Regatul sufletelor

 Rena Barron

Regatul sufletelor
Editura Leda Edge, 2020
Traducere din engleză de Alexandra Fusoi

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Rena Barron a crescut într-un orăşel din Alabama, unde poveştile despre magie şi aventuri i-au stârnit imaginaţia. După prima sa creaţie din şcoala primară (o poezie îngrozitoare), a trecut la povestiri şi romane scrise în perioada liceului. Rena are o afinitate pentru brânzeturi fine, vin şi natură. Când nu scrie, citeşte sau îşi exersează limba franceză. O puteţi găsi online pe www.renabarron.com.

*

Magia are un preţ... dacă eşti dispus să-l plăteşti

Născută într-o familie de tămăduitori puternici, Arrah tânjeşte să aibă şi ea puteri magice. Şi totuşi, Arrah dă întruna greş la vrăjile cu oase, nu reuşeşte să-i invoce pe strămoşi şi nici nu poate vedea viitorul, iar ambiţioasa ei mamă, cea mai puternică preoteasă a Regatului, o priveşte tot mai dezaprobator. Dar când copiii din oraş încep să dispară, Arrah este suficient de disperată să-l găsească pe făptaş cât să apeleze la un ritual periculos. Dacă nu are propria magie, va trebui să o cumpere - dându-şi ani din viaţă.

Ce descoperă e şi mai înspăimântător. Regele Demon, a cărui poftă nestăvilită de suflete aproape că a distrus lumea, dar care a fost înfrânt şi întemniţat în cele din urmă de străvechii zei orisha, începe să se răzvrătească din nou. Singura speranţă a lui Arrah de a-l opri este să-şi sacrifice din ce în ce mai mulţi ani din viaţă pentru a obţine puterile magice. Însă ar face orice ca să-i salveze pe oamenii pe care-i iubeşte, chiar dacă preţul pe care trebuie să-l plătească este mult prea mare.

Într-un roman de debut care-ţi taie răsuflarea, inspirat de poveşti despre credinţele voodoo şi perfect pentru fanii seriei Trei coroane întunecate de Kendare Blake şi ai trilogiei Grisha de Leigh Bardugo, Rena Barron făureşte o poveste magică întunecată, despre o fată captivă între zei, monştri şi intrigile propriei mame.

 "Extravagantă, captivantă şi plină de toate lucrurile care-mi plac: o lume vie, o mulţime de personaje convingătoare şi o tânără eroină dispusă să se ridice şi să lupte pentru lucrurile în care crede. Această poveste impresionantă despre maturizare îţi rămâne în minte mult după ce ai citit ultima pagină." (Rebecca Ross, autoarea seriei Destinul reginei)

 "O carte în care vei descoperi o mitologie complexă, cu zei băgăcioşi şi răzbunători. Fanii genului fantasy vor găsi în acest roman un decor reconfortant şi construit cu măiestrie." (BCCB)

 "În acest roman de debut captivant, o protagonistă tare ca o stâncă reuşeşte să învingă sorţii potrivnici." (Booklist)

 "Proza bogată şi imaginaţia nemărginită ale Renei Barron îl încântă pe cititor cu o lume dinamică, personaje convingătoare şi întorsături de situaţie care te vor ţine treaz toată noaptea. Regatul sufletelor te fascinează cu magia lui inedită şi tulburătoare." (Elly Blake, autoarea trilogiei Frostblood)

 "Fascinant şi cuceritor, Regatul sufletelor transformă ambiţia în sacrificiu şi sângele în putere. Magia merită întotdeauna preţul plătit - şi durerea suferită -, iar această carte înfăţişează magia fetei de culoare într-o manieră desăvârşită." (Dhonielle Clayton, autoarea seriei Magia fetelor Belle)

Fragment
ŞASE

După tata, oricine are un pic de magie în el - numai că familia noastră are mai multă decât majoritatea. Aşa le spune clienţilor care vin în prăvălia lui, ca să‑i facă să se simtă deosebiţi. Ştie că nu‑i adevărat, dar oamenii au nevoie de ceva în care să creadă. Mulţimea care umple amfiteatrul cu siguranţă n‑are magie şi, după cât se pare, nici inimă sau conştiinţă.

