Ultima doamnă Parrish (II)

 Liv Constantine

Ultima doamnă Parrish
Editura Corint, 2020
Traducere din engleză de Roxanu Olteanu

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.
 Citiţi un prim fragment din această carte..

Fragment

Trei

Invidia i-a umplut gâtul cu acreală lui Amber când a început să se vadă casa graţioasă, în stil Nantucket, din Long Island Sound. Porţile albe, deschise, de la intrarea pe proprietatea de câteva milioane de dolari, lăsau să se vadă bogatele plante verzi şi tufele de trandafiri, care se revărsau extravagant peste zidurile discrete, şi conacul, o clădire sofisticată, pe două niveluri, alb cu gri. Îi amintea de fotografiile cu casele de vară ale bogaţilor din Nantucket şi din insula Martha's Vineyard. Casa se întindea maiestuoasă de-a lungul malului, potrivindu-se perfect conturului acestuia.

Era genul de casă care era ascunsă în siguranţă de ochii celor care nu-şi pot permite să trăiască aşa. "Asta face bogăţia pentru tine", şi-a spus ea. "Îţi oferă mijloacele şi posibilitatea de a rămâne retras de lume, dacă îţi doreşti asta - sau dacă trebuie s-o faci."

Amber şi-a parcat albastra ei Toyota Corolla, veche de zece ani, ce urma să arate ridicol de nepotrivit printre ultimele modele de BMW şi Mercedes despre care era sigură că aveau să umple în curând curtea. A închis ochii şi a stat aşa o clipă, respirând încet şi adânc, repetând în minte informaţiile pe care le memorase în ultimele săptămâni. Se îmbrăcase cu mare grijă în dimineaţa aceea, îşi pusese în părul şaten şi drept o bentiţă în nuanţe de maro, lăsându-şi faţa descoperită, şi se machiase minimal - doar un pic de blush în obraji şi puţin balsam de buze uşor colorat. Se îmbrăcase cu o fustă de serj bine călcată, de culoare bej, şi cu un tricou alb de bumbac cu mâneci lungi, pe care le comandase din catalogul L.L. Bean. Sandalele erau simple şi solide, pur şi simplu încălţăminte uşor de purtat, fără nimic feminin. Ochelarii urâţi, cu rame mari, pe care îi găsise în ultimul moment, îi completau imaginea pe care o căutase. Când s-a uitat în oglindă înainte de a pleca, s-a simţit mulţumită. Părea o fată simplă, ba chiar timidă. O persoană despre care nici într-un milion de ani n-ai crede că poate fi o ameninţare pentru cineva - mai ales pentru cineva ca Daphne Parrish.

Cu toate că ştia că există şi un mic risc de a fi considerată nepoliticoasă, Amber venise puţin mai devreme. Aşa putea să stea pentru câteva clipe singură cu Daphne şi, în plus, să fie deja acolo când ajungeau celelalte femei, un avantaj pentru momentul în care se făceau prezentările. Acestea o vor considera o simplă albinuţă muncitoare, tânără şi banală, pe care Daphne a binevoit s-o aleagă şi s-o numească ajutor la acţiunile ei caritabile.

A deschis portiera şi a păşit pe aleea cu pietriş. Aveai impresia că fiecare dintre pietricelele care înfundau zgomotul paşilor fusese măsurată, ca să fie uniformă şi pură, perfect potrivită şi lustruită. Apropiindu-se de casă, a studiat atent curtea şi clădirile. Şi-a dat seama că va intra prin spate - faţa casei, evident, era spre apă - dar, oricum, era o faţadă foarte frumoasă. În stânga era un arbore în care atârnau ultimele flori de glicină ale verii, iar în spatele lui se găseau două bănci lungi. Amber citise despre astfel de bogăţii, văzuse o mulţime de reviste şi de tururi on-line ale caselor de vedete sau de superbogaţi. Dar era prima oară când vedea toate astea cu ochii ei.

