Introducere la Leviatanul

 Thomas Hobbes

Leviatanul
Editura Herald, 2020
Traducere, introducere şi note de Alexandru Anghel

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

1. Războiul civil, stabilitatea politică, relaţia dintre Stat şi Biserică, libertatea individuală şi de conştiinţă, credinţa privată, educaţia, pacea sunt tot atâtea teme care l-au frământat pe Hobbes şi care astăzi, poate mai mult decât oricând, ne frământă şi pe noi, martorii unei epoci în care nu se mai vorbeşte atât de mult despre "prosperitate" şi "emancipare", cât despre "pace" şi "libertate", despre "toleranţă" şi "stabilitate". Astăzi, atacurile teroriste săvârşite - ca să folosim cuvintele lui Hobbes - "fie printr-o uneltire secretă, fie prin complicitate cu alţii" (Lev. XIII.1), precum şi migraţiile provocate de conflictele din Orientul Mijlociu par să ne ducă cu gândul la acea instabilitate generatoare de război civil pe care Hobbes o detesta atât de mult. Neîncrederea în clasa politică, demagogii preocupaţi "de aplauzele pentru cuvântările lor pestriţe, ţesute din firele sau din peticele multicolore ale diferiţilor autori" (XXV.15) şi credinţele (generatoare de xenofobie şi de ură) întemeiate nu pe raţiune şi pe fapte, ci pe revelaţiile şi pe doctrinele ce promit o lume sau o societate mai pură pe Pământ sau în ceruri ne pot împinge spre acea stare de nesiguranţă şi incertitudine în care "viaţa omului este singuratică, sărmană, josnică, sălbatică şi scurtă" (XIII.9) - o stare fără repere morale şi fără o autoritate lumească vădită şi recunoscută, unde fiecare este nevoit să se bazeze pe propriile forţe, adică o stare în care statul nu îţi mai poate garanta siguranţa şi apărarea.

Structura ideilor şi chiar planul publicării operelor lui Hobbes au fost influenţate de frământările religioase, politice şi sociale ale vremii, în special de Războiul Civil Englez (1642-1651) şi de Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), ultimul fiind considerat de unii experţi un război (la origine) eminamente religios. Astfel, trăind în secolul al şaptesprezecelea, Hobbes este produsul unei epoci în care vechea ordine socială, politică (în special teologia politică) şi ştiinţifică (mai ales de tip aristotelic) începea să se destrame şi în care se făcea simţită totodată o nouă paradigmă (filosofică, ştiinţifică şi politică) la care Hobbes şi-a adus o contribuţie incontestabilă, alături de nume precum Galileo Galilei, Francis Bacon, René Descartes, Pierre Gassendi, Christiaan Huygens, Robert Boyle, Gottfried W. Leibniz şi, nu în ultimul rând, John Locke.

2. Preocupările lui Hobbes - atât în Leviatanul, cât şi în celelalte tratate ale sale - nu ţin numai de legitimarea şi limitarea exercitării publice a puterii în cadrul unui stat sau al unei "comunităţi civile" (commonwealth). Sistemul său presupune o analiză interconectată - bazată pe o ontologie şi o filosofie naturală golite de metafizica scolastică medievală - a naturii limbajului, a raţiunii şi a cunoaşterii, a sentimentelor şi emoţiilor umane şi, nu în ultimul rând, a problemelor fundamentale ce ţin de moralitate şi de religie. El încearcă să aşeze psihologia, filosofia şi principiile politice pe noi fundamente, urmărind un scop eminamente practic - pacea şi fericirea omului - şi crede că aceste lucruri nu pot fi asigurate decât prin instituirea şi menţinerea unei puteri suverane incontestabile, numită de el "Leviatanul".

Leviatanul sau materia, forma şi puterea unei comunităţi ecleziastice şi civile, apărut în limba engleză în 1651, când Hobbes se afla într-un exil autoimpus la Paris, reprezintă una dintre cele mai importante, mai influente şi mai discutate cărţi scrise vreodată, comparabilă cu Republica lui Platon şi Principele lui Machiavelli. Deşi este rodul unor vremuri tulburi ce au cuprins Europa secolului al şaptesprezecelea, argumentele, soluţiile şi problemele ridicate de Hobbes în Leviatanul au reuşit să străbată veacurile, fiind supuse unor noi critici şi analize odată cu fiecare generaţie care s-a succedat în planul intelectual european.