Discută despre copiii dispăruţi de parcă ar fi ultima bârfă, ceea ce mă supără peste poate. Ca să participi la adunare, trebuie să ai proprietăţi şi un statut. Niciunul dintre cei de‑aici nu‑şi face griji pentru copiii lui, pentru că niciunul dintre ei nu rămâne fără însoţitori zi şi noapte. Îmi fac loc prin mulţime, pierzându‑mi pe drum câteva mărgele de pe rochie. Suntem aşa de mulţi, că Piaţa de Vest, atât de cenuşie, pare să revină la viaţă. Vie şi forfotind de bârfe meschine.
- Ar trebui să aibă grijă ce face, că altfel o să ajungă ca fostul preot‑ka, spune un bărbat, aplecându‑se spre prietenul lui.

Vorbeşte suficient de tare încât vreo câţiva din jur să mormăie aprobator. Alţii vin în apărarea mamei.

Eu mă uit urât la el. Nu e prima dată când cineva o ameninţă aşa pe mama. Încă mai doare. Nu‑mi place că Arti şi vizirul se ciondănesc tot timpul. Uneori, situaţia devine neplăcută. Chiar şi aşa, ea a făcut lucruri bune pentru Regat. Când vizirul a glumit despre o nouă creştere a dijmelor, a omis motivul pentru care cere bani Templul. Mama şi clarvăzătorii se ocupă de toate serviciile publice din Regat. Educaţie gratuită pentru cei care nu‑şi permit scribi particulari, mese şi adăpost pentru orfani. Programe pe care le‑a înfiinţat mama când a devenit preoteasă‑ka.

Fostul preot‑ka, Ren Eké, condusese Templul înainte să mă nasc eu, dar lumea încă îl mai ridică în slăvi. Era iubit pentru firea lui liniştită şi înţeleaptă şi se înţelegea bine cu vizirul. Lumea spune că pe atunci Breasla şi Templul lucrau împreună mai bine. Fiind un Eké din tribul Litho, ocupa şi poziţia de onoare de căpetenie a familiei extinse. Totuşi, într‑o dimineaţă neguroasă, un pescar l‑a găsit pe preotul‑ka în golf, agăţat de un cârlig. Despuiat, cu trupul mutilat.

Aşa că şi dacă nu sunt întotdeauna de acord cu mama, îmi fac griji pentru ea. Nu‑i puţin lucru să ucizi o personalitate publică, dar să ataci un tămăduitor ar fi şi mai greu. Cu toate astea, moartea lui rămâne la fel de misterioasă ca şi acest răpitor de copii care se află în libertate şi se poate ascunde de magie.

Tămăduitorii, adevăraţii tămăduitori, pot drege cu un cuvânt un os rupt sau pot îndepărta o furtună cu un simplu ritual. Cei puternici, cum e bunica, pot vedea peste timp. Poate şi Arti, chiar dacă nu mai poartă numele de tămăduitor de când a plecat din ţinuturile triburilor. Tata poate schimba cursul îmbătrânirii şi poate prelungi viaţa cuiva dincolo de vârsta lui naturală. Totdeauna am crezut că familia mea e în siguranţă datorită magiei, dar acum nu mai sunt aşa de sigură.

Simt un fior care‑mi cuprinde umerii în timp ce mă strecor pe alei doldora de coşuri cu mâncare stricată, ca să evit mulţimea. Bunica a văzut un şarpe cu ochii verzi când citea în oase şi a crezut că e un demon. Acum, Arti a văzut doar o străfulgerare a răpitorului de copii. Ea şi clarvăzătorii cred că e opera antimagiei. Şi dacă e altceva?

Un demon şi copii dispăruţi. Nu pare să aibă nicio noimă, dar s‑au întâmplat prea repede una după alta, în condiţii prea ciudate. De ce ar apărea un demon într‑o viziune despre mine? N‑am nimic special. Totuşi, oricât de imposibil ar părea, până şi eu am simţit că magia din cortul bunicii nu era ce trebuie. Nu semăna deloc cu atingerea ca de pană a magiei triburilor. Magia aceea fusese năvălitoare, curioasă şi ostilă. Situaţia cu copiii e mult mai rea. Cea mai importantă întrebare e de ce; ce motiv ar avea cineva să ia copii?

