. inscripţiei de pe piatra de mormânt din cimitirul Bellu catolic.

[vii] Ana Stahl (1853-1929), "Tanti Nety", căsătorită mai întâi cu Spiru Gheorghiu, iar apoi cu Toma Polihroniade.

[viii] Jeanne se va căsători la 21 de ani cu Albert Denhoff, funcţionar la C.F.R. Va muri tânără, "în urma unei lungi şi crude suferinţe" - Arhiva Familiei Stahl, Necrolog din 26 aprilie 1905.

[ix] Arhiva Familiei Stahl - Consiliul de Recensement al Guardei Orăşenesci, Act de escludere nr.1358 din 12 iulie 1866, în care se menţionează că este eliberat din serviciul gardei cât timp va ocupa funcţia de amploaiat la Divizia Contabilităţii la Telegraf.

[x] Cea mai veche carte tipărită la Bucureşti este "Kleine Walachische Sprachlehre für Deutsche", 1853 (cf. "Bibliografia Românească modernă (1831-1918)", coord. G.Ştrempel, vol.4, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p.336).

[xi] "Carte de Adrese a Bucurescilor" (viitorul Anuar), Editura Tip. "Românul", C. Göbl, Bucuresci, 1883, p.76.

[xii] "Anuarul Bucurescilor pe anul 1889-1890", Tipografia Carol Göbl, Bucuresci, 1889, p.40.

[xiii] Şcoala doamnei Stahl se bucură de aprecierea comunităţii franceze, dovadă certificatul emis de Legaţia Republicii Franceze la Bucureşti, la 25 iulie (6 august) 1896 - Arhiva Familiei Stahl.

[xiv] "Anuarul Bucureştilor pe anul 1892-1893", Lito-Tipografia "Carol Göbl", Bucuresci, 1892, p.88

[xv] "Anuarul Bucureştilor pe anul 1904", Institutul de Arte Grafice "Carol Göbl", Bucureşti, 1904, p.149.

[xvi] "Anuarul Bucureştilor pe anul 1906", Institutul de Arte Grafice "Carol Göbl", Bucureşti, 1906, pp.147-148.

[xvii] Henri Stahl povesteşte cum i-au rămas întipărit în minte cele povestite de tatăl său, despre fratele acestuia, stareţul unei mănăstiri din Ingolstadt (Bavaria), care scria la fel de repede pe cât vorbea cineva şi care îşi pregătea predicile cu ajutorul stenografiei. Vezi H. Stahl "Cum am învăţat stenografia" din "Stenograful", anul II, mai 1941, no.9(21), pp.193-196.

[xviii] C.P. Protopopescu, "Tratat de stenographie pentru limba română", Tipo-Litografia E. Wiegand & C. Savoiu, Bucuresci, 1891.

[xix] Paris, Imprimerie P. Mouillot.

[xx] "Rezumatul cursului de stenografie românească al lui H. Stahl", Vălenii de Munte, 1908.

[xxi] H. Stahl "Cum am învăţat stenografia" din "Stenograful", anul II, mai 1941, no.9(21), p.196.

[xxii] H. Stahl "Cum am învăţat stenografia" din "Stenograful", anul II, mai 1941, no.9(21), p.196.

[xxiii] Vezi relatarea lui Henriette Yvonne Stahl cu privire la circumstanţele naşterii sale în Mihaela Cristea, "Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl", Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p.210-215.

[xxiv] Saint Avold făcea pe atunci încă parte din Alsacia-Lorena, teritoriu anexat de Imperiul German în 1871 şi recuperat de Franţa abia la sfârşitul Primului Război Mondial.

[xxv] În Alsacia-Lorena fiind în vigoare calendarul gregorian, data este pe stil nou.

[xxvi] Data este după calendarul iulian. Arhiva Familiei Stahl - Municipiul Bucureşti, Primăria Sectorului I Galben, Oficiul Central de Stare Civilă, Extras din Registrul actelor de căsătorie pe anul 1901, no.249 din 22 februarie (7 martie) 1901.

