Prefaţă la Mituri şi ritualuri în creştinism

 Alan Watts

Mituri şi ritualuri în creştinism
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Marian Stan

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Una dintre bucuriile extraordinare ale copilăriei mele era să merg şi să văd casetele cu manuscrise iluminate de la British Museum şi să mă avânt în paginile lor, aşa cum poate s-o facă orice copil - pierzându-mă într-o lume fermecată cu arabescuri de aur, purpură şi cobalt, cu palate, grădini, peisaje şi ceruri în ale căror culori sălăşluia lumina, ca şi cum soarele lor nu strălucea de deasupra, ci dinăuntrul lor. Dintre toate, cele mai uluitoare erau multele manuscrise ce poartă misteriosul titlu de Cărţi ale Orelor, deoarece nu ştiam cum s-ar putea ţine orele într-o carte. Paginile de titlu şi iniţialele lor bogat ornamentate înfăţişau scene ale vremurilor şi anotimpurilor: aratul de primăvară, grădinile simetrice cu trandafiri heraldici în lumina verii, recoltele de toamnă şi tăiatul lemnelor iarna, pe zăpadă, sub ceruri senine şi reci care se ghiceau sub filigranul copacilor întunecaţi. Nu puteam decât să presupun că aceste cărţi reprezentau un procedeu străvechi de a consemna trecerea timpului, ele fiind asociate în mintea mea cu cadranele solare din vechile curţi în după-amiezi caniculare, cu orologiile care huruie şi bubuie în turnuri, cu astrolabii pe care sunt gravate misterioasele semne ale zodiacului şi - mai presus de toate - cu lenta rotire ciclică a soarelui, lunii şi stelelor deasupra capului meu.

Îmi dădeam seama că aceste cărţi erau, cumva, legate de mirabila recurenţă a unor perioade interesante cu nume stranii - Postul Crăciunului, Crăciunul, Boboteaza, Postul Paştelui, Paştele, Săptămâna Rusaliilor, Trinitatea, Ziua de Sfântul Mihail -, nume ce jalonau ciclicitatea calendarului şi dădeau o anumită rânduială şi muzicalitate simplei succesiuni a zilelor. Subiacentă tuturor acestora era fascinaţia legată de timp ca atare, de faptul că anotimpurile şi corpurile cereşti se aflau într-o procesiune continuă, dar ciclică şi că oamenii le marcau succesiunea printr-o ceremonie cu semne, numere şi clopote. Nu aveam sentimentul trecerii timpului ca o scurgere accelerată a vieţii, în care se face tot mai târziu, până când este prea târziu. Nu simţeam timpul ca pe o îndelungă ascensiune către un final apoteotic. Mă minunam, pur şi simplu, de modul în care el revenea ciclic, iar şi iar pentru totdeauna, astfel încât consemnarea trecerii timpului părea să fie ritualul cuvenit prin care puteai veghea asupra veşniciei - un ritual ce te absorbea întru totul.

Desigur, Cărţile Orelor nu conţineau misterioasele ore ale timpului ca atare, ci aşa-numitele Ore Zilnice ale Breviarului, un ritual continuu ce reiterează simbolic Lucrarea lui Dumnezeu, ritual prin intermediul căruia, zi după zi şi an după an, Biserica Romano-Catolică retrăieşte viaţa Celui care a răscumpărat şi a creat Timpul. Iar această reiterare ciclică este semnul cel mai sigur că povestea hristică nu este în primul rând un eveniment ce s-a petrecut cu vreo două mii de ani în urmă, ci mai curând ceva peren, ceva care se petrece în toate timpurile şi dincolo de orice dimensiune temporală. După cum miracolul dinamic al anotimpurilor luminează marşul monoton al zilelor, Timpul însuşi este izbăvit de monotonie, fiind trăit sub specie aeternitatis, sub întruchiparea eternităţii.