Având în vedere epoca în care a apărut, nici nu trebuia să pătrunzi în textul tratatului pentru a fi scandalizat atât de titlu, cât şi de imaginea - care s-a dovedit extrem de puternică în istoria filosofiei politice - de pe frontispiciul cărţii. În primul rând, prin folosirea conjuncţiei coordonatoare copulative plasată între ecleziastic şi civil, titlul anunţă argumentul central al lui Hobbes: problemele seculare şi cele religioase intră sub jurisdicţia unei singure autorităţi, marcând practic, în istoria relaţiei dintre Stat şi Biserică, ideea subordonării Bisericii faţă de puterea seculară, idee care, în timp, prin contribuţia unor gânditori din Anglia, Franţa şi America, se va transforma în separarea celor două puteri. Cealaltă componentă a titlului - leviatanul - are la bază monstrul marin din Cartea lui Iov, despre care se spune că "pe pământ el nu-şi află perechea", Hobbes furnizând astfel imaginea unei puteri insurmontabile, despre care afirmă că este un "Dumnezeu muritor" (XVII.13) şi "un om artificial, dar cu o statură şi o forţă superioare celor ale omului natural, pentru a cărui protecţie şi apărare a fost conceput" (Intr. 1).

Într-adevăr, pe frontispiciul cărţii nu apare un monstru marin, ci o figură umană impunătoare alcătuită din nenumărate figuri umane minuscule. Mesajul vizual este unul clar: pe de o parte, cetăţenii sunt perfect incorporaţi în statul a cărui forţă "nu-şi află perechea", iar pe de alta, statul sau suveranul este reprezentantul tuturor cetăţenilor, fără a le elimina însă individualitatea, care este mărginită doar de legile civile. În afară de coroana de pe cap, figura gigantică ţine în mâini două simboluri ale domniei: în mâna dreaptă, o sabie (ce simbolizează puterea seculară) şi în cea stângă, un fel de cârjă arhierească (ce reprezintă puterea spirituală), iar faptul că sabia se află în mâna dreaptă - despre care se ştie că, tradiţional vorbind, are o întâietate simbolică faţă de cea stângă - este o dovadă a priorităţii deciziilor seculare în raport cu cele de ordin spiritual.

2.1. Textul propriu-zis al tratatului îşi propune astfel să descrie generarea şi natura acestui "om artificial" şi porneşte de la reconstituirea unităţii de bază a comunităţii civile: omul. Hobbes trebuie să înceapă cu această dimensiune deoarece fiinţele umane au o triplă relaţie cu Leviatanul: în primul rând, după cum am spus deja, oamenii sunt cei din care este alcătuit; în al doilea rând, ei sunt cei care îl creează prin intermediul unui "contract" sau al unei "convenţii"; şi, în al treilea rând, ei constituie "modelul" după care acest om artificial este alcătuit, un model redus la mecanisme mentale şi fiziologice explicate şi explicabile pe baza unor principii pur naturaliste. În prima parte a cărţii (în special în capitolele I-IX), Hobbes nu urmăreşte să facă o expunere detaşată a structurii mintale umane. Principala temă a primelor capitole din prima parte este failibilitatea gândirii umane şi posibilele soluţii pentru a o remedia. El atribuie înclinaţia noastră către erori imaginaţiei necontrolate, definiţiilor greşite şi influenţei maligne a scolasticilor şi a preoţilor care susţin şi propagă idei absurde şi superstiţii. Hobbes îşi propune să îndrepte aceste erori în capitolele IV şi V (în capitolul IX oferind o diagramă a ramurilor cunoaşterii), iar pe baza definiţiilor corectate de el, oferă o listă a pasiunilor ce domină natura umană (cap. VI) şi face deosebire între cunoaştere şi opinie (cap. VII), revenind din nou la pasiuni pentru a arăta în ce fel ne tulbură acestea gândirea (cap. VIII).