[xxvii] În anii \'20, pe unele cărţi de vizită şi publicaţii apare menţionată adresa strada Isvor nr.139 în loc de nr.129. Pe Fişa cu no.146 a imobilului bombardat la data de 24 august 1944, apare însă clar menţionate cele două imobile din strada Isvor nr.129 (Arhiva Familiei Stahl).

[xxviii] Mihaela Cristea, "Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl", Editura Minerva, Bucureşti, 1996, pp. 211, 215.

[xxix] În fr., batic, bucată de pânză pătrată, îndoită în două pe diagonală şi legată sub bărbie.

[xxx] Mihaela Cristea, "Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl", Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 212.

[xxxi] În fr. "Pour ne pas perdre mon accent. Puis en Roumanie tout le monde parle français". Mihaela Cristea, "Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl", Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 207.

[xxxii] A se vedea amuzanta relatarea a lui Henriette Yvonne Stahl din Mihaela Cristea, "Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl", Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p.130.

[xxxiii] H. Stahl "Cum am învăţat stenografia" din "Stenograful", anul II, mai 1941, no.9(21), p.196.

[xxxiv] La 20 noiembrie 1905 Henri Stahl înfiinţează Societatea Românească de Stenografie, iar la 15 ianuarie 1906, publică primul număr al revistei lunare "Stenograful". Revista va apărea în doisprezece numere, fiind în cele din urmă sistată din lipsă de fonduri, la un an de la apariţie. În 1939, este reluată, la iniţiativa lui Aurel Boia, fost stenograf al Adunării Deputaţilor. Vezi "Stenograful", anul II, no.1(13), 15 ianuarie 1939, în care Aurel Boia relatează pe larg toate realizările lui Henri Stahl din domeniul stenografiei.

[xxxv] Mihaela Cristea, "Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl", Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p.79.

[xxxvi] Vezi scrisoarea scrisă din Ploieşti, 16 noiembrie 1916, în "Scrisori către N. Iorga (1916-1918)", ediţie îngrijită de Petre Ţurlea, vol.5, Bucureşti: Editura Minerva, 1996, p. 27.

[xxxvii] "Scrisori către N. Iorga (1916-1918)", ediţie îngrijită de Petre Ţurlea, vol.5, Bucureşti: Editura Minerva, 1996, pp. 35-36.

[xxxviii] Din relatările lui Henriette Yvonne Stahl aflăm cum parterul casei din strada Isvor a fost rechiziţionată de armata germană. Şcoala militară de pe dealul Spirii fusese transformată în spital, iar medicii de acolo petreceau în fiecare seară în casa familiei Stahl. Într-o noapte, văzându-şi copiii speriaţi de zgomotele de la parter, Blanche coboară hotărâtă să pună capăt petrecerii. În casă se face linişte, iar Blanche revine sus cu unul dintre ofiţeri, specialist în boli de plămâni. Acesta o va trata şi vindeca pe tânăra Henriette, ce suferea de o nouă dublă pneumonie, învăţând-o să facă exerciţii de respiraţie pentru a îşi întării plămânii. Mihaela Cristea, "Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl", Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p.131.

[xxxix] În prima ei apariţie, în revista "Drum Drept" (15 iulie 1917), schiţa este dedicată "Prietenului R.R.", Radu Rătescu, alias autorul.

[xl] Decret regal din 7 decembrie 1916, în  "Monitorul Oficial", no.235, 10 (23) ianuarie 1917, p.7594.

[xli] "Scrisori către N. Iorga (1916-1918)", ediţie îngrijită de Petre Ţurlea, vol.5, Bucureşti: Editura Minerva, 1996, p.49.

[xlii].Decret regal din 6 martie 1917, în "Monitorul Oficial", no.286, 9 (22) martie 1917, p.8044.

[xliii] "Scrisori către N. Iorga (1916-1918)", ediţie îngrijită de Petre Ţurlea, vol.5, Bucureşti: Editura Minerva, 1996, p.73.

[xliv] Éditions du Journal "Neamul Românesc", Iassy, 1917.

[xlv] Arhiva Familiei Stahl.

[xlvi] Vezi scrisorile către Iorga din această perioadă în "Scrisori către N. Iorga (1916-1918)", ediţie îngrijită de Petre Ţurlea, vol.5, Bucureşti: Editura Minerva, 1996, pp.77-78, 81, 92-93, 95-96, şi relatarea din volumul "Cu Parlamentul în U.R.S.S., 1916-1918", Bucureşti, Marvan S.A.R., 1941, pp.9-12.