Mă strecor de pe alee şi intru în altă mulţime, în Piaţa de Est - cu nervii întinşi. Îmi tot aduc aminte cum a refuzat Rudjek să se uite la mine după ce mama aproape că l‑a acuzat pe unul dintre fraţii lui că ar fi răpitorul de copii. Dacă nu vrea să se vadă cu mine, nu pot să‑l învinuiesc. Nu după ce s‑a întâmplat în dimineaţa asta. Mi‑e dor de obiceiurile noastre... mi‑e dor de el.

Trec pe lângă oameni care se târguiesc pentru pâine de ieri, fructe răscoapte, carne afumată şi talismane. Măgarii încărcaţi cu saci de cereale dau din picioare şi ridică nori de nisip roşu. Piaţa se zbate ca Râul Şarpelui după o furtună şi duhneşte a picioare nespălate şi bălegar.

În timp ce toată lumea îşi vede de treabă, mă privesc chipuri aspre. Chipuri calme. Chipuri prietenoase. Chipuri de toate culorile. Chipuri tăbăcite de prea mult soare. Chipuri aşa de colţuroase, că par cioplite din piatră. Chipuri joviale, rotunde. Oamenii din Tamar vin de peste tot - de dincolo de deşerturi, de dincolo de mări, de dincolo de munţi. Oraşul este căminul tuturor celor care‑l adoptă. Ceea ce se vede şi mai bine în Piaţa de Est, şi acesta este motivul pentru care‑mi place să vin aici.

E o alinare să ştiu că, aşa cum se întâmplă şi cu mine, nimeni din mulţimea asta nu‑şi găseşte foarte bine locul. Totdeauna mă fascinează cum poate cineva să se integreze şi totodată să iasă în evidenţă aici. Acesta ar putea fi cel mai mare avantaj al răpitorului de copii, că devine invizibil. Îmi aud pulsul zvâcnindu‑mi în urechi şi mă uit din nou în jur - văzând piaţa cu alţi ochi.

Băieţi desculţi, cu pantaloni zdrenţuiţi, şi fete cu cămăşi murdare se strecoară prin mulţime. Mânuţele lor sunt iuţi când le strecoară în buzunare, luând o pungă cu bani ici, o brăţară colo. Când o femeie prinde un băieţel care încerca să‑i fure brăţara lată, un copil nevăzut, aflat pe un acoperiş, aruncă pietricele în ea. Distrasă şi ducându‑şi mâna la cap, femeia îl lasă pe micul hoţoman să fugă cu prada. Nu trec cu vederea ce fac orfanii în piaţă, dar nici nu‑i judec. Viaţa în oraş e grea pentru cei care nu vin dintr‑o familie cu o poziţie bună. Spre deosebire de ţinuturile triburilor, unde nu contează decât magia, aici domnesc banii şi influenţa.

Când traversez o stradă plină cu negustori de mâncare, soarele mă bate în spate. Norul de fum care se ridică din vetrele lor sufocă aerul şi mă face să lăcrimez, dar miroase minunat. Castane coapte, tocană condimentată, banane prăjite în ulei de arahide. Îmi chiorăie stomacul, aducându‑mi aminte că n‑am mâncat nimic azi. Dar nu pot să mă opresc să‑mi iau de mâncare; sunt prea concentrată să ajung la Râul Şarpelui, să mă văd cu Rudjek, prea neliniştită că n‑o să fie acolo.

S‑a strecurat de la adunare înainte să pună taică‑său capăt lucrărilor. M‑am uitat cum încerca să‑şi ascundă suferinţa sub o expresie indiferentă şi plictisită, dar eu pot să văd fără probleme prin masca lui. Îl cunosc prea bine. Mama i‑a dat o lovitură urâtă. Iar el detesta deja felul cum se purtase taică‑său cu fraţii lui după Ritual şi se învinovăţea că n‑a fost în ziua aceea la piaţă, ca să‑l calmeze pe Jemi.