După ce discută (cap. X) ideea de putere în relaţie cu individul şi problema "moravurilor" (cap. XI), Hobbes, înainte de a pătrunde în subiectul propriu-zis al filosofiei politice (cap. XIII-XXX), dedică un capitol întreg analizei religiei. Este vorba despre o analiză antropologică a religiei, autorul spunând că aceasta este înrădăcinată în frică, în special în frica de lucruri nevăzute, care reprezintă "sămânţa naturală a ceea ce fiecare numeşte în sine însuşi «religie»" (XI.26). Religia are astfel o origine pur naturală şi se pare că însăşi apariţia omului şi a societăţii porneşte de la o stare de fapt naturală, căci capitolul XIII începe cu o formulă destul de edificatoare: "Natura i-a făcut pe oameni..." - aici nu este vorba despre nicio lucrare a lui Dumnezeu, despre nicio grădină a Edenului, despre nicio cădere şi chiar niciun păcat. Starea naturală, ce precede instituirea unei comunităţi civile, este lipsită de orice raţiune transcendentă.

Dar ce este această stare naturală asupra căreia ne previne Hobbes? Ea se poate manifesta în trei situaţii: (1) în societăţile primitive, ce preced instituirea unei comunităţi civile, fiind vorba despre o dimensiune "prestatală"; (2) în cazul unui război civil, ce rezultă din destrămarea unei comunităţi civile, fiind vorba despre o dimensiune "antistatală"; (3) şi în relaţiile internaţionale dintre state care nu sunt supuse unei puteri aflate deasupra lor, fiind vorba despre o dimensiune "interstatală".

Starea naturală este o stare de război, dar într-un sens extins, care nu cuprinde numai ostilităţi armate directe, ci şi posibilitatea sau ameninţarea constantă a izbucnirii acestora. Hobbes aşază la baza conflictelor interumane din această stare trei cauze: "rivalitatea", "neîncrederea" şi dorinţa de "glorie"(XIII.6) - toate hrănite de lipsa resurselor şi a coeziunii dintre oameni. În starea naturală, în absenţa unei puteri copleşitoare recunoscute de toţi, distincţia dintre faptele drepte şi cele nedrepte depinde în întregime de conştiinţa individuală; în principiu, orice acţiune este permisă dacă este recunoscută ca necesară pentru conservarea propriei vieţi, fiecare având, în virtutea acestui lucru, dreptul natural la orice; în această stare nu există timp şi disponibilitate pentru creaţie şi inovaţie (artă, literatură, filosofie, ştiinţă, agricultură, navigaţie) şi nici pentru propria fericire; fiecare este pentru sine şi împotriva aproapelui; în cuvintele deja celebre ale lui Hobbes: viaţa este singuratică, sărmană, josnică, sălbatică şi scurtă.

Aceasta este, în general, scena pe fundalul căreia Hobbes începe să formuleze cele trei teorii centrale filosofiei sale politice: teoria dreptului natural, a legii naturale şi cea contractualistă - toate trei reprezentând condiţii ce fac posibilă instituirea comunităţii civile sau a statului.

Dreptul natural este "libertatea fiecărui om de a-şi folosi propria putere după cum voieşte, pentru conservarea naturii sale, adică a vieţii sale, şi astfel de a face orice lucru pe care, potrivit propriei judecăţi şi raţiuni, îl va considera cel mai potrivit mijloc pentru aceasta" (XIV.1). Acest drept la "orice" este derivat din dreptul conservării propriei vieţi, din moment ce, dacă ai dreptul la ceva, atunci trebuie să ai dreptul la orice crezi că reprezintă un mijloc esenţial pentru asigurarea acelui lucru. Însuşi fundamentul sau resortul acestui drept (autoconservarea) pare să-l limiteze numai la asigurarea propriei supravieţuiri. Cu alte cuvinte, eu trebuie să cred că ceea ce fac altuia (omorându-l sau jefuindu-l) contribuie la asigurarea existenţei mele. Astfel, consecinţa necesară a dreptului natural este legea naturală, care reprezintă "un precept sau o regulă generală descoperită de raţiune, prin care unui om îi este interzis să facă ceea ce este vătămător pentru viaţa sa ori ceea ce îl lasă fără mijloace pentru a o conserva şi de a evita acele lucruri prin care crede că aceasta va fi cel mai bine conservată" (XIV.3).