A urcat treptele largi de piatră până sus şi a sunat la clopoţel. Uşa era imensă, cu două foi mari de sticlă tăiată oblic, prin care putea să vadă coridorul lung care ajungea până în faţa casei. Din locul în care stătea zărea albastrul intens al apei, după care, pe neaşteptate, Daphne a apărut în faţa ei, i-a deschis uşa şi i-a zâmbit.
- Ce bine îmi pare să te văd! Mă bucur că ai putut să vii, a spus ea, luând-o de mână şi băgând-o în casă.

Amber i-a aruncat zâmbetul timid pe care îl exersase în oglinda de la baie.
- Îţi mulţumesc pentru invitaţie, Daphne! Sunt aşa de bucuroasă că pot să te ajut!
- Ei bine, eu sunt încântată că vei colabora cu noi. Vino pe aici! O să ne întâlnim pe verandă, a spus Daphne când au intrat într-o încăpere mare, octogonală, cu ferestre de sus până jos, mărginite de draperii înflorate, văratice, într-o explozie de culoare.

Uşile erau larg deschise, şi Amber a inspirat mirosul îmbătător al apei sărate de mare.
- Te rog, ia loc! Avem câteva minute până vor veni ceilalţi, a spus Daphne.

Amber s-a cufundat în canapeaua de pluş, iar Daphne s-a aşezat în faţa ei, într-unul dintre fotoliile galbene care se asortau perfect cu celelalte piese de mobilă din această cameră de o eleganţă nonşalantă. O irita uşurinţa cu care trata Daphne bogăţia şi privilegiile, de parcă ar fi fost dreptul ei prin naştere. Ai fi zis că a coborât direct din paginile revistei Town & Country cu pantalonii ei cenuşii cu croială perfectă şi cu bluza ei de mătase, având ca unică bijuterie perlele mari din urechi. Amber bănuia că numai hainele şi cerceii valorează peste trei miare, fără să pună la socoteală piatra de pe deget sau ceasul Cartier. Probabil că la etaj mai avea vreo zece în cutia ei de bijuterii. Amber s-a uitat la ceasul ei - un model ieftin, de duzină - şi a văzut că mai au vreo zece minute de singurătate.
- Îţi mulţumesc încă o dată că mi-ai dat voie să te ajut, Daphne!
- Eu îţi sunt recunoscătoare. Niciodată nu sunt prea multe mâini. Adică, toate doamnele sunt minunate, şi muncesc mult, dar tu înţelegi, fiindcă ai trecut şi tu prin asta.

Daphne s-a mişcat puţin în fotoliu.
- Am vorbit mult despre surorile noastre în dimineaţa aceea, dar prea puţin despre noi. Ştiu că nu eşti de aici, dacă îmi amintesc eu bine, mi-ai spus că te-ai născut în Nebraska?

Amber îşi repetase povestea foarte bine.
- Da, exact. Sunt din Nebraska, dar m-am mutat de acolo după ce sora mea a murit. Cea mai bună prietenă a mea din liceu a făcut facultatea aici. Când a venit acasă, la înmormântare, mi-a spus că poate mi-ar face bine o schimbare, un nou început, şi, evident, urma să fim împreună. A avut dreptate. M-a ajutat foarte mult. M-am mutat în Bishops Harbor de aproape un an, dar în fiecare zi mă gândesc la Charlene.

Daphne o privea concentrată.
- Îmi pare rău pentru pierderea ta! Cine nu a trecut prin asta nu poate să ştie cât e de dureros să pierzi o soră. Mă gândesc la Julie în fiecare zi. Uneori mă simt copleşită. De aceea activitatea mea legată de fibroza chistică e aşa de importantă pentru mine. Am fost binecuvântată cu două fete sănătoase, dar sunt multe familii afectate de această maladie teribilă.

Amber a luat de jos o ramă de argint în care era o fotografie cu două fetiţe. Amândouă blonde şi bronzate, îmbrăcate cu costume de baie asortate, stând turceşte pe un debarcader şi ţinându-se de mijloc.
- Ele sunt fetiţele tale?