Aşadar, în măsura în care viaţa lăuntrică a creştinătăţii - contemplarea lui Dumnezeu - nu este doar o respectuoasă rememorare a unei istorii trecute, ci sărbătorirea recurentă şi retrăirea unui adevăr atemporal, este posibil să discutăm despre povestea creştină ca despre ceva mult mai profund decât simpla relatare a unor fapte ce s-au petrecut odată, conferindu-i nu doar un statut istoric, dar şi uluitoarea demnitate a mitului, care este "odată ca niciodată" în sensul că se află în spatele dimensiunii temporale ca atare.

Totuşi, purtând această discuţie într-o carte relativ scurtă, suntem confruntaţi cu anevoioasa problemă a selecţiei, deoarece pentru subiectul avut în vedere materialele şi sursele noastre aproape că sunt prea bogate şi prea vaste. Aşadar, fiecare cititor va descoperi în următoarea abordare a poveştii creştine că aspecte importante ale acestei teme au fost omise ori tratate inadecvat. Căci problema nu este doar că materialele sunt atât de numeroase, ci şi că multe dintre ele sunt atât de familiare. Nu are niciun rost, de exemplu, să spunem din nou nişte povestiri biblice pe care toată lumea le ştie deja sau cel puţin îi este uşor să meargă la sursă, găsindu-le acolo în limbajul inimitabil al Bibliei. O carte de acest tip ar fi putut include nenumărate materiale - precum legendele Graalului sau vieţile minunate ale sfinţilor -, dar ele ar fi estompat linia clară a naraţiunii esenţiale pe care este întemeiat creştinismul.

Pentru a discuta această povestire astfel încât să o prezentăm clar, fără a rescrie pur şi simplu părţile relevante ale Bibliei şi, în acelaşi timp, a-i scoate la iveală profunda semnificaţie mitologică, cel mai bine este să o descriem în termenii liturghiei mai curând decât în cei ai istoriei. Această carte porneşte deci de la premisa că lectorul cunoaşte într-o anumită măsură povestirile din Vechiul şi Noul Testament. Ca un Missal sau o Carte a orelor, ea va prezenta creştinismul ca pe o retrăire rituală a povestirii hristice prin intermediul ciclului continuu al anului bisericesc. Această abordare are avantajul unic de a fi forma în care creştinismul este trăit efectiv, azi ca şi ieri, îngăduindu-ne să îl studiem ca pe un organism viu, şi nu ca pe o fosilă. În plus, ea este modalitatea perfectă de a discuta creştinismul ca pe un proces de "mântuire a timpului", adică tocmai dimensiunea vieţii care este atât de straniu problematică pentru omul occidental.

Chiar cu aceste limitări privitoare la materialul folosit, subiectul este infinit. Şi nu doar pentru că, de-a lungul secolelor, liturghia şi ritualul creştin au fost atât de somptuos îmbogăţite prin artă şi arhitectură, poezie şi simbolism, ci şi pentru că fiecare element în parte - fiecare simbol, fiecare imagine, fiecare figură de stil şi acţiune pe care le foloseşte liturghia - este legat de atâtea asocieri, de atâtea evenimente istorice şi paralele mitologice, încât la fiecare pas eşti tentat să deviezi, alunecând în digresiuni fascinante ce ar interfera cu o desfăşurare ordonată a povestirii principale. Iată de ce în paginile următoare se va recurge adesea la note de subsol pe care sper că cititorul nu le va considera ca pe nişte semne de plicticoasă pedanterie, ci drept aluzii la miraculoasa complexitate a ramurilor, crenguţelor şi frunzelor ce se ivesc dintr-un Arbore al Vieţii deosebit de roditor.

Deoarece subiectul meu nu este o piesă de muzeu, ci un simbolism viu ce stă la baza civilizaţiei noastre actuale şi este inseparabil legat de întreaga noastră filosofie de viaţă, îmi este absolut imposibil să tratez aspectele sale mitologice dintr-o perspectivă exclusiv "folcloristică" sau antropologică. Nu putem studia "mitologia creştină" fără a vorbi despre multele ei implicaţii de natură teologică, metafizică şi psihologică, aşa că nu cred că trebuie să prezint scuze pentru faptul că o carte consacrată unei anumite forme de mit şi ritual are şi înfăţişarea unui eseu filosofic.

(Alan W. Watts, American Academy of Asian Studies, San Francisco, 1953)