Starea naturală, aşa cum este prezentată de Hobbes, ar fi una în care o fiinţă umană raţională nu ar trebui să-şi dorească să trăiască. Astfel, raţiunea ne sugerează o serie de reguli (Hobbes expune în jur de douăzeci) sub forma unor legi naturale ce au ca scop coabitarea paşnică şi care sunt subordonate primei şi celei mai importante reguli, care ne cere "să căutăm şi să urmărim pacea" (XIV.4). Legile naturale nu sunt încă legi civile (ultimele apărând numai în cadrul unui stat şi fiind impuse de puterea suverană), motiv pentru care ele obligă numai in foro interno, nu şi in foro externo (XV.36), adică se impun numai la nivelul propriei conştiinţe, nu şi la nivelul comportamentului faţă de ceilalţi.

Astfel, recunoscând în interiorul nostru logica şi forţa acestor legi, recunoaştem totodată că ele reprezintă condiţiile minime pe care trebuie să le respectăm pentru a putea evita lucrul de care ne temem cel mai mult: starea de război şi frica de moarte şi de vătămare. Dar întrucât fiecare om îşi urmăreşte propriul interes, eu nu am garanţia că, atunci când vreau să cad la o înţelegere cu el, celălalt îşi va respecta ulterior angajamentul. Prin urmare, s-ar părea că nu există o altă cale de a-l face şi pe celălalt să-şi respecte angajamentul (şi de a face legile naturale obligatorii in foro externo) decât să se instituie o putere atât de irezistibilă, încât orice faptă contrară acesteia ar deveni dezavantajoasă - iar această putere irezistibilă este comunitatea civilă reprezentată de persoana suveranului (indiferent că acesta este un singur om sau o adunare de oameni). Astfel, comunitatea civilă nu este un produs inevitabil al naturii umane, după cum ar fi crezut Aristotel, ci a apărut în urma unui act de voinţă, printr-un fiat al omului: ea este o construcţie "artificială".

Dar cum s-a ajuns la instituirea unei comunităţi civile? Printr-un contract sau, mai exact, printr-o convenţie pe care oamenii aflaţi în starea naturală o încheie între ei, fiecare spunându-i celuilalt: "Autorizez acest om sau această adunare şi îi cedez dreptul de a mă cârmui pe mine însumi, cu condiţia ca şi tu să-i cedezi dreptul tău şi să-i autorizezi toate acţiunile în acelaşi mod"(XVII.13). Fără această autorizare şi fără cedarea propriului drept natural, nicio convenţie de acest fel nu poate fi validă şi, astfel, nicio comunitate civilă nu poate fi instituită. Prin urmare, oamenii încheie un contract între ei înşişi şi nu cu suveranul, acesta din urmă păstrându-şi nealterat dreptul natural (şi rămânând astfel în starea naturală în care se aflau iniţial supuşii săi). Acest fapt stabileşte autoritatea absolută a suveranului, căci, dacă s-ar fi încheiat o convenţie între mulţime şi viitorul suveran, atunci oamenii ar avea dreptul să se răzvrătească dacă suveranul nu ar respecta termenii contractuali, totul putând să degenereze într-un război civil şi să se revină la starea naturală. În plus, încheierea convenţiei trebuie să fie un eveniment irepetabil: odată ce oamenii au renunţat la propriile drepturi, nu mai pot negocia o nouă convenţie cu un alt suveran, întrucât ei nu mai pot oferi ceea ce nu mai posedă, tot aşa cum nu putem renegocia preţul unei proprietăţi pe care am vândut-o deja (XVIII.3).