[xlvii] Întâmplarea este relatată de autor în volumul "Cu Parlamentul în U.R.S.S., 1916-1918", Bucureşti, Marvan S.A.R., 1941, pp.6-8. Mai târziu va fi preluată de Petru Dumitriu, care o va include în romanul său "Cronică de familie".

[xlviii] Mihaela Cristea, "Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl", Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p.28.

[xlix] "Scrisori către N. Iorga (1916-1918)", ediţie îngrijită de Petre Ţurlea, vol.5, Bucureşti: Editura Minerva, 1996, p.169

[l] Mihaela Cristea, "Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl", Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p.28.

[li] Henri H. Stahl, "Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a \'monografiilor sociologice\'", Editura Minerva, Bucureşti, 1981, pp.17-18.

[lii] Mihaela Cristea, "Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl", Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 28.

[liii] După mărturisirile autoarei, tot ceea ce este descris în "Voica" este autentic. Astfel, Iordache (Dumitru în roman), în timpul refugiului din Moldova, locuise împreună cu Henri Stahl în casa lui Iorga. Acolo, trăieşte cu femeia de serviciu care rămâne însărcinată. Ştiind că Voica nu poate avea copii, Iordache ia copilul cu el şi i-l dă nevestei să îl crească. Aceasta este drama personajului principal, pe care se va ţese acţiunea romanului "Voica". Mihaela Cristea, "Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl", Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 34.

[liv] Mihaela Cristea, "Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl", Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 34.

[lv] Îl regăsim în programa analitică a şcolii din anii 1924/25, 1925/26 şi în Carnetul Studentului din 1939.

[lvi] "Manual de paleografie slavo-română", Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II", 1936.

[lvii] Acest fapt rezultă dintr-o scrisoare adresată de Primarul General al Capitalei, Al. Donescu, în 1935, prin care acesta îi solicită sprijinul în ilustrarea pavilionului care înfăţişează evoluţia oraşului, din cadrul expoziţiei urbanistice din Parcul Carol (Arhiva Familiei Stahl - scrisoarea no.61 din 19 februarie 1935).

[lviii] Henri H. Stahl, "Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a \'monografiilor sociologice\'", Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p.16.

[lix] "Gazeta Municipală", anul XI, nr.533, 9 august 1942, p.2.

[lx] "Curs de dactilografie", Atelierele Socec & Co, Bucureşti, 1911 (cu ediţii ulterioare: în 1922, 1927, anii \'30, 1940, 1943).

[lxi] Arhiva Familiei Stahl - Primăria Municipiului Bucureşti, Sectorul III Albastru, Oficiul Stării Civile, Extras din Registrul Stării Civile pentru Morţi, pe anul 1942, Nr.520 din 20 februarie 1942.

[lxii] Mihaela Cristea, "Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl", Editura Minerva, Bucureşti, 1996, pp. 123-124.

De la al-Zarqawi la al-Baghdadi - când geniul malefic a ieşit din sticlă

Joby Warrick
Flamurile negre: ascensiunea ISIS
Editura Black Button, 2016
traducere de Radu Şorop

Citiţi un fragment din această carte.

*****
De la al-Zarqawi la al-Baghdadi - când geniul malefic a ieşit din sticlă

Una dintre cele mai interesante, documentate şi antrenante cărţi scrise despre ISIS a fost tradusă şi publicată în limba română de către editura Black Button. Din păcate, aşa cum se întâmplă de multe ori, Flamurile negre: ascensiunea ISIS, scrisă de Joby Warrick, a trecut relativ neobservată la noi, ceea ce este o mare pierdere pentru oricare cititor interesat de subiect, dar şi pentru cei care vor să se apropie pentru prima oară de acesta. Cartea lui Warrick a fost, de altfel, recompensată cu un premiu Pulitzer pentru non-ficţiune în 2016. Recunosc că nu am mare încredere în premii, dar întotdeauna există şi excepţii. Iar una dintre aceste excepţii este premiul Pulitzer deoarece juriile care aleg câştigătorii nu m-au dezamăgit niciodată, fie că este vorba de ficţiune sau non-ficţiune. Astfel că această carte a beneficiat de un atu în plus care m-a făcut să decid să o citesc.