Tresar când aud un foşnet lângă mine şi‑l prind pe unul dintre micii hoţomani încercând să‑mi salte brăţara. Îl apuc de braţ - nu prea strâns, dar suficient cât să‑l împiedic să‑şi ia zborul. Băiatul ridică spre mine o faţă cu ochi trişti şi buze care tremură. Escroc mic ce e el!

Înainte să verse o lacrimă, cineva îl plesneşte peste ceafă.
- Şterge‑o sau chem Garda!
- Au! protestează băiatul şi se răsuceşte, cu mâna la cap. Tu vorbeşti, Kofi?

Hoţul aspirant e probabil nou în piaţă - nu l‑am mai văzut până acum. Dintr‑un buzunar ascuns sub centură, scot o monedă de argint şi i‑o dau.
- Ştii, ai fi putut să ceri înainte.

Zâmbeşte sfios.
- Data viitoare o să cer.

Când băiatul o ia din loc, Kofi se apropie de mine. La 12 ani, nu‑i mult mai mare decât hoţul aspirant. Şorţul pe care‑l poartă e plin de solzi de peşte şi miroase de parcă tocmai a venit de la docuri, adică a măruntaie stricate. Face ochii mari când vede cu ce sunt îmbrăcată.
- Ce te‑ai înţolit aşa? mă întreabă.

Strâng din buze şi mă uit urât la el, deşi bineînţeles că are dreptate: rochia mea e incomodă şi bate prea tare la ochi. Dacă porţi aşa ceva în Piaţa de Est, anunţi că eşti pradă uşoară pentru orice hoţ. Măcar familia mea nu poartă blazon, ca a lui Rudjek.
- Mai bine zi de ce ai tu o monedă de argint după ureche, ripostez eu.

Rânjeşte când duce mâna la ureche şi nu găseşte nimic.
- Cealaltă ureche, spun eu, bătând din picior.

Îşi duce mâna, mai repede de data asta, la ureche, de parcă banii ar putea să dispară într‑o clipită. Când găseşte moneda de argint, o vâră în şorţ, iar pe pielea lui maronie trece un val de roşeaţă. I‑am strecurat destule monede în ultima vreme, aşa că nu mai protestează că ar trebui să muncească pentru ele. Familia noastră are mai mulţi bani decât ne trebuie şi, cum spune mereu Oshhe, o monedă pusă la păstrare e o binecuvântare pe care o pierzi.

Tatăl lui Kofi e unul dintre mulţii negustori de peşte din piaţă. Am dat peste taraba lor acum un an, atrasă către locul unde Kofi stătea cocoţat pe o ladă, spunând poveşti fanteziste unei mulţimi adunate în faţa lui.
- Disperaţi să fugă din calea unui râu de gheaţă, peştii au înotat tocmai din Nord, spunea el. Când i‑am strigat că e puţin probabil să se fi întâmplat aşa, şi‑a schimbat povestea cât ai clipi din ochi. Ai dreptate! mi-a zis. Ăştia au înotat de la Marea cea Mare, încercând să scape de un şarpe uriaş. Numai că nu ştiau că şi noi mâncăm peşte!

După câteva zile, l‑am văzut cu o femeie despre care am aflat mai târziu că e noua nevastă a tatălui său. Îl prinsese pe Kofi de umeri şi scrâşnea din dinţi.
- Nu eşti bun de nimic, băiete! se stropşise la el. Nu eşti în stare să faci nimic ca lumea?

Fără să fi fost provocată în niciun fel, i‑a tras o palmă. Lovitura parcă m‑a atins pe mine. Am intervenit s‑o opresc, dar a doua zi Kofi a venit la piaţă plin de urme de bici.

Când am văzut‑o din nou pe femeie, m‑am prezentat ca fiică a preotesei‑ka. I‑am spus că dacă i se mai întâmplă ceva lui Kofi, o să aibă de pătimit. Era prima dată când mă foloseam de poziţia mamei ca să obţin un avantaj. A mers: mama vitregă a lui Kofi a încetat să‑l mai bată. În loc de asta, acum nu‑l mai bagă în seamă. Ştiu cum te simţi când se întâmplă aşa ceva, drept care m‑am hotărât să mă prefac, din clipa aia, că sunt sora lui.
- Ai auzit de ţestoasa uriaşă care a fost adusă de flux azi‑dimineaţă? începe Kofi, dar atenţia mea e atrasă de Rudjek.