Această obligaţie se numără printre cele 13 puteri sau drepturi pe care suveranul trebuie să le păstreze pentru a-şi asigura autoritatea absolută. Pornind de la aceste drepturi ale suveranului, se poate observa că Hobbes considera că este nevoie de o autoritate absolută pentru a furniza o cale paşnică de aplanare a conflictelor interne şi de apărare împotriva unui duşman străin. Conflictele interne ce pot conduce la război civil sunt cele bazate pe credinţe morale, politice şi religioase în cadrul cărora un număr mare de oameni susţin concepţii diferite, pentru care sunt dispuşi să lupte. Cu toate acestea, puterea absolută susţinută de Hobbes nu poate constitui tiparul pentru un stat totalitar, căci, în opinia lui O. Höffe, "în sistemele politice totalitare ale secolului al douăzecilea aparatul statal este controlat de grupuri care susţin că posedă adevărul, de partide sprijinite de versiuni secularizate ale ideologiei religioase, adică de acele tipuri de grupuri pe care Hobbes în mod sigur nu dorea să le vadă ocupând poziţii de putere".

În plus, nu este un stat totalitar pentru că (1) oamenii îşi păstrează dreptul de a-şi conserva viaţa şi de a nu se supune când aceasta le este ameninţată; (2) au dreptul la liberă conştiinţă, atât timp cât ideile lor nu sunt impuse la nivel public; au libertatea de a vinde şi de a cumpăra, de a închiria şi de a-şi creşte copii cum doresc; (3) şi, mai ales, au libertatea de a face acele lucruri care nu sunt interzise prin lege în mod explicit, căci "funcţia unui suveran, indiferent dacă acesta este un monarh sau o adunare, constă în scopul pentru care i-a fost încredinţată puterea suverană, şi anume procurarea siguranţei poporului"(XXX.1). Astfel, persoanele învestite cu autoritate absolută ar trebui totuşi să exercite acea autoritate numai în vederea păcii şi apărării esenţiale fericirii supuşilor. În opinia lui Hobbes, acei suverani care urmăresc scopuri ce nu au în vedere pacea şi apărarea nu vor reuşi să asigure aceste condiţii şi, cel mai probabil, îşi vor pierde autoritatea.

2.2. În filosofia politică contemporană, părţile a treia şi a patra din Leviatanul (cap. XXXII-XLVII) au fost considerate până nu demult depăşite în privinţa provocărilor şi dezbaterilor publice actuale, ele fiind mai degrabă produsul unei epoci de mult apuse, în care puterea exercitată de Biserică în sfera publică, filosofiile dualiste, gândirea superstiţioasă şi iraţională îşi făceau simţită prezenţa la tot pasul. În introducerea la ediţia din 1996 a Leviatanului, J.C.A. Gaskin spunea că "printre factorii care, în experienţa lui Hobbes, au contribuit cel mai mult la războiul civil şi la tendinţa de revenire la starea de război au fost conştiinţa religioasă privată şi puterea exercitată de Biserici ca sursă alternativă a suveranităţii pe Pământ. Aproape jumătate din Leviatanul este dedicată demolării acestor ameninţări. În cea mai mare parte a secolului al douăzecilea, acestea au părut să fie irelevante pentru teoria politică. Dezvoltarea fundamentalismului islamic şi nu numai a inversat în mod tragic această delăsare, iar cea mai puţin citită secţiune a argumentului lui Hobbes devine din nou profund relevantă: uciderea în numele religiei este din nou la modă".

Astfel, în aceste ultime două părţi ale tratatului, Hobbes oferă, pornind doar de la Scriptură, noi explicaţii ale revelaţiei, ale Trinităţii, ale naturii şi ale substanţei sufletului, ale doctrinei despre rai şi despre iad, ale naturii profeţiei şi vocaţiei de profet şi ale dovezilor ce pot fi acceptate pentru a putea crede în miracole. Totodată, mai ales în partea a patra, Hobbes pune în discuţie răstălmăcirile sau "abuzurile" Scripturii folosite pentru a susţine, printre altele, doctrina purgatoriului şi puterea temporală a papei, ajungând până la compararea ierarhiei ecleziastice sau "regatului întunericului" cu "regatul zânelor" (XLVII); de critica sa nu scapă nici "filosofia deşartă" a lui Aristotel (XLVI), care a reuşit să se strecoare în creştinism prin fuziunea scolastică, al cărei promotor de frunte a fost Toma din Aquino.