Câştigător a două premii Pulitzer, Joby Warrick este un reporter care ştie cum să îşi apropie cititorul, să îi ofere informaţiile de care are nevoie pentru a înţelege contextul evenimentelor despre care vorbeşte şi, totodată, să se depărteze de tonul arid al unui volum specializat. Autorul nu ezită să îşi arate admiraţia faţă de regele Abdullah al Iordaniei, să sublinieze deciziile controversate ale Statelor Unite în ceea ce priveşte conflictul din Irak sau să descrie ironic filmuleţele de propagandă ale membrilor marcanţi ISIS care deveneau uneori penibili atunci când încercau să pozeze în luptători neînfricaţi şi experimentaţi. Warrick alege să scrie relaxat despre un subiect dificil, ajutând cititorul să treacă dincolo de ororile execuţiilor şi crimelor celor din ISIS pentru a vedea originile, cauzele şi efectele pe termen lung ale acestui fenomen care a devalorizat viaţa umană într-un mod grotesc şi înspăimântător.

Cartea este împărţită în două părţi. În prima dintre ele, autorul construieşte biografia lui Ahmad Fadil al-Khalayleh, iordanianul care va deveni cunoscut întregii planete sub numele de Abu Musab al-Zarqawi. Considerat de către mulţi drept părintele fondator al ISIS, respectat şi numit de către membrii Statului Islamic mujahid sheikh şi de către adversari "Sheikh of the slaughterers", Zarqawi a fost unul dintre cei mai vânaţi şi căutaţi islamişti. În prima parte a cărţii îi urmărim parcursul de la un mic traficant şi infractor aproape analfabet din Zarqa, unul dintre cele mai importante oraşe industriale ale Iordaniei, la rolul de prim emir al al-Qaeda în Irak, adică în cel care a crezut că va putea redesena harta Orientului Mijlociu. Zarqawi s-a născut într-o familie din clasa muncitoare iordaniană, dintr-un tată funcţionar şi dintr-o mamă devotată religiei islamice. Familia provenea dintr-un puternic şi respectat trib, numit Beni Hassan, ceea ce ar fi trebuit să îi ofere tânărului Zarqawi mai multe căi de a îşi construi o carieră de succes în Iordania patriarhală. Dar, viitorul terorist, nu foarte inteligent, după cum îl descrie chiar mama sa, dar cu o construcţie fizică solidă, a preferat să aleagă altă cale. Aceasta a implicat, de la doisprezece ani, bătăi de stradă, trafic de droguri, proxenetism şi alcool. La 21 de ani se căsătoreşte cu o verişoară, prima dintre cele patru soţii pe care le va avea. Marea lui dragoste, după cum se exprimă Warrick, va rămâne mama sa căreia îi va trimite din închisoare scrisori sentimentale care nu fac altceva decât să îţi dea fiori pe şira spinării. Pe de altă parte, ambiţios, loial şi cu reale aptitudini de lider este modul în care ni-l descrie Warrick pe Zarqawi. În plus, consideră că trei factori i-au modelat acestuia caracterul dur: închisoarea, războiul şi comanda propriului centru de antrenament pentru jihadişti din Afganistan.

Viaţa lui Zarqawi, radicalizarea şi transformarea sa într-unul dintre cei mai vânaţi terorişti nu constituie un parcurs special sau extraordinar. Contextul social, oamenii pe care acesta i-a întâlnit şi l-au format, plus complexul eroului de care acesta se spune că suferea, sunt comune multor tineri din ziua de astăzi. Zarqawi poate constitui, din acest motiv, un tipar al procesului de radicalizare, bun de studiat de către cei interesaţi.