Daphne s-a uitat la fotografie şi a zâmbit cu încântare, apoi i-a indicat cu degetul.
- Da, ea e Tallulah şi ea e Bella. Fotografia e făcută vara trecută, pe malul lacului.
- Sunt adorabile. Câţi ani au?
- Tallulah are zece ani, iar Bella, şapte. Mă bucur că se au una pe alta, a spus Daphne, cu ochii umezi. Mă rog la Dumnezeu să fie mereu aşa!

Amber şi-a amintit că actorii obişnuiesc să se gândească la cel mai trist lucru care li s-a întâmplat, atunci când trebuie să plângă. A încercat să reînvie în memorie o amintire care s-o facă să plângă, dar cel mai trist lucru la care se putea gândi era că nu e ea cea care stă pe fotoliul lui Daphne, ca stăpână a acestei case incredibile. Totuşi a făcut tot posibilul să pară extrem de tristă când a pus fotografia înapoi pe masă.

Exact atunci s-a auzit clopoţelul de la uşă, iar Daphne s-a ridicat să deschidă. Înainte de a ieşi din cameră, i-a spus:
- Serveşte-te cu o cafea sau cu un ceai! Avem şi câteva bunătăţi. Toate sunt pe bufet.

Amber s-a ridicat, dar şi-a pus geanta pe fotoliul de lângă fotoliul lui Daphne, ca să ocupe locul. În timp ce îşi punea o cafea, au început să apară şi ceilalţi, într-un val de saluturi şi îmbrăţişări entuziaste. Detesta sporovăiala zgomotoasă a grupurilor de femei, ca de găini cotcodăcitoare.
- Un pic de atenţie! s-a auzit vocea lui Daphne peste toate zgomotele acelea, iar femeile au tăcut.

S-a dus la Amber şi a luat-o de mijloc.
- Vreau să vă prezint un nou membru al comitetului, pe Amber Patterson. Amber va fi un minunat plus adus grupului nostru. Din păcate, e şi cumva expertă - sora ei a murit de fibroză chistică.

Amber a lăsat ochii în jos, iar din mijlocul grupului s-a ridicat un murmur de compasiune.
- Ce-ar fi să ne aşezăm, şi apoi vom trece pe la fiecare, ca vă cunoască şi Amber, a spus Daphne.

S-a aşezat pe fotoliu cu ceaşca şi farfurioara în mână, s-a uitat la fotografia cu fetele ei şi, a observat Amber, i-a schimbat puţin poziţia. Amber s-a uitat la femeile din jur care, rând pe rând, îi zâmbeau şi îşi spuneau numele - Lois, Bunny, Faith, Meredith, Irene şi Neve. Toate erau strălucitoare şi perfect aranjate, dar două dintre ele i-au captat atenţia în mod special. Bunny, care nu purta o mărime mai mare de 34, avea un păr blond lung şi drept şi nişte ochi mari, verzi, machiaţi în aşa fel, încât să fie puşi în valoare la maximum. Era perfectă din toate punctele de vedere, iar ea ştia asta. Amber o remarcase la sala de fitness, cu pantalonii ei scurţi minusculi şi cu bustiera ei, antrenându-se ca o nebună, dar Bunny s-a uitat la ea cu o privire goală, de parcă n-ar mai fi văzut-o niciodată în viaţa ei. Amber ar fi vrut să-i amintească: "O, da! Te ştiu. Tu te lauzi că îl învârţi pe degete pe soţul tău cu aerul ăsta de fetiţă inocentă."

Şi mai era Meredith, care nu se potrivea deloc cu restul grupului. Îmbrăcămintea ei era scumpă, dar discretă, nu extravagantă precum a celorlalte. Avea nişte cercei mici de aur şi un singur şirag de perle gălbui atârnat peste puloverul maroniu. Lungimea fustei ei de tweed era ciudată, nici lungă, dar nici suficient de scurtă, cât să fie la modă. Pe măsură ce şedinţa avansa, se vedea tot mai limpede că era diferită nu doar ca îmbrăcăminte. Stătea dreaptă în scaunul ei, cu umerii traşi în spate şi cu capul sus, într-o poză impunătoare, care sugera bogăţie şi rasă. Iar când vorbea, se simţea în vocea ei un mic accent de pension, destul cât cuvintele ei să capete mai multă greutate ca ale celorlalte, vorbind despre licitaţiile restrânse şi despre premiile pe care le obţinuseră până atunci. Vacanţe exotice, bijuterii cu diamante, vinuri de colecţie - şi lista continua, unele mai valoroase ca altele.