Îşi face loc prin mulţime, îndreptându‑se direct către mine. Efectul pe care‑l are asupra pieţei se vede imediat. Fetele îi aruncă zâmbete şi cineva îi iese în cale, încercând să‑i prindă privirea. Lumea se uită direct la blazonul din os de craven prins la gulerul lui.

De câte ori vine în Piaţa de Est cineva dintr‑o familie sus‑pusă, se creează agitaţie. Dar şi lui îi place piaţa la fel de mult ca şi mie; e locul nostru preferat de întâlnire, după cel secret de lângă râu.

Negustorii strigă să‑i atragă atenţia, dar privirea lui Rudjek nu se desprinde de pe faţa mea. Ocoleşte un bărbat care vinde clopoţeii preferaţi de adepţii lui Oma, zeul viselor. Zâmbeşte cu gura până la urechi, cu obrajii cafeniu‑deschis îmbujoraţi. Răsuflu adânc, iar încordarea din stomac se risipeşte.
- A fost interesant azi‑dimineaţă, spune el, întrerupându‑l pe Kofi.

De aproape, urma vânătăii movulii de pe obrazul drept se asortează cu elara lui elegantă de mătase. Ochii ca obsidianul îi sclipesc în soare pe sub genele lungi şi întunecate.

Mă răsucesc spre el.
- Ţi‑e bine?

Rudjek nu ia în seamă întrebarea, deşi se crispează.
- Ai ratat meciul meu straşnic de ieri. Am ieşit pe locul doi.

Aruncă o privire spre dreapta, unde se află însoţitorul şi cel mai bun prieten al lui, Majka, îmbrăcat într‑o uniformă roşie de gendar. Nu l‑am observat până acum.
- Doar pentru că a trişat el.
- Cred că prin "trişat" vrei să spui "a şters pe jos prin arenă cu faţa ta pocită", spune Majka.

Îşi duce două degete la frunte şi face o uşoară plecăciune spre mine, aşa cum fac cei din tribul tatei. Fiul perfect al diplomatului tamaran. Chiar mai mult decât Rudjek, Majka are înfăţişarea tamaranului tipic de neam bun - piele maroniu‑închis, păr des şi negru ca pana corbului şi ochi adânci şi întunecaţi. Îi întorc salutul cu un zâmbet.

Kira - care stă la stânga lui Rudjek - îşi drege vocea. Şi ea e îmbrăcată într‑o uniformă roşie, cu o singură coadă neagră peste umăr şi chipul palid ca iarna nordică. Spre deosebire de Majka şi Rudjek, care poartă iatagane duble, ea are o mulţime de pumnale prinse prin diverse locuri. Un negustor încearcă să‑i pună în mână o arbaletă, iar un altul flutură nişte cuţite tobachi ca să‑i atragă atenţia.

Familiile importante rareori pun piciorul în vreuna dintre pieţe dacă au însoţitori pe care să‑i trimită în locul lor. Unele familii fie nu‑şi pot permite însoţitori, fie nu vor să aibă. Noi le avem pe Nezi, Ty şi Terra, dar, spre uşurarea mea, niciuna dintre ele n‑are ca unică misiune să mă însoţească pe mine peste tot. Rudjek nu‑i aşa de norocos.
- Văd că‑ţi place noua ta slujbă, Kira, spun eu, când ea îi goneşte pe negustori.

Faţa i se schimonoseşte într‑o încruntătură.
- N‑aş zice că să‑l păzesc pe el chiar e o slujbă adevărată.

Rudjek îşi duce mâinile la piept, prefăcându‑se jignit, şi cască ochii.
- Mă răneşti.