Mama sa este cea care l-a îndreptat către Islam, sătulă de violenţa şi comportamentul antisocial al fiului ei. Spera ca printre imami şi învăţaţi acesta să găsească modele mai bune în viaţă. Zarqawi, însă, s-a radicalizat treptat cu ajutorul casetelor audio care vorbeau despre războaiele din Afganistan, Cecenia şi Bosnia. A plecat în Afganistan unde şi-a câştigat reputaţia de luptător neînfricat printre islamişti. În 1993 se întoarce in Iordania unde regimul secular îl revoltă şi îl convinge că este nevoie de o schimbare. Intră în atenţia serviciului secret iordanian, Mukhabarat, ca urmare a apropierii de clericul radical Maqdisi. Ajunge în închisoare de unde este eliberat în 1999 ca urmare a unui decret regal împreună cu alţi islamişti. Pleacă din Iordania după numeroase şicane ale poliţiei secrete care îl fac să urască regimul iordanian şi mai mult. De acolo până la apropierea de al-Qaeda şi fondarea propriei grupări teroriste nu a mai fost decât un pas.

Găsindu-şi refugiul în zona muntoasă a provinciilor kurde, situată nu departe de graniţa iraniană, Zarqawi a plănuit şi executat împreună cu adepţii săi unele dintre cele mai atroce şi inumane atacuri teroriste. Atacuri sinucigaşe, execuţii ale ostaticilor, atentate asupra a trei hoteluri cunoscute din Iordania au fost organizate de către gruparea condusă de iordanian. El este cel care a folosit într-un mod eficient internetul pentru a îşi atrage adepţi, filmând execuţii şi cerând atentatorilor sinucigaşi să lase înregistrări în care să îşi motiveze acţiunile. El este cel care citează din Hadith, consemnări ale faptelor şi spuselor profetului Mohamed, textul care aduce în atenţia publicului Flamurile negre, cele care vor deveni stindardul ISIS: "Flamurile negre vor veni dinspre Est, conduse de bărbaţi puternici, cu părul lung şi barbă, cu numele de familie preluat din oraşele lor de origine".

Discuţia pe marginea steagului negru şi a ideologiei morţii pe care a construit-o Zarqawi a creat tabere nu doar în lumea islamică îngrozită de atrocităţile comise de acesta în numele religiei, ci şi printre occidentali. Este de ajuns să spunem că faptele inumane comise de acesta au făcut ca până şi al-Qaeda să se distanţeze de el nu din considerente umanitare, ci pentru că afecta marketingul mărcii şi pentru că începuse să ducă la diminuarea fluxului de bani venit dinspre oamenii obişnuiţi din ţările arabe care începuseră să pună la îndoială justeţea cauzei.

Zarqawi a fost ucis în 2006, dar, din păcate, moştenirea lui nu a murit odată cu el. Urmaşii săi au devenit cunoscuţi ca ISIS. Despre ascensiunea acestui grup şi războaiele din Iraq şi Siria, despre contribuţia teroriştilor la criza umanitară şi perpetuarea conflictului în Orientul Mijlociu, despre implicarea, greşelile şi acţiunile Statelor Unite în aceste conflicte, Warrick vorbeşte în a doua parte a cărţii. Valoarea relatării provine din faptul că autorul foloseşte surse din toate taberele implicate, inclusiv cea a islamiştilor, reuşind astfel să construiască un tablou credibil şi să sublinieze complexitatea şi nuanţele evenimentelor care au avut loc în acea zonă. Totodată, face o biografie a lui Ibrahim Awad al-Badri, cel care a devenit Abu Bakr al-Baghdadi, conducătorul Statului Islamic.

Cartea se opreşte în 2015, ultimul capitol vorbind despre un moment pe care îl consideră de cotitură în modul în care lumea arabă se raportează la Statul Islamic. Este vorba despre asasinarea prin incendiere a unui tânăr pilot iordanian, Muath al-Kasasbeh. Modalitatea aleasă care contravine legilor islamice, faptul că pilotul era un bun musulman au făcut, consideră Warrick, ca lumea arabă să condamne in corpore acţiunile iniţiate de Baghdadi şi a determinat implicarea activă a Iordaniei în lupta de anihilare şi desfiinţare a Statului Islamic.