Hobbes se foloseşte de Scriptură pentru a-şi argumenta mai departe doctrina puterii suverane civile sau temporale şi pentru a formula un fel de doctrină creştină minimalistă care să poată fi compatibilă cu orice ordine politică (chiar şi una care neagă adevărul creştinismului) - în opinia lui, singurul lucru necesar pentru mântuire fiind recunoaşterea adevărului afirmaţiei Isus este Cristosul şi supunerea faţă de legile civile.

Un efect imediat al tuturor acestor critici şi reinterpretări îl constituie eliberarea omului care trăieşte într-o comunitate civilă nu din frica de vătămare şi de moartea violentă, specifice stării prestatale, ci de frica de chinurile veşnice ale iadului şi de influenţele nevăzute ale spiritelor, îndreptându-ne astfel atenţia spre provocările acestei lumi - o lume fără transcendenţă, în care spiritele sunt corpuri subtile sau produse ale imaginaţiei şi viselor, în care sufletul este sinonim cu viaţa, iar Dumnezeu - deşi rămâne de nepătruns - este corporal. Hobbes a reuşit astfel să pună bazele a ceea ce P. Hazard descria la un moment dat ca fiind ambiţiile Iluminismului: "Un sistem politic fără consfinţire divină, o religie fără mister, o moralitate fără dogmă".

3. Influenţa exercitată de Hobbes în general şi de Leviatanul în particular asupra epocilor ulterioare este greu de apreciat, în principal pentru faptul că mulţi autori nu au recunoscut cât de mult au fost influenţaţi de filosoful englez, temându-se de multe ori că vor fi acuzaţi de ateism sau de "hobbism". În pofida unor idei care rămân o mărturie a epocii în care a trăit şi a logicii pe care a adoptat-o (precum teoria puterii absolute sau cenzura publică a scrierilor subversive) şi indiferent dacă îl considerăm sau nu un precursor fără voie al liberalismului, multe dintre ideile lui Hobbes şi-au afirmat întâietatea şi chiar modernitatea. Astfel, pe lângă elementele de filosofie a limbajului şi a minţii, precum şi pe lângă materialismul (sau naturalismul) pe care l-a formulat, presupunere de la care pleacă astăzi orice cercetare ştiinţifică, el este primul autor care a apreciat importanţa ideii de suveranitate, pe care a aşezat-o la rădăcina întregii teorii a statului, stabilind funcţia şi limitele acesteia; el este cel care a consacrat teoria contractualistă şi pe cea individualistă (convenţiile fiind încheiate între indivizi ce se consideră egali unul faţă de celălalt), separându-se de doctrina creştină şi de filosofia politică medievală şi furnizând un cadru conceptual pentru gândirea politică ulterioară (plecând de la Locke, trecând prin Rousseau şi Kant şi ajungând până la Rawls, Nozick, Buchanan şi Gautier); Hobbes s-a numărat, de asemenea, printre primii gânditori care au formulat ideea modernă a reprezentării, ce merge de la reprezentarea din tribunale (cum ar fi instituţia avocatului) până la reprezentarea la nivel naţional şi internaţional; şi nu în ultimul rând, Hobbes rămâne primul teoretician coerent care propune un model pentru laicizarea sau secularizarea statului, astfel încât lui i se datorează în mare măsură "însuşi faptul că gândim şi vorbim mai curând în termeni de «religie», decât în termeni de credinţă adevărată, de lege sau de cale revelată [...]. Fiindcă, mai mult decât predecesorii săi renascentişti, precum Machiavelli, sau decât contemporanii săi stoici şi deişti, [Hobbes] ne-a învăţat să-i privim cu suspiciune pe aceia care lansează afirmaţii religioase publice, încurajându-ne să ne întrebăm de ce aceştia cred lucrurile pe care le cred".