Clatin din cap, încă neînvăţată cu noile lor slujbe de gendari. La 17 ani, sunt cu doar câteva luni mai mari ca noi, dar au deja vârsta potrivită să‑şi înceapă cariera. Mama lui Majka este comandant în subordinea Maestrului Armelor, mătuşa lui Rudjek; iar tatăl lui e ambasadorul Regatului în Estheria. Tatăl Kirei e Maestrul Scribilor. Amândoi au crescut luptându‑se în arenă cu Rudjek, ca să se distreze. După ce au intrat în corpul gendarilor, el a făcut cerere ca ei să‑i înlocuiască pe foştii lui însoţitori. E o mare onoare să slujeşti familia regală şi pe rudele lor cele mai apropiate, din familia Omari, iar Kira şi Majka nu obţinuseră încă gradul necesar pentru a fi luaţi în considerare. Însă tatăl lui Rudjek a fost de acord, fie şi numai pentru că aşa întărea alianţele politice cu familiile celor doi.
- Hei, vorbeam deja cu ea, spune Kofi, încrucişându‑şi braţele. Aşteptaţi să vă vină rândul.

Rudjek râde şi‑l mângâie pe Kofi pe cap.
- Salutare şi ţie.

Îi arunc o privire de scuze lui Kofi.
- Trec să te văd mâine, promit.

Kofi scoate limba la Rudjek, înainte s‑o şteargă şi să se piardă în mulţime.
- Piticania, spune Rudjek, mimând indignarea. Aproape că‑mi vine să...
- Mergem? îl întrerup eu.

Fără să mai aştept răspunsul, o iau spre locul nostru secret de pe râu, eu pe o parte, ei pe altundeva. N‑ar mai fi aşa de secret dacă patru oameni s‑ar îndrepta direct către el. Rudjek a avut mulţi însoţitori de‑a lungul anilor şi i‑a mituit să ne păstreze secretul. Când n‑au mers monedele, a trecut la metode de convingere subtile şi uneori nu tocmai subtile. Chiar poate să fie fermecător când vrea. Nu că i‑aş zice, fiindcă i s‑ar urca la cap.

În timp ce trec prin mulţime, simt un fior rece ca gheaţa pe spate. Prin piaţă se strecoară duhuri, ca o turmă de pisici turbate, gata să se năpustească. Nu mai lungi decât braţul meu, trupurile lor de umbre n‑au formă şi se schimbă întruna, fluide ca adierea vântului. Când năvălesc pe străzi, prezenţa lor îmi trage căldura din tot corpul. Răsuflu adânc, uitându‑mă cum câteva zeci de duhuri roiesc în jurul unei fetiţe. I se târăsc pe faţă şi i se atârnă de mâini şi de picioare şi ea habar n‑are.

Le mai văd şi alţi câţiva oameni din piaţă - cei cu sânge de‑al triburilor. Au chipurile încremenite şi vorbesc în şoaptă unii cu alţii. Dar majoritatea nu văd deloc duhurile.

Unul sau două sunt o pacoste, cum se târăsc peste orice, dar o mulţime nu poate să însemne decât un singur lucru: se apropie ceva rău. Gândindu‑mă la copiii dispăruţi, îmi dau seama că răul este deja aici.

Năucită, trec printre casele de chirpici de pe malul Râului Şarpelui şi merg dinspre docuri în susul apei. Aici nu sunt duhuri, dar mi‑a intrat deja frigul în oase. Triburile cred că duhurile sunt vestigii ale unui neam distrus de demoni cu multă vreme în urmă. În lăcomia lor după ka-uri, au călcat în picioare un tărâm întreg înainte ca Re'Mec şi Koré, Regii Gemeni, să pornească război împotriva lor ca să‑i oprească. Duhurile sunt tot ce a mai rămas din vremea aceea. Năluci fără odihnă şi fără suflete, căutând ceva ce nu mai pot avea - viaţa.

Când ajung la locul nostru bătătorit din stufărişul înalt, îi văd pe Majka şi Kira stând de pază pe malul râului - destul de departe ca să ne lase puţină intimitate. Rudjek stă pe o pătură galbenă întinsă pe iarbă.
- Tata organizează o luptă mare ca să celebreze sfârşitul Lunii de sânge, spune el după ce cască. Trebuie să vii şi tu. Sunt neînvins de trei ani în întrecerea de săbii. Sunt cel mai bun spadasin din Tamar. Mă rog, în afara gendarilor, presupun.
- Nu cred că e o idee bună, după ce s‑a întâmplat azi‑dimineaţă, răspund, cu gâtul uscat.