Flamurile negre: ascensiunea ISIS nu este o carte comodă. Este o carte care te pune faţă în faţă cu abisul, o carte care ne prezintă una dintre cele mai înfiorătoare şi înspăimântătoare feţe ale oamenilor. Nu este o carte scrisă să dea speranţe, aşa cum nu este o carte care să emită judecăţi. Prezintă, însă, realitatea aşa cum răzbate ea din documente, discuţii, memorii şi înregistrări, fără cosmetizări şi fără menajamente. Este o carte care merită citită atât pentru că este un model despre cum se poate scrie o carte pe un subiect fierbinte, dar şi pentru că adaugă încă o frântură de informaţie la încercarea de înţelegere a unui fenomen care ne-a afectat şi schimbat vieţile tuturor.

Cuvânt înainte la Afacerea Ariane

Dinu Zamfirescu
Afacerea "Ariane". Spionaj româno-sovietic?
Editura Vremea, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Relatările şi dezvăluirile care urmează nu constituie decât o anchetă, aş spune jurnalistică, făcută la treizeci de ani de la petrecerea faptelor. Fapte şi desfăşurări pe care le putem considera drept istorie. De ce atât de târziu? În primul rând, pentru că nu exista accesul la documente, cum de altfel nici astăzi cazul nu se poate cerceta în integralitate.

Interesul pentru cititorii de astăzi, în afara senzaţionalului din epocă, ar putea fi curiozitatea unui fapt intrat în istoria recentă, precum şi acela că era vorba şi de o româncă situată atunci în centrul evenimentelor. De asemenea, este vorba şi de o asociaţie româno-franceză condusă de acelaşi personaj, asociaţie aflată în Franţa.

Dacă organele Securităţii (DIE) de la acea vreme dirijau această persoană în acest caz, nu se pot emite decât presupuneri, dar mai degrabă probabil iniţiativele veneau de mai departe, adică de la serviciile secrete sovietice. Dar, ca oricare dintre serviciile secrete comuniste, chiar şi în cazul României aflate sub naţional-comunismul lui Ceauşescu, aceste servicii se întrajutorau. Nu putem face abstracţie de cazul "şcoală" Caraman, foarte cunoscut şi dezbătut, în cadrul căruia Securitatea românească infiltrase organismele NATO furnizând rezultatele - se pare că pe bani - tovarăşilor sovietici. În orice caz, dezvăluirea cazului în mass-media franceză şi internaţională a însemnat un adevărat şoc în opinia publică a timpului.

Pentru românii aflaţi atunci în exil, printre care mă număram, a suscitat un interes deosebit şi faptul că protagonista era o compatrioată. Pentru românii din ţară, faptele au fost amplu relatate de posturile de radio care emiteau în limba română, "Europa Liberă" şi "BBC".

În cele ce urmează prezentăm mai întâi cum a fost reflectat cazul în mass-media, ca şi situaţia internaţională a momentului. Urmează o succintă dezvăluire a organismului denumit ACIER (Asociaţia Culturală Internaţională a Etniei Române), înfiinţat de Securitate în străinătate, din a cărui conducere făcea parte şi personajul principal în desfăşurarea cazului "Ariane". Apar în text documentele referitoare la acest organism, precum şi la unii dintre membrii lui, toate din arhiva CNSAS. Apoi, este prezentată corespondenţa pe care am purtat-o recent cu eroina principală, aflată şi în prezent în Franţa, la Rouen.

De asemenea, prezentăm o serie de documente din dosarul aceleiaşi persoane, în legătură cu apartenenţa acesteia la Securitate, întâi drept colaborator, apoi ridicată la rangul de "agent de influenţă". Spre final, sunt prezentate alte documente, care reflectă grija Securităţii atât faţă de asociaţia româno-franceză, cât şi faţă de animatoarea sa principală, sprijinul financiar şi ideatic, unde îl găsim şi pe ofiţerul de Securitate trimis în Franţa sub acoperire diplomatică. Este de menţionat că asociaţia amintită îi cuprinde pe toţi protagoniştii implicaţi în acest caz. În schimb, în arhivele cercetate nu am găsit nicio urmă despre ceilalţi componenţi ai grupului arestat de serviciile secrete franceze.

Toate aceste elemente constituie un tot pe care opinia publică din România fie că nu l-a cunoscut deloc, fie că nu a fost complet informată până acum despre el.