Când şedinţa s-a încheiat, Meredith s-a apropiat de Amber şi s-a aşezat lângă ea.
- Bine ai venit la Zâmbetul lui Julie, Amber! Îmi pare foarte rău pentru sora ta.
- Mulţumesc! a răspuns Amber, simplu.
- Tu şi Daphne vă cunoaşteţi de mult timp?
- O, nu! Abia ne-am întâlnit, de fapt. La sala de fitness.
- Ce întâmplare fericită! a spus Meredith, pe un ton greu de descifrat.

Se uita atent la Amber, ca şi cum ar fi putut să vadă drept prin ea.
- A fost un noroc pentru amândouă.
- Da, aşa cred şi eu.

Meredith a făcut o pauză şi a măsurat-o pe Amber din cap până în picioare. Buzele ei s-au întins într-un zâmbet subţire, apoi s-a ridicat de pe fotoliu.
- Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc. Abia aştept să ne cunoaştem mai bine!

Amber a simţit pericolul, nu din cuvintele pe care le rostise, ci din felul în care se comporta Meredith. Poate era doar imaginaţia ei. Şi-a pus ceaşca goală pe bufet şi a intrat pe uşile largi, care păreau să te invite pe verandă. Afară, a stat uitându-se la vasta întindere a canalului Long Island. A văzut în depărtare o ambarcaţiune ale cărei pânze erau umflate de vânt, un spectacol magnific. S-a dus în celălalt capăt al verandei, de unde se vedea mai bine plaja de jos. Când s-a întors să intre în cameră, a auzit de pe verandă vocea lui Meredith, inconfundabilă.
- Serios, Daphne, cât de bine o cunoşti pe fata asta? Te-ai întâlnit cu ea la sala de fitness! Ştii ceva despre ea?

Amber a rămas tăcută lângă uşă.
- Meredith, hai, serios! Tot ce trebuia să ştiu era că sora ei a murit de FC. Mai mult, ce vrei? Are un interes legitim în strângerea de bani pentru fundaţie.
- Ai verificat-o? a întrebat-o Meredith, tot sceptică. Ştii cine e ea, cine e familia ei, ce studii are, toate lucrurile astea?
- Aici e muncă de voluntariat, nu facem nominalizări pentru Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite ale Americii. Vreau să facă parte din comitet. O să vezi. Va avea o contribuţie deosebită.

Amber simţea iritarea din vocea lui Daphne.
- Bine, e comitetul tău. N-am să mai vorbesc despre asta.

Amber a auzit paşii lor pe gresie, când au ieşit din cameră, apoi a intrat şi şi-a împins repede portofoliul sub o pernă de pe canapea, ca să pară că l-a uitat acolo. În portofoliu erau însemnările făcute de ea la şedinţă şi o fotografie băgată în copertă. Lipsa oricăror elemente de identificare o asigura că Daphne va trebui să caute prin dosar pentru a găsi fotografia. Amber avea treisprezece ani acolo. Fusese o zi bună, una dintre puţinele zile în care mama ei reuşise să lase spălatul şi să le ducă în parc. O dădea în leagăn pe sora ei. Pe spatele fotografiei scrisese: "Amber şi Charlene", cu toate că acolo erau ea cu sora ei, Trudy.

Cu Meredith va avea de furcă. Îi spusese că abia aşteaptă s-o cunoască mai bine. Bun, va avea ea grijă să afle cât mai puţine lucruri. N-o să permită unei snoabe din înalta societate să-i vină de hac. Ultima persoană care încercase asta primise ceea ce meritase.