Ochii lui, mai întunecaţi decât ora ösana, se cască întrebători. Când e atent doar la mine, locul pare mai mic şi aerul mai cald.
- Ce s‑a întâmplat, Arrah?

Când îmi rosteşte numele, vocea i se frânge şi toată lăudăroşenia piere. Mă aşez lângă el, iar parfumul lui de liliac şi fum de lemne îmi trimite un val de căldură pe ceafă. Ar trebui să spun ceva ca să‑i distrag atenţia sau să mă prefac că nu‑mi place cum îmi rosteşte numele, dar nu o fac. Nu imediat. Las starea asta ciudată şi minunată să mai plutească între noi. E cel mai bun prieten al meu şi e insuportabil jumătate din timp. Dar în ultima vreme îmi imaginez altceva - îmi imaginez ceva mai mult.

Vinovăţia se instalează ca un vechi prieten şi‑mi mut privirea. Chiar dacă părinţii noştri nu s‑ar urî, tot mi se strecoară în minte senzaţia că e ceva greşit. Da, vreau mai mult, dar nu vreau să distrug ce avem acum, în cazul în care n‑ar merge bine. O clipă, sunt cât pe ce să‑i mărturisesc, iar în clipa următoare îmi îngrop sentimentele sub un bolovan.
- Nimic, spun repede, înainte ca discuţia noastră să devieze.

Mi se învârt prea multe gânduri prin cap. Duhurile, răpitorul de copii, şarpele cu ochii verzi. Aparent, n‑au nicio legătură unele cu altele, dar împreună mă duc cu gândul la un joc de‑a şacalii şi ogarii. Un joc bazat pe strategie, eschive şi inducere în eroare. Poate că fac legături acolo unde ele nu există de fapt, dar nu cred în coincidenţe. Clatin din cap şi‑i zâmbesc.
- Ce‑i cu pătura asta elegantă azi?

Îmi trec mâna peste ţesătură, pipăind modelele complicate ale împletiturii. Mă cunoaşte aşa de bine, că nici nu protestează când schimb subiectul.
- N‑am vrut să‑ţi strici tu rochia elegantă pe iarbă. Îşi potriveşte tecile, care stau pe jos lângă el. E foarte drăguţă.
- Mulţumesc, răspund eu, uitându‑mă după bărcile care se târăsc în josul râului.

E aşa de lat, încât ai senzaţia că apa se întinde la nesfârşit.

După o pauză lungă şi stânjenitoare, încercăm amândoi să vorbim în acelaşi timp. Râdem şi o parte din încordare dispare.
- Tu primul, îl îndemn.
- Despre ce s‑a întâmplat azi‑dimineaţă, spune el, cuvintele oprindu‑i‑se în gât. Fraţii mei n‑ar face niciodată ceva aşa de josnic. Jemi şi Uran n‑au mai fost ei înşişi de la Ritualul de trecere, dar tata... tata îi ţine în frâu. Are un gendar care‑i trimite rapoarte regulate despre detaşamentul lui Jemi, iar Uran nu rămâne niciodată fără însoţitori. Şi când spun niciodată, înseamnă chiar niciodată.

Întind mâna spre blazonul familiei prins de gulerul lui, dar mă opresc.
- Pot?

Rudjek se scarpină în cap, părând timid.
- Sigur.

Îmi trec degetele peste osul neted de craven, cioplit în forma unui cap de leu. E rece, chiar şi în toiul unei zile mult prea călduroase. Dacă aş avea vreun strop de magie, m‑ar respinge. Dar nu se întâmplă nimic. Când îl ating şi nu simt nicio urmă de respingere, îmi aduc aminte de ce mi‑a spus mama. Poate că a venit momentul să renunţ la visul meu.
- Ce simţi când e lângă tine cineva cu magie?

N‑am mai întrebat până acum, evitând orice m‑ar putea duce cu gândul la lipsa mea de magie. Cum ar fi dacă eu aş avea magie şi am fi aproape... mai aproape decât acum? Asta‑i adevărata întrebare care‑mi arde pe buze.

Rudjek ridică din umeri.
- Nu ştiu... Vibrează un pic dacă magia e îndreptată spre mine; altfel, nu simt nimic.